Dănescu Ana-Maria

Lb. și lit. română-Lb. și lit. engleză

Anul III

Lingvistica comparată a limbilor germanice

Strămoșul comun al tuturor limbilor germanice este cunoscut sub numele de

proto-germană (sau germana comună), care a fost vorbită aproximativ din prima jumătate a
mileniului 1 î.Hr., în timpul Epocii Fierului, în partea nordică a Europei. Limba proto-
germanică nu este confirmată în mod direct prin intermediul unui text, ci a fost construită cu
ajutorul unor metode comparative. A fost observată și în cadrul câtorva inscripții runice din
Scandinavia, datând din cca. 200 î. Hr. Proto-germana, împreună cu toate limbile care au
derivat din aceasta, este caracterizată de un număr de proprietăți lingvistice unice. Cea mai
renumită dintre acestea este schimbul de consoane, cunoscut și sub numele de Legea lui
Grimm. Varietăți timpurii ale limbii au început să apară odată cu migrația triburilor
germanice din nordul Europei spre partea central-nordică a continentului.
Limbile germanice sunt o grupă de limbi indo-europene vorbite în nordul Europei și
în alte părți a lumii. Limbile germanice, în special engleza și germana, sunt printre cele mai
vorbite și învățate limbi din lume. Cele mai vorbite limbi germanice sunt engleza și germana,
cu aproximativ 300–400 milioane vorbitori și respectiv, peste 100 de milioane de vorbitori.
Acestea două aparțin grupului vestic de limbi germanice. Acest grup include de asemenea alte
limbi importante, cum ar fi olandeza și afrikaans. Grupa nordică a limbilor germanice
include norvegiana, daneza, suedeza (care împreună formează subgrupa continentală),
islandeza și feroeza (care aparțin subgrupei insulare).
Schimbarea de sunet, cunoscută ca Legea lui Grimm sau Legea lui Verner, a fost
factorul care a schimbat valoarea tuturor consoanelor oclusive din limbile indo-europene. De
exemplu, */t d dh/-ul original a devenit */θ t d/-ul germanic în majoritatea cazurilor.
Recunoașterea acestor două legi ale sunetelor a fost un eveniment important în înțelegerea
caracterului regulat al schimbului sunetelor lingvistice și în dezvoltarea metodei comparative,
care pune bazele lingvisticii istorice. Legea lui Grimm (de asemenea cunoscută și ca Primul
schimb de sunet germanic sau Legea lui Rask), denumită după Jacob Grimm, este un set de
afirmații referitoare la consoanele oclusive moștenite de către limbile proto-indo-europene în
timp ce s-au dezvoltat în cadrul limbii proto-germanice. Legea stabilește o corespondență
regulată dintre consoanele oclusive și consoanele fricative ale limbilor germanice timpurii și
consoanele oclusive ale altor limbi indo-europene (Grimm s-a folosit în mare parte de latină și
greacă pentru ilustrare). Legea lui Grimm este formată din trei părți, care reprezintă trei faze
consecutive din cadrul schimbului fonetic în lanț:
1. Consoanele oclusive mute din limbile proto-indo-europene devin consoane fricative mute.
2. Consoanele oclusive sonore din limbile proto-indo-europene devin consoane oclusive
mute.
3. Consoanele oclusive sonore aspirate din limbile proto-indo-europene devin consoane
oclusive sonore sau fricative.

Limba engleză este o limbă vest germanică avându-și originile în Anglia, și care este
în prezent limba maternă pentru majoritatea locuitorilor Australiei, Canadei, Commonwealth-
ului Caraibean, Irlandei, Noii Zeelande, Regatului Unit și Statelor Unite ale Americii
(cunoscute de asemenea drept „Anglosfera”). Este o limbă folosită intensiv ca limbă
secundară sau ca limbă oficială de-a lungul lumii, în special în țări din Commonwealth
precum India, Sri Lanka, Pakistan, sau Africa de Sud, precum și în multe organizații
internaționale. Engleza modernă este denumită adeseori „limbă globală”. Engleza este limba
dominantă pe plan internațional în domeniile comunicației, științei, afacerilor, aviației,
divertismentului, radioului și diplomației. Influența Imperiului Britanic este motivul principal
pentru răspândirea inițială a limbii mult dincolo de limitele Arhipelagului Britanic. În urma
celui de-al Doilea Război Mondial, influența economică și culturală crescândă a Statelor
Unite a accelerat profund răspândirea acestei limbi. Cunoașterea limbii engleze este necesară
pentru angajarea în anumite domenii, profesii sau ocupații. Rezultatul acestei necesități este
că peste un miliard de oameni din întreaga lume vorbesc engleza măcar la un nivel de bază.
Engleza este de asemenea una din cele șase limbi oficiale ale Națiunilor Unite.
Limba germană aparține grupului vestic al limbilor germanice. Formează împreună
cu neerlandeza un continuum dialectal. Limba germană este vorbită ca limbă maternă de
majoritatea populației în Germania, Austria, Elveția, Luxemburg și Liechtenstein, în estul
Belgiei, precum și în regiunea Schleswigul de Nord din sudul Danemarcei, în regiunea
autonomă Tirolul de Sud din nordul Italiei, în voievodatul Opole al Poloniei și în regiunile
Alsacia și Lorena din Franța. De asemenea, germana e vorbită ca limbă maternă în Cehia și în
Ungaria. În România, limba germană este vorbită de circa 60 mii de persoane. În plus, limba
germană este vorbită de un număr destul de mare de coloniști germani în SUA, Canada,
Mexic, Argentina, Uruguay, Brazilia, Paraguay, Chile, Namibia, Rusia, Kazahstan și
Australia (cca. 1 milion de etnici germani dintre care 200 mii mai rămân vorbitori nativi de
germană).
Lungimea (sau cantitatea) sunetelor joacă un rol important în limba germană. O vocală
pronunțată lung sau scurt poate produce o diferență între două cuvinte care în rest sunt
identice. În limba germană și substantivele comune sunt scrise cu inițială majusculă. Pentru a
se reda sunetul „s” după o vocală lungă sau după diftong, în scrierea germană se folosește în
multe cazuri, încă din Evul Mediu, litera specială ß, numită pe românește „s dur” sau „s
ascuțit”. Vocalele a, o și u se folosesc și în varianta cu umlaut, care este o modificare a
pronunției lor. Umlautul se notează în scris cu semnul diacritic numit „tremă”, format din
două puncte plasate orizontal deasupra literei: ä, ö și ü, iar la majuscule: Ä, Ö și Ü.
 Limba neerlandeză (numită adesea olandeză) este o limbă germanică, inclusă în
subgrupa limbilor vest-germanice. Neerlandeza este forma scrisă comună a dialectelor
germanice vorbite în Țările de Jos și în Belgia (regiunile Flandra și Bruxelles). Este limba
oficială a Țărilor de Jos și a Surinamului, iar în Belgia este una din limbile oficiale, alături de
franceză și germană.
Limba afrikaans este o limbă derivată din neerlandeză, vorbită mai ales în Africa de
Sud (unde este una din limbile oficiale ale țării) și Namibia (unde, alături de germană, are
statutul de limbă regională), dar are vorbitori și în Angola, Botswana, Swaziland, Zimbabwe
și Zambia. Alte comunități semnificative de vorbitori de afrikaans există în Bruxelles, Belgia,
Amsterdam, Olanda, Perth (din Australia de vest), Toronto, Canada și Auckland, Noua
Zeelandă.
Limba norvegiană este o limbă germanică de nord care aparține familiei limbilor
indo-europene. Norvegiana este vorbită ca limbă maternă de aproximativ cinci milioane de
oameni, a căror majoritate locuiește în Norvegia. Limba norvegiană este inteligibilă și pentru
vorbitorii limbilor suedeză și daneză.
Limba daneză aparține grupului de limbi nord-germanice (cunoscut și ca „limbi
scandinave”), un subgrup al limbilor germanice. Este vorbită de circa 6 milioane de persoane,
majoritatea aflate în Danemarca, și aproximativ 50.000 de persoane aflate în partea nordică a
Germaniei, unde este limbă minoritară. Daneza este limbă oficială în Groenlanda și Insulele
Feroe. În Islanda, parte a Danemarcei până în 1944, daneza este studiată ca una din
principalele limbi străine, alături de engleză, norvegiană și suedeză.
Limba suedeză este o limbă din familia limbilor germanice de nord sau scandinave,
vorbită în Suedia și alte zone din Finlanda, unde are același statul legal cu limba finlandeză.
Suedeza este inteligibilă mutual cu norvegiana și cu daneza. Împreună cu celelalte limbi
germanice de nord, suedeza are la origine nordica veche, limba comună a popoarelor
germanice care au trăit în Scandinavia în timpul perioadei vikinge. Este în prezent limba
scandinavă cu cel mai mare număr de vorbitori.
Limba islandeză este limba vorbită în Islanda. Este o limbă complexă care face parte
din grupa limbilor germanice. Se aseamănă lingvistic cu suedeza, norvegiana și daneza, dar în
comparație cu acestea există totuși diferențe destul de mari în gramatică și vocabular,
deoarece Islanda este destul de izolată față de restul Europei. Islandeza nu s-a schimbat mult
din era vikingilor, aceasta dându-i un caracter unic. De asemenea, alfabetul folosit pentru a
scrie limba islandeză are două litere care nu sunt găsite în alte limbi moderne: þ (numită
thorn) și ð (numită eth). Limba islandeză a păstrat foarte multe particularități gramaticale ale
limbilor germanice mai vechi și se aseamănă cu norvegiana veche din perioada anterioară
simplificărilor flexionare, asta datorită izolării sale față de țările scandinave. Islandeza
modernă este o limbă flexionară, păstrând patru cazuri gramaticale: nominativ, genitiv, dativ
și acuzativ. Substantivele pot avea trei genuri: masculin, feminin și neutru.
Limba feroeză (sau limba faroeză) este o limbă aparținând grupului de limbi
germanice. Este vorbită în Insulele Feroe, în Danemarca și în Islanda. De mult, limba vorbită
în Insulele Feroe a fost limba veche nordică de vest, pe care coloniștii norvegieni o aduseseră
cu ei.