CAPITOLUL I. SIMBOL ȘI SIMBOLIZARE .

REPERE TEORETICE

1.1 Teorii ale simbolului.

Nu putem concepe literatura fără noțiunea de ,, simbol”, sunt două entității complementare
care-și revendică înțelesul și funcțiile din relația pe care o construiesc. Literatura simbolizează
întotdeauna, prezintă ,, universuri ficționale” (în viziunea lui Toma Pavel) care sunt înrolate într-
un proces continuu de simbolizare. Însă arta nu este limitarea realității prin intermediul tiparelor
ei, este, după Tudor Vianu ,, intepretarea ei ideală”. Creația artistică este operația prin carse face
vizibilă ideea latentă a unei realități anume, ea scoate în evidență, accentuează absoluturile.
Astfel că ,,simbolul artistic este un semn perceput, o configurație reprezentată de linii, culori,
volume, cuvinte, sunete, etc, cărora le atribuie o semnificație” [28,pag.57].

Teoreticianul Georghe Crăciun susține ideea limbajului figurat și al aspectului ficțional al

literaturii, iar acestea au loc numai prin medierea celor patru elemente constitutive:

imaginea metafora simbolul Mitul

Aceste patru componente formează, și în viziunea lui R. Wellek și A. Warren, ,, statutul

poetic central” ce determină sensului unui text artisitc: ,,Trecerea de la unul la altul, în
complexul de straturi care costituie structura artistică a operei, culimiează în exprimarea
irațională sau intuitivă în contrast cu exmprimarea filozofică sistematică” [8, pag. 142].
Așadar, aceste elemente depășesc statutul lor de oramanente, podoabe cu care ,, s-a
pavoazat” superficial și inautentic textul literar.

Poezia, la fel ca și limba, este structurată pe diverse niveluri, conține nenumărate straturi.
După T. Vianu: ,,opera poetică în întregimea ei poate fi considerate ca o metaforă”. Dacă
limba este structurată pe nivelurile: fonetic, morfologic, sintactic, loxico-semantic, atunci
poezia, după Wellek și Warren, este vie în startul ei central, reprezentat prin seria din cele
patru elemente: imaginea, metafora, simbolul, mitul. Acești termeni, din punct de vedere
semantic, se suprapun. Cu alte cuvinte, seria ,,reprezintă covergența a două aspecte:
particularizarea senzorială sau universul senzorial și estetic, care leagă poezia de muzică și
pictură și o deosebește de filozofie și știință; celălalt este ,,limbajul figurat” sau ,,

1
tropologia”, exprimarea indirectă care folosește metonimia și metafora”. Acestea sunt
caracteristicile care deosebesc limbajul artistic de cel științific.

Exegetul C.Parfene distinge următoarele particularități ale limbajului poetic: ,, jocul

separate”, intraductibilitatea, opacitatea, caracterul alogic, conotativ, noi structuri sintactice,
noi modalități de organiazare, ritmuri variate, diferite registre ale limbii, explorarea surselor
de poeticitate a expresiilor banale, prozaice etc. În timp ce limbajul artistic e, în mare parte,
denotativ, traductibil (adică generalizant și universal), logic, etc.

Deși procesul creației operei artistice folosește deja cuvântul, acesta fiind deja o creație a
omenirii (așa cum se întreabă Vianu în capitolul Simbolul artisitic : „Dar dacă arta este lmbă
este oare și limba, orice formă a limbii, artă?” Sau așa cum a apreciat Constatntin Noica:
„Cuvintele limbii se află într-un process continuu de devenire într-o ființă” ), cuvântul poetic
se consideră ar fi un cuvânt de gradul al treilea ( sau poezia e cuvânt în cuvânt), pentru că el
prezintă o realitate, dar și o reprezintă în acelați timp. Adică nu transmite doar un conținut
(cum ar fi cuvântul măr, spre exemplu, denumind un fruct oval comestibil, bogat în vitamine
ș.a.m.d), dar înglobează în sine atât conținutul cât și forma. Cu alte cuvinte, ,,limbajul poetic
reprezintă materialul de construcție – construcția însăși”.

Așadar ajungem la o altă serie de componente ale poeziei. Dacă anterior am stipula ideea
celor patru componente ale seriei constitutive, la C. Parfene observăm următoarele: cuvânt –
figură imaginativă – sistem figurativ – imagine poetică – metaforă – simbol – mit.
Imaginea poetică este aici un analogon al realității, un univers sincretic cu o putere explozivă
de subiectivizare a unei viziuni sensibilizatorii, o idee intraductibilă sau imposobil de
exprimat cu alte cuvinte.

Prin urmare, de vreme ce simbolul și procesul de simbolizare prezintă o mare dificultate

de a le defini până la capăt, poetica încă nu a reușit să elaboreze o teorie completă a
simbolului. Cunoaștem o vastă bibliografie consacrată funcției și activității simbolice, care
aparține domeniilor filozofiei limbajului, etnografiei, psihanalizei, lingvisticii, în timp cu
referirile la simbolul literar sunt mai rare, marginale. În Teorii ale simbolului de Tzvetan
Todorov se anunță cu precădere de simbolizări a literaturii (lucru care-l nuanțează și Georghe
Crăciun în Aisbergul poeziei moderne, ,, instituționalizând” al treilea tip de poezie, poezia
tranzitivă ). În timp ce poeții contemporani reprimă simbolul, se obsearvă o tendință de a-l

2
 substitui prin semn sau imagine. În timp ce semnul ține de cunoaștere, de identificare,
imaginea – de estetică. Pe de altă parte, simbolul și complexitatea acestuia interferează cu
aceste două noțiuni și se dezvăluie prin caracterul său estetico-gnoeologic, în alte cuvinte,
înglobează trăsăturile inerente specifice semnului și imaginii, le integreză într-un complex
coerent și semnificativ.

Chiar dacă suntem înconjurați de o mulțime de semne în viață de zi cu zi, fie ele iconice,
indiciale, naturale, convenționale și altele, acestea sunt doar germenii unui simbol sau un
simbol în potențare. F. de Saussure și semiotica lui au revoluționat lingvistica secolui al XX-
lea, discutând probleme diverse despre semnificantul și semnificatul cuvântului, precum și de
caracterul lui arbitrar. Asfel, cuvintele reprezintă niște semne care ar putea devini simboluri
prin varii modificări esențiale.

Semnul poetic, spre diferență de semnul lingvistic, este ,, o unitate contradictorie a

semnificatului și a semnificantului, între care se instaurează un raport flotant evidențiat de
posibilitatea dezvoltării unor semnificații multiple la fiecare pol, semnificații care tind să
ocupe spațiul dintre semnificat și semnificant” [21, p 49]. Prin urmare, în viziunea lui
Constantin Parfene, semnul poetic reprezintă un semn al limbii de gradul al III-lea sau, altfel
spus ,,cuvântul în poezie devine din semnificat semnificantului altui semnificat, urmând
următoarea reprezentare grafică:

Cuvânt
E. Senzație Cuvânt poetic

Existența. Semn gr.1(primul Semn gr.II ( al doilea

Semn gr.III ( sistem de
sistem de semnalizare) sistem de semnalizare)
semnalizare poetică)

Există cazuri în care conceptul simbol este folosit pentru a desemna semnul lingvistic din
mesajul artistic. Anume conotațile participă la transformarea semnului lingvistic în simbol. Sunt
importante și aprecierile diferențiatoare ale fondatorului stilisticii românești, Tudor Vianu, dintre
semnul lingvistic și simbolul literar.

3
 Semnul lingvistic Simbolul literar
Discotinuu, arbitrar, tranzitiv, limitat, cu Cotinuu, integrativ, reflexiv, profund, ilimitat,
semnificație preexistentă cu semnificație construită odată cu semnul.
Semnului

Sematicianul polonez A. Schaff oferă o defeniție general acceptabilă a semnului: ,, orice

obiect material, orice proprietate a lui sau orice fenomen material devine semn, dacă în procesul
de comunicare servesc, în cadrul unei limbi adoptate de interlocutori, pentru transmiterea unei
anumite idei despre realitatea adică despre lumea exterioară sau despre trăirile interioare
( affective, estetice,volitive, etc) ale uneia dintre părți care comunică” [25. Pag. 191].

În continuare, propunem, sub forma unei scheme, tipologia semnelor alcătuite de A.Schaff,
adoptând drept criteriu aspectul funcțional a acestora în procesul comunicării:

Semne

naturale (indicii) artificiale sau propriu-zise

semne verbale
semne propriu-zise cu
expresivitatea derivată

semnale semne
substitutive

Semne substitutive
propriu-zise simboluri

Așadar, după cum observăm în schemă de mai sus, simbolurile sunt percepute drept niște
semne substitutive, sau în viziunea lui B. Terracini, simbolul și semnul sunt niște noțiuni
oarecum alternante. Și autorul faimosului dicționar de simboluri, Jean Chevalier și Alain
Gheerbant notează în introducere că: ,,simbolul este mult mai mult decât un simplu semn; el ne

4
duce dincolo de semnificație, decurgând din intepretare, condiționată, la rândul ei, de anumite
predispoziții. Simbolul este încărcat cu afectivitate și dinamism ” [7. Pag.25].

Prin simbol oamenii încearcă să se înalțe de la ceea ce poate percepe la ceea ce nu poate
decât pricepe, de la simțire la gândire, de la aparență la esență, de la trecător la permanent.
Astfel, simbolurile sunt instrumentele sigure de care se folosește omenirea pentru a percepe
cumva lumea necunoscută, pentru a-i descoperi enigmele și a se simți mai aproape de rădăcina
noastră neoașă, adevărată. Simbolul reprezintă, oarecum, o propedeutică a cunoașteri, o fază
incipientă a unei experienți ulterioare a întregii omeniri aflate neîncetat în căutarea de sine. Și
pentru asta e nevoie de parcurgerea unui drum crucial, îndelungat, posibil infinit. De aceea și
instrumentele folosite, adică simbolurile, capătă o esență de ,,maximă deschidere
informațională”, pentru a reuși să satisfacă curiozitatea oamenirii și ultimul deziderat – de a
răspunde la cele mai tulbărătoare întrebări ale oamenirii – cine suntem?, de unde venim? și
încotro ne-ndreptăm?

Și acesta nu e deloc un lucru ușor. Descifrarea simbolurilor este la fel de greea ca și

descoperirea adevărului. Prin urmare, simbolul devine, prin el însuși, indepedent de orice ființă
omenească. Nu depinde deloc de conștiința celui care-l folosește sau de cel care-l intepretează. El
trăiește de sine stătător și cuprinde o gamă infinită de intepretări concrete, evazive sau de ambele
feluri. Pentru că, deși simbolurile dețin o pletoră semantică ce evidențiază sensurile, sunt bine
aranjate într-o structură ierahică, formând, la rândul lor, o entitate împlicată de lumi, ale căror
porți se deschid odată cu descifrarea unui anumit simbol.

Prin urmare, este un lucru lesne de înțeles că, având sensuri nemărginite, simbolul cuprinde
toate dimesiunile (lungime, lătime, înălțime) și toate limitele realității (punctul, linia, suprafața și
volumul). El captează tot ce poate fi văzut și tot ce este invizibil, transportând cu el mituri,
legende, istorii găsite și pierdute ale epocilor premergătoare modernității.

Mai mult, simbolurile, de regulă, au capacitatea de a condesa o întreagă experiență metafizică,

dincolo de hotarele lumii cunoscute, într-o singură imagine percutantă, mobilizatoare,
modelatoare. În opinia lui J.Chevalier, simbolurile solidarizează realitățile aparent eterogene și
una și aceeași realitate profundă.

5
 Cu toate acestea, revenim la literatura profund simbolică (așa cum o caracteriza și poetul
german Goethe: ,,totul trebuie înțeles simbolic” sau ,, tot ce se petrece este simbolul”). Simbolul
rămâne, în viziunea mai multor teoreticieni, un indiciu fundamental al textului artisitc.
Mai mult, retoricienii susțin eterogenitatea mecanismelor sematice specifice simbolului,
făcându-se adesea analogii cu alte figuri, precum metafora sau metonimia. Cert este faptul că
analiza simbolului literar depășește analiza strict tipologică, în alte cuvinte, orice secvență
tropică poate dobândi statut de simbol în măsura în care îndeplinește următoarele cerințe:

1. Deține o poziție centrală în text.

2. Este transparent printr-un obiect concret putem întrezării un concept abstract.
3. Se repetă într-un anumit context, îi este specifică recurența.

Așadar, o imagine artistică poate fi folosită drept metaforă, însă odată cu recurența, poate
deveni simbol. Cu cât e mai frecventă apariția unui element în text, cu atât mai important devine
și se transformă într-un simbol. Despre transparența simbolului a scris și Coleridge: ,, simbolul
este caracterizat de o certă transparență a speciei în individ, a generalului în special (gen și
specie), și am ales eternului în temporal” [6, pag.145].

E binecunoscută gruparea simbolurilor literare în funcție de parcursurile diferite pe care

acestea le implică în analiză:

1. simbolri individuale: sunt simbolurile create de către scriitor (de exemplu, plumbul
bacovian este un exemplu relevant), în care determinăm mărcile personale de
simbolizare, a modalităților în care un termen cumulează semnificații literare. Un
simbol care are nevoie de argumente nu e valabil, așadar se implică inerent producerea
unei stări poetice din modelarea semnului convențial al comunicării într-un simbol
poetic;
2. simboluri puse în circulație de o mișcare literară (floarea albastră a romanticilor sau
luna).
3. simboluri extraliterare, culturale: aici participă în ecuație competența culturală a
cititorului în a identifica aceste simboluri, capacitatea de a integra aceste simboluri în
canavaua textului propriu-zis, de a-l relaționa cu celelalte elemente de structură ( figuri,

6
 imagini poetice), de a înțelege aluziile care se creează în funcție de epocă în care
apăruse, modalitatea historia etc.

Ultimele două tipuri de simboluri determină aderența scriitorului la o orientare artistică

anumită sau la o arie culturală și ghidează lectura spre ,,decodificarea” semnificațiilor. Simbolul
individual, pe de altă parte, împlică descifrarea și descoperirea diverselor puncte de iradiere a
semnificațiilor pe care le împlică simbolul.

De notat că problematica filozofică și artistică a simbolului întră în circuit odată cu scriitorii

preromantici și romantici, și anume deplasarea fundamentală de accent în conceperea funcțiilor
literaturii. După 1775, raportul dintre operă și lume cedează locul raportului dintre operă și artist.

OPERĂ ARTIST

Nu se mai pune accest pe mimarea realității, pe reprezentarea ei, ci pe subiectivizarea

literaturii, pe expresia lăutrică auctorială. Cu alte cuvinte, așa cum amintește Matei Călinescu, se
depășește doctrina imitativă și se conturează impactul și relevanța doctrinei expresive. În alte
cuvinte, lumea operei se îndepărtează de valențele lumii exterioare, acestea două devin entilă
separate, incongruente, necomplementare. Aici intervine funcționalitatea simbolului și anume în
a realiza o punte dintre aceste două, din microcosmos și macrocosmos, din lumea exterioară și
cea interioară. În alte cuvinte, M. Dufrenne susține că: ,,fiecare mare operă este un mit,
dezvoltarea unui simbol într-lume”.

Textul artistic așadar ocolește limbajul comun sau mai degrabă, îl individualizează, îi
pune în valuoare valuoarea poetică, pune în valoare unicitatea nuanțelor acestuia.

Retoricianul Monroe Beardsley face destincția între simbolul propriu-zis (care

semnifică un lucru lejer definibil) și cvasi simbolul (care revendică în înțeles simbolic, dar nu
suntem în stare să destingem termenul simbolizat).

N. Hartmann propune teoria structurii biplane a textului artisitc, care vizează următoarele
aspecte:

Planul din față Planul de adâncime

Plăsmuirea materială Conținutul spiritual, simbolic

7
 Această relație corespunde cu relația dintre ideee și imagine în limbajul poetic sau din formă
și fond (relevantă în speță de Titu Maiorescu). Este o abstractizare a concretului sau o
concretizare a abstractului. Această dialectică vizează parcursul organic al acestor două planuri
ontologice ale textului artistic, întrucât planul profund, simbolic îl determină pe cel de suprafață,
în timp ce cel din față impune anumite limite, granițe, ghidează codificarea și decodificarea
mesajului. În Mitul poetic, Lucian Blaga susține anume această pistă, din mișcarea ideii în
interiorul imaginii rezultă simbolul. Astfel, prin medierea simbolului, ideea rămâne mereu activă
îmbrăcată în haina imaginii. După cum preciza Tv.Todorov în Teorii ale simbolului, ,,simbolul
este un element substituitv, bogat în semnificații și exprimă într-un fel însăși esența ideii sau a
lucrului reprezentat” [26, pag. 29].

Un alt criteriu de clasificare a simbolurilor este după mijlocul de desemnare. Conform

acestuia, simbolurile sunt:

1. discursive (prin intermediul cuvintelor);

2. prezentative (prin intermediul imaginiilor).

Imaginea, la rândul ei, este considerată o ,,soră geamănă a rațiunii” (Chevaller), iar
simbolul: ,,inima acestei vieți imaginative”. Mai cu seamă, simbolul se sustrage oricărei definiții,
pentru că definirea acestuia intenționează la ,,eliminarea” lui, la abrutizarea infinitului pe care îl
consemnează, pentru că ,, sensul lui îți scapă atunci când crezi că l-ai înțeles” și ,,dezvăluie
învăluind și învăluie dezvăluind” așa cum a spus-o cândva George Gurvitch. Astfel, simbolul
vine să armonizezze conștientul omului cu incoștientul lui, aflat mereu pe baricade opuse,
periculoase. Simbolul are capacitatea dea revela, de fiecare data, înțelesuri inedite, hit et nunc, în
concordanță cu starea și deschiderea receptorului. E viu și se joacă cu structuirle mentale. Este
un eidolomotor generator de noi și noi idei.

Tudor Vianu vine să expliciteze, în studiul său despre simbol, etapele evoluției simbolului,
cât și dferențele dintre simbolul artistic și cel lingvistic. Așadar aflăm că într-un lung trecut, arta
întreagă a fost înțeleasă ca un simbol pentru motivul că i se recunoaște caracterul ei de imitație,
de copie a unui model, arta nefiind deci ,,limitarea realității, ci intepretarea ei ideală”. Simbolul
artistic, după cercetătorul român, diferă de simbolul lingvistic tocmai prin reprezentarea
individuală și profuzimea ilimitară. Un simbol lingvistic este arbitrar (teoria lui F. de Sassure),
cel literar – niciodată. El întodeaunan vrea să spună ceva, ceva care nu e încarcenat în clișee.

8
Simbolurile limgvistice sunt discontinue, cele artificiale – continue ,,întregul artistic este imanent
fiecăruia din părțile lui” etc.
Accentul pe care îl pune Vianu este pe diferență dintre simbolul artei și simbolul limbii.
Totuși profuzimea ilimitată nu este nota lor deosebitoare, deoarece există asemenea cuvinte
ca natură forță, care nu pot fi percepute ca atare până într-un punct final. Dar simbolul artistic se
diferențiază de aceste așa-zisele cuvinte cu semnificații infinite, prin reprezentarea lor individual,
a cărei semnificație o căutăm în el și prin el: ,,Semnificația simbolului artistic stă în el, este
contopită în el, și nu poate fi înregistrată decât prin el”. Aceeași idee este stipulată în studiul lui
W și W , care percep simbolul ca un obiect ce se referă la alt obiect și, în același timp, captează
el însuși atenția prin calitatea proprie a prezentării.
Rezumând, ceea ce se deosebește simbolul de imagine și metaforă constă în repetarea
și persistența lui. Imaginea folosită ca metaforă, revenind la ea cu insistență, atât ca prezentare,
cât și ca reprezentare, devine simbol.

Revenind la disocierea lui Vianu, simbolul artistic nu se modifică niciodată, spre deosebire de
cel lingvistic și desi aceasta din urmă este arbitrar, simbolul artistic nu este niciodată arbitrar,
astfel ca solidaritatea semnului cu semnificația lui face din simbolul artistic un simbol natural.
Astfel, caracterul motivate al simbolurilor naturale readuc în panta limbii, caracterul expresiv al
acesteia, de vreme ce, cu trecerea timpului, suntem martorii unei abstractizări a limbi, o evoluție
a limbii spre abilitatea de a percepe invizibilul. Calea expresivă însă se datorază poeziei, care
progresează spre sensiblitatea în schimbul abstractizării.

Simbolurile limgvistice sunt discontinue, spre deoebire de cele artistice – continue: ,,În
sitagmele limbii există un raport între părții în sintagmele artei există un raport între părții și între
părții și întreg”. Continuitatea asociază simbolul artistic cu lumea interioară, cu o melodie
armonioasă, cu intenție mult mai reflexivă a acestuia. Vianu accentuiază ideea întrezării
creatorului prin artă, comunicarea artistică fiind atât de intim aderentă cu agentul ei, încât prin ea
percepem felul subiectiv al oricărui creator de artă. Aici este vorba despre caracterul integrativ al
simbolului artistic, altfel-zis capacitatea lui de a stiliza realul pentru a ne face să-l cuprindem în
viața lui mai bogată. Ideea este discutată de W. și W., având dubii privitor la studiile de critică
literară care, mai degrabă, anaizează poetul decât poiezia: ,,Acest tip de studii pornesc de la ideaa
că imaginile poetului sunt ca imaginile dintr-un vis, adică necenzurate de judecată sau pudoare:

9
nefiind declarații directe, ci oferite doar ca ilustrații, ele pot da în vileag principalele lui interese
reale” [8, pag. 143]. Însă cercetătorii aduc ca exemple elocvente ce vin să combată această
aserțiune precum poezia lui Machaut, compozitorul din secolul al XIV-lea ce nu folosește, adică
o evaluare obiectivă și limitată nu se pretează deloc esteticului, spiritul omului fiind întotdeauna
în curs de mișcare continuă, imprevezibilă, ilimitată): niciun strop înspirat din muzică ș.a.

Am precizat anterior despre caracterul nelimitat al simbolului artisitc. Tudor Vianu

analizează modalitățile ilimitării care sunt următoarele: volumul vital (simbolul prezintă o
structură de semnificații a căror încruțișare îi oferă întreagă bogăție, volumul lui); ambivalența
etică (viciile/virtuțiile eroilor, și, mai ales, ,,inferioritatea valorii estetice provine din lipsa
ilimitării” adică o evaluare obiectivă și limitată nu se pretează deloc esteticului, spiritul omului
fiind întotdeauna în curs de mișcare continuă, imprevezibilă, ilimitată); ilimitarea este uneori
enigmatică (întrebările perpetue în jurul unor caractere precum Hamlet, enigma lui se
perpetuează într-o perspectivă ilimitată).

Astfel, caracterul ilimitat al simbolului îi oferă acestuia o viața ilimitată: ,,Operele de artă ar
muri fiindcă n-ar exista posibilitatea cuceririi unor noi aspecte ale semnificației lor nelimitate,
pentru că ele ar mai înceta să ne mai pună probleme”.

Care sunt funcțiile simbolului? E. Parpală-Afana include simbolul, metafora și alte

figuri de stil printre figurile textualizate. Astfel, figurile structurează discursul artistic, ghidează
lectura dinspre și spre toate nivelurile structure (fonetic, morfologic, sintactic, semantic). Funcția
structurantă se manifestă ca un focar care asigură coerența globală a textului. Așadar, efectele
sematice oscilează între amiguizare (adâncire semantică) și transparență (redarea concretă/
material a unui concept abstract). Prin urmare, funcțiile simbolului sunt cea poetică, textuală, de
stucturare a semnificației textuale.

După cum am evidențiat anterior, simbolul este figura oricărui limbaj poetic. Codificarea
simbolică iradiază spre sistem, ghidând și alte figuri să intre în câmpul său de control. Este vorba
de o dinamică internă a textului, provocată de referința multiplă, de vehicularea simultană a mai
multor niveluri de semnificație (A.J.Greimas). Așadar, elementele prin care există simbolul sunt
referința multiplă și contextual. Simbolul este o funcție de context, formând un sistem de
autodeterminare. Odată impus, un simbol atrage citirea simbolică a altor cuvinte, înlesnind
codarea și decodarea, dar și forma poetică

10
 Importante sunt și precizările cercetătorului Alexandru Burlacu, caare analizează câteva
modalități de organizare a simbolului și de fuzionare internă a componentelor. Pornind pe
făgașul teoretic tradițional, coincide că simbolului îi sunt specifice toate cele trei tipuri de
organizare a tropilor: contiguitate (harfa – simbolul poeziei din Epigonii lui Eminescu),
comparație (bradul din poemul lui B.P.Hașdeu) și prin contrast (copacii albi și negri din poemul
lui Bacovia). Prin urmare, relația simbolică are un caracter mult mai variat, distingând două
tipuri de simboluri: local și global, acela din urmă fiind deosebit de complex și cu variate
iradieri.

Simbolurile, așadar, în urma procesului de simbolizare, cu alte cuvinte, de adiție a sensului,

capătă nuanțe individualizatoare, devenind expresia organică a nevrozei bacoviene, ,, Întrucât
limbajul poetic este un limbaj simbolic, selecția are în vedere și capacitatea semnelor lingvistice
de a se constitui în simboluri. Nu orice cuvânt poate devein simbol. Pentru a devein astfel,
condiția fundamental constă în încărcătura de conotații pe care cuvântul, o are sau o poate
suporta” [27, pag. 29].

REPETARE! Antenționăm asupra tipurilor de simboluri: culturale (busuiocul românesc),

specifice unui curent literar ( floarea albastră pentru romantism) sau individuale ( plumbul
bacovian). Un simbol literar se individualizea prin natura lui afectiv-intuitivă și care aparține fie
realității recognoscibile, fie metafizicii, misterului, insolitului (spre exemplu balaurii din basme).
Prin urmare, simbolul reflectă acele lucruri care, deși pot gândite și simțite, sunt exprimate
anevoios prin limbajul național. Așadar, prin medierea simbolului, ideea rămâne mereu activă și
generatoare de sens. Mituriile, legendele, basmele, poveștiile, baladele fantastice aparțin gândirii
simbolice cu rădăcini în arhaic. Este nevoie de inițiere autentică pentru o receptare a lumii
universale a simbolurilor.

Interesantă este teoria esteticianului român Tudor Vianu care susține faptul că toate creațiile
artei sunt simboluri, semne substitutive, percepute diferit de la o epocă la alta. În Antichitatea
greco-română, spre exemplu, caracterul lui mimetic îi era consubstanțial opere artistice vizau
direct viața obișnuită, o imitau. Mai târziu, odată cu depășirea doctrinei imitative, arta se
echivalează cu o percepere ideală a realității, simbolurile având menirea să accentueze misterul
care o determină. Mai tărziu, în sec. al XVIII-lea, simbolul devine un rezultat al viziunii
artistului, o creație particulară.

11
 Intepretarea lui Tudor Vianu conciliază concepțiile enunțate anterior și susține că
simbolul este o creație a artei, dar una care ne permite să ne întoarcem asupra realității, pentru a
desprinde din ea înțelesurile ei adânci și ilimitate. Simbolul este atât o creație a spiritului, cât și
un dat preexistent operei. ,, Solidaritatea dintre imaginea” individului și ideea generală face din
simbolul artistic un simbol natural” [8, pag.146]. Simbolurile artistice sunt întotdeauna motivate,
îtrucât însăși poezia reprezintă act prin care motivarea limbajului are loc.

Cu toate acestea, noțiunea de simbol este destul de complexă. Această adiție de sens care-l
particularizează amintește de procedeul contiguității și asocierii a metonimiei. Ambiguitatea
specifică și rolul contextual în canavaua operei literare îi atribuie simbolului un rol important atât
în încifrarea mesajului poetic, cât și în descifrarea lui. Simbolul ,,rămâne în poezie o modalitate
de a anexa vizibilul invizibilului, de a da pregnanță descoperirilor intuitive ale conștiinței. Prin
simbol, realitatea capătă și verticalitate” [8, pag. 147]. Este pluridimensional, întrucât are vocația
contrariilor (imanentul și contigentul), de a reduce în vizor valorile general-umane, emoțiile ce le
trădează sensibilitatea, explorează spații inacesibile rațiunii, extinde câmpul conștiinței, etc.

Așadar, simbolul central al poeziei bacoviene îl reprezintă plumbul (repetat de șase ori
în opt versuri ale poemului omonim), cu toate specificațiile lui de rigoare. Evocă o existență
apăsătoare, sumbră, dezolantă. Prevede o alunecare lentă a existenței în non-existență,
trecereadureroasă dintre viață și moarte.

În vederea existenței noțiunii de text coerent la care aspiră lectura unui cititor în
vederea înțelegerii și întepretării adecvate a textului, observăm relevanța noțiunii în opera
bacoviană. Aceea ,,poezie de atmosferă” (nemulțumirea lui Ion Barbu față de poetica
simbolistului român) împlică un dialog fluent și organic dintre secvențele textuale de construcție.
Bacovia ,,a zămislit o atmosferă inconfundabilă, rezultă din efectul simfonic al sugestiilor
vizuale, auditive, oflactive, temporale, spațiale etc” [23, pag. 306]. Prin urmare, coerența textuală
a simbolului plumb este evocată prin relațiile care se realizează dintre temele, motivele și
simbolurile prezentate în opere.

12