PLUMB (George Bacovia)

Curent literar apărut în Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea, simbolismul promovează

necesitatea unei înnoiri față de retorica romantică și față de impersonalitatea poeziei parnasiene.
Este exprimată astfel dorința de a impune în poezie sensibilitatea, visul, muzicalitatea.
Simbolismul renunță la modalități care sunt de domeniul epicului sau al dramaticului și optează
pentru o lirică a inefabilului realizată prin sugestie, aluzie, analogie, corespondență. Simboliștii
refuză ideile și imaginile clare, precise, și prefer să exprime impresii vagi, stări sufletești neclare,
să cufunde sufletul în reverie. Sensibilitatea simbolistă se caracterizează prin melancolie,
anxietate, nevroză, spleen, prin gustul pentru bizar.
George Bacovia este unul dintre marii poeți originali de după Eminescu, deși opera sa a
stârnit reacții controversate în rândul criticilor. George Bacovia se încadrează în perioada
interbelică, opera sa fiind dominată de curentele literare simbolism și expresionism și este
reprezentantul celui de-al patrulea moment important al simbolismului în literature română
(Prima etapă este cea a experiențelor, când A. Macedonski teoretizează în revista ”Literatorul”
principiile acestui curent literar; al doilea moment îi are în prim plan pe poeții I.C.Săvescu,
Ș.Petică, D.Anghel, care înclină către latura plastică a culorilor și scriu un tip de poezie
melancolico-muzicală, iar a treia etapă este reprezentată de I.Minulescu, cu poeziile sale
exotice).
Poezia ”Plumb” deschide volumul cu același titlu, apărut în 1916 și care marchează
debutul lui Bacovia în lumea literară.
Titlul poeziei este simbolul ”plumb”, cuvânt care are drept correspondent în natură
metalul greu, ale cărui trăsături specific sugerează stări sufletești: greutatea metalului – apăsarea
sufletească; culoarea cenușie – monotonia, angoasa; maleabilitatea metalului – labilitatea psihică,
dezorientarea; sonoritatea surdă a cuvântului (patru consoane și o singură vocală) – închiderea
definitivă a spațiului existențial, fără soluții de ieșire.
Tema poeziei o constituie condiția de damnat a poeziei într-o societate meschină, care nu
îl înțelege, o societate superficială care nu poate să aprecieze valoarea adevăratei arte. Ideea
exprimă starea de melancolie, tristețe, solitudine a poetului care se simte încătușat, sufocat
spiritual în această lume care-l apasă, în care se simte închis definitiv, fără a avea vreo soluție de
evadare.
Poezia poate fi considerată, o artă poetică pentru lirica lui George Bacovia. Conceptul de
artă poetică exprimă un ansamblu de trăsături care compun viziunea despre lume și viață a unui
autor, despre menirea lui în univers și despre viziunea artei sale, într-un limbaj care-l
particularizează.
Textul este structurat în două catrene construite pe baza laitmotivului ”plumb”, care este
reluat de șase ori pe parcursul poeziei. Fiecare strofă formează o secvență poetică ce corespunde
unui plan al realității: cea exterioară, obiectivă, simbolizată de cimitir și cavou, și cea interioară,
subiectivă, simbolizată de sentimental iubirii invocate cu disperare.
Prima strofă exprimă simbolic spațiul închis, sufocant, apăsător în care trăiește poetul, ce
poate fi societatea, mediul, propriul suflet, propria viață, destinul sau odaia. Oricare dintre aceste
spații este sugerat de simboluri din câmpul semantic al elementelor funerare – ”sicriele de
plumb”, ”cavou”, ”funerar vestmânt”, ”coroanele de plumb”, trimițând, ca atare, către iminența
morții. Verbul cu care debutează primul vers (”dormeau”) este metaforă a morții, care, prin
imperfectul formei, sugerează un sfârșit continuu, specific liricii bacoviene. Starea poetului de
solitudine este sugerată de sintagma ”stam singur”, care, alături de celelate simboluri creează
pustietate sufletească: ”era vânt”, ”scârțâiau” – nevroză, spleen. Repetarea simetrică a simbolului
”plumb”, plasat ca rimă la primul și ultimul vers al primei strofe sugerează apăsarea sufletească,
neputiința poetului de a evada din această lume apăsătoare, obositoare, stresantă, sufocantă.
A doua secvență debutează sub semnul tragicului existențial, generat de dispariția
afectivității: ”dormea întors amorul meu de plumb”. Reluarea motivului somnului prin verbul la
imperfect poartă sugestia morții, iar adverbul-epitet ”întors” relevă imaginea mortului întors cu
fața spre apus. Metafora ”amorul meu de plumb” sugerează transformarea sentimentului de
iubire în profundă suferință. Totodată, metafora ”aripile de plumb” accentuează acest sentiment
de apăsare sufleteasă, sugerând lipsa oricărei speranțe, imposibilitatea înălțării, căderea surdă și
grea, moartea.
Muzicalitatea interioară se realizează prin paralelismul sintactic al strofelor, plasarea
sintagmei ”de plumb” în poziții simetrice, inclusive în rima interioară, eufonia cuvintelor
repetate obsesiv și pauzele realizate prin cezură și puncte de suspensie.
La nivel prozodic, iambul alternează cu amfibrahul, rima este îmbrățișată, iar măsura
versurilor, de 10 silabe. Catrenele au o construcție riguroasă: primul și ultimul vers se închid prin
cuvântul ”plumb”.
Imaginarul poetic relevă o lume ca un adevărat cimitir, iar elementele care sugerează
viața (”flori”, ”amor”) apar împietrite sub efectul metalului toxic, greu, apăsător: plumbul. Prin
urmare, eului nu-i mai rămâne decât să rătăcească printr-o lume construită ca o închisoare, trăind
sentimental solitudinii și al angoasei.
În concluzie, prin tema și motivele abordate de Bacovia, poezia ”Plumb” evidențiază
transformarea realității obiective, receptată de o sensibilitate aflată sub imperiul unei stări
depressive, într-o realitate interioară. Astfel, lumea material este asimilată stărilor sufletești,
reducându-se la culoare, stare, mișcare, prefăcând realitatea în mister.