Universitatea din București

Facultatea de Sociologie și Asistență Socială

Sinuciderea

Profesor: Călin Cotoi

Student: Pușcă (Cîrlig) Oana-Samira

Materie: Teorii Sociologice Contemporane

Master: Studii de securitate și analiza informațiilor

București,

2019

1
 Sinuciderea

Înțelegerea unui fenomen pornește în primul rând prin definirea acestuia, astfel încât
să putem ști cum să ne raportăm la el. De aceea, vom defini sinucidera ca fiind „una dintre
cele mai sensibile probleme sociale, fiind omniprezentă în toate societăţile umane, indiferent
de întinderea lor, mărimea şi densitatea populaţiei, sistemul lor valorico-normativ, tradiţiile,
moravurile şi obiceiurile care le caracterizează. Deşi în aparenţă ea pare a fi un gen de
conduită care implică numai individualitatea persoanei, în realitate, procesul care declanşează
acest act are un nemijlocit caracter social, definit de raporturi sociale, norme, valori,
prescripţii morale sau religioase” (Rădulescu, 2015, p.338). O altă definiție a sinuciderii
descrie acest fenomen social ca fiind „orice caz de moarte rezultat direct sau indirect dintr-un
act pozitiv sau negativ săvârşit de victima însăşi şi despre care aceasta ştie ce rezultat va
produce” (Durkheim, 1993, p.120). Munteanu (2015, p.3) definește sinuciderea ca „procedeul
prin care o persoană renunță la propria viață, actul simbolizând așadar refuzul acesteia de a
mai continua să trăiască”. Organizația Mondială a Sănătății însă, nu pune atât de mult
accentul pe caracterul intențional al faptei, aceasta definindu-l astfel: „Suicidul este actul
prin care un individ caută să se autodistrugă fizic, cu intenția mai mult sau mai puțin
autentică de a-și pierde viața, fiind conștient, mai mult sau mai puțin, de motivele sale”
(Cosman, 2008, p.17)

În altă ordine de idei, studiul și înțelegerea acestui act are directă legătură cu
identificarea factorilor care stau la baza acestui act social. Unul dintre acești factori este cel
psihologic, care ține de tipurile de personalitate și de trăsăturile ei specifice, cum ar fi de
exemplu: emotivitate, impulsivitate, labilitate, dominanta afectivităţii, acestea putând genera
o predispoziție pentru comportamentul suicidar.

O altă categorie de factori care influențează acest fenomen este cea a factorilor sociali.
Din această categorie face parte în primul rând familia. Din acest punct de vedere, s-a
constatat faptul că frecvenţa suicidului este mai mare la celibatari comparativ cu cei
căsătoriţi, la văduvi comparativ cu persoanele căsătorite fără copii. De asemenea, un risc
destul de mare pentru suicid îl au şi copiii proveniţi din familii diferite, dar și pentru cei

2
proveniţi din familii descompuse, de exemplu prin divorţ sau prin deces (Iftode, s.a, p.3). Un
aspect interesant referitor la acest subiect este faptul că s-a demonstrat că „rata suicidului la
parinţi se reduce progresiv odată cu adăugarea unui nou copil familiei, dar numai până la
numarul de şase” (Cosman, 1999, p.397).

Din categoria factorilor sociali face parte și profesia care influențează acest
comportament prin faptul că presupune au mod de viață specific dar și parcurgerea unor
anumite studii. De exemplu, în Anglia sau în SUA se produc mai multe sinucideri în clasele
superioare şi medii decât în cele inferioare. Pe de altă parte, în ceea ce-i privește pe militari
rata suicidului este cu cel puţin 25% mai ridicată decât la civili. De altfel, alte studii arată că
şi coborârea pe scara socială aduce un risc suicidar crescut.

Stresul, un alt factor social, influențează sinuciderea pentru că el este un răspuns

specific pe care îl elaborează organismul la solicitările nespecifice externe sau interne, la
speranţe, aspiraţii, temeri și credinţe. Studiile evidenţiază faptul că in cele mai multe cazuri
stresuri domestice, ocupaţionale sau economico-sociale, au determinat sau au intărit şi mai
mult dorinţa de sinucidere (Iftode, s.a, p.3).

Un alt factor social, care contribuie la apariția sau dispariția actului suicidar este
reprezentat de influenţa pe care religia o exercită asupra individeului, în sensul că se remarcă
faptul că este importantă integrarea individului într-un grup sau comunitate religioasă, însă
simpla afiliere la o structură religioasă nu este suficientă pentru a înlîtura definitiv apariția
suicidului (Cosman, 1999, p.342).

Mass-media, tot din categoria factorilor sociali, stimulează apariția suicidului în

rândul tinerilor prin faptul că promovează, în spațiul public, „exemple” de persoane publice,
celebrități de exemplu, care au adoptat un astfel de comportament, aceștia reprezentând o
sursă de inspirație pentru cei predispuși suicidului. Un exemplu elocvent în aacest sens este
„Suferinţele tanărului Werther” de Gothe care a geneat o epidemie de sinucideri. Astfel că,
fără ca autorul să-și fi dorit acest lucru, a creat un model ideal pentru persoanele care s-au
identificat cu personajul repectiv. Din acest punct de vedere, dovada faptului că al oamenilor
comportament este învățat prin imitare, este evidentă. Aici trebuie menționat faptul că
reproducerea unui astfel de comportamnet este cu atât mai precisă, cu cât mass-media descrie
cazurile mai în detaliu. Un exemplu eficient de prevenire și reducere a suicidului provocat de
acest factor social a fost reducerea mediatizării cazurilor de suicid prin aruncarea în faţa
metrourile pariziene și vieneze, care a generat o scădere cu 50% a ratei suicidului (Iftode, s.a,

3
p.4). De altfel, trebuie menționat și faptul că imitarea sinuciderii persoanele celebre, se
numește „efect copycat” și este un „exemplu” ce trece de granița unui stat: „Copierea
comportamentului autodistructiv pe care l-a comis o persoană celebră este ceea ce se numește
„efect copycat”. S-a demonstrat că acesta poate influența creșterea ratei de suicid în perioada
în care celebritatea s-a sinucis, iar dacă aceasta este cunoscută în mai multe state,
comportamentul acesteia poate să influențeze și populațiile respective (Jeong et al., 2012,
apud Munteanu, 2015, p.11)

O altă categorie a factorilor care influențează sinuciderea este reprezentată de bolile

psihice, precum depresiile, nevrozele și schizofreniile, care cresc incidența sinuciderilor:
„Dacă suiciul este mai rar în cazurile de tulburări nevrotice, schizofrenia oferă un procent
mare în curba suicidului. Dintre bolnavii schizofrenici 10% au tentative de suicid, iar 2%
chiar reuşesc. Rata cea mai mare a suicidului se gaseşte în rândul persoanelor care suferă de
depresie (Iftode, s.a, p.4).

Printre factorii care contribuie la apariția sinuciderii sunt: sexul (bărbații având rată de
suicid mai ridicată decât femeile), din cauza lipsa de valorizare, a depresia, a impulsivității a
consumului excesiv de alcool, a altor tentative anterioare, a perspectivelor favorabile față de
comportamentul autodistructiv, a rezilienței scăzute în contextul confruntării cu diferite
probleme și din cauza accesului mai ușor la instrumente care facilitează actul de sinucidere
(Robu, 2013, p.62).

Factori genetici, au un cuvânt destul de greu de spus în ceea ce privește sinuciderea

deoarece, manifestarea unui astfel de comportament într-o familie la un moment dat va crea
mai apoi un precedent: „În 1983, Roy și Tsuang au observat simultan şi independent, un risc
semnificativ mai mare de comportament suicidar în familiile pacienţilor ce au comis suicid
decât larudele celor ce nu au avut astfel de antecedente. Astfel, se pare că există un factor
genetic ce favorizează suicidul şi care acţionează independent sau adiţional faţă de depresie
sau alte psihoze majore. Nu se poate neglija nici posibilitatea că factorul genetic reprezintă
incapacitatea de a controla comportamentul impulsiv în care suicidul reprezintă o primă
modalitate de manifestare (Roy și Tsuang, 1983 apud Cosman, 1999, p.345). Astfel că,
existența unui istoric familial suicidar determină o creștere a probabilității ca un alt membru
al familiei să se sinucidă: „Conduita suicidară care se manifestă înainte ca individul să
împlinească 25 de ani este influențată major de familie. Cu cât există mai multe persoane în

4
familie care se sinucid, cu atât vârsta de suicid a unui membru din acea familie este mai
mică” (Brent și Mann, 2006, apud Munteanu, 2015, p.11).

Factorii bioclimatici precum temperatura, presiunea atmosferică, umiditatea,

nebulozitate sau viteza vântului influențează apariția sinuciderilor, prin faptul că potențează
anumite stări ale unui individ. Dintre acești factori Emile Durkheim (1993) acordă o atenție
specială factorului numit temperatură fiindcă, identifică o legătură strânsă între sinucideri și
zilele cu temperaturi ridicate din țările mediteraneene. Un alt aspect remarcat de Emile
Durkheim este faptul că riscul de sinucidere în zilele toride este mai mare pentru categoria
vârstnicilor.

Emile Durkheim (2005) încadrează temperatura și clima în categoria factorilor

cosmici. Potrivit acestuia, în extremitățile nordice și sudice ale Europei, rata sinuciderilor este
mai mare decât în partea centrală, unde clima este de tip temperat. O excepție de la această
regulă este reprezentată de sudul Italiei, unde se înregistrează cele mai puține sinucideri, deși
se află și în sudul Europei. Potrivit acceluiași autor, vara este considerat a fi anotimpul în care
sunt înregistrate cele mai multe sinucideri, deoarece temperatura ridicată acționează asupra
sistemului nervos și sporește agitația individului: „Vara apare un surplus de activitate, un
preaplin de viață care se cere cheltuită și întotdeauna nu poate să se manifeste altfel decât sub
forma unor acte violente” (Durkheim, 2005, p.50). Se poate spune deci, că anotimpurile
influențează indirect sinucigașii prin intensitatea socială pe care o capătă viața, acest fapt
fiind eminamente social: „sinuciderea depinde de condițiile sociale” (Durkheim, 2005, p.60).

Sinuciderea este un fenomen studiat intens. Unul dintre autorii care s-au preocupat
într-un mod aparte de acest fenomen social este Emile Durkheim. Astfel că, întâlnim la Emile
Durkheim (2005) o clasificare a sinuciderilor realizată de Jousset și Moreau de Tours în
funcție de simptomele psihice ale făptașilor. Primul tip de sinucidere este sinuciderea
maniacală, care se caracterizează prin faptul că cei care se sinucid experimentează deliruri și
halucinații care nu sunt permanente, dar care îi împiedică să conștientizeze gravitatea
acțiunilor lor.

Al doilea tip de sinucidere este cea melancolică, potrivit căreia individul car se
sinucide s-a cufundat în depresie. Spre deosebire de primul tip, aceștia nu sunt ghidați de
instinctul sinuciderii, ci dimpotrivă aceștia cumpănesc îndelung la acest gând. Sinucigașii
melancolici sunt dominați de stări acute de plictiseală, ei fiind în imposibilitatea de a mai găsi

5
vreo plăcere în viață. Din acest motiv, indivizii văd în sinucidere o modalitate prin care își
pot resuscita egoul.

Cel de-al treile tip de sinucidere este sinuciderea este cea obsesivă, care așa cum îi
spune și numele, devine o obsesie pentru individ, o preocupare permanentă. De remarcat la
acest tip de sinucidere este faptul că individul se luptă cu această idee, însă sfârșește prin a fi
dominat de ea. Un alt aspect interesant la acest tip de sinucidere este faptul că deși, lupta
împotriva acestei idei este caracteriză de neliniște, finalul este marcat de seninătate, iar în
cazul unui eșec, individul va elimina complet ideea de a se sinucide.

Sinuciderea impulsivă este cel de-al patrulea tip de sinucidere, iar aceasta se
caracterizează prin faptul că sinucigașul este condus în luarea acestei decizii doar de un
impuls, nu de o idee clar definită, pe care anterior a analizat-o minuțios.

Potrivit lui Emile Durkheim (2005) există oameni care se sinucid, deși nu sunt
influențați nici de vreo boală psihică, nici de factori exteriori. Astfel că, sociologul a realizat
o clasificare a sinuciderii pornind de la un context mai larg al motivelor pentru care o
persoană și-ar lua viața. Primul tip de sinucidere indentificat de acest autor se intitulează
sinuciderea egoistă. Pentru acest tip de sinucidere un factor important este religia. Cele două
religii comparate de Durkheim au fost cea catolică și cea protestantă, ambele blamând
sinuciderea. Totuși, autorul a constatat faptul că cele mai puține sinucideri s-au înregistrat în
țările catolice, explicând acest aspect prin faptul că în ceea ce-i privește pe protestanți se
poate vorbi despre un „individualism religios”, care potrivit autorului influențează direct
apariția sinuciderii: „(…) cu cât un grup confesional se abandonează judecății indivizilor, cu
atât va fi mai absent din viața lor, va avea mai puțină coeziune și vitalitate” (Durkheim, 2005,
p.88). Prin urmare, sinuciderea egoistă poate fi caracterizată după cum urmează: „se
datorează slabei integrări a individului în comunitate, distanţa faţă de regulile şi valorile
grupului, lipsa unui sprijin afectiv, a comunicării, imposibilitatea satisfacerii trebuinţei de
afiliere sunt factori ataşaţi integrării sociale şi care pot avea o contribuţie în declanşarea
procesului suicidar” (Iftode, s.a, p.4).

Cel de-al doilea tip de sinucidere identificat de Emile Durkheim (2005), cea altruistă,
este categoria care se caracterizează fie printr-o detașare a individului de societate, fie printr-
o atașare excesivă a insului de societate. Sinucigașul altruist este total opus celui egoist, el
punând pe primul loc colectivul, nu eu individual. Altruismul este definit ca fiind cazul în
care „(..) eul nu-și mai aparține deloc, când el se confundă cu altceva decât el însuși, când

6
polul conduitei sale se situează în afara lui, adică în grupul din care face parte” (Durkheim,
2005, p.130). Un exemplu pe care autorul îl dă în această situație este caul militarilor, în
rândul cărora cei care se sinucid cel mai des sunt cei care „dovedesc vocație pentru cariera
miltară” (Durkheim, 2005, p.139).

Cel de-al treilea tip de sinucidere identificat de Emile Durkheim (2005) este cel
intitulat sinuciderea anomică, care apare atunci când echilibrul societății este perturbat. Acest
echilibru este perturbat de declinurile economice, dar nu numai fiindcă, se înregistrează un
număr considerabil de sinucideri chiar și în perioadele caracterizate de un avânt economic. În
cazul crizelor financiare, sinuciderea este explicată prin frustrarea pe care insul o resimte
atunci când se află în imposibilitatea de a-și satisface dorințele: „(...) rezultă de aici
neadaptarea la condiția ce s-a creat pentru ei și o perspectivă de neacceptat”v(Durkheim,
2005, p.153). În schimb, perioadele caracterizate de creșteri economice sunt caracterizate și
de o creștere a dorințelor individului, motiv pentru care acesta se confruntă cu o nouă situație
pe care nu o poate gestiona deoarece, „(...) o sete nepotolită este un supliciu mereu reînnoit”
(Durkheim, 2005, p.150). Prin urmare, sinuciderea anomică „(...) este întărită de faptul că
pasiunile sunt mai puțin disciplinate exact în momentul când ar avea nevoie de mai multă
disciplină” (Botiș, 2014, p.3).

Un alt tip de sinucidere identificat de Durkheim este sinuciderea fatalistă care „este
opusă celei anomice şi derivă dintr-o excesivă reglementare a relaţiei individului cu
societatea (De exemplu: sclavii care nu speră în ameliorarea vieţii)” (Iftode, s.a, p.4).
Sinuciderea fatalistă se naște dintr-o disciplină excesivă, care prin regulile sale stricte,
suprimă individul. În societaatea contemporană, numărul sinuciderilor fataliste este foarte
mic, motiv pentru care am putea-o considera nesemnificativă, însă lucrurile stau complet
diferit dacă analizăm situația din punct de vedere istoric ținând cont de numărul sclavilor care
s-au sinucis.

În funcție de reușita sinuciderii, acest fenomen social se mai poate clasifica astfel:
suicid amenințare, suicid tentativă și suicid reușită. Suicidul amenințare se referă la categoria
de oameni care „(...) vor mai mult să trăiască decât să moară, iar amenințările lor sunt folosite
drept mijloace de atingere a anumitor scopuri în viață. Aceasta nu înseamnă că ei niciodată nu
vor pune în aplicare amenințările lor, mai ales atunci când există în mod real pericolul de a nu
atinge scopurile propuse” (Răsfoiesc.com, s.a).

7
 Suicidul tentativă include categoia de oameni care „(...) afirmă des „nu-mi pasă dacă
trăiesc sau dacă mor”. În felul acesta ei sunt mai puțin expliciți în comunicarea sentimentelor.
Ei își pot arăta sentimentele atâta timp cât sunt depresivi sau în timpul altor manifestări, dar
evită utilizarea cuvântului suicid. De aceea ei nu prea reușesc să-și comunice intențiile către
alte persoane. Atunci când însă reușesc să-și comunice intențiile, cei din jur care
recepționează mesajul nu-l prea iau în serios datorită caracterului relativ, vag al acestuia.
Metodele pe care le folosesc pentru sinucidere sunt cele care reprezintă apelul de ajutor care
ar trebui să vină din partea celorlalți. Cele mai frecvente metode sunt: tăiatul venelor,
înghițirea de pastile, asfixierea cu gaz. Deși aceste metode pot fi fatale ele prezintă însa o
speranță față de metodele ce asigură suicidul cum ar fi împușcarea sau spânzurarea. De aceea
cele mai multe tentative de suicid se petrec în locuri sau conjuncturi în care salvarea e
posibilă” (Răsfoiesc.com, s.a).

Referitor la suicidul reușit se poate spune că: „Aproape trei sferturi din cei care se
sinucid sunt cunoscuți ca având o perioadă suicidară în perioadele anterioare. De asemenea,
cei mai mulți dintre ei au comunicat direct sau indirect ideea lor suicidară altor persoane. De
altfel, sinucigașii reușiți sunt o categorie mixtă ce reprezintă acele persoane care încercând să
se sinucidă au fost salvate la timp, precum și acele persoane care au fost în mai mare masură
hotărâte să moară (Răsfoiesc.com, s.a).

Un aspect interesant, căruia merită să-i fie acordată atenție se referă la încercarea
sinucigașilor de a-și explica gestul extrem, lăsând bilete de adio. Din acest punct de vedere,
au fost identificate mai multe tipuri de mesaje. Cele mai frecvente sunt mesajele sunt prin
care aceștia își cer iertare celor apropiați pentru ceea ce au făcut, dar mai sunt unele în care ei
caută să-și găsească scuze, sau să îi învinuiască pe cei din jur pentru alegerea pe care ei o fac,
sau să devină chiar altruiști, în sensul că vor să-și doneze organele. Iată un exemplu: „Maria,
am fi putut să fim atât de fericiți dacă ai fi continuat să mă iubești, am fotografia ta în fața
mea. Gândul că acum s-ar putea să fi în brațele altui bărbat este mult mai greu să-l suport.
Eu îmi ofer viața pentru indiscreția ta. Toate greșelile tale sunt uitate și reamintesc toata
bunătatea ta. Tu ști că aș fi făcut asta când m-ai părăsit, de aceea nu este o surpriză pentru
tine. Adio, dragă. Te iubesc cu toata inima mea zdrobită. Adrian” (Răsfoiesc.com, s.a).

Florin Iftode student în anul IV la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru

Stăniloae”, la Secţia Asistenţă Socială, a realizat un studiu de caz, care a avut drept subiect o
studentă în vârstă de 23 de ani, necăsătorită, din Botoșani, care se afla deja la adoua tentativă

8
de suicid. Prima încercare de a-și lua viața s-a materializat prin aîncercarea acesteia de a se
arunca de la etajul trei, fiind însă oprită la timp de către sora ei. Ce-a de-a doua tentativă, s-a
materializat prin înghițirea unui număr considerabil de pastile, însă și de această dată șansa a
fost de partea sa dacă ne gândim la faptul că a ei colegă de cameră de la cămin a observat la
timp că pastilele lipsesc iar ea nu se simțea deloc bine, sunând imediat la salvare. Subiectul
și-a motivat acțiunile argumentând că a „simțit că este în plus”. Faptul că știa că părinții săi
își doriseră un singur copil se pare că a afectat-o profund, iar acest lucru cumulat cu faptul că
ieșise recent dintr-o relație dar și cu faptul că nu a avut cu cine să discute despre aceste
probleme spune că au împins-o la acest gest extrem (Iftode, s.a, pp.5-6). Ținând cont de
faptul că subiecta era dominată de o depresie acută, din cauza căreia nu poate să mai găsească
vreo satisfacție pentru care să trăiască, aș putea spune că aceasta se încadrează în categoria
sinucigașilor maniacali, dar și în cea a suicidului tentativă.

Metodele prin care un individ alege să se sinucidă sunt diferite, dar acestea pot fi
clasificate astfel: „(...) se împart însă în trei categorii: [1] procedeele traumatice: utilizarea
armelor de foc, utilizarea armelor albe, zdrobirea, precipitarea, arderea sau utilizarea
substanțelor caustice; [2] procedeele asfixice: sufocare, înec, ștrangulare, intoxicarea cu
vapori de carbon sau gaz sau electrocutarea și [3] procedeele toxice: otrăvirea cu diferite
substanțe toxice sau cu o supradoză de medicamente (Cosman, 2008, apud Munteanu, 2015,
p.5). Metoda pe care individul o alege îndeplinește două funcții prima este de a-și auto induce
moartea, iar cea de-a doua funcție este cea simbolică. De obicei suicidarul alege metoda care
îi este mai accesibilă, însă această regulă nu este general valabilă (Molnar, 2014, apud
Munteanu, 2015, p.6).

Sinuciderea are trei etape: suicidația, suicidacția și traumatizația. În prima fază,

individul, confruntându-se cu diverse probleme, se întreabă dacă mai are rost să trăiască sau
nu. În cea de-a doua etapă, individul identifică motivul pentru care nu merită să mai trăiască
și caută metode prin care își poate lua viața, astfel că decizia de a se sinucide este deza luată
de către acesta. Ultima etapă reprezintă actul suicidar propriu-zis (Cosman, 2008, pp.20-21).

În concluzie, factorii ce generează comportamentul suicidar pot fi economici, sociali,

familiali sau psihologici, însă existând o interdependență între aceștia, nu vom regăsi ca
motiv unic al sinuciderii doar un singur factor, ci un melanj al acestora. Astfel că, atât
tentativa de suicid, cât și sinuciderea propriu-zisă, sunt comportamente autodistructive,
singura diferență dintre cele două fiind faptul că în cazul cea din urmă are un caracter letal.

9
Bibliografie:

1. Botiș, T. L. (2014). Émile Durkheim- Despre sinucidere, în Revista Inovaţia Socială

Nr. 1/2014, [Online] Disponibil la: http://www.inovatiasociala.ro/articol/124/.
Accesat la data de: 24.01.2019
2. Cosman, D. (2002). Psihologie medicală, București, Editura Polirom
3. Cosman, D. (2008). Compediu de suicidologie, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de
Cultură
4. Durkheim, E. (1993). Despre sinucidere, Iași, Editura Institutul European pentru
Cooperare Cultural-Științifică
5. Durkheim, E. (2005). Sinuciderea- studiu sociologic. (s.l), Editura Antet
6. Iftode, F. (s.a). Suicidul din perspectiva asistenţei sociale – o realitate dramatică,
[Online] Disponibil la: https://www.scribd.com/document/93418313/Studiu-de-Caz-
Suicidul. Accesat la data de: 05.02.2019
7. Munteanu, I.F. (2015). Riscul de suicid în cazul indivizilor ce provin din familii
disfuncționale, , [Online] Disponibil la:
https://www.academia.edu/23245321/LUCRARE_DE_DISERTAȚIE_RISCUL_DE_
SUICID_ÎN_CAZUL_INDIVIZILOR_CE_PROVIN_DIN_FAMILII_DISFUNCȚIO
NALE_MUNTEANU_IULIANA-FLORENTINA Accesat la data de: 27.01.2018
8. Rădulescu, S.M. (2015). Sociologia sinuciderii, Bucureşti, Editura Pandora
9. Răsfoiesc. Com. (s.a). Asistenta sociala a persoanelor cu risc suicidar, [Online]
Disponibil la: http://www.rasfoiesc.com/sanatate/asistenta-sociala/Lucrare-de-licenta-
Asistenta-S76.php. Accesat la data de: 27.01.2018
10. Robu, V. (2013). Evaluarea riscului suicidar în populația de adolescenți: proprietăți
psihometrice ale versiunii în limba română a scalei Osman, În Popa, C., Ciobanu, A-
M. (coord), Tulburarea depresivă: noi direcții de cercetare, București, Editura
Academiei Române.

10