INFRACTIONALITATE

Cursul 2: Teorii despre infracționalitate// Licentă 2020-2021 //
suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică
Teorii despre infracționalitate
Cuprins
Rolul teoriilor despre infracționalitate în înțelegerea conduitelor criminale............................. 2
Psihologia comportamentului infracțional și teorii psihologice asupra infracționalității .......... 4
Explicații neuropsihologice ale infracționalității .................................................................... 5
Inteligența și infracționalitatea .............................................................................................. 7
Abordările psihanalitice/psihodinamice asupra infracționalității ............................................. 9
Dependența de infracționalitate............................................................................................10
Teoria bio-psiho-socială asupra infracționalității ( propusă de Hans Eynsenck) .....................12
Fondul biologic al infracționalității...................................................................................12
Fondul psihologic al infracționalității. O posibilă arhitectură a personalității criminale .......13
Influența factorilor contextuali și de condiționare socială asupra infracționalității ..............14
Perspectiva învățării sociale și infracționalitatea ...................................................................16
Teorii ale tensiunii sociale în explicarea infracționalității......................................................17
Construcția socială a infracțiunii ..........................................................................................18
Concluzii generale ..............................................................................................................20
Referințe bibligrafice: .......................................................................................................21
***
1
Rolul teoriilor despre infracționalitate în înțelegerea conduitelor criminale

În general, o teorie 1 este o versiune de interpretare a modului în care poate fi înțeleasă
lumea. Howitt (2018) afirmă că alături de cercetare teoria reprezintă sângele psihologiei (p.65).
Din această metaforă putem înțelege că teoria circulă prin toate componentele domeniului și dă
vitaliate acestuia. În același sens, perspectivele teoretice mai pot fi asemănate cu anumite surse
de cunoaștere care iluminează din diverse unghiuri cu scopul de a aduce claritate în spațiul
decoperirii coportamentului uman.
În context specific, preocuparea de a identifica factorii asociați și posibilii determinanți ai
comportamentului infracțional2 este una din problematicile centrale ale psihologiei judiciare și a
altor domenii conexe. În acest sens, încercările de a înțelege elementele cu care facilitează
acțunile ilegale precum și eventualele cauze ale conduitei criminale nu trebuie privite drept
demersuri prin care se cauționează și se minimalizează gravitatea încălcării legii. Mai exact,
dezideratul de a înțelege comportamentul infracțional se transpune în cel puțin două scopuri
pragmatice:
(1) Un scop proximal, ce vizează mai degrabă acțiunea asupra efectelor dăunătoare ale
criminalității. Pentru aceasta eforturile celor implicați se îndreaptă spre a găsi indicii
utile pentru identificarea infractorului pornind de la elementele contextuale ale speței
pentru ca mai apoi, după identificarea făptașului, acesta să primească o pedeapsă
adecvată, individualizată și să fie inclus în programe de intervenție eficiente. Se observă
aici că teoriile pot fi de ajutor în concentrarea pe elemente specifice ale fiecărui caz în
parte.
(2) Un scop distal, ce urmărește mai mult intervenția asupra cauzelor ce conduc la
criminalitate. Astfel, în această direcție, obiectivul central devine acela de a reduce și
preveni infracționalitatea prin identificarea și diminuarea acelor factori de risc care
favorizează nerespectarea normelor sociale și juridice. În acest caz, cunoașterea
apectelor care contribuie semnificativ la construirea mediilor infracționale tocmai pentru
a le reduce, poate avea un impact major în diminuarea fenomenului criminalității în
general.
Având în vedere cele ilustrate mai sus, prezentul material își propune să expună succint
principalele caracteristici ale unor paradigme teoretice care au încercat să explice apariția
comportamentului infracțional.
1
Pentru cei care parcurg sau au o formare profesională în domenii juridice/drept o noțiune mult mai familiară și
asemănătoare termenului de ,,teorie,, este cea de ,,dogmă,,. În psihologie teoria se supune verificării empirice pe
când în drept, dogma reprezintă o pres cripție fundamentată pe o serie de idei filosofice și percepte ideologice în
funcție de care juriștii își crează reglementările și procedurile care le ghidează activitatea.
2
Atragem atenția asupra faptului că termenul crime din limba engleză nu înseamnă crimă în limba română ci
echivalează cu un termen cu o conotație mult mai generală și anume acela de infracțiune.
2
Pe parcursul expunerii se va observa că o parte dintre teorii pot fi puse mai degrabă în
categoria ideilor speculative, care aduc în prim plan explicații posibile fără ca acestea să fie însă
însoțite de dovezi empirice solide. Pe de altă parte, alte teorii dintre cele prezentate se dovedesc a
fi valide într-o mai mare măsură, dat fiind faptul că ideile pe care acestea se fundamentează pot fi
verificate.
În ciuda faptului că se pot regăsi teorii cu un grad mai mic sau mai mare de validitate
științifică, alegem să evidențiem particularitățile definitorii atât ale unor viziuni cu caracter mai
degrabă speculativ cât și pe cele care se apropie mai mult de exigențele verificarii empirice și
corespund mai bine realității. În termeni generali, se poate vorbi mai degrabă despre o
complementaritate între diferite explicații și mai puțin despre o contradicție între acestea. Este
important de reținut faptul că o teorie nu este niciodată confirmată sau infirmată, corectă sau
greșită, ea este mai mult sau mai puțin plauzibilă, cu mai multă sau mai puțină susținere în datele
culese din realitate. În funcție de acest criteriu o paradigmă devine mai utilă sau mai puțin utilă
domeniului.
Conform celor susinute de Howitt (2018) de-a lungul timpului s-au conturat o serie de
abordări despre infracționalitate ce pot fi împărțite în funcție de nivelul explicativ pe care îl au în
vedere, astfel:
(1) Teoriile societale sau de macro nivel care au ca principală asumție ipoteza că încălcarea
legilor este favorizată de modul de structurare a societății (ex. competiția pentru acces la
resursele limitate, diferențele de clasă socială sau diferențele de [rol de] gen3).
(2) Teoriile care vizează nivelul local sau comunitar postulează ideea că infracționalitatea
apare cu precădere în anumite zone geografice considerate precare. Tot în această
categorie intră și abordările care studiază în ce măsură un infractor alege să comită o
faptă la o anumită distanță de spațiul în care locuiește pentru ca pe de o parte să se
găsească în ,, zona de comfort,, dar pe de altă parte, să se afle la o distanță suficient de
mare pentru a nu ridica suspiciuni asupra sa.
(3) Teoriile care vizează nivelul influenței sociale și de grup urmăresc măsura în care diverși
actori sociali din proximitatea individului (ex: familie, anturaj) exercită o influență
directă în determinarea conduitei sale infracționale.
(4) Teoriile care vizează nivelul individual evidențiază rolul factorilor personali care ar putea
alcătui un cadru propice pentru transgresarea normelor sociale și legale.
3
Conform teoriilor feministe bărbații vor încerca mereu să își mențină statusul social superior și își vor exercita
astfel dominanța. Implicațiile judiciare ale unui astfel de dezechibru de putere socială între persoanele de gen
masculin și cele de gen feminin ar presupune- conform acestor abordări- că bărbații se vor regăsi cel mai adesea în
ipostaza de agresori iar femeile și copiii în ipostaza de victime ale acestora.
3
În diverse etape de evoluție ale psihologiei judiciare au existat încercări de a descrie

,,personalitatea criminală,,.Astfel, se dorea identificarea acelor caracteristici individuale care ar
face ca o anume persoană să se angajeaze în diverse forme de încălcare a legii.
Însă, rezultatele validate științific au arătat că dinamica psihologică și motivațiile sunt
atât de complexe încât a găsi un singur tipar de particularități personale care să formeze portretul
infractorului reprezintă mai degrabă un efort inutil, o încercare de a descoperi o realitate care nu
există de fapt.
Există în schimb o serie de elemente de personalitate care în urma cercetărilor s-au
dovedit a fi buni predictori pentru implicarea în acțiuni criminale. Printre acestea se numără
tulburarea de personalitate antisocială sau tendințele psihopatice. Literatura de specialitate
sprijină ideea conform căreia indivizii care au un diagnostic de astfel de tulburare sau la care se
regăsesc indicii specifice psihopatiei au implicit și o tendintă de a considera că legile sunt făcute
pentru a fi încălcate și, de asemenea se cred îndreptățiți să ia parte la activități contrare normelor.
Este însă important de remarcat faptul că elementele menționate reprezintă doar predispoziții
comportamentale – crează doar un fond potential favorabil pentru infracțiuni și nu implică
automat manifestarea unei conduite indezirabile sau comiterea unei fapte ilegale.
În acord cu premisele teoriilor ce urmează a fi prezentate pe larg, cauzele diverselor forme de
infracționalitate își regăsesc substratul în:
 Factori fiziologici
 Factori genetici
 Deficite intelectuale
 Elemente de ordin psihanalitic și /sau psihopatic
 Predispoziția către dependențe
 Factori bio-psiho-sociali
 Aspecte care țin de învățarea socială
 Aspecte care explică infracționalitatea în termeni constructiviști
Psihologia comportamentului infracțional și teorii psihologice asupra

infracționalității
Cu scopul de a aduce în prim plan teorii valide științific apare în literatura de specialitate
domeniul psihologiei comportamentului criminal/infracțional (psychology of criminal
conduct).Ca știință aceasta este definită drept
(…) o abordare [necesară] pentru a înțelege comportamentul infracțional a indivizilor prin
intermediul (a) aplicării etice și umane a metodelor sistematice de investigație empirică și (b) constucția
unor sisteme explicative raționale. Din punct de vedere profesional o psihologie a comportamentului
infracțional presupune aplicarea cunoștințelor și metodelor psihologice în sarcina practică de a prezice și
4
influența probabilitatea conduitei criminale precum și în cea de a reduce costurile umane și sociale
asociate criminalității și aplicării justiției penale. (Andrews & Bonta, 2010, p. 4)
Într-un volum care tratează pe larg problematica psihologiei comportamentului

criminal/infracțional autorii D.A. Andrews și James Bonta (2010) afirmă că principalul reproș
care se poate aduce viziunilor din criminologia sociologică clasică ar fi acela că, în mod real,
acordă foarte puțină atenție variabilității și complexității conduitelor umane. De aceea cei doi
cercetători propun și oferă argumente pentru a muta atenția de la studierea elementelor care țin
de structura și cultura unei societăți (rasă, etnie, clasă socială) către investigarea componentelor
comportamentale pentru că fiecare individ își asumă în mod diferit și personal apartenența la o
anume categorie. Din acest punct de vedere apreciem că Andrews și Bonta (2010) pledează
pentru construirea unor abordări explicative holistice și interdisciplinare care iau în considerare
aspecte psihologice (ex: factori cognitivi, sociali, de personalitate, motivaționali, atitudinali).
Tot în cadrul dezbaterii referitoare la abordările asupra infracționalității regăsim un set
de criterii definitorii pentru a putea considera că o teorie este este în mod veritabil o abordare
psihologică:
Astfel, Megan Moore (2011) susține ideea conform căreia elementele care imprimă un caracter
psihologic unei perspective teoretice despre infracționalitate ar fi următoarele:
a) Componente importante ale teoriei urmăresc în mod expres înțelegerea infracționalității.
b) O teorie este considerată relevantă în sfera mai multor discripline, mai ales, de către
psihologi.
c) Premisele de bază ale respectivei teorii fac referire la procese interne și intraindiv iduale.
Aplicarea acestui set de criterii în demesul de grupare a abordărilor conduce la evidențierea a
cinci categorii de abordări
1. Teorii ale inteligenței
2. Teorii ale învățării
3. Teorii despre personalitate
4. Teorii despre psihopatie
5. Teorii cognitive sau sociale asupra dezvoltării
Explicații neuropsihologice ale infracționalității

Deoarece neuropsihologia este o știință de sine stătătoare cu terminologie și abordări
specifice domeniului, în acest material vom preciza doar câteva aspecte generale referitoare la
unele caracteristici de structurare și funcționare neuropsihică ce pot influența apariția
comportamentului infracțional.
Dezvoltarea dispozitivelor și tehnicilor neuroimagistice/ de scanare cerebrală a făcut
posibilă explorarea a unor ariii cerebrale la persoanele care au comis infracțiuni (populație
carcerală) și compararea lor cu aceleași explorări făcute la persoanele care nu au incălcat legea.
5
De o atenție specială din partea cercetătorilor (neuropsihologi și neuropsihatri

criminaliști) a beneficiat problematica structurii și funcționării neuropsihice a psihopaților.
Majoritatea studiilor au ajuns la concluzia că există într-adevăr diferențe între psihopați și non-
psihopați la nivelul amigdalei, în sensul că cei cu tendințe psihopatice prezintă o subdezvoltare a
acestei regiuni a creierului responsabile cu empatia (ex:Dutton, 2013). În ciuda acestor diferențe
de ordin emoțional ariile responsabile cu luarea deciziilor nu sunt afectate ceea ce înseamnă că
psihopații au discernământ. Se constată, de asemenea, că în cazul persoanelor cu psihopatie
există anormalități în ceea ce privește fibrele cerebrale responsabile cu transferul impusurilor
electrice de la lobii frontali la lobii temporali. Alte studii au ilustrat că persoanele cu tendințe
psihopatice prezintă deficite la nivelul enzimei monoaminoxidoza element responsabil de
controlul impulsivității. Cu toate acestea dificultățile de control nu echivalează cu manfestarea
comportamentului infracțional ci reprezintă doar un posibil factor de risc.(Dutton, 2013, Howitt,
2018).
Studiile neuropsihologice care au investigat diverse categorii de infractori au ilustrat și
faptul că cei cu tendințe pedofilice prezintă un volum semnificativ mai redus de substrantă
cenușie.
O categorie specială de cercetări neuropsihologice cu impact în sfera judiciară o
constituie investigațiile asupra persoanelor care au suferit leziuni cerebrale, la un moment dat, în
timpul vieții. În funcție de regiunea cerebrală afectată de leziune se pot observa o serie de
modificări comportamentale ce pot crește probabilitatea ca persoana în cauză să se angajajeze în
conduite cu un grad sporit de risc și chiar să se implice în acțiuni ilegale.
Autori precum Howitt (2018) atrag atenția asupra unor elemente care trebuie luate în considerare
atunci când se studiază legătura dintre existența leziunilor cerebrale și comportamentul
infracțional. Ca atare detaliile demne de remarcat ar fi:
 Este mai probabil ca persoanele cu niveluri ridicate ale violenței să se implice în conflicte
în urma cărora să fie lovite iar din cauza să sufere leziuni cerebrale. Astfel, cauza reală a
criminalității nu este existența leziunii ci existența violenței.
 Loturile de participanți studiate nu sunt complet reprezentative.
 De obicei persoanele cu leziuni cerebrale incluse în studii se află în categoria celor care
primesc trateamente intensive pentru afecțiunea neuropsihică. Astfel se oferă doar o
imagine parțială a realității studiate pentru că rămân multe lucruri necunoscute în legătură
cu fucționarea persoanelor cu afecțiuni neuropsihice dar care nu beneficiază de tratament.
 În alcătuirea desig-urilor de cercetare de tip comparativ există, în general, dificultăți în
alcătuirea grupelor echivalente (similare din punctul de vedere al caracteristicilor
relevante).
Unul din principalele avantaje ale explicațiilor neuropsihologice ale infracționalității este
faptul că o dată cunoscut diagnosticul se pot proiecta intervenții și tratamente medicale (și mai
puțin psihologice) care să țintească explicit cauza problemei. Alt avantaj este acela că abordările
6
neuropsihologice sugerează faptul că factorii biologici au o oarecare relevanță în explicarea

conduitei criminale.
Pe de altă parte printre dezavantajele teoriilor neuropsihologice despre infracționalitate
regăsim ideea că bazele și mecanismele biologice ale infracționalității sunt puțin cunoscute. În
plus, chiar și în contextul cunoasterii cauzelor biologice ale fenomenului studiat intervențiile/
terapiile psihologice pot adresa în mică măsură respectivele probleme și pot induce puține
schimbări.
Inteligența și infracționalitatea
Investigarea legăturii dintre inteligență și infracționalitate este mai degrabă un teritoriu al
controverselor și dilemelor decât unul al răspunsurilor clare. Există două ipoteze plauzibile dar
contradictorii.
Astfel, pe de o parte se consideră că persoanele cu un nivel scăzut al inteligenței
comit mai frecvent infracțiuni deoarece au o mai slabă capacitate de adaptare socială, manifestă
mai multe comportamente riscante și au chiar o abilitate redusă de evita capturarea. De
asemenea, se poate prezuma că acestea au o mai slabă capacitate de a înțelege și a acționa în
acord cu normele legale Conform acestei viziuni inteligența este o abilitate generală care are
influență asupra adaptării sociale și implicit conduitele infracționale sunt considerate semne ale
inadaptării (Hernstein & Murray, 1994).
Pe de altă parte argumentele care susțin că infracționalitatea este asociată unui nivel
ridicat de inteligență aduc în sprijinul acestei idei exemple de situații în care fapta, prin natura sa,
presupune existența unor abilități cognitive superioare (Ex: fraude, infracțiuni informatice,
atacuri asupra persoanei sau chiar omucideri care sunt precedate de o planificare elaborată din
partea agresorului).
Disputele și contradicțiile cu privire la relația dintre inteligență și infracționalitate mai
sunt alimentate și de ipoteze ideologice care încearcă să promoveze ideea unei legături puternice
între inteligență și rasă. Aceste ideologii (de extremă dreapta) susțin chiar și ipoteza legăturii
între rasă, inteligență redusă și probabilitatea crescută de apariție a conduitelor infacționale. În
opoziție apar viziunile liberale care neagă existența unor astfel de legături și, în plus, atrag
atenția asupra faptului că astfel de considerații devin periculoase. Pericolul ar consta în faptul că
s-ar putea crede, în mod eronat, că există categorii de persoane tarate, prin simpla apartenența la
o categorie.
Pentru a evita interpretările bazate pe opinii fără fundament în realitatea concretă și chiar
propagarea unor prezumții discriminatorii se recomandă mereu plasarea/revenirea pe planul
verificării empirice a ipotezelor. Așadar, rezultatele provenite din studii de specialitate tind să
ilustreze existența unei corelații semnificative dar de intensitate scăzută între nivelul redus al
inteligenței și criminalitate respectiv 0.2 în cazul tinerilor și 0.1 în cazul adulților (Cullen et al,
1997).
7
Mai precizăm faptul că chiar și atunci când ne referim la concluziile extrase din cercetări
empirice este necesar să avem în vedere limitele care apar chiar și pe acest palier de analiză. De
exemplu, există voci critice în cercetare care semnalează că definirea inteligenței doar în termeni
de IQ (coeficient de inteligență) impune o grilă de lectura prea restrictivă, rigidă și limitată a
realității investigate.
Explorările de detaliu mai evidențiază că atunci când în analiză sunt luate în considerare
mai multe fațete ale inteligenței obținem o cunoaștere mult mai completă și utilă a legăturii
studiate. Mai exact, unele cercetări faptul că persoanele cu o inteligență verbală de nivel
superior prezintă o mai mică probabilitate de a apărea în ipostaza de suspect sau de condamnat
pentru o anume încălcare a legii. Însă acest lucru nu se întâmplă neapărat pentru că aceștia nu ar
comite ilegalități, ci pentru că în situația în care acționează contrar prescripțiilor juridice o bună
capacitate de exprimare îi ajută să evite arestarea și chiar să îi pe anchetatori de nevinovăția lor
(Yun și Lee, 2013). În contrast, persoanele cu un nivel scăzut al inteligenței apar adesea în
ipostaza de suspecți, condamnați, deținuți nu pentru că ar fi semnificativ mai predispuși la
încălcarea prevederilor legale ci pentru că este mult mai probabil ca să nu își poată ascunde fapta
dacă au comis-o, pot mărturisi fapta mai rapid cedând presiunii interogatoriului (Moore, 2011).
sau chiar se pot autoinculpa disproporționat în raport cu implicarea reală pe care au avut-o
Evidențele științifice converg spre concluzia că și atunci când regăsim o legătură
semnificativă între nivelul (scăzut) al inteligenței și infracționalitate este necesar să înțelegem că
nu este vorba de o relație directă ci de una inter(mediată) de alți factori cu o influență majoră. Un
exemplu relevant în acest sens îl reprezintă performanța școlară McGloin et al., 2004; Moffitt,
1993). Autori precum (Hirschi,1969 apud, Moore, 2011) explică procesul de apariție a
comportamentului criminal pornind de la premisa că persoanele cu un nivel scăzut al inteligenței
au de obicei un parcurs școlar deficitar iar aceste dificultăți se transpun destul de des și într-o
absență a acceptării sociale din partea celor din jur (și a celor din mediul școlar în mod specific) .
În consecință, în absența semnelor de acceptare aceste persoane caută validarea socială în alte
contexte, care uneori favorizează devianța socială și criminalitatea.
În afară de performanța școlară, alți factori mediatori care explică legătura dintre
inteligență și infracționalitate ar fi: autocontrolul, presiunea socială venită din partea anturajului
sau starea de bine psihologică.
În final, putem afirma că legătura dintre cele două variabile principale analizate în această
secțiune trebuie interpretată cu precauție.
Totuși, principalul avantaj al abordărilor care își propun identificarea rolului inteligenței
în influențarea conduitei infracționale ar fi acela că psihologii alături de specialiști din alte
domenii (educație) pot propune și implementa intervenții de optimizare a abilităților cognitive iar
această îmbunătățire se poate reflecta în diminuarea riscurilor asociate criminalității. Din acest
punct de vedere, măsurarea coeficientului de inteligență poate constitui un prim pas pentru a ști
ce anume ar trebui să vizeze și să dezvolte respectivele programe. De asemenea, cu ajutorul
diverselor forme de sprijin psihologic se poate acționa și în direcția transformărilor pozitive la
nivelul factorilor mediatori (performanță școlară, auto-control, stare de bine etc.).
8
Pe de altă parte, atunci când se iau în considerare explicațiile genetice ale inteligenței
experții din sfera psihologiei sau asistenței sociale nu mai au instrumente utile pentru a interveni.
În plus, unii autori (Howitt, 2018) susțin că teoriile care au în centrul analizei inteligența sunt
prea puțin utilizabile pentru practicienii care doresc intervenții de ameliorare (rapidă) a
infractorilor.
Abordările psihanalitice/psihodinamice asupra infracționalității

Fondatorului psihanalizei clasice, Sigmund Freud (1856-1939) a susținut ideea conform
căreia psihicul uman este alcătuit din trei componente distincte. Astfel, în literatura de
specialitate se discută despre:
(a) Sine (Id)-sediul instinctelor și a motivațiilor bazale care ne determină comportamentul,
instanță psihică ghidată de principiul plăcerii;
(b) Eu (Ego) – planul normelor sociale care acționează în sensul cenzurii pornirilor instinctuale
și obligă individul să funcționeze și să se manifeste în deplin acord cu principiul realității, și
(c) Supraeul (Superego) – expresia raționamentului moral învățat ce se concretizează în
internalizarea normelor impuse de societate (Siegel et al, 2006 apud Moore,2011 ).
Ipoteza structurării tripartite a psihicului uman asociată cu afirmația conform căreia mare
parte din dinamica psihică are un caracter inconștient crează cadrul pentru o serie de explicații
originale cu privire la infracționalitate.
Ca atare, adepții teoriilor psihodinamice susțin că tendințele și conduitele criminale apar
din cauza dezechilibrului între cele trei instanțe psihice. Explicit, dorințele care își au sursa la
nivelul Sinelui intră într-un conflict (simbolic) cu exigențele realității fapt ce face dificilă sau
chiar imposibilă internalizarea normelor sociale (incluzând aici atât exigențele legale cât și pe
cele morale).
Astfel, Howitt (2018) trece în revistă căteva posibile explicații ale criminalității,idei ce se
desprind din eșafodajul freudian de idei specifice. De exemplu, se consideră că tulburarea Sinelui
conduce la incapacitatea de a fi onest. De asemenea, se prezumă că incestul și paricidul apar ca
rezultat al complexului Oedip. Nu în ultimul rând, se crede că infracționalitatea este determinată
de un anumit sentiment al vinovăției resimțite în avans în încercarea individului de a scăpa de
presiunea acesteia.
Suntem de părere că ideile freudiene menționate mai sus rămân la stadiul de teorii cu o
posibilitate redusă de a trece testul validității științifice,criteriu obligatoriu pentru a putea vorbi
despre o abordare utilă și aplicabilă în contexte reale.
Cu toate acestea principiile și aserțiunile de sorginte psihanalitică au reprezentat baza
altor abordări psihodinamice care au subliniat alte aspecte ce beneficiază într-o mai mare măsură
de verificare empirică a datelor realității. Ne referim aici la ipoteza, propusă de autorul neo-
psihanalist John Bowlby, anume aceea că natura și calitatea relației formate de timpuriu între
părinte și copil influențează dezvoltarea viitoare a audultului.Bolwlby insistă pe importanța
9
relației între mama și copil și impactul acesteia asupra funcționării adaptative a persoanei și
susține că potențiala separare de autoritatea maternă ar reprezenta cauza fundamentală a
criminalității. Alți autori rafinează teoria (de exemplu Rutter, 1971) și susțin că separararea de
mamă nu este o problemă în sine, iar efectele negative și chiar conduitele infracționale își au
originea în atașamentul disfuncțional în raport cu persoana care se ocupă în principal de îngrjirea
copilului în perioada timpurie a dezvoltării sale (Marsh, 2006). Deși această paradigmă neo-
psihanalitică , nu a obținut o validare consistentă în urma studiilor de replicare, totuși teoria are
meritul de a sublinia potențialul impact al atașamentului dezvoltat în copilărie asupra
comportamentului functional sau disfuncțional, adapaptat sau nu din punct de vedere social al
persoanei adulte.
Așadar, pentru specialiștii în domeniile judiciare și mai ales pentru psihologi poate
deveni utilă cunoașterea faptului că prezența unui stil de atașament de tip securizant prezice
relaționarea adaptată. În contrast, existența unui stil de atașament de tip nesecurizant (evitant sau
anxios) poate semnala o relaționare dezadaptativă și prin extensie poate determina creșterea
riscului de manifestare a unor conduite contrare normelor sociale și juridice.
În ciuda avantajului că teoria pune în lumină idei relevante cu privire la dezvoltarea
timpurie a persoanei rămân și o serie de limite ale perspectivelor psihanalitice și neo-
psihanalitice asupra criminaltății. În primul rând puțini psihologi mai folosesc conceptele
originale ale acestor paradigme de interpretare. În plus, chiar dacă ar avea intenția de a le utiliza
nu au mijloace concrete, operaționale și sigure de a sonda viața intrapsihică a individului și de a
surprinde mecanismele proceselor inconștiente responsabile pentru declanșarea unor conduite cu
potential criminogen. De asemenea, chiar și în cazul acelor elemente și procese asupra cărora se
poate interveni cu o eficiență relativă sunt necesare demersuri terapeutice de foarte lungă durată
deoarece mecanismele țintite de terapiile psihanalitice sunt dificil de modificat/optimizat
(Howitt, 2018).
Dependența de infracționalitate
O primă precizare necesară ar fi aceea că în această secțiune a suportului de curs nu ne
propunem să analizăm numai posibila legătură dintre consumul și dependența de substanțe
(droguri, alcool) și criminalitate ci ne intenționăm să evidențiem și în ce măsură și în ce condiții
se poate spune că există persoane dependente de infracționalitate. Mai exact, dorim să facem
câteva precizări generale despre situația indivizilor care par a demonstra un patern pervasiv
(manifestat în contexte multiple și diverse) și repetitiv de încălcare a legii.
Pentru a pune în discuție acestă problematică, Howitt (2018) menționează volumul cu
titlul Addicted to Crime? ( Hodge, McMurran and Hollin,1997), lucrare fundamentată pe premise
că unele persoane dovedesc o puternică persistență în infracțiune în ciuda cunoașterii
consecințelor care decurg din acest tipar comportamental și chiar în codițiile în care ajung să
primească pedepse.
10
În literatura de specialitate observăm două direcții de definire a dependenței. Astfel, pe de

o parte regăsim modelul maladiv care accentuează rolul factorilor biologici care favorizează
apariția adicției iar pe de altă parte avem de-a face cu abordarea cognitiv-comportamentală a
prblematicii vizate.
Tot Howitt (2018) este cel care enumeră câteva aspecte care justifică asocierea dintre
dependență și infracționalitate. Astfel:
o Există frecvent o co-ocurență între dependențe la infractori, ceea ce înseamnă că
adesea persoanele care comit infracțiuni în mod repetat se regăsesc și în categoria
persoanelor consumatoare de substanțe (ex. droguri).
o Se poate prezuma că atât criminalitatea cât și alte dependențe apar pe fondul acelorași
factori de risc.
o Asemenea altor categorii de dependențe și conduitele infracționale pot căpăta un
caracter persistent și se internsifică treptat, o dată cu trecerea timpului. De aceea este
just să vorbim deseori depre persoane care dezvoltă o ,,carieră infracțională,,.
o Atât în cazul dependențelor cât și a infracțiunilor schimbarea terapeutică devine
eficientă dacă se apelează la strategii cognitiv-comportamentale.
Howitt mai menționează contribuția unor cercetători care prin intermediul studiilor realizate au
analizat tiparul comportamental specific anumitor categorii de infractori. Printre acești
cercetători se numără, Kilpatrick (1997) care analizează categoria celor care încalcă deseori
regulile în trafic din cauza preferinței exagerate pentru viteză (joyrideri), McGuire (1997) care își
îndreaptă atenția către cei care fură din magazine și Taylor (2010) care studiază vandalismul și
deteriorarea clădirilor prin inscripționarea cu graffiti. În cazul tuturor acestor categorii de
trasgresiuni ale normelor legale și sociale se observă o paletă de particularități de manifestare
comune și care imprimă infracțiunii o similaritate cu dependența.
Aceste caracteristici specifice infracțiunilor definite în termeni de dependențe sunt
o Saliența- faptul că adicția (infracțiunea) domină permanent gândurile, emoțiile și
comportamentul dependenților.
o Activarea fiziologică –resimțirea unei stări de excitație și entuziasm a individului la
gândul că urmează să acționeze/ să comită o infracțiune.
o Toleranță-nevoia permanentă de a crește ,,dozajul,, din elementul care provoacă
dependență pentru a asigura același nivel de satisfacție. În condițiile în care acceptăm
ipoteza că pentru unii infracțiunea acționează asemenea unui drog care provoacă
dependență atunci observăm la acești infractori nevoia de a se implica în acțiuni ilegale
din ce în ce mai frecvent și de a trece rapid de la încălcări minore ale legii la comiterea de
infracțiuni de o gravitate din ce în ce mai sporită.
o Sevrajul –descris drept ansamblul de stări aversive și sentimente de discontinuitate
generate de imposibilitatea de a consuma drogul asociat dependenței (aici generat de
imposibilitatea de a comite infracțiuni).
11
o Eliberarea-cumulul de sentimente de satisfacție care apar atunci când persoana are din
nou acces la ,,drogul,, care îi provoacă dependență. În acest caz particular vorbim despre
satisfacția resimțită de infractor atunci când are din nou ocazia de a încălca legea.
o Sistarea dependenței –perioadă în care persoanele în cauză nu mai alimentează
dependența . Este însă important de menționat faptul că în acest interval de timp există
oricând riscul de recădere și de reinstalare a adicției chiar și după o perioadă relativ
îndelungată de abstinență. Mutând discuția în planul infracționalității definite ca
dependență se poate afirma că infractorul poate încălca din nou legea chiar și după o
perioadă în care nu s-a abătut de la normele legale.
Unul dintre avantajele prezentei teorii ar consta în faptul că acceptarea ideii că unele
persoane dezvoltă o dependență în raport cu criminalitatea ne-ar oferi o explicație plauzibilă
pentru faptul că unii indivizi continuă să încalce legea chiar și atunci când primesc o pedeapsă.
Astfel nu se poate susține sub nicio formă ideea că aceste persoane nu a fi conștiente de
caracterul illegal al acțiunilor pe care le întreprind.
În schimb, principalul dezavantaj al acestei teorii ar fi acela că fără o dezvoltare
prealabilă a cercetării în domeniu nu putem ști dacă această paradigmă aduce un plus explicativ
prin comparație cu alte teorii bine fundamentate conceptual și cu o validitate științifică adecvată
(ex: teoria predispoziției spre căutarea de senzații).
Teoria bio-psiho-socială asupra infracționalității ( propusă de Hans Eynsenck)

Un prim aspect demn de subliniat în ceea ce privește teoria cu privire la infracționalitate
în forma propusă de Hans Eynsenck (1916-1997) ar fi acela că abordarea are un caracter
exhaustiv și complex încercând să surprindă elemente relevante de pe toate palierele realității
bio-psiho-sociale.
Ca atare, autorul susține faptul că apariția comportamentelor criminale poate fi pusă pe
seama interacțiunii dintre antecedentele biologice/genetice ale persoanei, influențele din mediul
în care persona trăiește la care se adaugă prezența unor trăsături de personalitate specifice
(Marsh, 2006).
Fondul biologic al infracționalității

Analiza factorilor genetici arată că ereditatea poate exercita o influență distală în
formarea personalității cu anumite înclinații spre criminalitate. Studiile gemelare probează
existența unei similarități comportamentale în ceea ce privește comiterea de infracțiuni în cazul
gemenilor monozigoți/identici (corelație de .70) și a celor dizigoți/neidentici (corelație de .40).
Studiile mai arată o asociere între implicarea indivizilor și implicarea părinților naturali ai
acestora în infracțiuni împotriva proprietății. Această legătură nu pare a fi valabilă și în cazul
infracțiunilor săvârșite cu violență (Howitt, 2018).
12
Tot în planul discuției referitoare la legătura dintre dimensiunea biologică și criminalitate,

se prezumă și se aduc dovezi în sprijinul ideii că particularitățile genetice produc anumite
modificări neuro-chimice care la rândul lor au un efect semnificativ asupra structurii și
funcționarii cerebrale. În plus, modalitatea de structurare și funcționare cerebrală conferă o
anumită configurație (potential criminogenă) ansamblului de trăsături de personalitate (Glenn &
Raine, 2014).
Componenta biologică a criminalității mai include, la nivel ipotetic, și factori care țin de
constituția somatică a persoanei. La un moment dat în evoluția domeniului se discuta despre
somatotipuri și asocierea lor cu predispozițiile infracționale dar cercetările empirice și
verificările recente nu susțin aceste ipoteze așa încât alegem să nu insistăm pe descrierea
specificului acestei sub-categorii de factori.
Fondul psihologic al infracționalității. O posibilă arhitectură a personalității

criminale
Am precizat chiar la începutul acestui suport de curs faptul că identificarea

caracteristicilor și a unei construcții unice a personaltății criminale este un demers cvasi-inutil
deoarece viața psihică are un caracter foarte complex și dinamic. Cu toate acestea considerăm
plauzibilă și chiar validă științific (!cu anumite limite) ideea conform căreia există o serie de
trăsături de personalitate care prezic probabilitatea de apariție a conduitelor infracționale.
În acest sens, Eynsenck - citat de Howitt (2018), Marsh (2006) și alți autori de sinteze
referitoare la abordările teoretice asupra infracționalității - propune o accepțiune care explică
personalitatea criminală ca rezultat al interacțiunii între un nivel extrem de ridicat al
extraversiunii și un nivel extrem de ridicat al neuroticismului. Observăm că prima versiune a
teoriei (din 1964) autorul includea doar cele două dimensiuni psihologice urmând ca într-o etapă
de rafinare a paradigmei (în 1970) să mai adauge și trăsătura de personalitate denumită
psihotism.
Pentru a înțelege de ce prezența extraversiunii ,neruroticismului și psihotismului la un
nivel extrem de ridicat crează un cadru propice pentru manifestarea comportamentelor criminale
este necesar să evidențiem ce descriptori psihologici include fiecare dintre cei trei factori.
Așadar, literatura de specialitate din domeniul psihologiei atestă următoarele:
o O persoană extrovertită este în esență sociabilă, plină de viață, activă, asertivă,
căutătoare de sezații și atenție, nepăsătoare, dominantă, aventuroasă. Sesizăm că
acest amestec de caracteristici cuprinde atât elemente cu o valență mai degrabă
pozitivă și altele cu o valență mai degrabă negativă așa încât nu dezirabilitatea sau
indezirabilitatea acestor caracteristici explică asocierea extraversiunii cu
probabilitatea mai crescută de implicare în infracțiuni.În schimb, explicația
asocierii între trăsătura de personalitate analizată și criminalitate constă în faptul
13
că persoanele extrovertite au o mai slabă activare corticală. Din acest motiv ei se

află într-o permanentă căutare de sezații în exterior astfel încât să mențină un
nivel satisfăcător al stimulării și ân consecință își asumă riscuri majore care uneori
echivalează cu încălcarea legii. Se prezumă, de asemenea, că persoanele
extrovertite sunt mai dificil de condiționat, ceea ce înseamnă că internalizează mai
greu normele sociale și învață mai greu din propriile greșeli. Din precizările de
mai sus nu ar trebui să extragem, în mod eronat, concluzia că nu există și
infractori introvertiți, ci doar să reținem că extraversiunea în asociere cu
neuroticismul/instabilitatea emoțională și psihotismul crează un context mai
favorabil încălcării normelor sociale și juridice.
o O persoană care prezintă un nivel ridicat al neuroticismului /instabilității
emoționale este anxioasă, depresivă, dominată de sentimente de vină, are o stimă
de sine scăzută, este frecvent tensionată, timidă , irațională, emoțională și cu o
dispoziție schimbătoare. Putem să afirmăm că prezența acestor elemente în
structura de personalitate determină individul să afișeze o iritabilitate permanentă
și chiar să dea frâu liber tendințelor și impulsurilor agresive.
o O persoană care prezintă un nivel ridicat al psihotismului este caracterizată de
tendințe agresive, răceală, impulsivitate, egocentrism, stil impersonal, lipsă de
empatie, duritate, comportament antisocial. Singura trăsătură cu valență pozitivă
din acest portret al psihoticului este creativitatea dar în cazul infractorilor această
creativitate este pusă în slujba încălcării legii sau a găsirii unor soluții de a evita
descoperirea faptei de către autoritățile responsabile pentru restabilirea ordinii de
drept.
Influența factorilor contextuali și de condiționare socială asupra

infracționalității
Pentru psihologi și pentru alți specialiști din domenii este cunoscut faptul că factorii
biologici și cei de personalitate menționați anterior își manifestă potentialul criminogen doar în
prezența unor factori sociali sau de context care favorizează și declanșează într-un fel sau altul
comiterea unei infracțiuni.
Din acest punct de vedere Eynsenck argumentează că principala explicație pentru apariția
comportamentului criminal constă în eșecul condiționării. Mai exact, conform acestei premise
teoretice infractorii se regăsesc într-un stadiu de relativă imaturitate și nu au învățat că
planificarea și săvârșirea unor acțiuni contrare normelor sociale și legale au consecințe nedorite
care se vor răsfrânge asupra lor. Încercând să explicăm cât mai succint acest proces al
condiționării amintim că:
14
o ÎNAINTE de condiționare individul anticipează automat (necondiționat) că o

eventuală pedeapsă îi va produce o stare neplăcută sau că va avea de suferit o serie
de consecințe nefaste. În schimb înaintea acestui proces, individul nu face legătura
între planificarea și punerea în practică a unei conduite antisociale sau contrare legii
și vreo consecință negativă ce s-ar putea răsfrânge asupra sa.
o De aceea, ROLUL PRINCIPAL AL CONDIȚIONĂRII constă în a ajuta persoana să

învețe și să își internalizeze ideea și deprinderea că planificarea urmată de comiterea
propriu-zisă a unei infracțiuni atrage după sine pedepsirea pentru respectiva faptă iar
pedeapsa4, la rândul său, determină apariția unor consecințe indezirabile pentru cel
pedepsit.
o Dacă PROCESUL CONDIȚIONĂRII este unul reușit atunci individul va asocia

automat simpla idee de a planifica și comite o infracțiune cu o stare neplăcută și cu
ideea că vor urma consecințe negative. Astfel, doar anticiparea durerii/neplăcerii
inerente pedepsei (chiar și fără prezența ei reală) devine suficientă pentru ca persoana
să își inhibe intențiile și comportamentele criminale.
Cunoscând procesul de condiționare ne dăm seama de importanța acestuia pentru funcționarea

adaptativă a persoanei. De asemenea, realizăm faptul că tendințele antisociale, volatilitatea
emoțională, reacțiile exagerate în contexte aversive caracteristice celor care prezintă simultan
grade extreme ale extraversiunii, neuroticismului și psihotismului devin obstacole însușirii și
internalizării normelor legale și a conștientizării consecințelor ce decurg din încălcarea legii.
Luând în considerare elementele definitorii ale teoriei bio-psiho-sociale elaborate de Eynsenck

apreciem, fiind de acord și cu afirmațiile lui Howitt (2018), că cel mai important atu al abordării
constă în aceea că încearcă să explice infracționalitatea conectând biologia cu aspectele sociale și
cele personale într-o configurație conceptuală amplă și elaborată. Asftel, autorul reușește să
propună prin intermediul teoriei sale răspunsuri posibile la interogații precum:
o Cum descriem personalitatea în general și personalitatea criminală, în mod special? (cu
ajutorul celor trei dimensiuni ale personalității)? Sau
o Cum explicăm personalitatea, în general și personalitatea infracțională, în mod particular?
(prin intermediul interacțiunii dintre anumite tipare genetice/biologice, anumite structuri
de personalitate și anumite contexte prielnice unor comportamente).
În privința deavantajelor teoriei notăm faptul că unii critici contestă consistența și validitatea
datelor pe care Eynsenck își fundamentează concluziile. De asemenea, se mai reproșează teoriei
4
În alte suporturi de curs dedicate altor teme vom expune în detaliu motivele pentru care pedeapsa în general și
mediile bazate exclusiv pe aplicarea unor măsuri coercitive au o eficiență redusă în reducerea infracționalității și
uneori chiar contribuie la agravarea unor fenomene și comportamente aflate în strânsă legătură cu criminalitatea.
15
că ignoră perspectiva sociologică de interpretare (deși în realitate aceste elemente se regăsesc

dar în plan secund).
Mai adăugăm că deși teoria bio-psiho-socială se bazează pe o conceptualizare complexă
explicațiile oferite în ceea ce privește infracționalitatea nu oferă soluții cu o utilitate imediată
pentru problemele concrete de care trebuie să se ocupe psihologii judiciari și alți profesioniști din
domenii psiho-legale.
Perspectiva învățării sociale și infracționalitatea

În sinteză se poate afirma că investigarea legăturii dintre învățare socială și
infracționalitate pune în evidență rolul și semnificația imitației, a modelelor de comportament și
a învățării vicariante. Cunostințele de psihologie generală ne relevă faptul că învățarea vicariantă
se referă la aboptarea unor conduite observate la cei din jur. În acest proces mai intervine și
imitarea sau dimpotrivă respingerea realizării unei acțiuni după observarea consecințelor pozitive
sau negative care însoțesc comportamentul altcuiva (de obicei al unei persoane percepute drept
model de imitat).
Plasând principiile generice ale teoriei învățării sociale (Bandura & Huston, 1961; Miller
& Dollard, 1941 apud Howitt, 2018) în planul dezbaterii privitoare la explicațiile
infracționalității putem considera că infracționalitatea apare și se menține din cauza observării
conduitelor și atitudinilor deviante la cei din jur. În plus, un factor care contribuie la persistența
criminală este identificarea faptului că încălcarea legii este însoțită de o anume formă de
recompensă directă sau indirectă. În aceste situații fie infractorul obține un beneficiu din
acțiunile contrare normelor fie nu este penalizat pentru respectivele acțiuni. Dacă însă încălcarea
legii nu mai este recompensată (întărită) sub diverse forme atunci se pot crea premisele pentru
dispariția/extincția acestui comportament. Aceste constatări oferă suport empiric pentru ideea că
forța comportamentului criminal reprezintă o funcție directă a cantității, frecvenței și
probabilității de apariție a acestor întăriri (Burrges & Akers, 1966 apud Moore, 2011). Din acest
punct de vedere capătă o relevanță deosebită cunoașterea contextului în care s-a construit
legătura dintre infracționalitate și mecanismele recompensatorii asociate, alături de identificarea
persoanelor care au avut o influență majoră în modelarea comportamentului anti-normativ.
Unul dintre punctele forte ce poate fi evidențiat în prezentei discuții ar fi acela că se
explică învățarea comportamentelor complexe, cum ar fi infracționalitatea, în contexte sociale
naturale, realiste fără necesitatea unei condiționări lente și sistematice. De asemenea, acest set de
explicații ne arată că nu este necesară invocarea unor patologii personale pre-existente pentru a
putea vorbi despre risc și acțiuni cu potențial criminogen.
Pe de altă parte, o limită a abordărilor bazate pe învățare socială constă în faptul că nu se
oferă o perspectivă clară a condițiilor în care un comportament negativ (infracțional/antisocial)
va fi sau nu învățat. Faptul că nu cunoaștem cu exactitate în ce măsură și în ce situații specifice
16
se va produce imitarea conduce la scăderea puterii predictive a teoriilor din acestă arie
conceptuală.
Teorii ale tensiunii sociale în explicarea infracționalității

O primă conceptualizare care aduce în prim plan ideea de influență a tensiunii sociale
asupra criminalității se regăsește în Teoria Anomiei Sociale, teorie dezvoltată de Robert Merton
(1960). Conform acestei teorii probabilitatea comiterii de infracțiuni crește atunci când individul
întâmpină dificultăți sau chiar este pus în imposibilitatea de a realiza un scop valorizat social.
Astfel, se poate observa că lipsa resurselor (financiare, sociale, personale) necesare
pentru a concretiza idealul avut în vedere (de exemplu succesul financiar, accederea la un status
social superior) exercită o presiune psihologică împovărătoare pentru persoana în cauză, iar
această tensiune facilitează manifestarea unor comportamente ilegitime (Howitt, 2018, Marsh,
2006).
Spre deosebire de perspectiva propusă de Merton care accentuază valența sociologică și
importanța inechității în determinarea comportamentelor contrare normelor, alți autori susțin că
tensiunea socială provine din compararea intergrupuri sau chiar compararea interpersonală. În
acest sens, persoana care suferă anumite privațiuni materiale sau sociale sesizează dezavantajele
pe care le are în raport cu alte categorii sau cu alți indivizi. (Blau et al, 1982). Discrepanța
observată între propria condiție și situația grupului de referință perceput ca având un anume
avantaj valorizat și dezirabilil accentuază nemulțumirea, frustrarea iar acestea pot devein
catalizatori ai infracționalității.
Ideea că oamenii tratați rău de cei din jur și de către societate în general vor resimți o
serie de tensiuni și trăiri negative ce pot avea drept efect declanșarea unor reacții agresive și a
unor comportamente deviante sau chiar criminale este surprinsă și în cadrul Teoriei Generale a
Tensiunii Sociale. Paradigma este propusă de Robert Agnew în 1992 și este indentificată în
literatura de specialitate sub titulatura General Strain Theory (GST). Autorul dezvoltă pe parcurs
abordarea și aduce precizări suplimentare care au rolul de a construi o punte de legătură mai
solidă între viziunea sociologică și cea psihologică asupra criminalității.
Astfel apare ideea că pe lângă tensiunea obiectivă reimțită de individ și concretizată în
prezența unor circumstanțe pe care în general oamenii le consideră inacceptabile (de exemplu
lipsa hranei, a unui adăpost adecvat) este însoțită și de o tensiune subiectivă. Cea din urmă
depinde în mare măsură de modul în care fiecare persoană percepe și reacțonează în raport cu
datele realității înconjurătoare. Agnew (1997) aduce argumente în sprijinul afirmației că
tensiunile care au cea mai puternică asociere cu infracționalitatea sunt:
 Abuzul și neglijența cu care actualii adulți s-au confruntat în copilărie
 Eșecul de a realiza obiectivele propuse cu ajutorul unor mijloace de acțiune legitimă la
care se adaugă decizia de a acționa contrar normelor și legilor în vigoare.
 Impunerea unei discipline parentale dure sau a uneia dezorganizate (eratice) în copilărie
17
 Lipsa unui adăpost

 Atitudinea de respingere venită din partea părinților
 Lipsa unui loc de muncă sau calitatea foarte precară a acestuia
Din enumerare observăm că aceste dificultăți au un set de caracteristici definitorii comune ce
formează un fond prielnic acțiunilor neconforme cu legea. Agnew (2001) afirmă că stresorii și
condițiile de trai capătă potential criminogen dacă:
 Sunt percepute ca fiind injuste
 Sunt percepute ca având o magnitudine semnificativă
 Sunt associate cu un slab control social
 Se crează o oarecare presiune sau chiar mecanisme recompensatorii pentru a face față
dificultăților prin intermediul acțiunilor ilicite.
Ca atare autorul concepe o structură conceptuală careinclude trei categorii majore de tensiuni
psiho-sociale asociate criminalității:
 Tensiunea asociată faptului că alții împiedică sau amenință că vor împiedica
realizarea obiectivelor valorizate de către individ.
 Tensiunea asociată faptului că alții vor lua sau amenință că vor lua ceva ce aparține
individului și are o semnificație deosebită pentru acesta.
 Tensiunea provocată de faptul că alții impun sau amenință că vor exercita asupra
individului comportamente nocive (ex: agresiune sexuală).
Ținând cont de particularitățile teoriilor care explică apariția infracționalității alocând un

rol central tensiunilor psiho-sociale se pot surprinde câteva avantaje notabile. În primul rând
există dovezi empirice care sprijină ideile fundamentale ale paradigmei (Froggio, 2007). În al
doilea rând, abordarea a pus în evidență corelația puternică între emoțiile negative (de exemplu:
furie, depresie, dezamăgire, frică) și delincvență. De asemenea, teoriile care aduc în prim plan
impactul tensiunilor psiho-sociale sunt destul de largi și reușesc să explice deopotrivă
infracționalitatea dar și comportamentul deviant particular. Nu în ultimul rând, întrepătrunderea
între specificul sociologic și cel psihologic reprezintă un punct forte al acestui ansamblu de teorii
deoarece astfel se oferă o perspectivă mai completă și mai utilă pentru înțelegerea realității.
În contrast, cel mai mai important dezavantaj al teoriilor vine din faptul că includ idei noi
ce nu au beneficiat încă de o verificare empirică sistematică, motiv pentru care nu știm câtă
încredere putem avea în respectivele explicații.
Construcția socială a infracțiunii

Prezumția fundamentală a constructivismului în raport cu tema prezentată constă în ideea
că nu există infracțiune în termeni de realitate obiectivă și constantă dar comportamentele umane
criminale se pot construi și pot fi considerate încălcări ale legii în funcție de contextul social în
care sunt plasate. Curentul constructivist reproșează altor paradigme teoretice faptul că rămân
tributare unor moduri de gândire abstracte și ideologice. În schimb, adepții abordării
18
constructiviste asupra realității sunt de părere că nu există conduite criminale în esență ci că un

comportament este considerat înfracțional sau non-infracțional în raport cu perioada și contextul
social în care se manifestă.
Pentru a argumenta caracterul relativ al infracționalității se pot regăsi în plan concret
multiple exemple relevante. Există, pe de o parte, elemente care în anumite epoci și în anumite
culturi erau ilegale iar în prezent sunt considerate legale..
De pildă, pentru o bună perioadă în evoluția societăților și chiar a ideilor psihologice
homosexualitatea, sub toate formele sale era considerată, deviantă, maladivă, semn al tulburării
mintale și chiar intra sub incidența legii. În prezent, persoanele care aparțin comunității LGBT
beneficiază, cu precădere în spațiile europene și occidentale de recunoașterea drepturilor în
virtutea respectării libertății și a non-discriminării pe criteriul orientării sexuale.
Pe de altă parte, apar aspecte care în trecut erau în acord deplin cu legea iar acum sunt
considerate infracțiuni. Un exemplu relevant în acest sens ar fi consumul de cocaină. Marsh
(2006) amintește despre faptul că în a doua junătate a secolului al XIX-lea cocaina era un
calmant utilizat în mod obișnuit și mai mult decât atât, afișele și ambalajele care prezentau
aceste produse conțineau imagini ale unor copiii încântați că scapă instantaneu de durere. În
zilele noastre, astfel de substanțe sunt strict controlate iar traficul și consumul de droguri sunt
penalizate drastic. De exemplu, în Malayesia, în anul 2019 traficul de droguri dovedit conducea
automat la aplicarea pedepsei capitale. La ora actuală se dezbat posibilități de a înlocui pedeapsa
cu moartea cu alte forme de a penaliza această infracțiune (Quraishi, 2020).
Howitt (2018) mai evidențiază situații care în trecut descriau o stare de ,,normalitate
socială,, larg răspândită iar astăzi aceleași contexte fac parte din sfera aspectelor care intră sub
incidența legii. Astfel, în trecut era acceptat ca părinții să aleagă practici de disciplinare a
propriilor copii care astăzi se încadrează în categoria comportamentelor abuzive și sunt interzise
prin lege. De asemenea, în trecut era considerat normal ca o parte din membrii familiei (părinți,
soți) să impună celorlalți (copii, soții) modalități de comportament și să le controleze acestora
toate aspectele vieții de la decizii cotidiene până la elemente cu impact pe termen lung. Astăzi
multe din obișnuințele sociale de atunci sunt incluse în categoria abuzului și violenței domestice.
Un alt exemplu, cu implicații pentru psihologia judiciară, îl constituie ideea susținută și
promovată de unii autori care susțin ipoteza conform căreia criminalii în serie reprezintă o
construcție a FBI. Cu alte cuvinte, existau și înainte de apariția etichetei de ,,criminal în serie,,
persoane care comiteau în mod repetat omucideri dar aceșia nu erau definiți într-un mod specific
și nu erau încadrați în anumite tipologii (de exemplu: criminal în serie vs. criminal în serie
dezorganizat ).
Suntem de părere că, în general, mutațiile axiologice care au condus la producerea unor
modificări în plan legislativ au avut ca scop principal orientarea către susținerea valorilor
democratice și a libertăților personale atât timp cât exercitarea drepturilor proprii nu încalcă
libertatea celor din jur. Credem că acest lucru a devenit valabil fie că a fost vorba de
legalizarea unor conduite considerate initial anti-normative, fie că a fost vorba de procesul
19
invers, de penalizare a unor obișnuințe considerate initial nomale, dar care în plan concret
periclitau viața și demnitatea unor oameni vulnerabilizați de context.
Ideea conform căreia infracțiunea nu este un tip de comportament ci este o construcție
socială a generat două tipuri de constructivism:
 Constructivismul social slab - cu o redusă putere explicativă și predictivă constructivism
care apare mai degrabă ca reacție la excesul de positivism și la criticile celor care
reproșează unor paradigm lipsa de utilitate practică.
 Constructivismul social puternic –care atestă faptul că niciodată cunoașterea socială nu se
întâmplă liber ci este partizană, confecționată și diseminată de către grupurile care dețin
puterea. Astfel, ea este întotdeauna ideologică și determină de unele interse politico-
sociale de moment.
Ceea ce este identificăm drept valoros în planul abordărilor constructiviste constă, în
primul rând, în aceea că se atrage atenția la procesele sociale care ne schimbă percepția despre
infracționalitate și infractori (Howitt, 2018). În egală măsură, cunoașterea și înțelegerea
principiilor constructiviste ar ajuta agențiile care se ocupă de justiția penală să elaboreze o
perspectivă și o ierarhie coerentă a priorităților pe care le promovează. Nu în ultimul rând se
facilitează redefinirea și reînnoirea percepțiilor asupra infracționalității, distrugând mitul că o
dată definite și prinse în concepte mai mult sau mai puțin complexe realitățile studiate capătă un
caracter rigid, definitiv și imposibil de schimbat.
În schimb, există niște particularități care reduc avantajele asociate constructivismului.
Ne referim la ideea că această viziune nu explică, de fapt, infracționalitatea ci doar cum ajungem
noi să gândim și să interpretăm acest fenomen la nivelul societății. Mai exact teoriile
constructiviste nu oferă o definiție a criminalității ci o imagine a modului nostru de înțelegere a
acestei realități. Astfel, este ușor de intuit că modul în care gândim în legătură cu
infracționalitatea depinde de context și de subiectivitatea inerentă oricărei interpretări. De aceea
o altă limită a paradigmelor de tip constructivist constă în dificultatea de a oferi practicienilor
niște recomadări general-valabile, niște standarde de acțiune cu o relevanță aplicativă imediată.
Concluzii generale
Din prezentarea succintă a teoriilor și perspectivelor care încearcă să ofere explicații
plauzibile pentru apariția comportamentului criminal rezultă faptul că infracționalitatea poate fi
analizată pe mai multe niveluri (de la palierul genetic la cel societal). Este important de
menționat că aceste planuri de analiză sunt mai degrabă complementare decât contradictorii și, în
plus, toate aduc elemente foarte necesare înțelegerii cât mai adecvate a problematicii studiate.
Se mai observă că teoriile cu un caracter mai concret sunt destul de strâns legate de teme
specifice dar și acestea contribuie la înțelegerea globală a infracționalității ca realitate cu
multiple fațete și implicații.
20
Recomandarea de a înțelege specificul fiecărei teorii și perspective devine utilă pentru că

astfel se crează premisele de a privi realitatea prezentată printr-o grilă de interpretare flexibilă și
deschisă. În acest fel, experții în psihologie judiciară pot căpăta disponibilitatea cognitivă de a
vedea o situație din mai multe puncte de vedere și de a-și adapta soluțiile profesionale pe care le
propun în funcție de situația /cazul pe care îl au în analiză.
Din acest punct de vedere o teorie despre infracționalitate nu trebuie privită ca un set de
opinii expuse la întâmplare ci ca un ansamblu de idei supuse unui permanent proces de verificare
a validității. De aici rezidă importanța dovezilor empirice atât în direcția consolidării unei teorii
cât și în direcția rafinării acesteia pe măsură ce realitatea concretă pe care se sprijină abordarea
explicativă se modifică.
Faptul că înclusiv acest material menționează și unele teorii cu un grad redus al validității
științifice este motivat de ideea că s-a dorit sublinirea ideii că respectivele abordări au existat în
evoluția psihologiei judiciare, având astfel în vedere respectarea unui ,,adevăr istoric,, în
formarea și trasformarea acestei discipline.
Dincolo de trecerea în revistă a unor perspective explicative despre infracționalitate
această expunere reprezintă o invitație implicită pentru cei implicați în domeniile psiho-legale de
contribui prin expertiza practică și de cercetare la inovarea și actualizarea teoriilor pentru ca
acestea să devină cât mai valide științific și mai aplicabile în raport cu problematicile concrete.
Preluând modelul de structurare propus de Howitt (2018) am notat în această prezentare
punctele forte și punctele slabe asociate fiecărei teorii accentuând prin aceasta importanța unui
filtru critic pentru extragerea unor concluzii cât mai aproiate de obiectivitate.
În încheiere, alegem să revenim la remarca initială, a autorului Deniss Howitt, care
susține că teoria, alături de cercetare, este sângele psihologiei. Facem acest lucru din dorința de a
completa această idee cu un detaliu semnificativ. Acesta ar fi că doar teoriile valide științific și
permanent actualizate asigură vitalitatea și funcționarea optimă a ,,organismului,, psihologic.
,,Sănătatea,, unei structuri conceptuale rezidă în logica ideilor care fac parte din acel ansamblu,
din perpetuarea unor prezumții care se pot verifica în realitate și din capacitatea repectivelor
perspective teoretice de a se dezvolta în accord cu dinamica vieții psihosociale. Respectarea
acestor exigențe va crește probabilitatea de a oferi explicații cât mai precise și fiabile ale
comportamentului infracțional și a oricăror alte manifestări.
Referințe bibligrafice:
Agnew, R. (1992) „Foundation for a general strain theory of crime and delinquency‟ Criminology 30, 47–
87.
Agnew, R. (1997). Stability and change in crime over the life course: A strain theory
explanation. Developmental theories of crime and delinquency, 7, 101-132.
21
Agnew, R. (2001). Building on the foundation of general strain theory: Specifying the types of strain most
likely to lead to crime and delinquency. Journal of research in crime and delinquency, 38(4), 319-361.
doi:10.1177/0022427801038004001
Andrews, D. A., & Bonta, J. (2010). The psychology of criminal conduct. Routledge.
Blau, J., & Blau, P. (1982). The cost of inequality: Metropolitan structure and violent c rime. American
Sociological Review, 47(1), 114-129. 10.2307/2095046
Cullen, F.T., Gendreau, P., Jarjoura, G.R. and Wright, J.P. (1997) „Crime and the bell curve: lessons from
Dutton, K. (2013). Cap 4.Înțelepciunea psihopaților. In K. Dutton, Înțelepciunea psihopaților. Din

experiența de viață a sfinților, spionilor și criminalilor în serie (A.-M. Păcurar, Trans., pp. 107-135).
București: Editura Globo.
Froggio, G. (2007) „Strain and juvenile delinquency: a critical review of Agnew‟s General Strain Theory‟
Journal of Loss and Trauma 12 (4), 383–418. 10.1080/15325020701249363
Glenn, A. L., & Raine, A. (2014). Psychology and crime.Psychopathy: An introduction to biological
findings and their implications. New York University Press.
Herrnstein, R.R. and Murray, C. (1994) The Bell Curve: Intelligence and Class Structure in American
Life New York: Free Press.
Hodge, J. E., McMurran, M., & Hollin, C. R. (1997). Addicted to crime?. Chichester: John Wiley.
Howitt, D. (2018). Introduction to forensic and criminal psychology (6th edition). Harlow: Pearson
Education.intelligent criminology‟ Crime and Delinquency 3 (4), 387–
411.https://doi.org/10.1177/0011128797043004001
Kilpatrick, R. (1997) „Joy-riding: an addictive behaviour‟ in J.E. Hodge, M. McMurran and C.R. Hollin
(eds) Addicted to Crime? Chichester: John Wiley, pp. 165–190.
Marsh ET Al. (2006). Theories of Crime. Routledge.
McGloin, J. M., Pratt, T. C., & Maahs, J. (2004). Rethinking the IQ-delinquency relationship: A
longitudinal analysis of multiple theoretical models. Justice Quarterly, 21(3), 603-635.
10.1080/07418820400095921
McGuire, J. (1997) „“Irrational” shoplifting and models of addiction‟ in J.E. Hodge, M. McMurran and
C.R. Hollin (eds) Addicted to Crime? Chichester: John Wiley, pp. 207–31.
Moffitt, T. E. (1993). Adolescence-limited and life-course-persistent antisocial behavior: A

developmental taxonomy. Psychological Review, 100(4), 674–701. https://doi.org/10.1037/0033-
295X.100.4.674
22
Moore, M. (2011). Psychological theories of crime and delinquency. Journal of Human Behavior in the
Social Environment, 21(3), 226-239. 10.1080/10911359.2011.564552
Quraishi M. (2020) Case Study 3: The Death Penalty in Malaysia. In: Towards a Malaysian Criminology.
Palgrave Advances in Criminology and Criminal Justice in Asia. Palgrave Macmillan, London.
https://doi.org/10.1057/978-1-137-49101-5_7
Rutter, M. (1971). Parent‐child separation: psychological effects on the children. Journal of child
psychology and psychiatry, 12(4), 233-260. https://doi.org/10.1111/j.1469-7610.1971.tb01086.x
Taylor, M. F. (2010) „Addicted to the risk, recognition and respect that the graffiti lifestyle provides:
towards the understanding of the reasons for graffiti engagement‟ International Journal of Mental Health
and Addiction, 10, 54–68. https://doi.org/10.1007/s11469-010-9301-6
Yun, I., and Lee, J. (2013) „IQ and delinquency: the differential detectionhypothesis revisited‟ Youth
Violence and Juvenile Justice 11 (3), 196–211. https://doi.org/10.1177/1541204012463410
23

INFRACTIONALITATE

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

INFRACTIONALITATE

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cursul 2: Teorii despre infracționalitate// Licentă 2020-2021 //

suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

Teorii despre infracționalitate

Rolul teoriilor despre infracționalitate în înțelegerea conduitelor criminale............................. 2

Psihologia comportamentului infracțional și teorii psihologice asupra infracționalității .......... 4

Explicații neuropsihologice ale infracționalității .................................................................... 5

Inteligența și infracționalitatea .............................................................................................. 7

Abordările psihanalitice/psihodinamice asupra infracționalității ............................................. 9

Teoria bio-psiho-socială asupra infracționalității ( propusă de Hans Eynsenck) .....................12

Fondul biologic al infracționalității...................................................................................12

Fondul psihologic al infracționalității. O posibilă arhitectură a personalității criminale .......13

Influența factorilor contextuali și de condiționare socială asupra infracționalității ..............14

Perspectiva învățării sociale și infracționalitatea ...................................................................16

Teorii ale tensiunii sociale în explicarea infracționalității......................................................17

Construcția socială a infracțiunii ..........................................................................................18

Concluzii generale ..............................................................................................................20

Referințe bibligrafice: .......................................................................................................21

Rolul teoriilor despre infracționalitate în înțelegerea conduitelor criminale

În diverse etape de evoluție ale psihologiei judiciare au existat încercări de a descrie

Psihologia comportamentului infracțional și teorii psihologice asupra

Într-un volum care tratează pe larg problematica psihologiei comportamentului

Explicații neuropsihologice ale infracționalității

De o atenție specială din partea cercetătorilor (neuropsihologi și neuropsihatri

neuropsihologice sugerează faptul că factorii biologici au o oarecare relevanță în explicarea

Abordările psihanalitice/psihodinamice asupra infracționalității

În literatura de specialitate observăm două direcții de definire a dependenței. Astfel, pe de

Teoria bio-psiho-socială asupra infracționalității ( propusă de Hans Eynsenck)

Fondul biologic al infracționalității

Tot în planul discuției referitoare la legătura dintre dimensiunea biologică și criminalitate,

Fondul psihologic al infracționalității. O posibilă arhitectură a personalității

Am precizat chiar la începutul acestui suport de curs faptul că identificarea

că persoanele extrovertite au o mai slabă activare corticală. Din acest motiv ei se

Influența factorilor contextuali și de condiționare socială asupra

o ÎNAINTE de condiționare individul anticipează automat (necondiționat) că o

o De aceea, ROLUL PRINCIPAL AL CONDIȚIONĂRII constă în a ajuta persoana să

o Dacă PROCESUL CONDIȚIONĂRII este unul reușit atunci individul va asocia

Cunoscând procesul de condiționare ne dăm seama de importanța acestuia pentru funcționarea

Luând în considerare elementele definitorii ale teoriei bio-psiho-sociale elaborate de Eynsenck

că ignoră perspectiva sociologică de interpretare (deși în realitate aceste elemente se regăsesc

Perspectiva învățării sociale și infracționalitatea

Teorii ale tensiunii sociale în explicarea infracționalității

 Lipsa unui adăpost

Ținând cont de particularitățile teoriilor care explică apariția infracționalității alocând un

Construcția socială a infracțiunii

constructiviste asupra realității sunt de părere că nu există conduite criminale în esență ci că un

Recomandarea de a înțelege specificul fiecărei teorii și perspective devine utilă pentru că

Dutton, K. (2013). Cap 4.Înțelepciunea psihopaților. In K. Dutton, Înțelepciunea psihopaților. Din

Marsh ET Al. (2006). Theories of Crime. Routledge.

Moffitt, T. E. (1993). Adolescence-limited and life-course-persistent antisocial behavior: A

S-ar putea să vă placă și