Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Litere

,,Șase plimbări prin pădurea narativă” de Umberto Eco

A realizat:Onofrei Viorica

Profesor:Susanu Aliona

Chișinău 2017
 Umberto Eco este un important om de cultură, scriitor, editor, semiotician. Numele său este
vestit în toată lumea. Printre multitudinea de lucrări scrise este și ,,Șase plimbări prin pădurea
narativă”, o lucrare dosebită care-și poartă cititorii printr-o lume de basm. Temele sunt
prezentate ca niște ,,plimbări” prin lumea narațiunii, care în termenii lui Umberto Eco este
echivalentă cu ,,pădurea narativă”. El ne prezintă o lucrare utilă cu elemente de teorie literară,
dar care conține și multe exemple interesante din beletristică și nu numai.

Capitolul VI al acestei lucrări se numește ,,Protocoale fictive”. Încă de la început, Umberto

Eco își pune niște întrebări interesante:,, Daca lumile narative sunt atât de confortabile, de ce
atunci sa nu încercam a citi însăsi lumea reala ca si cum ar fi un roman? Sau, altfel spus, daca
lumile fictiunii narative sunt atît de mici si de înselator confortabile, de ce sa nu încercam sa
construim lumi narative care sa fie complexe, contradictorii si provocatoare ca lumea reala?”. Pe
parcursul conferinței el își propune ,, să ia în considerație câteva cazuri în care suntem înclinați
să amestecăm ficțiune și realitate și să citim ficțiunea ca și cum ar fi realitate”.

Umberto Eco dă ca exemplu articolul "Dimineața la abatoare" care a fost publicat de Carlo
Emilio Gadda în 1934. În acest articol este descris abatorului din Milano, însa cum Gadda era
înzestrat cu un talent de scriitor, articolul acela putea fi perceput nu doar ca pe o ficțiune, ci
apărea și ca un bun exemplu de naratiune. Astfel, peste o perioadă îndelungată cel care găsea
articolul dat putea să creadă că e o frântură de realitate. Putea să-l considere veridic. Eco, în acest
sens îl citează pe Bonomi:,,Pentru ca conținutul unui rezumat care descrie o anumită stare de
lucruri sa fie receptat, nu e necesar ca acelui conținut să-i fie aplicabile categoriile adevarului si
ale falsului". Acest lucru se întâmplă pentru că noi suntem obișnuiți să credem tot ce ni se spune
și să percepen o ficțiune ca pe un fragment al realității.

Umberto Eco propune să distingem diferențele dintre narativa naturală și cea artificială. El
menționează că ,, Avem narativă naturală atunci când povestim o secvenţă de fapte realmente
întâmplate, despre care locutorul crede că s-au întâmplat, sau vrea să facă să se creadă (minţind)
că realmente s-au întâmplat. ” iar ,, Narativa artificială ar fi reprezentată de ficţiunea narativă
care doar se preface, aşa cum s-a spus, că spunea devărul, sau înţelege să spună adevărul în
cadrul unui univers de discurs ficţional.”. Semnul distinctiv că avem de-a face cu narativa
artificială este formula intrductivă ,,A fost odată...”.

Oamenii cred foarte mult în ceea ce citesc. Umberto Eco prezintă un caz cu prietenul său
Giorgio Celli și povestirea acestuia. În povestire Giorgio îl ucide pe Eco cu ajutorul unei
substanțe chimice. Povestirea a fost publicată în cotidianul bolognez ,,II resto del carlino”.
Povestirea lui Celli a aparut cu titlul "Cum l-am ucis pe Umberto Eco". Această operă de ficțiune
a creat panică în rândul citiorilor. Toți au crezut în asta și au acceptat o lucrare fictivă ca fiind
adevăr.Astfel cititorii cad pradă propriilor iluzii.

Pentru ca o lucrare de ficțiune să pară veridică autorul prin intermediul naratorului introduce
în operă niște date care pot fi considerate reale. Umberto Eco ne prezintă câteva începuturi de
roman. De exemplu: Viata lui Pericle", de Plutarh, ,, Memoriile” lui Giuseppe Garibaldi,
,,Scrisori purpurii” a lui Hawthorne, ,,Numele trandafirului”de Umberto Eco. De exemplu,
putem vedea începutul romanului lui Eco. ,, La 16 august 1968 mi-a fost pusa în mîna o carte
iesita din pana unui anume Abate Vallet... Cartea, înzestrata cu informatii istorice la drept
vorbind destul de sarace, afirma ca reproduce cu fidelitate un manuscris din secolul al XlV-lea..”
Astfel prin date concrete cititorului i se creea ză iluzia de veridicitate a operei.,, În ficţiunea
narativă se amestecă în mod aşa de strâns referiri exacte la lumea reală încât cititorul (la
unmoment dat ) nu mai ştie exact unde se află. (într-un univers real sau unul ficţional )”.

Din operele lecturate de mine pot menționa: ,,Robinson Crusoe” de Daniel Defoe care are un
început biografic:,, M-am născut în 1632, în oraşul York, dintr-o familie foarte bună.” Sau
,,Insula misterioasă ” de Jules Verne :,, Aceste cuvinte răsunară în văzduh deasupra uriaşei
întinderi de apă aPacificului în ziua de 23 martie 1865, către ora patru după-amiază.”. Aceste
plasări a evenimentelor în timp și spațiu oferă o veridicitate operei.

De asemenea ,, Luarea în serios a personajelor fictive produce şi narativă intertextuală, în care

intrarea – într-un roman sauîntr-o dramă – a personajului unui alt roman funcţionează aproape ca
un semnal de veridicitate.”.Umberto Eco prezintă situația cu Cyrano de Bergerac care este
felicitat de unul dintre cei trei mușchetari. Această legătură între personajele mai multor opere ne
face să credem că ei există în realitate.

Un caz similar putem observa în opera lui Jules Verne ,,Insula misterioasă” unde aflăm ce s-a
întâmplat mai departe cu căpitanul Nemo, personajul din romanul ,,20000 de mii de leghe sub
mări”de același autor.

Umberto Eco consideră că,, Noi înţelegem o frază pentru că suntem obişnuiţi să gândim o
acţiune elementară la care se referă aserţiunea, chiar şi atunci când e vorba de indivizi sau de
specii naturale.” Așa se spune că Adam a numit tot ce vede în jur. Lexemele reprezintă,, originea
sau rezumatul unei acţiuni”. De exemplu: Dios (Jupiter) – în trecut = di ou zen, cel prin
intermediul căruia este dată viaţa; anthropos (om) – o corupere a unei sintagme precedente care
însemna „cel care e capabil săreconsidere ceea ce a văzut” Umberto Eco menționează opinia mai
multor oameni de știință:,, Jerome Bruner – consideră că şi modul nostru normal de a da cont de
experienţa cotidiană ia forma unei povestiri; acelaşi lucru se petrece cu Istoria ca historia rerum
gestarorum. Arthur Danto a spus că „istoria povesteşte istorii”; Hayden White a vorbit de
istoriografie ca „artefact literar”.

De asemenea Umberto Eco consideră că există două tipuri de memorie:individuală și

colectivă,, cea individuală, prin care ne povestim ce-am făcut ieri, şi cea colectivă, prin care ne-
au povestit alţii când şi unde s-a născut mama noastră.”Acest lucru ne face adesea să confundăm
de multe ori lumea reală cu cea plină de ficțiune pentru că avem aceeași impresie de martor
ocular. Iată de ce suntem atrași de operele literare.,, Cu ajutorul ficţiunii narative ne antrenăm
capacitatea de a da o ordine atât experienţei prezentului, cât şicelei a trecutului.”

Umberto Eco în acest capitol ne prezintă impactul cărților asupra noastră, a cititorilor. De ce
suntem atrași de ele? Pentru că ascund o lume fabuloasă, de vis în care ne place să trăim. După
cum spunea Caroline Gordon ,, O carte bine scrisă este asemeni unui covor fermecat care te
poartă într-o lume în care nu ai putea avea acces în alt fel.” putem deduce importanța cărților
pentru lumea noastră interioară. Ne place să citim pentru că așa pute trăi mai multe vieți. George
R.R. Martin menționa ,, Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte
trăieşte doar o singură viaţă.” Aceasta este cheia, frumusețea lecturii, la fel ca și ,,plimbarea prin
pădurea narativă” de care am avut parte, citind lucrarea lui Umberto Eco.