UNIVERSITATEA „ 1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE SOCIALE

SPECIALIZAREA ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Lect. univ. dr. Vlad Zeno Millea

SOCIOLOGIA DEVIANŢEI
Suport de studiu

Alba Iulia
-2010-

5
 CUPRINS
INSTRUCŢIUNI DE GHIDARE PENTRU STUDENŢI
FIŞA DISCIPLINEI

Modulul I: Aspecte generale vizând devianţa

CAPITOLUL I:
DEVIANŢA. DELIMITĂRI CONCEPTUALE
1. Noţiuni introductive şi generalităţi .........................................12
1.1. Încercări de circumscriere a conceptului..............................12
1.2. O posibilă definiţie a devianţei.............................................16
1.3. Aşteptări, norme şi valori.....................................................16
1.4. Interacţiunea socială şi devianţa..........................................16
1.5. Distribuţia conduitelor umane şi devianţa.............................17
1.6. Relativitatea şi universalitatea devianţei..............................18

Modulul II: Orientare biologică şi psihologică

CAPITOLUL II:
PERSPECTIVA BIOLOGICĂ ÎN STUDIUL DEVIANŢEI
2. Teoriile criminologice de orientare biologică ........................23
2.1. Teoria criminalului înnăscut..................................................23
2.2. Teoriile eredităţii...................................................................24
2.3. Teoriile arborelui genealogic................................................25
2.4. Teoriile criminologice privind gemenii...................................25
2.5. Teoriile privind copiii adoptaţi...............................................25
2.6. Teorii criminologice ale inteligenţei.......................................26
2.7. Teoriile biotipurilor criminale.................................................26
2.8. Teoria inadaptării biologice...................................................27
2.9. Teoria constituţiei delincvente..............................................29
2.10..............................................Teoria anomaliilor cromozomiale
29
2.11.........................................................................Evaluare critică
29
CAPITOLUL III:
PERSPECTIVA PSIHOLOGICĂ ÎN STUDIUL DEVIANŢEI
3. Orientarea psihologică.............................................................29

6
 3.1. Teoria freudiană...................................................................30
3.2. Teorii psihanalitice post-freudiene........................................31
3.3. Teoria psihomorală...............................................................32
3.4. Teoria personalităţii criminale...............................................32
MODULUL III: orientarea sociologică asupra devianţei
CAPITOLUL IV:
ÎNCEPUTURILE ANALIZEI SOCIOLOGICE A DEVIANŢEI
4. Precursorii abordării sociologice............................................37
4.1. Şcoala cartografică..............................................................37
4.2. Şcoala sociologică...............................................................37

CAPITOLUL V:
PERSPECTIVE ACTUALE ÎN SOCIOLOGIA DEVIANŢEI:
MODELE DE ANALIZĂ DE TIP FUNCŢIONALIST
5. Modelul consensual..................................................................40
5.1. Şcoala ecologică de la Chicago...........................................41
5.2. Curentul culturalist...............................................................41
5.3. Curentul „funcţionalist”.........................................................44
5.4. Teoriile (auto)controlului social.............................................45

CAPITOLUL VI:
PERSPECTIVE ACTUALE ÎN SOCIOLOGIA DEVIANŢEI:
MODELE DE ANALIZĂ DE TIP CONFLICTUALIST

6. Modelul conflictual...................................................................46
6.1. Şcoala economică................................................................46
6.2. Curentul interacţionist..........................................................47
6.3. Evaluarea critică a modelului conflictual..............................50

CAPITOLUL VII:
REVEDEREA ASPECTELOR TEORETICE VIZÂND DEVIANŢA
7. Evaluare generală a teoriilor devianţei şi concluzii...............51

CAPITOLUL VIII:
TEME ACTUALE ALE SOCIOLOGIEI DEVIANŢEI
8. Sinuciderea, toxicomaniile şi devianţa juvenilă.....................53
8.1. Sinuciderea..........................................................................53
8.2. Toxicomaniile.......................................................................55
8.3. Devianţa juvenilă..................................................................59

7
TEMĂ: realizarea unui design de cercetare vizând devianţa.......67

ANEXĂ (Studiu asupra consumului de alcool).............................68

8
 Instrucţiuni de ghidare pentru studenţi

Prin intermediul activităţilor specifice Învăţământului la Distanţă (ID),

activităţi asistate, tutoriale şi independente, se asigură facilitarea achiziţiei
de cunoştinţe şi formarea competenţelor şi abilităţilor practice necesare
absolvenţilor în viitoarea lor carieră profesională.
Suportul de studiu la disciplina SOCIOLOGIA DEVIANŢEI este
structurat pe Module şi Teme, prin care se detaliază conţinutul disciplinei.
Dintre activităţile specifice, învăţarea bazată pe studiul individual trebuie
să ocupe locul central. În sprijinul studiului individual este oferit suportul
de curs, care – pentru o pregătire la nivel ridicat de performanţă –
necesită a fi completat cu lectura lucrărilor bibliografice minimale indicate în
Fişa disciplinei.
Înaintea parcurgerii conţinutului prezentului suport de curs va trebui să
vă concentraţi asupra elementelor conţinute de Fişa disciplinei care vă va
orienta în demersul de însuşire a cunoştinţelor de specialitate şi în
formarea competenţelor şi abilităţilor practice specifice domeniului.
Numărul de credite reflectă timplul alocat parcurgerii disciplinei, necesar
dobândirii competenţelor specificate.
Pentru fiecare modul din suportul de studiu sunt specificate obiectivele
urmărite, respectiv competenţe ce urmează a fi dobândite în urma
parcugerii conţinuturilor, prin studiul individual. Alocarea duratei medii
necesare dobândirii competenţelor, pentru fiecare modul şi pe unităţi de
învăţare, este prezentată la începutul fiecărui modul. Timpul alocat este
compus din orele necesare parcurgerii suportului de studiu şi un număr
variabil de ore necesare lecturilor suplimentare, întocmirii de referate şi/
sau proiecte.
La sfârşitul fiecărui Modul sunt date Întrebări de evaluare prin care se
asigură reconcentrarea asupra conţinutului parcurs în vederea obţinerii
competenţelor preconizate şi orientarea studentului asupra problemelor
care se cer discutate în cadrul activităţilor tutoriale şi asistate.
La finalul suportului de studiu este prezentat un exemplu de test pentru
evaluarea finală.

9
 FIŞA DISCIPLINEI

Denumirea disciplinei SOCIOLOGIA DEVIANŢEI

Titularul de disciplină Lect. univ. dr. VLAD ZENO MILLEA
Cod AS 207 Anul II Semestrul IV Număr de 5
credite

Facultatea Facultatea de Drept şi Ştiinţe Sociale

Date privind Ciclul de studii Licenţă Durata: 3 ani/6 semestre
programul de
studii Domeniul ASISTENŢĂ SOCIALĂ
Specializarea Asistenţă socială

Tipul Categoria formativă (F - fundamentală, S - de

S
disciplinei specialitate, C - complementară)
Categoria de obligativitate (O - obligatorie, Op -
O
opţională, F - facultativă)
Discipline anterioare obligatorii Cod

Nr. Nr. Total ore/

Activităţi de învăţare
ore săpt. semestru
Date privind Studiu individual suport de curs (SI) 2 14 28
parcursul de Activităţi tutoriale (AT) 8 - 8
studiu al
Teme de control (TC) 20 - 20
disciplinei
Activităţi de învăţare în sesiune 5 4 20
Alte activităţi (documentare, proiecte) 2 14 28
Total 104

Obiective
 Înţelegerea de către studenţi a climatului istoric, social şi intelectual în
care a apărut şi s-a afirmat sociologia devianţei ca sociologie de ramură
 înţelegerea, dintr-o perspectivă comparativă, a principalelor momente
ce marchează evoluţia sociologiei devianţei şi controlului social
 Familiarizarea studenţilor cu metodele şi tehnicile sociologice de analiză
a devianţei şi delincvenţei

10
  Dobândirea, de către studenţi, a unei perspective de abordare
pertinentă a diferitelor grupuri sociale, ţinând cont de particularităţile
culturale ale acestora (judecarea „devianţei” în funcţie de contextul
particular în care se produce)

Competenţe specifice disciplinei:

Cognitive:
 Cunoaşterea, şi înţelegerea, de către studenţi, a principalelor concepte şi
teorii care descriu şi explică problematica devianţei
 Capacitatea de a opera cu limbajul specific sociologiei devianţei
 Abilitatea de a interpreta şi explica, din perspectiva conceptelor şi teoriilor
sociologiei devianţei, diferite fenomene de încălcare a normelor sociale
care se manifestă în societate

Funcţional – acţionale:
 Abilitatea de a identifica posibilii factori generatori ai fenomenului de
delincvenţă
 Capacitatea de a susţine argumentat ştiinţific utilitatea unor măsuri de
combatere a devianţei
 Abilitatea de a analiza rigoarea ştiinţifică a unor sinteze teoretice din
domeniul sociologiei devianţei şi a unor rapoarte ale unor cercetări de
teren

De rol:
 Capacitatea de a duce la bun sfârşit sarcini precise de natură didactică
sau în cadrul echipei de cercetare, chiar în cazul în care acestea
presupun un anumit nivel al autonomiei în decizie
 Capacitatea de a interacţiona în mod adecvat cu colegii şi cu profesorii la
activităţile tutoriale sau în cadrul echipelor de cercetare (interiorizarea
statusurilor şi rolurilor proprii fiecărui model de interacţiune)

De dezvoltare personală şi profesională

 Conştientizarea nevoii acumulării continue de cunoştinţe şi competenţe
vizând problematica sociologiei devianţei, atât din punct de vedere
teoretic cât şi metodologic
 Abilitatea de a utiliza eficient bibliografia de specialitate privitoare atât la
aspectele teoretice cât şi la cele vizând realizarea practică a cercetării
ştiinţifice în domeniul sociologiei devianţei şi dobândirea de competenţe
de cercetare şi aplicare a rezultatelor cercetării

11
Conţinuturi

1. Devianţa. delimitări conceptuale.

2. Noţiuni introductive şi generalităţi
3. Perspectiva biologică în studiul devianţei.
4. Teoriile criminologice de orientare biologică
5. Perspectiva psihologică în studiul devianţei.
6. orientarea sociologică asupra devianţei
7. Începuturile analizei sociologice a devianţei.
8. Perspective actuale în sociologia devianţei: modele de analiză de tip
funcţionalist.
9. Modelul consensual
10.Perspective actuale în sociologia devianţei: modele de analiză de tip
conflictualist.
11. Revederea aspectelor teoretice vizând devianţa.
12.Evaluare generală a teoriilor devianţei şi concluzii
13.Teme actuale ale sociologiei devianţei.
14.Sinuciderea, toxicomaniile şi devianţa juvenilă

Activităţi aplicative

Realizarea unui design de cercetare (în domeniul devianţei) bazat pe ancheta

sociologică şi utilizând chestionarul pentru culegerea informaţiilor care să
conţină:
- tema cercetării (şi justificarea alegerii făcute)
- suportul teoretic al cercetării (sinteză teoretică de 2-4 pagini, cel puţin 4 autori
- diferiţi)
- scopul cercetării
- obiectivele cercetării
- ipotezele cercetării
- populaţia vizată în cercetare şi modalitatea de eşantionare
- chestionarul care ar urma sa fie utilizat în cercetare
- modalitatea în care ar trebui utilizate răspunsurile subiecţilor la întrebările din
- chestionar pentru a se verifica ipotezele

Evaluare
Forma de evaluare finală (E - examen, C - colocviu, VP - verificare pe
E
parcurs)
Stabilirea notei nota obţinută la forma de evaluare finală 50 %
finale (ponderi nota pentru Activitatea individuală
în procente) 50 %

12
Bibliografie minimală

Banciu, D., Rădulescu, S., Voicu, M.,(1985): - Introducere în Sociologia

Devianţei, Editura ştiinţifică, Bucureşti
Boudon, R.(1997):Tratat de Sociologie, Humanitas, Bucureşti
Brinkerhoff, D. (1988): Sociology, West Publishing Company, chapter 8:
Deviance, Crime, and Social Control
Durkeim, E., (1974): Despre Sinucidere, Institutul European, Iaşi
Durkeim, E., (1973): Regulile Metodei Sociologice, Editura ştiinţifică, Bucureşti
Foucault, M., (1997): A supraveghea şi a Pedepsi. Naşterea închisorii, Editura
Humanitas, Bucureşti
Giddens, A., (2000): Sociologie, Editura All, Bucureşti
Nistoreanu, Gh., Păun, C., Criminologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
1995
Poledna, S., (2000): Actori Sociali în Situaţii şi Interacţiuni Violente”, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
Rădulescu, M.S., (1994): Homo Sociologicus, Raţionalitate şi Iraţionalitate în
Acţiunea Umană),Casa de Editură şi Presă şansa, Bucureşti
Rădulescu M (Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Lumina Lex,
Bucureşti, 1999
Summer, C., (1994) The Sociology of Deviance, an Obituary, Buckingam, Open
University Press.

Mijloace de învăţământ şi materiale didactice: studii de caz, chestionare,

proiecte de cercetare, calculatoare, baze de date

13
 MODULUL I
ASPECTE GENERALE VIZÂND DEVIANŢA
Rezumat: Modulul I oferă o circumscriere generală a conceptului de
devianţă, relevând dificultăţile de definire a acestuia şi propunând câteva
definiţii „de lucru”. Am dorit, de asemenea, relevarea relaţiilor cu unele
concepte conexe, esenţiale pentru înţelegerea conceptului de devianţă. Nu
în ultimul rând, s-a urmărit relevarea atât a caracterului relativ cât şi a
universalităţii manifestării fenomenului.

Termeni cheie:
devianţă, norme, valori, cultură, subcultură, grup social, interacţiune
socială, reacţie socială, etichetare, normal / patologic

Durată
Tema medie
(ore)

1 Devianţa. Circumscrierea conceptului şi o posibilă definiţie 2

Modalităţi de raportare la devianţă:

- Raportarea la atitudini, norme, valori
2 2
- Devianţa generată de interacţiunea socială
- Devianţa privită prin perspectiva frecvenţei conduitelor

3 Relativitatea şi universalitatea conceptului 2

TOTAL 6

 Înţelegerea modalităţilor de definire a conceptului de

devianţă şi a dificultăţilor specifice respectivului demers
 Dobândirea capacităţii de operare corectă cu conceptul de
devianţă şi cu cele conexe acestuia în cadrul diferitelor
Obiective
perspective de abordare a fenomenului
 Înţelegerea, din perspectivă teoretică şi aplicativ-
metodologică, a semnificaţiei relativităţii şi universalităţii
devianţei, atât sub aspect sincronic cât şi diacronic

14
 CAPITOLUL 1
DEVIANŢA. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

1.1 Încercări de circumscriere a conceptului

În debutul demersului nostru vom încerca să oferim o imagine

asupra modului în care a fost definit sau doar circumscris conceptul de
devianţă. Iată câteva abordări ale unor autori de referinţă.
Vom începe cu cel care a introdus în literatura de specialitate
termenul de devianţă: E. Durkheim analizează şi introduce în procesul de
definire a comportamentului deviant termenul de normă. Conform autorului,
comportamentul social, ca expresie a obiectivării comportamentale a
individului într-un anumit mediu, nu se datorează hazardului, ci este reglat
prin norme şi aşteptări instituite şi inevitabile. În aceste condiţii,
comportamentul deviant este acel „comportament care depăşeşte limitele
instituţionale şi sociale acceptabile de către societate” (apud Fugăreţu-Urea
Roxana, 2007)
T. Stellin şi R. K. Merton (citaţi în aceeaşi sursă) definesc, în 1938,
devianţa ca fiind ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva
normelor de conduită sau a ordinii instituţionale; un comportament deviant
desemnează o reacţie normală a oamenilor normali plasaţi în condiţii
anormale.
Devianţa desemnează ansamblul comportamentelor ce încalcă
normele existente la un moment dat într-o cultură dată (N. Emler, 1992,
citat în aceeaşi sursă).
Devianţa este ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui
grup le judecă drept neconforme cu aşteptările, normele, sau valorile lor şi
care, în consecinţă, riscă să trezească din partea lor reprobare şi sancţiuni
(M. Cusson, în Tratat de Sociologie, sub coord. R. Boudon, Humanitas,
1997).
Simpla parcurgere a încercărilor de a defini (circumscrie) conceptul
de devianţă ne arată, dacă nu discordanţe de fond, măcar complexitatea
apreciabilă a fenomenului, dependenţa lui de o serie întreagă de factori sau
chiar relativitatea contrapunerii normal – deviant .
Conform lui Cusson (ibidem), atunci când se utilizează termenul de
devianţă din perspectivă sociologică, se face trimitere la „un ansamblu
disparat de transgresări, de conduite dezaprobate şi de indivizi marginali”.
El propune o clasificare a aspectelor care au fost subsumate acestui
concept, clasificare pe care o considerăm utilă pentru relevarea multiplelor
perspective sub care a fost analizată chestiunea în cauză.

15
 Astfel, în viziunea lui Cusson, în analiza devianţei au fost vizate
următoarele aspecte:
1/. Infracţiunile şi delictele
2/. Sinuciderea
3/. Consumul de droguri
4/. Transgresiunile sexuale
5/. Devianţele religioase
6/. Bolile mentale
7/. Handicapurile fizice
Autorul citat îşi pune întrebarea, firească, dacă se poate discuta, în
aceeaşi ordine de idei, despre omucidere şi un handicap fizic sau mental?
Pentru a da un răspuns, Cusson subliniază, în prealabil, că în universul
devianţei există o gradaţie, de la perfect voluntar la involuntar. Astfel, se pot
distinge patru categorii graduale:
1/. Devianţii subculturali. Aici putem vorbi de nonconformişti, de minorităţi
active, în esenţă de indivizi sau grupuri care îşi asumă devianţa şi îi
revendică legitimitatea (disidenţii, minorităţile sexuale, sectanţii, teroriştii
etc. împărtăşesc o serie de valori diferite de cele ale societăţii din care fac
parte şi încearcă să le impună la nivelul global al acesteia);
2/. Transgresorii, care violează norme a căror legitimitate o recunosc
(majoritatea delincvenţilor şi alte categorii de indivizi care nu-şi propun să
schimbe normele sociale existente la nivelul unei societăţi dar le încalcă
pentru a obţine anumite beneficii, avantaje);
3/. Indivizii cu tulburări de comportament, care reprezintă o categorie
intermediară unde graniţa între voluntar – involuntar (compulsiune –
determinare) este dificil de stabilit (alcoolicii, toxicomanii, persoanele cu
tulburări de caracter, cu afecţiuni psihice fără substrat organic etc. pot,
uneori, să încalce normele în mod voluntar pe când în alte cazuri
afecţiunea de care suferă e responsabilă pentru conduita deviantă);
4/. Persoanele cu handicap (motor, senzorial, mental) nu încalcă normele
sociale în mod voluntar şi, ca atare, reprezintă o categorie care a preocupat
în mică măsură sociologia devianţei (comportamentul lor poate, însă, să fie
apreciat ca indezirabil şi respins de către membrii societăţii, cu toate
consecinţele negative care decurg de aici).
În cele ce urmează ne vom ocupa de formele de devianţă cel mai
des studiate în sociologie: infracţiunile, sinuciderile şi toxicomaniile. Vom
reda, în continuare, definiţia propusă de dicţionarul de sociologie şi vom
încerca, în plus, să realizăm unele precizări conceptuale.

16
 1.2 O posibilă definiţie a devianţei

Înţelegem prin devianţă orice act, conduită sau manifestare care

violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup social
particular (Sorin Rădulescu, în Dicţionar de Sociologie, Ed. Babel, 1993).
În acest sens, devianţa cuprinde nu numai încălcările legii
(infracţiuni, delicte), ci orice abatere de la normele de convieţuire şi ordine
ale unei forme de viaţă colective (societate, grup etc.).

1.3 Aşteptări, norme şi valori

Conform lui Cusson (1997), devianţa dezamăgeşte o aşteptare,

violează o normă socială sau neagă o valoare.
Ce este o normă socială?
M. Sherif (1969, citat de M. Petcu în „Delincvenţa”, Dacia, 1999) o
defineşte în următorii termeni: Norma este un standard sau o scală
constând din categorii ce definesc o marjă de comportamente şi atitudini
acceptabile şi o marjă de comportamente şi atitudini non-acceptabile
pentru membrii unei unităţi sociale.
În aceeaşi ordine de idei, J. Maisonneuve (1966, citat în aceeaşi
sursă) vorbeşte de marje de toleranţă dependente de gradul de importanţă
a normei pentru destinul grupului. Deci, în reglarea normativă se manifestă
atât variabilitatea comportamentală şi permisivitatea, cât şi interdicţia şi
constrângerea.
Pe de altă parte, Cusson (1997) arată că universul normativ al unui
grup este, de regulă, un ansamblu cu nivel scăzut de omogenitate sau
transparenţă, majoritatea aşteptărilor fiind implicite şi schimbătoare. Dacă
unele norme sunt necontestate, altele sunt fie acceptate – fie respinse. Mai
intervine şi faptul că, în condiţiile în care majoritatea indivizilor aparţin
concomitent mai multor unităţi sociale cu norme sensibil diferite, grupul de
referinţă este adesea greu de precizat. Aşa stând lucrurile, distincţia dintre
conformitate şi devianţă poate deveni, la rândul ei, problematică şi variabilă
(se poate realiza clar doar în raport cu un anumit sub-grup al societăţii, la
nivelul căruia există omogenitate din perspectiva a ceea ce este considerat
acceptabil, dezirabil respectiv inacceptabil).

1.4 Interacţiunea socială şi devianţa

Durkheim (1893, citat în aceeaşi sursă) afirma despre infracţiune:

Nu o condamnăm pentru că este o infracţiune, dar este o infracţiune pentru
că o condamnăm. Ceea ce este la fel de valabil pentru orice manifestare a
devianţei: aceasta (devianţa) are o existenţă în sine doar în măsura în care
este dezaprobată (Erikson, 1966, citat în aceeaşi sursă). Când

17
dezaprobarea sau condamnarea încetează, actul (fapta, atitudinea,
manifestarea...) cu pricina îşi pierde caracterul deviant.

1.5 Distribuţia conduitelor umane şi devianţa

Normalitatea şi devianţa au fost raportate, pe parcurs, şi la criteriul

statistic: conduitele normale sunt frecvente, cele deviante fiind rare. Mai
mult: cu cât un act este mai deviant, cu atât el este mai rar. În acest sens,
Wilkins (citat de Cusson, 1997) apelează la o curbă Gauss pentru a
reprezenta distribuţia comportamentelor morale. La una din extremităţile
distribuţiei găsim un număr redus de comportamente criminale extrem de
grave (condamnabile, perverse etc.) iar la cealaltă un număr la fel de redus
de comportamente deosebit de bune. La mijloc se plasează masa
conduitelor obişnuite, intermediare (nici foarte bune, nici foarte rele).
Intensitatea devianţei variază invers proporţional cu frecvenţa sa – fiind
imposibil ca, în cadrul unui grup, indivizii să condamne cu indignare
extremă acţiuni reprobabile care au loc cu mare frecvenţă. În acest sens,
Wilkins dă ca exemplu erezia protestantă (sec. XVI), condamnată energic
de majoritatea catolică a vremii, ca o indiscutabilă manifestare de devianţă.
Pe parcurs, protestantismul câştigând din ce în ce mai mulţi adepţi, el îşi
pierde, treptat, caracterul deviant.
Evident, exemple ar mai fi destule (fumatul, consumul ocazional de
droguri minore etc.).
În lumina celor de mai sus, devianţa apare ca o diferenţă percepută
negativ, iar relaţia ei cu raritatea ţine nu numai de dificultatea dezaprobării
unei practici curente, ci şi de faptul că, finalmente, o nouă majoritate îşi va
impune propriul criteriu de normalitate.
Desigur, „criteriul statistic” al devianţei îşi are originea în „omul
mediu” („medie statistică” a comportamentelor umane) al lui Quételet, şi a
fost criticat încă din 1912 de către Halbwachs (apud S. Rădulescu,
„Devianţă, criminalitate şi patologie socială”, 1999) în următorii termeni:
1/. nici o medie statistică nu are caracter real, ea reprezentând o formulă
de calcul şi nu o formă de existenţă;
2/. nu se poate stabili o medie statistică a conduitelor individuale, marea
variabilitate comportamentală a indivizilor dintr-o societate neputând fi
adusă la un numitor comun;
3/. media nu se poate identifica cu norma – statistica nefurnizând elemente
obiective de delimitare a normalului de anormal: „O trăsătură umană nu va
fi normală pentru că este frecventă, ci este frecventă pentru că este
normală, adică normativă într-un gen de viaţă dat” (G. Canguilhem, 1988,
citat în aceeaşi sursă).
Sorin Rădulescu (1999) conchide: „A considera că o conduită

18
diferită este deviantă, numai pentru că «deviază» de la medie, înseamnă a
considera media ca element obiectiv care determină o normalitate
absolută. În mod real, normalitatea este relativă şi nu absolută, fiind
variabilă de la un context social la altul, de la o societate la alta, motiv
pentru care o definiţie statistică a devianţei nu se poate susţine”.

1.6 Relativitatea şi universalitatea devianţei

Devianţa, în sine, este o noţiune relativă ce nu poate fi interpretată

şi apreciată decât în contextul simbolurilor culturale şi a reglementărilor
normative existente într-o anumită societate, aflată într-o anumită perioadă
istorică. (Emblematică, în acest sens, este considerată o cugetare a lui
Blaise Pascal: „Pungăşia, incestul, maltratarea copiilor sau părinţilor şi-au
avut locul, cândva, printre acţiunile virtuoase”)
Când afirmăm că devianţa este relativă, aceasta poate însemna trei
lucruri foarte diferite:
1/. Un act va fi condamnat sau nu, în funcţie de circumstanţă. De pildă, un
act sexual, săvârşit în condiţii de intimitate şi consens, va fi considerat ca
ceva absolut normal, mai ales dacă este vorba de un cuplu conjugal.
Acelaşi act, consumat în public sau fără acceptul femeii va fi considerat (şi
sancţionat) ca deviant;
2/. Un act poate fi deviant sau nu în funcţie de statutul autorului. De pildă:
într-o societate care condamnă sinuciderea, gestul unui comandant de
navă, într-un naufragiu, de-a nu-şi părăsi nava poate fi calificat drept act de
eroism. În aceeaşi ordine de idei, omuciderea este considerată una din cele
mai grave infracţiuni, nu şi în condiţii de război – pe câmpul de luptă;
3/. Un act va fi calificat sau nu ca deviant în funcţie de contextul normativ în
care se produce (D. Popenoe, 1986, citat de S. Rădulescu, 1999 – de
exemplu a conduce automobilul pe autostradă cu 180 km pe oră e normal
sau deviant, în funcţie de legislaţia rutieră în vigoare).
În cele ce urmează, va trebui să ne oprim cu precădere asupra
acestui ultim aspect, pentru că ceea ce este condamnat în sânul unei
culturi sau într-o perioadă istorică este adesea tolerat în altă parte sau în
alte vremuri.
Aflate astăzi în afara legii, drogurile au fost tolerate sau chiar
acceptate în alte vremuri (de pildă, haşişul s-a consumat, fără oprelişti, timp
de secole în ţările arabe). Până nu de mult, morfina era folosită ca
medicament, dar şi pentru efectele sale psihotrope (de modificare a stării
psihice a consumatorului). La începutul secolului trecut, în SUA, numărul
morfinomanilor se ridica până la 500.000 (Clausen,1971, citat de Cusson,
1997). Abia în 1914 se legalizează blocarea accesului la opiacee, ceea ce
îi plasează pe morfinomani în ilegalitate. În ceea ce priveşte tutunul, a
existat o fluctuaţie notabilă, de la intoleranţă în urmă cu peste două secole

19
(Rusia, cu precădere) până la acceptare şi, mai nou, îngrădire şi
descurajare (dar fără scoatere în afara legii). Schimbând registrul, amintim
că Biserica Catolică refuza înmormântarea creştinească a sinucigaşilor, ba,
mai mult, autorităţile civile le puteau confisca bunurile. Pe parcurs, paralel
cu creşterea duratei medii de viaţă, se instalează o toleranţă crescândă
faţă de sinucidere, cu precădere în cazul vârstnicilor (aceeaşi sursă).
În lumina celor de mai sus, relativismul este o atitudine strict
necesară sociologului ce doreşte să înţeleagă un grup din care nu face
parte. În lipsa relativizării el riscă să judece diversele culturi prin prisma
propriului său sistem cultural. Ceea ce nu înseamnă, fireşte, că n-ar exista
şi valori universale şi atitudini cvasi-universale, la nivel de specie umană,
vizavi de devianţă.
Norme a căror încălcare a fost percepută ca deviantă au existat din
totdeauna şi peste tot, conduitele blamate şi sancţionate fiind
omniprezente. Variază foarte mult doar natura devianţei – nu şi existenţa
fenomenului. Durkheim (1895, citat de Cusson, 1997) considera
infracţiunea ca un fapt social normal, deoarece face parte integrantă din
viaţa în societate. În măsura în care solidaritatea socială pretinde
împărtăşirea unor sentimente colective, tolerarea actelor care impietează
notabil asupra acestora ar prejudicia însuşi liantul social principal. Dat fiind
faptul că membrii unui grup nu au cum să împărtăşească, în totalitatea lor
şi cu aceeaşi intensitate, respectivele sentimente colective, unii dintre ei vor
comite acte apreciate ca reprobabile de către ceilalţi şi, în consecinţă, vor
suporta sancţiuni penale.
La fel se întâmplă, la urma urmei, şi în devianţă, în general: în
cadrul interacţiunilor dintre indivizi ies la suprafaţă aşteptări reciproce,
valori împărtăşite şi norme, adică reguli care fixează ceea ce fiecare
„trebuie să facă, trebuie să admită şi poate să ceară” (Weil, 1956 – citat în
aceeaşi sursă).
Devianţa a fost considerată de către unii sociologi ca o pură
construcţie socială. Astfel, Becker (1963, citat de Cusson, 1997) într-un
pasaj de referinţă afirma: „Grupurile sociale creează devianţa prin stabilirea
de reguli a căror încălcare constituie o devianţă şi prin aplicarea acestor
reguli unor indivizi etichetaţi ca «outsideri»”, afirmaţie asimilabilă cu însăşi
definiţia devianţei. Unii criminologi (Landreville, 1986) şi numeroşi sociologi
ai devianţei (de pildă Douglas şi Walker, 1982, citaţi în aceeaşi sursă) au
dat o altă interpretare textului lui Becker: devianţa nu este decât o creaţie
artificială, fiind produsul unei definiri arbitrare. Astfel, un comportament nu
poate fi deviant în sine, el devine deviant consecutiv unei prealabile
etichetări; un individ ajunge, la rândul său, deviant doar dacă
comportamentul său a fost supus unei anume interpretări, asociată cu o
judecată de valoare. Toate acestea fiind la îndemâna unui grup de forţă
care „reconstruieşte” un act de aşa manieră încât să apară drept

20
condamnabil sau patologic.
În sensul celor de mai sus, „puterea este deopotrivă condiţia şi miza
creării devianţei. Trebuie să ocupi o poziţie dominantă pentru a reuşi să-ţi
impui propria concepţie despre bine şi rău, normal şi patologic” (Cusson,
1997).
Şi totuşi, relativitatea devianţei nu poate fi absolutizată în timp şi
spaţiu. Există un număr restrâns de acte deviante care, cu foarte rare
excepţii, au fost întotdeauna şi pretutindeni prohibite. Conduitele universal
reprimate sunt în număr de patru (Clifford, 1977, Cohen, 1966, Cusson,
1983, - citaţi în aceeaşi sursă):
1/. Incestul dintre mamă şi fiu, tată şi fiică, frate şi soră;
2/. Răpirea şi violul unei femei căsătorite;
3/. Omorul, actul de a omorî voluntar un membru al propriului grup;
4/. Furtul.

 MODULUI I Întrebări de evaluare

21
1. Analizaţi definiţiile devianţei prezentate la începutul modului I,
identificând punctele comune precum şi diferenţele dintre acestea.
2. Care sunt, în viziunea lui Cusson, principalele perspective din care
sociologii au analizat devianţa? Argumentaţi caracterul unitar sau,
dimpotrivă, eterogenitatea obiectului de studiu al sociologie devianţei.
3. Un grup de revoluţionari acţionând pentru înlocuirea uni regim dictatorial
cu unul democratic au o conduită deviantă? Argumentaţi răspunsul.
4. Pot fi consideraţi devianţi cei care, datorită unei boli psihice, încalcă
normele considerate legitime de majoritatea membrilor societăţii şi al
căror comportament atrage după sine o reacţie socială intens negativă?
Explicaţi punctul dvs. de vedere.
5. Ce sunt normele sociale? Există unele mai importante şi altele mai puţin
importante? Daţi câteva exemple în acest sens.
6. Care este relaţia dintre normele proprii ansamblului societăţii şi cele
caracteristice sub-grupurilor din care este constituită aceasta? Indicaţi
norme care sunt proprii întregii societăţii româneşti şi altele care sunt
caracteristice grupului din care faceţi parte dvs.
7. Societatea este împărţită în indivizi care încalcă normele şi cei care le
respectă? Faceţi un inventar al normelor sociale pe care dvs. le
respectaţi şi al celor pe care, uneori, le încălcaţi în viaţa de zi cu zi.
8. Ce înseamnă faptul că devianţa are un caracter relativ din perspectiva
momentului istoric la care ne referim? Daţi exemple de conduite care, la
nivelul aceleiaşi societăţi, şi-au schimbat, în timp, caracterul deviant.
9. La nivelul aceleiaşi societăţi şi în acelaşi moment de timp, o anumită
conduită poate fi considerată deviantă la nivelul unui grup şi acceptabilă,
licită, la nivelul altuia? Daţi exemple.
10. Un comportament poate fi deviant sau nu în funcţie de contextul, de
circumstanţele în care are loc? Daţi exemple.
11. Poziţia socială şi rolul pe care îl joacă un individ la un moment dat
poate determina devianţa sau conformitatea conduitei sale?
Exemplificaţi.
12. În acelaşi moment de timp, o conduită poate fi deviantă sau nu în
funcţie de societatea, spaţiul cultural în care are loc? Daţi exemple
concrete.
13. Devianţa există doar pentru că oamenii o definesc ca atare?
Explicaţi.
14. Există conduite universal deviante? Argumentaţi punctul dvs. de
vedere.
15. Care credeţi că este legătura dintre caracterul deviant sau de
conformare la normele sociale a conduitelor actorilor sociali şi felul în
care se desfăşoară viaţa de zi cu zi a cetăţenilor?
16. Daţi exemple de comportamente deviante care aduc prejudicii
majore bunului mers al societăţii respectiv care au o influenţă minoră.

22
17. Există legi sau regulamente pe care le încalcă majoritatea
românilor? Dacă da, încălcarea lor mai poate fi considerată deviantă?
Argumentaţi.

MODULUL II
TEORII DE ORIENTARE
BIOLOGICĂ ŞI PSIHOLOGICĂ
Rezumat: Modulul II oferă o imagine sintetică asupra teoriilor vizând
problematica delincvenţei / devianţei din perspectivele principale în care au
fost circumscrise de biologie şi psihologie. Scopul este acele de a crea
premisele unei abordări mai largi, interdisciplinare, a fenomenului devianţei,
în condiţiile în care etiologia acestuia nu poate fi redusă doar la factorii
biologici (ereditari), psihologici sau sociali fără a risca o simplificare
excesivă a analizei. Sunt prezentate de asemenea, şi teorii care, în
prezent, sunt considerate a avea un nivel scăzut de validitate, dar care, în
momentul elaborării lor, au jucat un rol important în dezvoltarea câmpului
de analiză al devianţei.

Termeni cheie:
evoluţionism, criminal înnăscut, arbore genealogic, inteligenţă, biotip
criminal, ereditate patologică, constituţie delincventă, inadaptare biologică
anomalii cromozomiale, psihanaliză, personalitate criminală, teoria
psihomorală, normal / patologic

Durată
Tema
medie (ore)
1 Perspectiva biologică în studiul devianţei 6
2 Perspectiva psihologică în studiul devianţei 6
TOTAL 12

Obiective  Înţelegerea semnificaţiei perspectivei biologice pentru

explicarea devianţei şi, mai ales, a importanţei acesteia
pentru geneza teoriilor ştiinţifice din domeniu
 Comprehensiunea modului de raportare al psihologiei la
problematica devianţei, a plusului de cunoaştere adus
câmpului de cunoaştere dar şi al limitelor inerente unei
perspective unilaterale

23
  Dobândirea abilităţilor de raportare critică la teoriile bazate
pe perspectiva biologică şi psihologică şi de utilizare
pertinentă a conceptelor proprii acestora
PREAMBUL
Anumite delimitări se impun de la început. Vom începe cu
etimologia termenului de criminologie: crimen (infracţiune, în limba greacă)
+ logos (cuvânt, ştiinţă – în aceeaşi limbă).
Criminalitatea este definită (S. Rădulescu – în Dicţionar de
Sociologie, 1993) ca „ansamblul manifestărilor antisociale care încalcă
prevederile înscrise în norma de drept, atrăgând după sine intervenţia forţei
coercitive a statului”. Ca atare, criminalitatea reprezintă un caz particular al
devianţei sociale.
Criminologia a fost definită ca o „ştiinţă socială care vizează
cauzele crimei şi reacţia socială faţă de aceasta, o ştiinţă care explică
crimele sau anumite manifestări ale reacţiei sociale sub forma unor ipoteze
pe care urmează să le verifice” (M. Killias, 2001, citat de A. C. Cercel în
„Criminologie”, 2009).
„Sociologia criminalităţii se deosebeşte de criminologie prin
metodele utilizate şi prin teoriile folosite care depăşesc ca rază de
generalizare perspectiva normativului penal” (S. Rădulescu, 1993).
Am ţinut să facem precizările de mai sus spre a preveni unele
confuzii şi, pe de altă parte, pentru a ne justifica titlul capitolului (teoriile
respective fiind doar în parte de sorginte sociologică).
Principalele orientări ale teoriilor criminologice sunt următoarele:
biologică, psihologică, sociologică şi integrativă. (De notat că nu am
rezervat un spaţiu aparte celor integrative, existând destule teorii care,
indiferent cărei orientări ar aparţine preponderent, acceptă o etiologie
plurifactorială).

CAPITOLUL 2.
PERSPECTIVA BIOLOGICĂ ÎN STUDIUL DEVIANŢEI

Orientarea biologică îşi are originea în evoluţionismul lui Darwin şi

în unele cercetări de fizionomie şi frenologie (teorie pseudoştiinţifică cu
privire la o ipotetică legătură între facultăţile psihice şi forma sau mărimea
craniului uman), fiind împărtăşită de criminologi precum C. Lombroso, E.
Ferri, R. Garofolo etc. Elementul comun al teoriilor izvorâte din respectiva
orientare constă în explicarea existenţei crimelor prin argumente de ordin
biologic, infracţionalitatea fiind considerată o boală disfuncţională ce
afectează indivizii criminali (K. S. Williams, 2004, citat de Cercel, 2009).

24
 2.1 Teoria criminalului înnăscut
Teoria criminalului înnăscut îi aparţine lui Cesare Lombroso (1835-
1909), medic legist, psihiatru şi antropolog care, prin lucrările sale, este
considerat părintele criminologiei moderne.
Ca medic militar, a realizat primele măsurători antropometrice
(3.000 soldaţi în exerciţiu precum şi cadavre ale celor căzuţi în bătălia de la
Solferino) semnalând legătura dintre tatuajele obscene ale acestora şi
delincvenţa militară.
Pentru lucrarea sa „Omul delincvent” Lombroso cercetează clinic
(aspect, constituţie, pilozitate, fizionomie, parametri cranieni etc.) 5.907
criminali în viaţă şi necropsic (deci inclusiv creier, organe interne etc.) 383
de cadavre de criminali, găsind o serie întreagă de anomalii la peste 50%
dintre aceştia. Astfel: anomalii corporale, pilozitate excesivă, craniu diform,
capacitate craniană redusă, frunte îngustă şi teşită, urechi mari, arcade
sprâncenoase proeminente, pomeţi puternic reliefaţi, prognatism (maxilare
ieşite în afară). În baza acestor date (şi a unor trăsături de caracter şi
comportament) Lombroso vorbeşte de „omul atavic”, oprit în evoluţia sa
ontogenetică pe o treaptă care îl apropie de omul primitiv şi de animale,
situaţie în care el ar fi predestinat să devină măcar un potenţial criminal
(Lombroso, „Omul delincvent” – apud A.C. Cercel, 2009).
Mai târziu, Lombroso îşi concentrează atenţia asupra epilepsiei,
considerând-o, până la urmă, prin implicaţiile sale, una din principalele
cauze ale criminalităţii.
Chiar dacă tezele lombrosiene sunt astăzi depăşite, inclusiv prin
argumente antropologice, pentru vremea când ele au fost lansate au
reprezentat un indiscutabil progres, constituind prima abordare (cât de cât)
ştiinţifică a problemei.
Pe de altă parte, tipul uman configurat de către Lombroso nu şi-a
pierdut nici astăzi potenţialul deviant, doar atât că acesta este explicat nu
prin predestinare genetică, ci prin marginalizare socială (I. Oancea, 1998, -
citat de Cercel, 2009).

2.2 Teoriile eredităţii

Dintre teoriile eredităţii o reţinem pe cea a lui Charles Goring (medic

de penitenciar) care, mergând pe linia deschisă de Lombroso foloseşte,
spre deosebire de acesta, şi o „serie martor”.
Astfel, în The English Convict (1913, apud Cercel, 2009), Goring,
investigând două loturi a câte o mie de persoane, unul format din criminali,
altul din necriminali, nu semnalează (folosind criteriile lombrosiene)
diferenţe notabile între cele două loturi.

25
 Goring, în cursul investigaţiilor sale, constată totuşi o anumită
legătură între criminalitatea părinţilor şi cea a descendenţilor. În acest sens,
el arată că 68% din copiii infractorilor devin, la rândul lor, infractori. Mai
mult, el constată că acest procent nu este influenţat de prezenţa (sau
îndepărtarea) părintelui infractor, ceea ce îl face să considere că factorii
genetici ar prevala asupra celor de mediu.
Criticată consistent, teoria lui Goring a însemnat, totuşi, un pas
înainte faţă de cea a lui Lombroso şi, pe de altă parte, a deschis calea
cercetărilor criminologice ale arborelui genealogic.

2.3 Teoriile arborelui genealogic.

Adepţii teoriilor arborelui genealogic – printre care Dugdale şi

Eastbrook (citaţi de Cercel, 2009) – au încercat, fără un succes notabil, să
stabilească o legătură între antecedentele penale ale întemeietorilor
(primari) ai unei familii şi creşterea incidenţei infracţionalităţii la nivelul
generaţiilor de descendenţi.

2.4 Teoriile criminologice privind gemenii

La baza acestora au stat deosebirile existente între gemenii uni şi

bivitelini şi întrebarea dacă acestea se confirmă şi în ceea ce priveşte
infracţionalitatea. J. Lange (1929, citat de Cercel, 2009) identifică în
penitenciarele din Germania 30 de perechi de gemeni, dintre care 77%
erau univitelini (monozigoţi, cvasi-identici). În aceeaşi ordine de idei, K.
Christiansen (citat în aceeaşi sursă) găseşte la gemenii danezi născuţi între
1881 şi 1910 un procent de 35,8% comportamente antisociale concordante
în cazul celor univitelini şi doar de 12,3 în cazul celor bivitelini.

2.5 Teoriile privind copiii adoptaţi

Au vizat răspunsul la întrebarea dacă copiii adoptaţi, în contextul pe

care îl discutăm, vor adopta comportamentul (delincvent sau nu) al
părinţilor naturali sau pe cel al părinţilor adoptivi?
Sarnoff Mednick (1977 – citat de Cercel, 2009) a studiat problema
pe parcursul a 20 de ani şi pe un număr mare de cazuri, ajungând la
următoarele rezultate:
1/. Dacă nici părinţii biologici şi nici cei adoptivi nu aveau antecedente
penale, delincvenţa s-a produs la copiii adoptaţi în proporţie de 13,5%;
2/. Dacă doar părinţii adoptivi aveau antecedente penale – procentul era de
14,7;
3/. Dacă doar părinţii biologici aveau antecedente penale, procentul de

26
delincvenţă în cazul copiilor adoptaţi urca la 20%.
Interesant de semnalat este faptul că studiul, reluat în 1984, a
furnizat procente apropiate.

2.6 Teorii criminologice ale inteligenţei

Criminologul american Goddard (1914, citat de Cercel, 2009) a

aplicat testul de inteligenţă Binet-Simon minorilor delincvenţi aflaţi în 16
case de corecţie, constatând un coeficient scăzut de inteligenţă într-o
proporţie importantă (28% la minori, 89% la minore). Goddard, în faţa
acestor cifre, introduce şi criteriul de deficit de educaţie. Testele sale au fost
preluate şi de armata americană şi aplicate cu ocazia recrutării –
încorporării.
În anii ’80, Wilson şi Herrnstein (citaţi în aceeaşi sursă) au identificat
următoarele relaţii între nivelul scăzut de inteligenţă şi delincvenţă:
1/. Orientarea delincventului spre satisfacerea intereselor şi nevoilor
prezente, cu ignorarea repercusiunilor acestora în viitor;
2/. Orientarea spre concret şi incapacitatea relativă de a efectua
raţionamente abstracte, inclusiv în ceea ce priveşte diferenţierea răului de
bine;
3/. Probleme şcolare notabile, generatoare de frustrare şi tensiune, ce-şi
pot găsi un debuşeu în delincvenţă;
4/. Delincvenţii cu un grad scăzut de inteligenţă, nefiind în stare să-şi
instrumenteze şi gestioneze în mod optim actele de delincvenţă, sunt mai
uşor depistaţi şi reţinuţi de către organele juridice.
Desigur, deficitul de inteligenţă în sine nu generează obligator
delincvenţă. Cel ce introduce în termenii ecuaţiei şi perspectiva socială este
C. Jencks (1987, citat în aceeaşi sursă) care arată că delincvenţa, în cazul
dat, este determinată mai degrabă de marginalizarea socială a debililor
mintali şi oligofrenilor.

2.7 Teoriile biotipurilor criminale

Reprezintă o variantă mai modernă a antropologiei criminale. Ele se

bazează pe lucrările lui E. Kretschmer (Germania), N. Pende (Italia) şi W.
Sheldon (SUA).
Kretschmer (1925, apud Gh. Nistoreanu, C. Păun, 1995) stabileşte
următoarele tipuri constituţionale:
1/. Leptosom (astenic), caracterizat printr-o constituţie longilină, umeri
înguşti, deficit muscular (rece, rezervat, nesociabil);
2/. Atletic, cu masă musculară bine dezvoltată, robust, stabil psihologic dar
cu răbufniri colerice ocazionale;

27
3/. Picnic, scund şi rotofei, jovial şi sociabil.
Kretschmer susţine existenţa a numeroase tipuri mixte, cu diverse
interferenţe. Dintre acestea se ocupă de tipul displastic, caracterizat, cu
precădere, de disfuncţii endocrine.
Iată concluziile autorului privitor la relaţia existentă între aceste
tipuri şi devianţă:
- distribuţie sensibil egală în domeniul infracţional;
- constituţia astenică poate fi asociată cu infracţiunile contra proprietăţii,
cea atletică cu cele contra persoanei, cea picnică cu frauda, escrocheria,
cea displastică cu infracţiunile sexuale.
O altă teorie vizând biotipurile este cea a lui W. Sheldon (1949, citat
în aceeaşi sursă), care încearcă să stabilească o relaţie între dezvoltarea
somatică şi caracteristicile energodinamice ale indivizilor. Astfel:
- tipul endomorf – viscerotonic (predomină dezvoltarea organelor interne);
- mezomorf – somatotonic (predomină dezvoltarea musculaturii striate,
periferice);
- ectomorf – cerebrotonic (predomină dezvoltarea cortexului cerebral şi a
inteligenţei).
Sheldon, în urma studiilor sale, susţine că cele mai multe
manifestări de delincvenţă survin în cazul tipului mezomorf.
Teoriile biotipurilor criminale au fost criticate, ca lipsite de suport
ştiinţific, de către E. Sutherland şi D. Cressey (1966, citaţi în aceeaşi
sursă), ceea ce n-a dus, însă, la abandonarea liniei de cercetare tipologică.

2.8 Teoria inadaptării biologice

Teoria inadaptării biologice a fost lansată de O. Kinberg (1935, citat

de R.M. Stănoiu, 1995), criminolog suedez. În viziunea sa, cauzele ce
produc infracţionalitatea trebuie căutate în personalitatea infractorului. În
acest sens, Kinberg vorbeşte de „constituţie biopsihologică”, fiecare
persoană reacţionând la stimulii mediului în funcţie de această constituţie
(specifică fiecărui individ). Ca atare, omul este o fiinţă atât biologică, cât şi
psihologică şi socială – ce va reacţiona diferenţiat, adaptativ sau nu,
conformist sau deviant la provocările mediului social. Aşa stând lucrurile,
săvârşirea unei crime este rezultatul reacţiilor unor persoane, reacţii care
diferă de cele ale majorităţii indivizilor, din cauza prezenţei unor trăsături
biopsihologice particulare în structura acestora.
Structura biopsihologică a individului poate include două categorii
de caracteristici:
1/. Zestrea ereditară normală care constituie „nucleul constituţional”
(aceeaşi sursă citată), respectiv ansamblul reacţiilor individului dependente

28
de genotipul acestuia;
2/. Trăsături ereditare patologice (afecţiuni ereditare sau congenitale,
traumatisme în timpul travaliului etc.).
„Nucleul constituţional” biopsihologic este alcătuit din patru factori
fundamentali:
1/. Capacitatea (nivelul maxim pe care poate să-l atingă inteligenţa unui
individ sub influenţa unor condiţii de mediu optime;
2/. Validitatea (cantitatea de energie cerebrală de care dispune un individ);
3/. Stabilitatea (facultatea proceselor cerebrale de a menţine şi a restabili
cu uşurinţă echilibrul emoţional);
4/. Soliditatea (relaţiile între elementele constelaţiilor nervoase la un anumit
moment, tendinţe de integrare sau, dimpotrivă, de disociere).
Pentru a desemna rolul acestor trăsături în structura de
personalitate, Kinberg a folosit denumirea de „radicali constituţionali”
(aceeaşi sursă citată).
În funcţie de distribuirea acestora (în surplus, medie, slabă) ajunge
la următoarea clasificare a indivizilor: supercapabili, supervalizi,
superstabili, supersolizi şi, respectiv, subcapabili, subvalizi, substabili,
subsolizi, între aceştia intercalându-se tipul mediu (cu nuanţele sale).
Un alt concept kinbergian este cel de „funcţie morală” – parte
integrantă a personalităţii, ce cuprinde ideile şi emoţiile morale ale
individului, capacitatea lui de a evalua normele morale şi promptitudinea cu
care reacţionează la stimulii morali (aceeaşi sursă citată).
Din acest punct de vedere, Kinberg distinge următoarele tipuri:
1/. Indivizi cu o funcţie morală limitată la anumite cunoştinţe şi evaluări
general acceptate, cărora elementul emoţional le lipseşte complet sau este
derizoriu;
2/. Indivizi ce au cunoştinţe mai mult sau mai puţin aprofundate asupra
normelor curente de morală şi care sunt capabili să reacţioneze efectiv la
stimulii morali;
3/. Indivizi a căror funcţie morală a suportat modificări consecutiv unor
leziuni cerebrale;
4/. Indivizi de regulă bine adaptaţi la normele de conduită, dar care sunt
insensibili, de fapt, faţă de actele imorale.
În lumina celor de mai sus, Kinberg conchide: normele penale
incriminatoare exprimă evaluările morale acceptate de mediu, permiţând
unui individ să reacţioneze armonios la stimulii acestui mediu (ibid.).
Ca atare, infracţiunea reprezintă manifestarea unor anumite
trăsături biopsihologice şi morale ale individului, care îl determină să
reacţioneze (disarmonic, neadaptativ) la anumiţi stimuli exteriori prin acte
incriminate de lege.

29
 Este, credem, prima abordare pluridimensională (biologică,
psihologică, morală, socială) a problemei, drept care autorul ei poate fi
considerat un precursor al orientării integrative în exegeza criminologică.
2.9 Teoria constituţiei delincvente

Teoria constituţiei delincvente se înscrie pe linia bioantropologică

deschisă de Lombroso (având ca şi concept central „constituţia
delincventă”, concept ce diferă prea puţin de cel lansat de Kinberg) şi a fost
promovată de către criminologul italian di Tullio (1945, citat de R.M. Stoian,
1995). Ca elemente de diferenţiere am putea aminti, pe de o parte, o mai
mare atenţie acordată de autor leziunilor dobândite (în special la nivelul
cutiei craniene) şi descărcărilor afective şi, pe de altă parte, acreditarea
noţiunii de „prag”. Astfel, di Tullio susţine că, deşi impulsurile criminogene
sunt prezente la fiecare individ, ceea ce îi face pe unii să devină infractori
nu este intensitatea diferită a excitaţiilor exterioare, ci pragul la care acesta
va determina reacţii, prag ce variază de la o persoană la alta. Cu alte
cuvinte, la un stimul identic unii vor reacţiona infracţional iar alţii nu, în
funcţie de pragul (mai coborât sau mai ridicat) pe care îl deţin.

2.10 Teoria anomaliilor cromozomiale

Cariotipul uman normal (46 cromozomi dispuşi în 23 perechi, ultima

dintre acestea determinând sexul: XX la femei, XY la bărbaţi) poate
prezenta anomalii, de tipul XXY şi XYY. Pornind de la această constatare,
s-a căutat o posibilă corelaţie între respectivele anomalii şi criminalitate.
După un entuziasm iniţial (indus de cercetările Patriciei Jacobs) s-a
demonstrat (Witkin şi Mednik, citaţi de Stănoiu, 1995), pe un lot de aproape
5.000 de persoane că nu există nici o legătură între anomaliile
cromozomiale şi infracţionalitate, în absenţa factorilor defavorizanţi din
mediul familial ori social.

2.11 Evaluare critică

Abordările pur biologice ale etiologiei criminalităţii, chiar în lumina

nivelului actual al progreselor înregistrate în biologia celulară, nu pot duce
decât cel mult la conturarea unor predispoziţii care, în absenţa factorilor
negativi de ordin psihologic şi social, nu pot motiva sau explica
infracţionalitatea în general sau, în particular, existenţa infracţiunii şi a
infractorului.

CAPITOLUL 3.
PERSPECTIVA PSIHOLOGICĂ ÎN STUDIUL DEVIANŢEI

30
 „Orientarea psihologică grupează principalele teorii criminologice
care au în comun conceptul de personalitate criminală ca bază teoretică a
explicării cauzalităţii fenomenului infracţional” (Gh. Nistoreanu, C. Păun,
„Criminologie”, 1995).
Teoriile psihologice prezintă o diversitate notabilă, atât prin
modalităţile de abordare cât şi prin importanţa acordată determinismului
psihologic, unele dintre ele apropiindu-se de orientarea biologică – altele de
cea sociologică (R.M. Stănoiu, 1989, citată în sursa de mai sus).
Neglijată multă vreme şi aflată în „conul de umbră” al „Şcolii
lombrosiene”, orientarea psihologică a cunoscut un puternic avânt prin
apariţia lucrărilor lui Freud şi a succesorilor săi, lucrări cu un impact
substanţial asupra studiului infractorului „normal” (cel patologic, de
domeniul psihiatriei, nu ne interesează aici şi acum).

3.1 Teoria freudiană

Doctrina psihanalitică, având ca principal exponent pe austriacul

Sigmund Freud (1856-1939), a dominat orientarea psihologică în
criminologie în perioada interbelică. Prin studiile efectuate, Freud a încercat
să demonstreze existenţa unei personalităţi antisociale ce ţine de sfera
psihologiei normale şi să explice mecanismul de formare al acesteia. Pe
bună dreptate se consideră că psihanaliza a constituit punctul de trecere de
la psihologia criminală la criminologia psihologică (J. Pinatel, 1963, citat de
Nistoreanu şi Păun, 1995).
Unele din aspectele gândirii psihanalitice sunt de real interes pentru
înţelegerea mecanismelor umane care îl conduc pe individ spre comiterea
infracţiunilor, pe când altele sunt de mică relevanţă ori acceptate cu
serioase rezerve (H. Mannheim, 1965, citat în aceeaşi sursă).
Concepţia lui Freud s-a structurat în două etape. În prima, ideea
centrală a reprezentat-o inconştientul, „partea invizibilă a aisbergului, care
formează cel mai larg şi, într-un anume fel, cel mai puternic sector al minţii
noastre” (aceeaşi trimitere – în aceeaşi sursă). Inconştientul este distinct de
preconştient, o treaptă intermediară ce poate fi stimulată prin procesele
gândirii şi chiar conştientizată. În inconştient îşi au sediul toate impulsurile
instinctuale ale individului precum şi memoria sa refulată din sfera
conştientului (cu precădere – experienţe traumatizante din prima copilărie).
Între inconştient, preconştient şi conştient există o comunicare pe verticală,
în sensul că preconştientul este bombardat sistematic atât de impulsuri
venite din inconştient, cât şi de contraimpulsuri (cu rol de cenzură) venite
din conştient.
Într-o a doua etapă, Freud îşi nuanţează conceptul asupra

31
configuraţiei psihice:
- „«sine»-le este rezervorul instinctelor şi impulsurilor instinctuale,
segmentul primar ontogenetic al omului;
- deasupra lui se clădeşte «eul», un strat superficial al sinelui, modificat
permanent sub influenţa lumii externe;
- «supraeul» este expresia concentrată a interdicţiilor sociale şi reţetarul
inhibiţiei impulsurilor nedezirabile.
Relaţiile dintre aceste trei straturi sunt constituentele vieţii psihice,
iar conflictele dintre rolurile şi manifestările lor constituie baza tulburărilor.
Pentru «sine» conştiinţa nu există, manifestările sale fiind integral
inconştiente. Conştiinţa este funcţia stratului «eu», responsabil prin
intermediul supraeului de percepţia lumii externe (apud „Dicţionar de
Sociologie”, coord. C. Zamfir şi L. Vlăsceanu, 1993)
Eul încearcă să echilibreze raportul dintre pulsiunile instinctive şi
conştiinţa morală a individului, dând o formă dorinţelor Sinelui care să fie
acceptată de către Supraeu. Procesul poartă numele de „sublimare”
(dorinţe instinctuale, egoiste, îşi pot găsi exprimarea într-o formă
superioară prin artă, de pildă). Echilibrul mai poate fi menţinut, temporar,
prin compensare (deturnare, canalizare...), de pildă prin sport
(agresivitatea, dorinţa de dominare, pot fi canalizate spre activităţi sportive
care presupun spirit puternic de competiţie, contact direct cu adversarul).
Când cele două mecanisme eşuează, Supraeul apelează la
„refulare” (respingere, înăbuşire din domeniul conştient în cel inconştient a
unor imagini, dorinţe, reprezentări, idei sau tendinţe care contrazic
conştiinţa morală). Consecutiv apare o stare de tensiune, ce poate produce
fie dereglări neurotice şi diverse ticuri, fie răbufniri violente, inclusiv acte
infracţionale.
Cu alte cuvinte, pulsiunile antisociale, tendinţele infracţionale sunt
prezente la toţi indivizii dar rămân, în mod normal, ascunse, controlate fiind,
pe măsura dezvoltării şi trecerii la faza de adult, de către Eu, care se
desăvârşeşte datorită experienţei acumulate şi, de asemenea, prin
structurarea Supraeului. În acest sens, actul infracţional ar fi expresia unui
eşec al respectivului control (apud Nistoreanu şi Păun, 1995)

3.2 Teorii psihanalitice post-freudiene

Una dintre teoriile psihanalitice post-freudiene îi aparţine lui Alfred

Adler (1870-1937, citat de Nistoreanu şi Păun, 1995), a cărei notorietate
este legată de lansarea conceptului de „complex de inferioritate”. Astfel,
sentimentul de inferioritate poate declanşa reacţii de compensare –
supracompensare (echivalent de „sublimare” – în ultimă analiză). De pildă,
bâlbâitul Demostene devine mare orator sau surdul Beethoven compune

32
opere muzicale nemuritoare. În caz că „sublimarea” eşuează, sentimentul
poate degenera în „complex de inferioritate”. De aici până la
infracţionalitate, susţine Adler, nu mai este decât un singur pas, aceasta
(infracţionalitatea) constituind, printre altele, calea cea mai facilă de a stârni
atenţia opiniei publice. (aceeaşi sursă).
Un alt continuator este Jung (1875-1960, citat în aceeaşi sursă),
care stabileşte tipologii construite pe baze psihanalitice. De la el provin
termenii de introvertit şi extravertit.

3.3 Teoria psihomorală

Procesul criminogen este plasat de către E. De Greef (principalul

reprezentant al teoriei) pe un Eu care tolerează sau chiar acceptă ideea
crimei. Infractorul se deosebeşte de noninfractor prin faptul că trece mai
uşor la comiterea actului într-o situaţie favorabilă, fiind vorba, deci, de o
diferenţă de grad (sau de prag). Trăsătura psihică fundamentală ce
intervine în acest sens este indiferenţa afectivă a individului, dobândită, de
regulă în copilărie, prin alterarea a două grupuri principale de instincte: de
apărare şi de simpatie (Gh. Nistoreanu, C. Păun, 1995).
În evoluţia procesului criminogen se disting trei etape:
1/. „faza asentimentului temperat”, în care personalitatea individului suferă
o degradare progresivă, acesta nemaigăsind nici o justificare spre a
respecta normele morale ale societăţii;
2/. „faza asentimentului formulat”, în care individul acceptă ideea comiterii
crimei;
3/. în cea de a treia fază se manifestă „criza”, în care „trecerea la act”
(eliminarea victimei) depinde doar de găsirea momentului favorabil
(aceeaşi sursă).

3.4 Teoria personalităţii criminale

Teoria personalităţii criminale aparţine criminologului francez Jean

Pinatel şi este considerată printre cele mai reprezentative dintre abordările
psihologice.
„Teoria lui Pinatel este axată pe conceptul de personalitate
criminală în cadrul căruia sintetizează elementele esenţiale ale teoriilor
anterioare, mai ales viziunea dinamică asupra entităţilor personalităţii şi
abordarea diferenţiată a mecanismelor şi proceselor criminogene ale
trecerii la act din varianta psihomorală” (Gh. Nistoreanu, C. Păun, 1995).
Pinatel, pe urmele lui Greef, afirmă că între personalitatea
infractorului şi noninfractorului există doar o diferenţă de grad (prag), la fel
şi între diferitele categorii de infractori (de la cel ocazional la recidivistul

33
inveterat).
Pe de altă parte, criminologul francez susţine că egocentrismul,
labilitatea psihică, indiferenţa afectivă şi agresivitatea devin caracteristice
infractorului doar prin sumarea lor.
Această constelaţie de trăsături reprezintă esenţa personalităţii
criminale, care apare ca o rezultantă şi nu ca un destin (R.M. Stănoiu,
1989, citată de Nistoreanu şi Păun, 1995).
În lumina celor de mai sus, ar fi vorba doar de „trecerea la act” –
expresie a „diferenţei de grad” (prag), între personalitatea infractorului şi
cea a noninfractorului existând doar diferenţe cantitative, nu şi calitative.
(Chestiunea ne duce cu gândul la Nero, despre care s-a afirmat că ceea ce
îl deosebea era doar faptul că impulsurile criminale, prezente la toţi indivizii,
el le şi punea în practică fără întârziere.)

Notă. Ceea ce se reproşează orientării psihologice este atribuirea

infractorului a unui tip aparte de personalitate, diferenţiată fie ca natură, fie
ca „prag” şi, pe de altă parte, neglijarea relaţiilor şi determinărilor sociale, a
omului ca fiinţă socială.

34
  MODULUI II Întrebări de evaluare

1. Cum a explicat Lombroso conduita delincventă? Care e fundamentarea

ştiinţifică a demersului său şi ce relevanţă mai are în prezent?
2. Care e contribuţia adusă de Charles Goring perspectivei criminologice
deschisă de Lombroso? Consideraţi că tendinţa spere criminalitate
poate fi transmisă ereditar sau pot exista alte explicaţii ale relaţiei dintre
conduita deviantă a părinţilor şi cea a copiilor?
3. Credeţi că indivizii identici din punct de vedere genetic vor manifesta
tendinţe similare înspre infracţionalitate sau conformare la norme?
Argumentaţi. Încercaţi să identificaţi alţi factori decât cei genetici care
pot explica modelele de conduită similare ale gemenilor univitelini.
4. În cazul copiilor adoptaţi, ponderea comportamentelor deviante a fost
cea mai ridicată în cazul în care părinţii biologici, şi nu cei adoptivi, au
avut, la rândul lor, o conduită delincventă. Dacă apreciaţi că înclinaţia
spre devianţă se transmite, într-o anumită măsură, pe cale genetică,
cum vă explicaţi acest lucru?
5. În ce mod credeţi că inteligenţa individului influenţează înclinaţia
acestuia înspre delincvenţă? O inteligenţă de nivel scăzut conduce cu
necesitate spre conduite deviante? Argumentaţi răspunsul.
6. Între tipurile constituţionale stabilite de Kretschmer şi frecvenţa conduitelor
deviante există o anumită legătură? Dar între natura normelor încălcate
şi respectivele tipuri constituţionale? Dacă da, cum ar putea fi explicată?
7. Credeţi că teoria biotipurilor criminale are o fundamentare ştiinţifică?
Aduceţi argumente pro sau contra.
8. Analizaţi teoria inadaptării biologice care a fost lansată de O. Kinberg şi
identificaţi elementele pe care le aduce în plus comparativ cu cele
anterior prezentate.
9. În ce constă caracterul pluridimensional al perspectivei propusă de
Kinberg? Ar putea fi utilizată şi în prezent? Argumentaţi.
10. Credeţi că toţi omenii sunt potenţiali infractor şi că ceea ce-i
deosebeşte este doar pragul de la care un stimul exterior determină
apariţia unei conduite delincvente? Argumentaţi punctul dvs. de vedere.
11. Apreciaţi că există o relaţie între anomaliile cromozomiale şi
tendinţa spre delincvenţă? Dacă da, cum ar putea fi explicată?
12. După părerea dvs. teoriile care pun accent pe doar pe aspectele
biologice, înnăscute, sunt capabile să explice geneza comportamentului
deviant? Care ar fi argumentele care ar susţine un astfel de punct de
vedere? Dar cele contrare?

35
13. Aspectele de natură biologică / genetică ar putea explica riscul mai
mare, pentru anumiţi indivizi, de a se implica în acte delincvente? Ar
putea exista o predispoziţie în acest sens?
14. Ce rol joacă conceptul de personalitate criminală în cadrul teoriilor
psihologice referitoare la criminalitate?
15. Care este relaţia dintre teoriile psihologice, cele de orientare
biologică respectiv sociologică?
16. Descrieţi cele două etape principale ale evoluţiei concepţiei
freudiene asupra psihicului uman şi identificaţi corespondenţele dintre
cele trei concepte utilizate în prima variantă respectiv în cea de a doua.
17. Care sunt mecanismele prin care Freud explică medierea
conflictelor dintre „sine” şi „supraeu”? Încercaţi să daţi exemple de
situaţii concrete în care respectivele mecanisme rezolvă cu succes
conflictele menţionate precum şi de cazuri în care eşuează, generând
conduite deviante.
18. În ce mod explică Adler relaţia dintre complexul de inferioritate şi
conduita normală respectiv cea deviantă? Încercaţi să daţi exemple de
situaţii în care un complex de inferioritate conduce la o conduită
socialmente dezirabilă, respectiv la una deviantă.
19. După părerea dvs., teoriile lui Freud şi Adler explică geneza
conduitei deviante sau o predispoziţie a unor indivizi înspre
comportamente antisociale? Argumentaţi răspunsul.
20. Care e relaţia dintre infractor şi non-infractor din perspectiva lui
Greef?
21. Care sunt fazele procesului criminogen din perspectiva teoriei
psiho-morale şi cum ar putea fi exemplificate concret în cazul unui
delincvent?
22. Care sunt elementele pe care Pinatel, în cadrul teoriei personalităţii
criminale, le preia de la Greff (teoria psihomorală)?
23. Care sunt elementele pe care le aduce în plus teoria personalităţii
criminale în raport cu celelalte perspective psihologice prezentate?
24. Între infractori şi non-infractori există doar o diferenţă cantitativă sau
sunt esenţialmente diferiţi din punct de vedere psihologic? Argumentaţi
răspunsul pornind de la teoriile psihologice care au fost prezentate.
25. Credeţi că factorii psihologici singuri sunt capabili să explice geneza
conduitei delincvente sau există şi alte aspecte importante care trebuie
luate în calcul? Argumentaţi răspunsul utilizând şi cunoştinţele
sociologice pe care le deţineţi.
26. Imaginaţi exemple concrete în care factori biologici şi psihologici
care ar putea favoriza conduita deviantă conduc efectiv la încălcarea
normelor sociale respectiv la situaţii în care comportamentul indivizilor
este unul de conformare la respectivele norme.

36
27. Pornind de la ceea ce ştiţi (din experienţa proprie, cărţi, mass-
media) despre o persoană care a comis acte delincvente, încercaţi să
verificaţi în ce măsură conduita acesteia poate fi explicată de factorii
biologici sau psihologici, aşa cum sunt descrişi în teoriile care au fost
prezentate. Încercaţi să identificaţi şi alţi factori care au jucat un rol
important.

MODULUL III
ORIENTAREA SOCIOLOGICĂ ASUPRA DEVIANŢEI

Rezumat: Modulul III prezintă principalele teorii sociologice ale devianţei.

În prima parte sunt prezentate deschiderile teoretice ale primilor sociologi
care au analizat fenomenul în discuţie, punând bazele conceptuale şi
metodologice ale studierii lui. În a doua şi a treia parte sunt prezentate
teoriile moderne privitoare la devianţă, atât cele care pot fi subsumate
modelului consensual (de inspiraţie funcţionalistă) cât şi cele circumscrise
modelului conflictual (de sorginte marxistă sau neo-marxistă). Am propus,
de asemenea, o retrospectivă critică asupra ansamblului teoriilor privitoare
la devianţă precum şi anumite particularizări, vizând probleme actuale şi de
interes în care sociologia devianţei îşi găseşte un obiect pertinent de
analiză (sinuciderea, toxicomaniile şi delincvenţa juvenilă).

Termeni cheie:
Perspectivă ecologică, curent culturalist, curent funcţionalist, control social,
zone criminogene, asociaţii diferenţiate, învăţarea socială, dezorganizare
socială, subcultură delincventă, anomie socială, scopuri şi mijloace licite /
ilicite, oportunităţi diferenţiate, rezistenţă la frustrare, conflict, ordine
socială, sărăcie, interacţionism simbolic, rol social, interacţiune,
personalitate, etichetare, stigmat, putere politică, clasă dominantă /
dominată, reacţie socială, sinucidere, toxicomanii, delincvenţă juvenilă

Tema Durată medie (ore)

1 Începuturile analizei sociologice a devianţei 6
Perspective actuale în sociologia devianţei:
2 6
Modele de analiză de tip funcţionalist
Perspective actuale în sociologia devianţei:
3 6
Modele de analiză de tip conflictualist
4 Revederea aspectelor teoretice vizând devianţa 2
5 Teme actuale ale sociologiei devianţei 6
TOTAL 26

37
 Înţelegerea relevanţei teoriilor sociologice care au

fundamentat analiza fenomenului devianţei
 Formarea deprinderilor de a opera corect cu idei
Obiective
sociologice aparţinând unor paradigme sensibil diferite
 Familiarizarea cu analiza unor aspecte concrete şi de
actualitate din domeniul sociologiei devianţei
CAPITOLUL 4
ÎNCEPUTURILE ANALIZEI SOCIOLOGICE A DEVIANŢEI

4.1 Şcoala cartografică

S-a ocupat de analiza statistică a criminalităţii, cu scopul de a

descoperi „regularităţi” în dinamica acesteia.
A.M. Guerry (1834, citat de R.M. Stănoiu, 1995) consideră că între
distribuţia geografică a criminalităţii şi climă (aici intervenind şi
anotimpurile) ar exista o legătură.
A.J. Quételet formulează „legea termică a criminalităţii” (1835, citat
în aceeaşi sursă) susţinând (ca şi Guerry) că infracţiunile contra persoanei
predomină în sud şi în anotimpurile calde, iar cele contra proprietăţii
predomină în nord şi în sezonul rece.
G. Tarde (1886, citat de Nistoreanu şi Păun, 1995) îl combate,
susţinând că deosebirile dintre nord şi sud, în ceea ce priveşte
criminalitatea, s-ar datora nu climei, ci inegalei dezvoltări social-economice.
Quételet se situează printre primii utilizatori ai metodelor statistice şi
matematice în ştiinţele sociale, inclusiv în ceea ce priveşte rolul factorilor
sociali şi individuali în etiologia crimei. Pe lângă „factorii termici” mai
amintim:
- vârsta influenţează atât comiterea infracţiunii (adultul tânăr) cât şi tipul
infracţiunii (violenţa contra persoanei predomină în prima parte a vieţii,
infracţiunile contra proprietăţii în cea de a doua);
- bărbaţii predomină net per total, femeile comit cu precădere infracţiuni
împotriva proprietăţii;
- eterogenitatea socială (determinată de imigrare) poate conduce la
discriminare, inegalitate socială şi violenţă;
- profesia poate influenţa tipul de delict;
- sărăcia, nu atât cea cronică, cât cea instalată precipitat (trecerea bruscă
de la confort la mizerie) favorizează infracţionalitatea;
- alcoolismul favorizează infracţiunile violente (din 1129 omucideri,
Quételet găseşte 446 comise sub influenţa alcoolului. (L. Siegel, 1983, citat
în aceeaşi sursă).
Şcolii cartografice i se reproşează numărul insuficient de cazuri
studiate, unele erori metodologice, dar mai ales neglijarea factorilor

38
individuali.

4.2 Şcoala sociologică

Fiind vorba de precursori, am reunit aici diverse orientări de la

sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, care şi-au propus
investigarea rolului factorilor sociali în geneza criminalităţii.
Şcoala mediului social („Şcoala lioneză)
Prin reprezentanţii săi (A. Lacassagne, L. Manouvrier, G. Tarde)
şcoala respectivă a lansat concepţia conform căreia rolul determinant în
geneza criminalităţii îi aparţine mediului social. Dintre cei trei se distinge
Gabriel Tarde, viziunea sa fiind studiată, de obicei, în antiteză cu cea a lui
Emile Durkheim (apud J. Pinatel, 1959, citat de R.M. Stănoiu, 1995), date
fiind numeroasele deosebiri şi controverse dintre cei doi.
Durkheim, în lucrările sale elaborate între 1893-1897, consideră
criminalitatea ca făcând parte din orice societate normală: „Nu poate exista
o societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puţin de la tipul
colectiv. Ca atare, este inevitabil ca printre aceste abateri să nu fie şi unele
care să prezinte caracter criminal. Ceea ce le dă acest caracter nu este
importanţa lor intrinsecă, ci aceea pe care le-o împrumută conştiinţa
comună” (Din „Les regles de la methode sociologique”, 1895, citat reprodus
în aceeaşi sursă). Crima este necesară şi utilă, consideră Durkheim, fiind
legată de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale, condiţii care, la
rândul lor, „sunt ele însele indispensabile evoluţiei normale a moralei şi a
dreptului” (ibidem). În acest sens, criminalitatea nu poate fi analizată şi
explicată decât în contextul temporal şi spaţial al unei anumite culturi.
Un alt concept de referinţă lansat de Durkheim este cel de anomie
(a nomos – fără norme; în sens mai larg – dezordine, haos), care
desemnează o stare obiectivă a mediului social, caracterizată printr-o
dereglare a normelor, consecutiv unor modificări bruşte (războaie, revoluţii,
crize economico-financiare etc.). Anomia creează un dezechilibru între
nevoile individului şi posibilitatea de-a şi le satisface, ceea ce duce, printre
altele, la creşterea ratei sinuciderilor dar şi a criminalităţii (la baza acesteia
aflându-se determinismul social şi nu predispoziţiile psihologice ale
individului) (Durkheim, 1897, citat de Nistoreanu şi Păun, 1995)
Contrar viziunii antipsihologizante a lui Durkheim, G. Tarde (1886,
citat de R.M. Stănoiu, 1995) priveşte realitatea socială ca fiind constituită
din relaţii psihosociale stabilite între indivizi, guvernate de legea imitaţiei.
Conceptul este aplicat şi în criminologie: angajarea pe calea criminalităţii
nu se datorează unor impulsuri biologico-psihologice, ci influenţelor
psihosociale asimilate prin imitaţie. Într-un următor pas al demersului său,
Tarde lansează conceptul de criminal profesionist (în opoziţie cu cel

39
ocazional) pe care-l substituie celui de criminal înnăscut.
Tarde contestă viziunea durkheimiană asupra criminalităţii ca factor
de normalitate şi sănătate socială (prin „delimitarea binelui de rău”)
reproşându-i, printre altele, că ar confunda constanţa cu normalitatea.
Părerea lui Tarde că socialul ar fi un fenomen determinat de relaţiile
psihologice (sau psihosociale, în alte surse) dintre indivizi îl face pe Jean
Pinatel (citat de R.M. Stănoiu, 1995) să-l considere întemeietorul „Şcolii
interpsihologice”.

Tot printre precursori mai amintim grupul de cercetători care

încearcă, prin analiză statistico-matematică, să surprindă relaţia
criminalităţii cu stratificarea socială, concurenţa, repartizarea veniturilor etc.
(von Liszt, A. Prins, Van Hammel, citaţi de R.M. Stănoiu, 1995). Fără a
reuşi să impună o teorie criminologică propriu zisă, autorii citaţi au
contribuit la promovarea metodelor cantitative de analiză şi la
perfecţionarea statisticii judiciare.

O altă orientare este cea de influenţă marxistă (Ducpétiaux, Berg,

Battaglia etc.), care vede criminalitatea ca o devianţă determinată social-
economic prin exploatare, inegalitate, şomaj, corupţie etc.
Cel mai important reprezentant al orientării este însă olandezul W.A.
Bonger (1916, citat de R.M. Stănoiu, 1995) care realizează o cuprinzătoare
analiză a rolului pe care factorii economici îl deţin în etiologia crimei,
stabilind relaţiile existente, în societatea capitalistă, între oscilaţiile
economice şi dinamica „criminalităţii achizitive”.

Enrico Ferri. Teoria sociologică multifactorială.

Enrico Ferri (1856-1929), jurist şi sociolog italian, este considerat
fondatorul criminologiei sociologice (J. Pinatel, 1963, citat de Nistoreanu şi
Păun, 1995).
Ferri, deşi acceptă determinismul lombrosian, cercetează cu
precădere factorii exogeni. Pe de altă parte, caută un răspuns la
întrebarea: de ce în condiţii exogene similare numai unii indivizi comit
infracţiuni? Concluzia sa este că delincvenţa e un fenomen complex cu
determinări multiple exo şi endogene ce ţin atât de caracteristicile biologice
şi psihologice ale individului cât şi de mediul social (inclusiv locul şi timpul
comiterii faptei).
În viziunea lui Ferri, factorii criminogeni pot fi clasificaţi în felul
următor (R. Gassin, 1990, citat de Nistoreanu şi Păun, 1995):
1/. factori antropologici (endogeni) regrupabili în trei categorii: aparţinând
constituţiei organice a infractorului, aparţinând constituţiei sale psihice şi, în
fine, unor caracteristici personale (vârstă, sex etc.);

40
2/. factori fizici (cosmo – telurici) cum ar fi clima, anotimpul, solul, condiţiile
meteorologice etc.);
3/. factorii mediului social: familia, educaţia, densitatea populaţiei, opinia
publică, organizarea economică şi politică, nivelul industrializării, vicii
precum alcoolismul etc.
Ferri, elaborând „legea suprasaturaţiei mediului”, atrage atenţia şi
asupra unor influenţe sociale globale şi de anvergură crescută ce survin în
condiţii speciale (război, revoluţie, criză economică etc.), situaţie în care
apare o creştere bruscă a criminalităţii. (Fenomenul poate fi asimilat cu
„anomia” durkheimiană!)
Sociologul italian, în viziunea sa asupra criminalităţii, asociază două
elemente care vor furniza fundamentul teoretic al sociologiei
criminogenezei: cel de sinteză (reunirea datelor oferite de alte discipline
criminalistice) şi cel de analiză a fenomenului infracţional considerat ca fiind
determinat de viaţa socială (D. Szabo, 1968, citat de R.M. Stănoiu, 1995).

TEORII SOCIOLOGICE MODERNE

Orientarea sociologică a criminologiei a înregistrat un avânt notabil

la începutul secolului XX, cu precădere pe pământ american.
Teoriile rezultate, dată fiind marea lor diversitate, sunt dificil de
clasificat.
Siegel (1983, citat de Nistoreanu şi Păun, 1995) distinge trei
categorii de orientare:
1/. Teoriile structurii sociale (curentul culturalist şi cel funcţionalist);
2/. Teoriile proceselor sociale, cuprinzând teoriile învăţării, ale controlului
social şi ale „etichetării”; sociale;
3/. Teoriile conflictului social.
Gassin (1990, citat în aceeaşi sursă) relevă caracterul multifactorial
al respectivelor teorii, subliniind faptul că factorii sociali sunt analizaţi în
cadrul acestora mai degrabă prin prisma percepţiei psihologice a indivizilor
supuşi socializării.
Criminologul canadian Denis Szabo (1978, citat în aceeaşi sursă)
propune o împărţire a teoriilor sociologice moderne în două categorii
principale: modelul consensual şi cel conflictual (clasificare pe care o vom
adopta în cele ce urmează).

CAPITOLUL 5
PERSPECTIVE ACTUALE ÎN SOCIOLOGIA DEVIANŢEI:
MODELE DE ANALIZĂ DE TIP FUNCŢIONALIST

Modelul consensual, tributar gândirii teoretice a lui Durkheim,

41
Pareto şi Parsons, a predominat în sociologia criminologică a secolului
trecut, până prin anul 1960. Modelul respectiv propune o analogie între
sistemul social şi cel din natură.
Cele două sisteme evoluează, în egală măsură, într-un echilibru
ecologic bazat pe adaptare şi autoreglare, elemente în lipsa cărora evoluţia
devine imposibilă sau chiar întreg sistemul este sortit disoluţiei.
În acest sens, în mediul social, infractorul este văzut ca un
neadaptat ce se cere resocializat spre a nu periclita echilibrul întregului
sistem.
Modelul consensual şi-a propus să studieze acei factori care
modifică tendinţele normale de adaptare a individului la mediu.
Teoriile aparţinând acestui model au încercat să stabilească
normele menite a ocroti valorile sociale dominante, a căror încălcare îl
plasează pe individ în categoria infractorilor (R.M. Stănoiu, 1989, citată în
aceeaşi sursă)
În cadrul modelului în discuţie pot fi incluse patru curente relativ
distincte: cel ecologic, curentul culturalist, curentul funcţionalist şi teoriile
controlului social (ibidem).

5.1 Şcoala ecologică de la Chicago

Şcoala ecologică de la Chicago s-a bucurat de o mare audienţă în

anii ’20 -’30 ai secolului XX. Conform reprezentanţilor şcolii respective (H.
Mc Kay, C.R. Shaw, F. Thrasher, citaţi de Nistoreanu şi Păun,1995), orice
element, indiferent de natura sa, (animală, vegetală, biologică, psihologică),
intrat în relaţii cu altele este susceptibil de a fi implicat într-o relaţie cauzală,
de esenţă ecologică, fapt perfect valabil şi în relaţia individ – societate.
Investigând cauzele criminalităţii în centrele urbane unde proporţia
imigranţilor era apreciabilă, Shaw şi Mc Kay propun o analogie între
respectivele grupuri şi anumite specii de plante transmutate ce încearcă să
supravieţuiască pe un sol străin şi ostil (C.R. Shaw, H.D. Mc Kay, 1929 şi
1942, citaţi în aceeaşi sursă).
În aceeaşi ordine de idei, autorii amintiţi au semnalat corelaţia dintre
delincvenţă şi aşa numitele zone criminogene specifice (cartiere sărace, cu
condiţii de muncă mizere, şomaj, învăţământ dezorganizat etc.). (R.M.
Stănoiu, 1989, citată în aceeaşi sursă.)
Şcolii ecologice îi aparţine şi conceptul de „ecologie urbană”,
concept la care s-au raliat generaţii de sociologi ce s-au ocupat de influenţa
factorilor sociali asupra comportamentului infracţional. Curentul a avut un
larg ecou în domeniul politicii penale, generând programe speciale de
prevenire a criminalităţii ce au fost aplicate până prin a doua jumătate a
secolului XX.

42
 5.2 Curentul culturalist

Curentul culturalist generează un alt grup de teorii aparţinând

modelului consensual, caracterizat prin raportarea personalităţii individului
la cultura în care se dezvoltă şi pe care o asimilează.
Promotorii curentului îşi axează cercetarea pe identificarea
sistemului social care ar avea menirea de a integra într-un echilibru dinamic
clasele, categoriile şi grupurile aparţinătoare.
Problema centrală a orientării culturaliste în criminologie este relaţia
dintre cultură şi criminalitate, în speţă acele elemente care vin în conflict cu
consensul cultural general. Criminalitatea este privită ca o „adaptare
inversă” a indivizilor, care îşi însuşesc norme şi valori opuse celor
acceptate de către majoritatea membrilor societăţii.

Teoria „asociaţiilor diferenţiate”. Învăţarea socială a comportamentului

delincvent.
Lui E. Sutherland, considerat ca fondator al criminologiei
sociologice în SUA, îi aparţine teoria „asociaţiilor diferenţiate”, teorie
reprezentativă a orientării culturaliste (1924, citat de Nistoreanu şi Păun,
1995)
În viziunea lui Sutherland, comportamentul delincvent se învaţă, în
interiorul unor grupuri, printr-o comunicare curentă cu alţi indivizi care
agreează respectivul comportament şi prin delimitare de cei ce îl
condamnă.
Ca atare, „asociaţia diferenţiată” s-ar afla la baza actului infracţional.
Desigur, apropierea de conceptul „imitaţiei” al lui G. Tarde este evidentă:
tendinţa de a imita, cu precădere într-o direcţie negativă şi preponderent la
vârste tinere, este un dat social determinat, de regulă, de frustrări,
complexe de inferioritate etc. În acest sens, Sutherland subliniază că, cu
cât asocierea cu modelul criminal este mai precoce, cu atât „învăţarea” se
produce mai rapid, aici intervenind şi „prestigiul” modelului însuşit (aceeaşi
sursă).
Dacă influenţa lui Tarde pare incontestabilă, cea a lui Durkheim este
şi ea la fel de prezentă: „asociaţiile diferenţiate” apar pe fondul unor
conflicte socio-culturale aflate la baza dezorganizării sociale (ibidem).
Analogia cu „anomia” este evidentă.
Ca şi contribuţie personală, putem aminti identificarea unor forme
de criminalitate ce reuşeau de regulă să se sustragă rigorilor legii, cum ar
fi, de pildă, criminalitatea „gulerelor albe”.

43
 Principalele critici aduse lui Sutherland sunt următoarele:
- teoria „asociaţiilor diferenţiate” nu explică originea primară a criminalităţii,
ignorând sursa de „învăţare” a „modelelor” (sau a modelelor modelelor...).
- nu sunt aprofundate nici cauzele pentru care numai anumiţi indivizi
„învaţă” comportamentul criminal (H. Mannheim, 1965, citat în aceeaşi
sursă).
Teoria „conflictului de cultură”.
Îi aparţine lui T Sellin, criminolog din SUA, care în lucrarea sa
„Conflictul de cultură şi criminalitatea” (1938, citată de Nistoreanu şi Păun,
1995) fundamentează teoretic curentul culturalist.
Premisa autorului este următoarea: normele juridice penale reflectă
normele culturii dominante în societate; într-o societate diversificată şi
eterogenă există mari deosebiri culturale între autohtoni şi imigranţi, bogaţi
şi săraci, între grupuri şi subgrupuri sociale. Comportamentul delincvent
apare, pe fondul conflictelor culturale determinate de amintitele deosebiri,
ca o consecinţă a încercărilor de a impune norme şi valori străine aflate în
contradicţie cu cele dominante în societate.
În acest sens, ar exista o relaţie directă între numărul şi amploarea
acestor contradicţii şi rata delincvenţei.
Teoria lui Sellin a generat interpretări de factură rasistă
(incriminarea imigranţilor, a populaţiei de culoare din SUA etc.). (R.M.
Stănoiu, 1989, citată în aceeaşi sursă).

Teoria „subculturilor delincvente”.

În cadrul curentului culturalist mai distingem teoria lui A. Cohen (cea
a „subculturilor delincvente”) axată pe ideea că infracţionalitatea tinerilor
defavorizaţi reprezintă, de fapt, un protest împotriva normelor culturale
dominante în SUA. În acest sens, Cohen vede în delincvenţi nişte frustraţi,
discriminaţi, marginalizaţi pe care barierele sociale şi economice îi
determină să-şi făurească valori şi norme proprii („subcultură delincventă”)
şi să purceadă la infracţiuni „non-profit” ce nu urmăresc compensaţii
materiale ci, pur şi simplu, păgubirea cu rol de pedeapsă a majoritarilor şi
dobândirea de „prestigiu” în faţa membrilor grupului (A.K. Cohen, 1955,
citat de Nistoreanu şi Păun, 1995).
Această viziune a justiţiei sociale luată în propriile mâini abordează
doar un posibil segment particular al problemei, ignorând variantele de
delincvenţă ce aduc profit precum şi cauzele care determină, la nivel
individual sau de grup, opţiunea (sau opţiunile) non-delincvente. Pe de altă
parte, alţi cercetători (M.E. Wolfgang, F. Ferracuti, 1967, citaţi în aceeaşi
sursă) au găsit o rată crescută a infracţiunilor săvârşite cu violenţă în cadrul

44
subculturilor delincvente. Mai precis, au arătat că există o relaţie directă
între rata omorurilor şi toleranţa grupului faţă de violenţă. În consecinţă, cu
cât un individ este mai puternic integrat într-o „subcultură violentă”, cu atât
mai mare este riscul ca el să comită infracţiuni grave, presupunând
violenţa.

5.3 Curentul „funcţionalist”

Sociologia „funcţionalistă” vede societatea ca un tot, ca un

mecanism în care indivizii, grupurile şi structurile îndeplinesc nişte roluri,
nişte funcţii convergente ce asigură echilibrul şi funcţionalitatea întregului –
ca un organism viu.
Pornind de la această viziune, unii sociologi au căutat să
stabilească o relaţie între disfuncţiile ce pot să afecteze respectivul
„mecanism” şi criminalitate.
Respectivele disfuncţii sunt generatoare de tensiuni sociale şi
frustrări individuale.

Teoria anomiei sociale.

Îi aparţine lui R.K. Merton, care adaptează conceptul durkheimian
de anomie la condiţiile societăţii americane, transferându-l însă de la nivelul
structurii sociale la cel al individului, sub forma aşa numitei frustrări sociale.
Stabilitatea socială presupune un echilibru între scopuri şi
mijloacele necesare spre a le atinge. Când acest echilibru se rupe, apare
anomia.
În acest sens, ar fi vorba de reacţia individului faţă de
neconcordanţa dintre scopuri şi mijloacele acceptate în vederea
materializării acestora. Astfel, individul lipsit de mijloacele licite, va apela la
altele (ilicite). Merton susţine că în SUA, de regulă, nu se ţine cont de faptul
că anumite obiective nu pot fi atinse pe căi legale. Ceea ce determină, mai
ales în cazul tinerilor aparţinând grupurilor defavorizate, opţiunea pentru
calea delincvenţei (L. Siegel, 1983, R. Gassin, 1990, R.M. Stănoiu, 1989 –
citaţi de Nistoreanu şi Păun, 1995).
Determinismul social (şi nu individual) al infracţionalităţii, susţinut de
Merton, Shaw, Mc Kay sau Sellin, a influenţat notabil strategiile americane
de prevenţie a criminalităţii în cea de a doua jumătate a secolului XX.
Fireşte, teoria mertoniană nu ne explică de ce numai unii dintre
„beneficiarii” stării de anomie virează spre infracţionalitate şi alţii nu.

Teoria „oportunităţii diferenţiate”.

În ceea ce priveşte fondul problemei nu găsim nici o diferenţă, doar

45
atât că mijloacele şi căile de-a ignora sau învinge barierele normative ale
societăţii au fost denumite de către promotorii teoriei (R. Cloward şi L.
Ohlin, 1960, citaţi de Nistoreanu şi Păun, 1995) – „oportunităţi diferenţiate”.
Aceste oportunităţi (diferenţiate) acţionează însă şi în interiorul grupului de
subcultură delincventă, în funcţie de forţa, inteligenţa şi abilitatea membrilor
componenţi, determinând o stratificare, o ierarhizare în interiorul grupului.
Pe de altă parte, autorii văd în aceste grupuri germenii crimei
organizate.

5.4 Teoriile (auto)controlului social

Sunt teorii care inversează unghiul de abordare al criminalităţii: nu

se mai caută cauzele criminalităţii (toţi indivizii fiind consideraţi ca potenţiali
infractori), ci motivul pentru care oamenii respectă, în majoritatea lor,
normele sociale.
În aceeaşi ordine de idei, se pune în discuţie (şi se contestă)
factorul considerat ca fiind determinant până atunci: „teama de pedeapsă”.
Vom prezenta, în acest context, teoria „apartenenţei (legăturii)
sociale” şi teoria „rezistenţei la frustrare (autostăpânirii)”
Teoria apartenenţei (legăturii) sociale.
Îi aparţine criminologului american T. Hirschi (1969, citat de
Nistoreanu şi Păun, 1995).
Autorul consideră că oamenii, cu toţii potenţiali infractori în viziunea
lui, nu comit în marea lor majoritate infracţiuni, de teama că şi-ar putea
afecta ireversibil relaţiile sociale de apartenenţă la grup, instituţie etc.
Respectiva „legătură socială” ar include următoarele:
1/. Ataşamentul faţă de semeni, cu precădere faţă de părinţi. În lipsa
acestuia respectul faţă de orice autoritate devine îndoielnic;
2/. Respectul şi acceptarea obiectivelor convenţionale ale societăţii;
3/. Implicarea (fiind vorba de activităţi sociale şi de lipsa de timp efectiv
pentru fapte antisociale);
4/. Încrederea în regulile morale şi sociale.
Teoria lui Hirschi a fost confirmată de numeroase cercetări empirice
(M. Hindelung, 1973, citat în aceeaşi sursă).

Teoria rezistenţei la frustrare.

Îi aparţine lui W.C. Reckless (1970, citat de Nistoreanu şi Păun,
1995) şi încearcă să completeze ideea controlului social cu unul individual,
de sorginte psihologică.
În viziunea autorului, elementele individuale care dublează controlul
social ar fi:

46
- imaginea favorabilă despre sine;
- practici morale şi comportamentale puternic fixate;
- toleranţă accentuată la frustrare.

Am tratat problema controlului social în cadrul „modelului

consensual”, dat fiind faptul că prin aceasta am pus în lumină mult invocata
„verigă lipsă”: de ce majoritatea indivizilor nu comit fapte antisociale, deşi ar
putea s-o facă?!

CAPITOLUL 6
PERSPECTIVE ACTUALE ÎN SOCIOLOGIA DEVIANŢEI:
MODELE DE ANALIZĂ DE TIP CONFLICTUALIST

Apărut, în a doua jumătate a secolului XX, ca o reacţie la modelul

consensual, modelul conflictual scoate în evidenţă interesele opuse şi
conflictogene dintre clase şi grupuri sociale.
Dacă în modelul consensual diferenţele dintre indivizi, grupuri sau
clase sociale şi conflictele aferente se rezolvă (sau se cer a fi rezolvate)
prin adaptare, ajustare, reechilibrare, în modelul conflictual se postulează
egalitarismul, inegalităţile urmând a fi rezolvate prin confruntări, conflicte şi
revoluţii. (D. Szabo, 1978, citat de Nistoreanu şi Păun, 1995).
Este vorba, evident, de teze marxiste, în care clasele şi grupurile
sociale defavorizate sunt privite ca o majoritate exploatată, pauperizată,
oprimată etc., iar cei care stabilesc normele şi instituie legile nefiind decât o
minoritate care îşi impune supremaţia prin dreptul forţei. În acest context,
chiar şi infracţionalitatea este politizată şi privită ca o reacţie la inegalitatea
socială şi la abuzurile şi samavolniciile celor ce o menţin şi impun.
Din punct de vedere metodologic, adepţii modelului conflictual, în
opoziţie cu cei ai modelului consensual, abordează infracţionalitatea nu
cantitativ, ci calitativ, nu de pe o poziţie de neutralitate, ci de pe una
partizană – implicându-se alături de „victime” şi denunţând inechităţile
sociale ce se cer abolite pe cale revoluţionară (aceeaşi sursă citată).

6.1 Şcoala economică

Tezele marxiste au fost preluate de numeroşi criminologi

occidentali, printre care Turati, Battaglia şi Loria în Italia, Berg în Germania,
Dupuy şi Legoyt în Franţa, Ducpetiaux în Belgia, pe care i-am mai amintit
în capitolul închinat precursorilor. Tot acolo am vorbit, succint, de olandezul
W. Bonger (1916) – considerat cel mai de seamă reprezentant al „Şcolii
economice”. A sosit momentul să-i detaliem viziunea (A. Turk, 1969, citat
de Nistoreanu şi Păun, 1995):

47
 - mobilul crimei nu este biologic, ci social;
- actul infracţional este pedepsit de către cei ce deţin puterea politică;
- infracţiunile sunt acte antisociale ce afectează clasa dominantă;
- dreptul penal, în cazul dat, va apăra interesele clasei dominante;
- chiar dacă fapta este neutră din punct de vedere politic, cel mai aspru va
fi pedepsită cea care afectează un reprezentant al clasei dominante;
- divizarea societăţii în bogaţi şi săraci nu se datorează unor deosebiri de
capacitate intelectuală, ci raporturilor indivizilor în cadrul relaţiilor de producţie;
- ordinea socială în statul capitalist este menţinută nu prin consens, ci prin
forţă;
- sistemul capitalist generează individualism, alienare, egoism, favorizând,
astfel, infracţionalitatea;
- în ultimă analiză, crima rezultă din sărăcie, fie că este vorba de
încercarea de a supravieţui, fie că avem de-a face cu o distrugere a
sentimentelor nobile ale oamenilor;
- infracţiunile săvârşite de către reprezentanţii clasei dominante vizează
obţinerea de avantaje nelegitime şi, de regulă, provin dintr-un sentiment de
imunitate vizavi de lege;
- dacă bogăţia socială ar fi redistribuită în funcţie de nevoile fiecăruia,
criminalitatea reziduală ar dispare şi nu s-ar mai comite decât infracţiuni cu
determinare patologică.
După cum se poate vedea, teoria lui Bonger (1916) reprezintă o
fidelă transpunere în criminologie a celor mai radicale concepte marxiste
ale vremii.

6.2 Curentul interacţionist

Este un curent derivat din „interacţionismul simbolic”, orientare

lansată de G.H. Mead, C.H. Cooley şi W.I. Thomas (H. Blumer, 1969, citat
de Nistoreanu şi Păun, 1995), în a căror viziune:
- acţiunile indivizilor sunt determinate de propria interpretare a realităţii;
- oamenii deprind sensul valorilor şi nonvalorilor din reacţia, pozitivă sau
negativă, a semenilor lor la acestea;
- ei analizează şi evaluează propriul comportament prin aceeaşi modalitate
de raportare.
Curentul interacţionist operează cu următoarele concepte
psihosociale:
- noţiunea de „rol” (comportamentul social al individului corespunde unui
rol social determinat);
- „interacţiunea” (la nivel de persoane sau grupuri) este un proces dinamic
„în lanţ”: orice act este o reacţie determinată de un stimul aparţinând unui
alt actor al vieţii sociale şi, totodată, reprezintă un nou stimul pentru o altă

48
reacţie aparţinând altui actor social;
- „personalitatea” individului se formează în timp, ca rezultat al
interacţiunilor dintre indivizi.
Teoriile aparţinând acestui curent sunt cunoscute sub denumiri ca:
„teoria etichetării”, „teoria stigmatizării”, „teoria reacţiei sociale”, „teoria
interacţionistă” etc. (H.S. Becker, 1963, citat în aceeaşi sursă).
Teoria „etichetării”
Devianţa este rezultatul unei etichetări, actul deviant existând, ca
atare, doar în măsura în care este considerat deviant.
Becker (1963, citat de Nistoreanu şi Păun, 1995), reprezentantul cel
mai proeminent al orientării respective, afirmă: „Deviant este acela căruia i
s-a aplicat cu succes această etichetă; comportamentul deviant este
comportamentul indivizilor care au fost astfel etichetaţi”.
Grupul social deţinător al puterii politice şi economice, prin
elaborarea şi aplicarea unor legi care îi favorizează interesele, generează
devianţă şi delincvenţă (aceeaşi sursă).
„Etichetele” aplicate determină izolare, marginalizare socială şi
deschid „cariere penale”.
„Etichetarea” realizează un stigmat (şi) în ceea ce priveşte imaginea
asupra propriei persoane. Stigmatizatul, izolat de societate şi pus în afara
legii, este obligat să-şi redefinească întreaga personalitate în raport de
„eticheta” respectivă şi să se orienteze spre subgrupuri culturale etichetate
similar – neavând alternativă (aceeaşi sursă).
În lumina celor de mai sus, singura deosebire notabilă dintre
infractori şi noninfractori o realizează „etichetarea”, cei „neetichetaţi”
beneficiind, de regulă, de imunitate în raport cu normele de drept, dar, mai
ales, faţă de mecanismele de aplicare ale acestora.
Adepţii teoriei (interacţioniştii – în general) evită, de obicei, să-şi
pună întrebarea: de ce ajung indivizii să săvârşească fapte ce determină
etichetarea lor ca infractori? Unul dintre cei care, totuşi, o face este W.
Gove (1975, citat în aceeaşi sursă). Iată câteva din motivele invocate:
- apartenenţa la subculturi ale căror norme şi valori diferă de cele ale
clasei dominante;
- convingerea că nu-şi vor putea împlini aspiraţiile pe căi licite;
- necunoaşterea legii.
Chiar dacă punerea în scenă este mai nuanţată, abordarea e tot
una clasială (de la dominant – la dominat) şi, în ultimă analiză, de influenţă
marxistă.

Teoria „reacţiei sociale”

Înrudită cu cea a „etichetării” şi aparţinând tot modelului conflictual,
criminologia „reacţiei sociale” încearcă să extindă viziunea interacţionistă

49
asupra ansamblului proceselor ce alcătuiesc reacţia socială faţă de
devianţă.
Reprezentanţii acestei teorii (W. Chambliss, R. Quinney, A. Turk,
citaţi de Nistoreanu şi Păun, 1995) susţin că promotorii „etichetării” nu au
detaliat suficient modul în care criminalitatea este generată direct şi
nemijlocit de reacţia socială.
Printre precursorii criminologiei reacţiei sociale, alături de
interacţionişti, se numără şi Ralf Dahrendorf şi George Vold.
R. Dahrendorf (1958, citat în aceeaşi sursă), adept al viziunii
clasiale, consideră că orice sistem social are la bază coerciţia pe care o
aplică clasa conducătoare asupra restului societăţii.
G. Vold, pornind de la această premisă, consideră criminalitatea ca
pe un rezultat al conflictului social. Legislaţia penală este elaborată de către
clasa dominantă spre a-şi apăra privilegiile şi interesele şi, totodată, pentru
a îngrădi posibilităţile de reacţie ale claselor (şi grupurilor) dominate.
„Întregul proces politic de adoptare, de încălcare şi de aplicare a legii
penale constituie expresia directă a conflictului fundamental dintre grupuri
de interese în cucerirea şi menţinere puterii politice în stat” (Vold, 1959,
citat în aceeaşi sursă).
Ca urmare, reprezentanţii „reacţiei sociale” au investigat procesele
interacţioniste ale creării şi aplicării legii penale, modul în care aceste
procese generează criminalitate, felul în care justiţia acţionează întru
apărarea intereselor celor bogaţi şi puternici (aceeaşi sursă).
Iată poziţia lui W. Chambliss şi R. Seidman (1971, citaţi în aceeaşi
sursă):
a/. privitor la legea penală:
- unele acţiuni sunt calificate ca infracţiuni, în interesul clasei
dominante;
- dreptul penal, în condiţiile în care industrializarea măreşte distanţa
dintre clase, urmăreşte supunerea proletariatului prin represiune, în
interesul clasei conducătoare;
b/. privitor la consecinţele sociale ale criminalităţii:
- infracţionalitatea reduce şomajul şi, de asemenea, creează locuri
de muncă în cadrul organelor de control social;
- crima distrage atenţia proletariatului de la exploatarea la care este
supus, deturnând-o spre probleme „interne” create prin „diversiunea
etichetării”;
c/. privitor la originea conduitei infracţionale:
- delincventă sau nu, conduita umană este raţională şi are un
caracter specific de clasă;
- fluctuaţiile criminalităţii reflectă structura economică şi politică a
societăţii.

50
Teoria „radicală” sau „critică”
În ciuda tuturor evidenţelor, criminologii interacţionişti au negat
consecvent esenţa (sau originea) marxistă a teoriilor lor sociologice.
În acelaşi context, în 1973 apare un nou curent conflictualist
cunoscut sub numele de „criminologie radicală (sau critică)”, promovat fiind
de către englezii I. Taylor, P. Walton şi J. Young în lucrarea lor intitulată
„Noua criminologie” (1975, apud Nistoreanu şi Păun, 1995).
În viziunea acestor autori, actul deviant exprimă starea conflictuală
dintre individ şi structurile sociale şi economice, iar infracţiunea este
expresia actului politic prin care delincventul îşi manifestă protestul faţă de
organizarea socială dată.
Analizând actul infracţional, ei deosebesc următoarele etape cu viză
explicativă:
- originea îndepărtată a actului deviant (inechităţile sociale, economice şi
politice – privilegiile de clasă);
- originea imediată a actului, explicată, pe fondul celor de mai sus, prin
„psihologia socială a crimei”;
- actul în sine; aici, actele fiind de natură şi gravitate variabilă, criminologia
este chemată să analizeze şi explice opţiunea diferenţiată a infractorilor,
prin aprofundarea studiului dinamicii sociale a devianţei în general şi, în
particular, a dinamicii actului infracţional;
- reacţia socială imediată; fiind foarte diversă (de la condamnare – până la
indiferenţă), se impune elaborarea unei „psihologii a reacţiei sociale”;
- reacţia socială îndepărtată; originile ei pot fi găsite în orânduirea social-
politică a societăţii, ceea ce ar impune elaborarea unei „analize politice a
reacţiei sociale” – întregul sistem penal constituind, în realitate, un
instrument de dominare asupra claselor şi grupurilor defavorizate.
Ideile criminologilor englezi au stârnit un larg ecou în SUA, soldat,
până la urmă, cu desfiinţarea, în 1971, a Institutului de criminologie de la
Berkeley (California), cel ce a îmbrăţişat în cea mai mare măsură „teoria
radicală” (aceeaşi sursă citată).
O (altă) abordare convergentă este cea a lui G. Sykes (1974, citat
în aceeaşi sursă). Iată principalele concluzii ale autorului:
- legislaţia şi justiţia îi ajută pe cei bogaţi şi puternici să-şi impună propriile
norme şi interese, să-şi apere valorile şi bunurile şi să-i neutralizeze pe cei
ce ar atenta la siguranţa acestora;
- cei săraci comit acte antisociale deoarece legea penală nu corespunde
normelor morale ale claselor exploatate; imposibilitatea lor de a participa la
elaborarea normelor ordinii sociale şi, pe de altă parte, neputinţa de a-şi
atinge, în condiţiile date, propriile aşteptări – le produce o accentuată stare
de frustrare sau chiar ostilitate.

51
 6.3 Evaluarea critică a modelului conflictual

Marxiste sau nu, recunoscute ca atare sau nu, abordările specifice

modelului conflictual – chiar dacă, sunt, într-o anumită măsură, pliate pe
realitatea socială, – sunt unilaterale, exclusiviste, politizate partizan şi, pe
de altă parte, incapabile de a răspunde la o serie întreagă de aspecte ale
criminalităţii ce nu ţin de clasele (sau grupurile) sociale, de deosebirile şi
conflictele dintre acestea, de doctrine, orânduiri, relaţii de producţie,
inechităţi etc.
Ar fi suficient să amintim, în acest sens, faptul că în cazul
„etichetării”, de pildă, se inversează pur şi simplu raportul cauză – efect.
Pe de altă parte, ce legătură ar putea exista între omucidere (sau
viol) şi faptul că legile penale sunt elaborate şi aplicate de către clasa
dominantă? Dar atunci când este vorba de o crimă pasională?
Acestea (omuciderea şi violul), dacă atât victima cât şi agresorul
aparţin clasei dominante, vor fi tolerate şi muşamalizate?
Sau, inversând datele, dacă ambii (victima şi agresorul) aparţin
claselor defavorizate, reprezentanţii acestora nu vor apela la aceeaşi
justiţie „de clasă” spre a se face dreptate?
Desigur, în anumite regimuri social-politice autoritare sau
dictatoriale un infractor aparţinând clasei dominante ar putea fi favorizat
atunci când victima aparţine unei clase defavorizate, sau, inversând datele
problemei, un infractor provenind din clasele defavorizate ar putea fi
penalizat mai aspru în caz că victima provine din clasele suspuse. Dar de
aici şi până la a generaliza chestiunea şi a reduce infracţionalitatea la o
reacţie secundară frustrării sociale (în faţa unor inechităţi şi abuzuri), la o
expresie a „luptei de clasă”, există o distanţă a cărei ignorare echivalează,
pur şi simplu, cu legitimarea unei crime!
Ceea ce nu înseamnă, fireşte, că am încerca să punem în discuţie
importanţa factorului social în criminogeneză sau să minimalizăm
abordările conflictualiste. Numai că problema este de o complexitate
incompatibilă cu orice simplificare, schematizare ori viziune „în alb şi
negru”.
Vom încheia cu o simplă constatare: după decembrie 1989, dată
care a marcat desprinderea de o epocă în care „socialismul” nu ne-a scutit
nici de delincvenţă şi, cu atât mai puţin, de crime politice patronate de stat,
am asistat, în noile condiţii, la o veritabilă explozie a infracţionalităţii,
inclusiv a variantei ei transnaţionale – crima organizată.

CAPITOLUL 7.
REVEDEREA ASPECTELOR TEORETICE VIZÂND DEVIANŢA

52
 Am abordat, într-o lucrare ce se ocupă de Sociologia devianţei,
teoriile criminologice în ansamblul lor, considerând, pe de o parte, că
prezentarea acestora este strict necesară atât din punct de vedere istoric
cât şi ca orizont de cunoaştere şi, pe de altă parte, pentru că cele trei
orientări principale (biologică, psihologică, sociologică) nu sunt, în realitate,
atât de net delimitate cum s-ar putea crede, existând nu puţine zone de
interferenţă (explicită sau implicită, recunoscută ca atare sau nu) sau chiar
teorii cu caracter, mai mult sau mai puţin, integrativ.
Aşa stând lucrurile, cele trei orientări, oricum le-am privi, nu se află
într-o relaţie antagonistă, ci, mai degrabă, într-una de complementaritate. În
consecinţă, chiar dacă ele au apărut într-o anumită succesiune cronologică,
chiar dacă fiecare şi-a trăit perioada de supremaţie, fenomenul devianţei nu
poate fi, astăzi, privit şi studiat decât ţinând cont de toate achiziţiile viabile
pe care ni le oferă biologia, psihologia şi sociologia, devianţa ţinând, nu
neapărat în egală măsură, atât de personalitatea bio-psihologică şi morală
a individului – cât şi de factorii mediului social.
Astfel, în ciuda tuturor criticilor şi contestărilor, biotipul criminal
descris de către Lombroso, de pildă, este la fel de valabil şi astăzi – dacă
nu prin predestinare genetică, prin marginalizare socială.
În aceeaşi ordine de idei, alţi cercetători de orientare biologică
(Dugdale, Eastbrook, Lange, Christiansen, Mednick etc.) ne oferă date care
confirmă existenţa reală a unor filiere şi filiaţiuni ereditare, cel puţin în ceea
priveşte moştenirea unei predispoziţii.
Mai putem aminti aici relaţia, dovedită statistic, dintre gradul de
inteligenţă şi delincvenţă (chiar dacă astăzi ea este explicată prin
marginalizarea socială a oligofrenilor).
Şi alte diverse „biotipuri” creionate pe parcurs par a ascunde un
sâmbure de adevăr, sau pot măcar ridica semne de întrebare.
Cât priveşte interferenţele, l-am reaminti pe di Tullio, cu noţiunea lui
de „prag”, ceea ce denotă mai degrabă o abordare psihologică.
În aceeaşi ordine de idei, îl putem cita pe Kinberg, care vorbeşte de
constituţie bio-psihologidă + funcţie morală + stimulii din mediul social,
ceea ce reprezintă o veritabilă abordare integrativă.
Desigur, întrepătrunderi mai există – măcar prin reevaluări
ulterioare.
Cât priveşte orientarea psihologică, Freud, chiar dacă nu integral,
rămâne la fel de valabil şi astăzi. La fel Pinatel, cu noţiunea de „grad” (sau
„prag”), preluată de la Greef sau di Tullio, pe care însă o disecă mai
amănunţit pentru a contura „personalitatea criminală”. Toţi reprezentanţii
orientării psihologice păcătuiesc, în schimb, prin neglijarea omului ca fiinţă
socială.

53
 Orientarea sociologică, chiar dacă opune determinismul social
predispoziţiei biopsihologice, prin Tarde, de pildă, postulează că socialul
este determinat de relaţiile interpsihologice dintre indivizi. Ferri merge mai
departe, recunoscând etiologia plurifactorială a infracţionalităţii (ca şi
Kinberg, de altfel).
Pe de altă parte, „modelul consensual” (ecologist, funcţionalist etc.)
vede societatea ca pe un organism biologic în care funcţionarea întregului
depinde, la urma urmei, de fiecare individ component, dereglările (în ultimă
analiză – umane) generând (şi) infracţionalitate. În aceeaşi ordine de idei,
Merton, preluând „anomia” durkheimiană, o transferă de la societate la
individ („frustrare”).
De altfel, atât „învăţarea” lui Sutherland, cât şi „imitaţia” lui Tarde se
bazează, în ultimă instanţă, tot pe relaţii interumane.
Este adevărat că, cu o singură excepţie (curentul „controlului
social”), adepţii modelului consensual nu răspund la întrebarea: de ce, în
aceleaşi condiţii ale mediului social, unii indivizi devin infractori – alţii nu.
Dar promotorii „controlului social” (de fapt, un autocontrol!) o fac, folosind
tot argumente ce ţin, la urma urmei, de individ şi nu de societate.
Cât priveşte „Modelul conflictual” (recent analizat) am adăuga doar
atât: abordarea pare perfect plauzibilă – dacă o aplicăm unor societăţi
capitaliste asemănătoare celor pe care le-a studiat Karl Marx.
În lumina celor expuse, ceea ce afirmam la început despre
interferenţă şi complementaritate credem că se confirmă. În acelaşi sens,
putem repeta, fără teama de a greşi, că orice abordare sociologică a
devianţei, chiar dacă perspectiva şi metodologia acesteia este diferită de
cea a criminologiei, va trebui să ţină cont şi de celelalte orientări (biologică
şi psihologică), va trebui să fie plurifactorială şi integrativă.
În cele ce urmează, ne vom ocupa de câteva aspecte particulare
ale devianţei, cum ar fi suicidul, toxicomaniile sau delincvenţa juvenilă, dată
fiind atât gravitatea lor, cât şi amploarea luată în ultima vreme.

CAPITOLUL 8
TEME ACTUALE ALE SOCIOLOGIEI DEVIANŢEI

8.1 Sinuciderea

Emile Durkheim (1897, citat de Cusson în „Tratat de sociologie”,

coord. R. Boudon, Humanitas, 1997) este primul care elaborează un studiu
temeinic al suicidului în lucrarea sa „Despre sinucidere”, lucrare
considerată, în perspectiva timpului, ca o primă etapă de edificare a
conceptului de „control social”.
Durkheim pleacă de la ipoteza că ar exista trei tipuri principale de

54
sinucidere (diferite ca şi cauzalitate): egoistă, altruistă şi anomică, cărora la
adaugă pe parcurs şi o a patra – cea fatalistă.
În ceea ce el numeşte „sinucidere egoistă”, autorul porneşte de la
constatarea că în ţările catolice rata sinuciderilor este incomparabil mai
scăzută decât în cele protestante. De asemenea el remarcă, în general, că
respectiva rată este deosebit de mică la evrei. Durkheim raportează prima
constatare la integrarea religioasă superioară a catolicilor, iar pe cea de a
doua la solidaritatea din totdeauna a evreimii (aceeaşi sursă menţionată).
Vom continua cu două citate durkheimiene emblematice (reproduse
în aceeaşi sursă):
„Sinuciderea variază invers proporţional cu gradul de integrare al
societăţii religioase, civile şi politice”;
„Dacă hotărâm să numim egoism acea stare în care eul individual
se afirmă în exces faţă de eul social şi în detrimentul celui din urmă, atunci
putem da numele de egoist tipului particular de sinucidere ce rezultă dintr-o
individualizare nemăsurată”.
În viziunea lui Durkheim „sinuciderea altruistă” este, fireşte, opusul
celei egoiste. Exemplele pe care le dă Cusson (în aceeaşi sursă) sunt
următoarele:
- eschimosul bătrân, devenit povară pentru familie, preferă moartea prin
îngheţare;
- în India de odinioară, la moartea soţului (şi stăpânului) se întâmpla ca
soţia (şi servitorii) să-şi dea foc;
- în Europa, militarii din corpuri de elită (deţinători de secrete militare de
importanţă vitală) nu arareori se sinucid.
Tot aici putem încadra fenomenul „kamikadze” sau varianta lui
teroristă. După cum gestul de a te arunca pe o mină pentru a salva viaţa a
sute de camarazi, aflaţi pe un ponton, tot sinucidere altruistă este.
În toate aceste cazuri putem vorbi de un surplus de integrare
socială, de o autoritate excesivă a societăţii asupra individului.
„Sinuciderea anomică”, în viziunea lui Durkheim, presupune o „stare
de anomie” (nu în varianta mertoniană, fireşte!), ceea ce ar însemna (în
aceeaşi viziune) războaie, revoluţii, crize economice – cu afectarea
aferentă a funcţiei regulatoare a societăţii asupra individului. Numai că,
spre deosebire de infracţionalitate (care creşte exploziv în toate amintitele
ipostaze ale anomiei), rata suicidului creşte, tot după părerea lui Durkheim,
doar în cazul de crize (recesiuni) economice, pe când în caz de război sau
revoluţii ea, dimpotrivă, scade apreciabil. Una din două: sau funcţia
regulatoare a societăţii este selectivă – sau există mai multe feluri de
anomii. (Desigur, nu noi am descoperit contradicţia sau echivocul de mai
sus, dar în sursele cercetate n-am găsit o subliniere suficient de categorică
a chestiunii).

55
 De altfel, credem că cele de mai sus l-au determinat pe Merton să
transpună anomia de la societate la individ şi să o boteze „frustrare
socială”, frustrare derivată din aşteptările, aspiraţiile şi dorinţele individului
confruntate cu imposibilitatea de-a le atinge, de-a şi le împlini. Anomia
mertoniană (şi nu cea Durkheimiană) poate să ducă, finalmente, la soluţia
disperată a sinuciderii. În acest sens pledează, de altfel, şi argumentele pe
care le mai avansează Durkheim:
- industrializarea (sursă de polarizare socială) creşte frecvenţa
sinuciderilor;
- în mediul rural rata acestora este mult mai scăzută;
- crizele care tulbură mediul familial cresc această rată;
- celibatarii, divorţaţii, văduvii se sinucid mai frecvent;
- în familiile cu copii sinuciderea reprezintă o raritate.
Până la urmă, însuşi Durkheim a renunţat la „sinuciderea anomică”
– integrând-o în cea „egoistă”.
Cât priveşte „sinuciderea fatalistă” (sclavi, cupluri prea tinere etc.)
ce se referea la situaţii fără ieşire, dată fiind raritatea acestora, Durkheim a
renunţat, până la urmă, la aprofundarea respectivului concept.
Pe de altă parte, rata sinuciderilor mai poate fi influenţată şi de
factori mult mai prozaici. De pildă, după cum relatează Cusson (în aceeaşi
sursă), în perioada 1960-1975, rata sinuciderilor scade în Anglia cu 35%,
atunci când în alte state occidentale ea stagnează sau creşte. Şi asta în
condiţiile în care şomajul creşte cu 50% iar criminalitatea cu 60%.
Explicaţia? S-a eliminat oxidul de carbon din gazul de uz menajer, mai apoi
s-a înlocuit acesta cu gaz metan (netoxic). Or, cea mai frecvent practicată
metodă de suicid din Anglia era tocmai intoxicaţia (voluntară) cu gaz. Deci,
în lipsa celui mai la îndemână, mai comod şi mai lipsit de suferinţă mijloc
de a-ţi curma viaţa rata sinuciderilor scade cu 35%! (Clarke şi Mayhew,
1988, citaţi de Cusson, 1997). Ca atare, ajungem din nou la factorul
individual.
În acelaşi sens pledează şi faptul că în Anglia, unde controlul
armelor de foc este foarte strict, rata sinuciderilor este de opt ori mai mică
decât în SUA, unde procurarea unei arme de foc nu reprezintă o problemă
(aceeaşi sursă).
În încheiere, mai trebuie să amintim că din tentativele de suicid doar
10% reuşesc, precum şi faptul că majoritatea acestor tentative nereuşite
sunt gesturi demonstrative, de răzbunare, de şantaj sentimental şi se
petrec pe o structură isteroidă (M. Petcu, „Delincvenţa”, 1999).

8.2 Toxicomaniile

Mai întâi să subliniem nişte chestiuni cvasi-elementare dar, din

56
păcate, cunoscute cu suficientă aproximaţie pentru a genera confuzii,
inclusiv la nivele ce depăşesc (sau ar trebui să depăşească) bagajul
general de cunoştinţe:
Drogul este un termen generic, semnificând o substanţă (de origine
vegetală, animală sau sintetică) folosită la prepararea medicamentelor
sau/şi stupefiantelor;
Un drog (sau o combinaţie de droguri), în funcţie de doză (sau de
durata de administrare) poate fi medicament, agent nociv sau otravă;
Dependenţa este un fenomen calitativ, organismul individului
dependent reclamând imperios, prin întregul său metabolism, aportul ritmic
al substanţei (ce a indus dependenţa) spre a-şi păstra echilibrul
homeostatic, psihic şi afectiv;
Obişnuinţa este un fenomen cantitativ, fiind vorba de faptul că
organismul (prin diverse mecanisme) „se obişnuieşte” cu substanţa
respectivă şi reclamă o creştere progresivă a dozei – pentru ca efectul
acesteia să se menţină la nivelul dorit (cel iniţial);
Sevrajul nu reprezintă doar o frustrare determinată de absenţa
euforiei şi „desmărginirii” pe care o oferă drogul, ci o veritabilă suferinţă
psiho-somatică ce poate căpăta accente paroxistice.
În altă ordine de idei, pentru că majoritatea autorilor vorbesc de o
agregare a actelor deviante (furt + toxicomanie + violenţă + suicid etc.), am
vrea să facem o remarcă: principalul motiv, în viziunea noastră, al asocierii
toxicomaniei cu furtul este procurarea banilor necesari cumpărării drogurilor
respective (care orice numai ieftine nu sunt – mai ales în cazul heroinei),
mai cu seamă în condiţiile în care dozele crescânde sporesc paralel şi
suma necesară procurării.
După aceste câteva precizări (necesare, credem) să reamintim,
pentru a localiza în timp fenomenul şi a-i schiţa relaţia cu devianţa, că
arabii, de pildă, au tolerat timp de secole consumul haşişului, iar morfina
(mai precis – morfinomania) a fost scoasă în afara legii, în Europa, abia în
anul 1914.
Dat fiind faptul că problema drogurilor (în accepţiunea curentă a
noţiunii) ne interesează din punct de vedere sociologic, nu credem că o
clasificare riguroasă a acestora şi-ar avea locul (sau rostul) în prezenta
lucrare. Dependenţa faţă de droguri trebuie explicată, în acest sens, mai
degrabă ca un proces social şi nu ca o relaţie între proprietăţile drogului şi
impactul lor asupra organismului uman. Amintim doar atât că ele se împart
în două mari categorii: legale (alcoolul, tutunul, sedativele, antalgicele,
barbituricele, cofeina etc.) şi ilegale (opiul şi derivatele sale [morfina,
heroina], cocaina, marijuana, LSD etc.)
Oricum, consumul de droguri este în egală măsură o opţiune
personală şi o problemă socială, fiind departe de a reprezenta „o crimă fără

57
victime” (S. Rădulescu, 1999). În realitate, alături de deteriorarea sănătăţii
fizice, psihice şi morale a milioane de indivizi (nu arareori cu deznodământ
fatal), consumul de droguri generează şi o serie de efecte sociale
„colaterale”. Redăm, în acest sens, un pasaj sugestiv din „Bomba
drogurilor” (reprodus în aceeaşi sursă) :
”în timp ce sănătatea şi şansele unei vieţi productive sunt puse în pericol
prin consumul individual de droguri, individul nu este singurul care suferă.
Familia suferă şi ea, lipsită de armonie şi îndurerată să fie martorul
autodistrugerii celui iubit. Trebuie adăugaţi factorii economici: pierdere de
producţie, număr sporit de accidente, absenţă mai mare de la lucru şi
costuri sporite pentru îngrijirea medicală. Cumpărătorul va avea în cele din
urmă de suferit, întrucât va trebui să achiziţioneze bunuri inferioare la un
preţ mai ridicat. Contribuabilul va avea de suferit, deoarece banii săi sunt
necesari pentru eforturile guvernului, forţelor de ordine şi centrelor de
tratare şi reabilitare pentru combaterea drogurilor (...). La aceasta trebuie
adăugat sprijinul financiar pe care consumatorul de droguri îl dă
organizaţiilor criminale, care profită de pe urma drogurilor şi activităţilor
criminale la care se dedă adesea consumatorul de droguri pentru a-şi
susţine viciul”.
În aceeaşi ordine de idei, OMS a definit dependenţa faţă de droguri
în următorii termeni:...o stare de intoxicare periodică sau cronică
dăunătoare pentru individ şi pentru societate, produsă de consumul repeta
al unui drog (natural sau sintetic). Caracteristicile sale includ:
1/. O dorinţă sau o nevoie copleşitoare de a continua administrarea
drogului şi de-al obţine prin orice mijloace;
2/. O tendinţă de creştere a dozei;
3/. O dependenţă psihică (psihologică) şi, uneori, fizică faţă de efectele
drogului (reprodus din aceeaşi sursă).

Perspectiva sociologică

Studiind procesul de dependenţă faţă de opiacee, John Clausen

(1957, citat de S. Rădulescu, 1999) relevă faptul că respectiva dependenţă
este rezultatul unui proces de „învăţare socială”, de regulă în cadrul unui
grup de „iniţiaţi”. Dacă la început este vorba doar de curiozitate, de o
experienţă inedită, ulterior, în funcţie de rezultatul primului impact, dar,
după câteva repetări, şi de prima experienţă de „sevraj”, novicele are toate
şansele ca din consumator ocazional să se transforme într-unul „de
carieră”. Ceea ce va presupune găsirea unor filiere „de aprovizionare” sau
chiar afilierea la acestea. Urmează stigmatizarea, confruntarea cu reacţiile
sociale, inserarea într-un grup de subcultură, suportarea şantajului exercitat
de către reţelele ce deţin monopolul drogurilor, dar şi a presiunilor

58
exercitate de către „brigăzile antidrog” ale forţelor de ordine (nemaivorbind
de internările forţate de dezintoxicare).
Aşa stând lucrurile, nu atât efectele farmacologice ale drogului, cât
presiunile sociale vor avea efectul cel mai devastator asupra toxicomanului
„de carieră” (aceeaşi sursă).

Teorii sociologice cu privire la consumul şi dependenţa de droguri

Dependenţa de droguri ca formă de evaziune

Teoria îi aparţine lui Robert Merton (1938, citat de S. Rădulescu,
1999) care, în cadrul variantei proprii de anomie (discrepanţa dintre scopuri
şi mijloacele legitime de a le atinge) vede în drogomanie o evaziune a
individului, o negare atât a scopurilor culturale cât şi a mijloacelor legitime
respective, o retragere în resemnare şi contemplare pasivă.

Ipoteza „dublului eşec”

Richard Clowaed şi Lloyd Ohlin (1960, citaţi în aceeaşi sursă) reiau
„evaziunea” lui Merton, dar o atribuie, în cazul consumatorului de droguri,
faptului că acesta, deşi a avut acces la ambele mijloace de atingere a
„scopului”, a eşuat cu amândouă în tentativele sale de a-şi atinge
obiectivele. Ceea ce ar reprezenta un „dublu eşec”.

Teoria lui Alfred Lindesmith şi John Gagnon (1964, citaţi în aceeaşi sursă)
Autorii pornesc de la ideea că deşi anomia (în accepţiunea
mertoniană) era prezentă şi în secolul XIX – când drogurile nu erau
prohibite şi se foloseau în terapia diverselor stări şi afecţiuni – ea n-a
produs toxicomanii în rândurile frustraţilor sociali ci, dimpotrivă, în rândurile
categoriilor sociale favorizate şi prospere. Situaţia s-a inversat abia după ce
drogurile au fost scoase în afara legii, fapt ce a determinat înflorirea unui
deosebit de rentabil comerţ clandestin şi dezvoltarea unei veritabile industrii
ilicite a drogurilor. Paralel s-a edificat şi o puternică reţea internaţională de
distribuţie, de tip mafiot, a acestora. Ca atare, nu anomia, ci efectele politicii
represive faţă de droguri, alături de disponibilitatea acestora în anumite arii
(deci accesul la ele şi în mediile sociale defavorizate) au determinat
fenomenul dependenţei faţă de droguri.

Teoria lui Alfred R. Lindesmith

Autorul, în lucrarea sa „Dependenţă şi opiacee” (1968, citat de S.
Rădulescu, 1999), afirmă, pur şi simplu, că motivaţia consumului
permanent de droguri nu este căutarea euforiei, nu este dependenţa, ci
teama drogatului faţă de sindromul de sevraj (abstinenţă).

59
În încheiere, câteva date despre traficul de droguri în România
„Crima organizată poate exista fără trafic de droguri, invers nu” (T.
Amza, 2000, citat de A.C. Cercel, 2009).
Dacă până nu de mult România era doar o ţară de tranzit, astăzi ea
este deja o piaţă de desfacere pentru droguri.
Având în vedere efectul devastator al consumului de droguri, dar şi
faptul că una din sursele principale ale finanţării terorismului internaţional o
constituie exact respectivul trafic, autorităţile române au elaborat şi pus în
practică un cadru legislativ menit să combată acest flagel.
În acest sens, Agenţia Naţională Antidrog, în colaborare cu forurile
europene de profil, au elaborat un program concret de reducere a cererii şi
ofertei de droguri, de control strict al substanţelor precursoare şi de creare
a unui sistem integrat de informare, evaluare şi coordonare în lupta
antidrog.
În strategia comunitară antidrog (2005-2012) s-a pus la punct o
viziune de ansamblu care abordează multidimensional fenomenul (politic,
sanitar, ştiinţific, ca şi cooperare operaţională etc.). Centrul de monitorizare
european şi Europolul deocamdată nu pot raporta o scădere semnificativă a
consumului de droguri. În schimb, cuantumul cazurilor grave (inclusiv
decese) s-a stabilizat, ba a început chiar să scadă. Instituţiile de
dezintoxicare – reabilitare au crescut numeric. În ceea ce priveşte traficul cu
droguri, el rămâne încă unul din cele mai profitabile segmente de comerţ.
Cât priveşte situaţia din România, reţelele de trafic s-au extins în
toată ţara, a crescut numărul utilizatorilor de droguri, s-au format grupuri de
consum şi distribuire a drogurilor, s-a răspândit consumul lor în baruri,
discoteci, campusuri universitare.
Datele statistice sunt grăitoare:
- între 1990-1997 au fost descoperite 412 cazuri de trafic, cu 649 persoane
implicate, dintre care 219 cetăţeni români;
- între 2001-2002, 1545 cazuri, 1978 persoane implicate, dintre care 1798
cetăţeni români.
Măsurile de contracarare, alături de Poliţia antidrog, mai vizează
familia, şcoala, informarea în general (a tinerilor în special), incintele
medicale specializate, asistenţa psihologică, reabilitarea socială şi, fireşte,
securizarea frontierelor (din aceeaşi sursă citată).

8.3 Delicvenţa juvenilă

Multiplele transformări apărute în ultimele decenii în toate sferele

activităţii umane (precum şi amploarea şi ritmul acestora) au condus la
creşterea apreciabilă a eforturilor de acomodare – adaptare – integrare

60
socială. Fenomenul este cu atât mai manifest, cu cât avem de a face cu
vârste la care nici autoritatea parentală nu mai funcţionează cu eficienţa din
copilărie, nici personalitatea indivizilor nu este încă definitiv structurată şi
nici integrarea socială nu este şi nu are cum să fie finalizată. Este vorba de
adolescenţă şi de prima tinereţe, categoriile de vârstă cele mai expuse
derapajelor, inclusiv spre delicvenţă.
Ca atare, sintagma „Delicvenţă juvenilă” (delinquere = a greşi, în
latină) circumscrie delicvenţa unui anumit segment demografic şi
antropologic. Analiza acestui segment se concentrează asupra studierii
conceptelor de responsabilitate individuală, capacitate delictuală şi, de
asemenea, asupra relaţiilor dintre infractorul minor şi mediul social
(Nistoreanu Gh. Şi Păun C. , 1996, citaţi de A.C. Cercel, 2009).
Desigur, definirea fenomenului comportă dificultăţi, atât în ceea ce
priveşte diversitatea „materialului” (minori cu tulburări comportamentale, cu
diverse probleme, aflaţi în derivă etc.), cât şi datorită multiplelor perspective
de abordare (şcolară, psihologică, penală etc.). N. Queloz (2007, citat de
A.C. Cercel, 2009) dă următoarea definiţie generală: „Delicvenţa juvenilă
este un ansamblu de transgresiuni, de violări ale legilor, comise de către
minori”.
Acest tip de delicvenţă este influenţat de o multitudine de factori
individuali (personalitate disarmonică, incapacitate de adaptare, vârstă,
sex, rasă, religie etc.), familiali (categoria socio-profesională a părinţilor,
antecedente penale ale acestora sau ale altor membrii ai familiei, familii
dezorganizate etc.), şcolari şi sociali.
N. Queloz (2007, citat de Cercel, 2009) aminteşte printre
elementele care au determinat amploarea crescândă a delicvenţei juvenile
în Elveţia următorii factori: diminuarea toleranţei sociale faţă de unele acte
de violenţă juvenilă, abandonul şcolar, creşterea participării fetelor la acte
de delicvenţă, scăderea controlului părinţilor, posesia de arme albe,
creşterea numărului bandelor de cartier, afilierea la grupuri de criminalitate
organizată.
O. Brezeanu (1994, citat în aceeaşi sursă) subliniază anumite
modificări, cu ecou şi în sfera juvenilă, survenite în criminalitate în general:
numeroase eliberări prin acte de clemenţă a unor condamnaţi, urbanizarea
excesivă a populaţiei (fără asigurarea unor condiţii decente de muncă şi de
locuit), diminuarea controlului social şi toleranţa faţă de unele acte
antisociale, insuficienţa cadrului juridic, şomajul, mizeria etc.
Dintre toţi factorii care intervin în prevenirea sau, dimpotrivă,
determinarea delicvenţei juvenile, rolul primordial îl joacă familia minorului,
atât prin „modelul” oferit în primul rând de către părinţi, cât şi prin stilul de
educaţie practicat de aceştia în timpul copilăriei, pubertăţii şi adolescenţei.

61
 Privitor la „stilul de educaţie”, redăm un fragment edificator: „...au
putut fi identificate familii care practică un stil educativ deficitar, lipsit de
valenţe morale, care adoptă o atitudine tolerantă şi permisivă faţă de
conduitele deviante ale tinerilor. Există, de asemenea, familii care nu-şi
îndeplinesc sarcinile educative, realizând, de fapt, o «subsocializare»
morală, lipsind astfel pe tânăr de un model valoric şi cultural adecvat. Alte
familii realizează, dimpotrivă, o «suprasocializare» a adolescentului,
ferindu-l de orice contact cu dificultăţile vieţii sociale, crescându-l într-un
climat asigurător şi protector, diminuându-i în felul acesta toleranţa la
frustrare. Sunt familii care practică un stil educativ autoritar («despotic»),
privându-l pe tânăr de afectivitatea şi securitatea emoţională paternă, ceea
ce conduce la tendinţe de evaziune din familie, acte de violenţă şi
agresivitate. În sfârşit, există unele familii care realizează o socializare
«negativă» a tinerilor, inducându-le modele de conduită aflate în
discordanţă cu normele şi valorile dezirabile social, favorizând, astfel,
propensiunea spre devianţă a acestora” (S. Rădulescu, D. Banciu,
„Introducere în sociologia delicvenţei juvenile”, Ed. Medicală, Bucureşti,
1990).
Şcoala reprezintă, la rândul ei, un alt factor important de educaţie
care, printre altele, facilitează învăţarea şi asimilarea de către tineri a
normelor şi regulilor de conduită în societate. Faţă de familie, paleta de
modalităţi şi mijloace de socializare de care dispune şcoala este mai largă
şi mai sistematică, fundamentând atitudini şi convingeri morale menite a
asigura integrarea tinerilor în societate. Spre a realiza o socializare
individualizată (vârstă, grad de instruire etc.), şcoala ar trebui să ţină cont
de deficitul educativ al unor elevi (status familial, nivel cultural şi moral
etc.), ceea ce, din păcate, nu se prea întâmplă. De regulă, sunt preferaţi
elevii fără probleme, educatorii şi diriginţii tinzând să-i evite pe elevii
proveniţi din familii cu un climat moral inadecvat sau care pun ei înşişi
probleme din acest punct de vedere (aceeaşi sursă).
Un alt factor ce nu poate fi neglijat este orientarea adolescentului
spre diverse grupuri de referinţă (prieteni, grupuri de stradă, de cartier etc.)
care îi oferă ocazia de a se afirma, de a se emancipa de sub autoritatea
familiei şi a şcolii. Influenţa acestora poate fi benefică, contribuind la
manifestarea şi dezvoltarea unor comportamente deprinse acasă sau la
şcoală, cum ar fi cele legate de dreptate, onestitate, responsabilitate,
loialitate etc. Printre aceste grupuri există însă şi unele care, prin
componenţa lor (indivizi fără ocupaţie, cu antecedente penale, cu
preocupări ilicite etc.) şi, de asemenea, prin activitatea lor deviantă,
organizată sau nu, pot influenţa în mod negativ evoluţia tinerilor intraţi în
sfera lor de influenţă, antrenându-i chiar şi în activităţi infracţionale (aceeaşi
sursă).

62
 Interacţiunea acestor trei factori (familie, şcoală, grupuri) s-a
considerat a fi determinantă în evoluţia socializării categoriei de vârstă
despre care discutăm. Numai că delimitarea „elevi buni” – „elevi problemă”
nu concordă, de multe ori, cu premisele luate în considerare. Există
suficiente cazuri în care în pofida mediului familial adecvat, a educaţiei
corecte primite şi chiar a unor rezultate şcolare bune, evoluţia tânărului să
nu fie cea scontată (existând, desigur, şi reversul fenomenului). Care sunt
condiţiile concrete, care este cauza reală pentru care, în condiţii socio-
economice şi culturale asemănătoare, unii tineri comit acte delicvente, iar
alţii nu? (aceeaşi sursă).

Analiza etiologică a delicvenţei juvenile

Vom începe prin redarea unui pasaj prea bine conceput pentru a fi
„mutilat”: „În prezent, analiza etiologică este marcată de prezenţa a două
orientări principale, cea psihologică şi cea sociologică. Prima orientare se
concretizează, cel mai adesea, într-o abordare individuală a
comportamentului şi particularităţilor psihice ale tânărului delicvent, care
încearcă să explice devianţa penală ca rezultat al unor tulburări de
comportament şi personalitate datorate incapacităţii de adaptare la
exigenţele normative. Cea de-a doua orientare pune accentul pe condiţiile
şi proprietăţile mediului social şi cultural, considerând fenomenul de
delicvenţă ca un efect al conflictelor şi contradicţiilor existente în cadrul
sistemului social. Nici una din aceste orientări nu este strict reducţionistă,
deoarece este obligată să facă apel atât la factori de natură psihică, cât şi
la factori cu caracter social. Orientarea psihologică, de pildă, prelungindu-
se într-o direcţie care înglobează perspectiva psihologiei sociale, ţine
seama atât de caracterele individuale ale delicventului, cât şi de
proprietăţile mediului familial care l-a format. La rândul ei, orientarea
sociologică, ocupându-se cu prioritate de evidenţierea particularităţilor
mediului social, nu poate evita analiza modului de manifestare a
personalităţii”. (S. Rădulescu, D. Banciu, 1990).

Orientarea psihologică
Are, la rândul ei, două orientări principale: cea psihanalitică şi cea
psihopedagogică.
Prima atribuie tânărului delicvent o structură nevrotică, cu conflicte
intra şi interpersonale, provenind din eşecul de rezolvare al „conflictului
oedipian” din cadrul familiei, ceea ce conduce, în adolescenţă, la apariţia
unei crize de identitate ce determină acte impulsive şi agresive la adresa
celor din jur.

63
 Cea de a doua încearcă să evalueze cauzele delicvenţei juvenile
din perspectiva greşelilor de educaţie şi socializare morală, considerând că
respectiva delicvenţă este o expresie a eşecului acestora (aceeaşi sursă).

Orientarea sociologică
Este axată, în principal, pe mediul social şi cultural, văzând în
delicvenţa juvenilă nu atât o manifestare de inadaptare, cât o formă de
exprimare a conflictului tânărului cu valorile societăţii în ansamblul ei. Aflat
într-un mediu social defavorizant, tânărul aspiră la obiective ce depăşesc
nivelul său de clasă (sau grup), dar nu le poate atinge fiind privat de
mijloacele legitime (licite) necesare. Ca atare, va apela la mijloace ilicite,
atât pentru a-şi atinge scopurile, cât şi pentru a protesta împotriva
inechităţilor sociale.
Cât priveşte amănuntele, abordările specifice şi teoriile aferente
(pentru ambele orientări) ele au fost expuse în capitolul închinat teoriilor
criminologice. (A se revedea, în acest sens, teoria lui Freud şi, respectiv,
teoriile „rezistenţei la frustrare”, „asocierilor diferenţiate”, „subculturilor
delicvente” şi „etichetării”.)

BIBLIOGRAFIE

1/. Anamaria Cristina Cercel, Criminologie, Ed. Hamangiu, Bucureşti,

2009.
2/. Maurice Cusson, Devianţa, în Tratat de Sociologie, sub coord.
Raymond Boudon, Humanitas, Bucureşti, 1997.
3/. Roxana Fugăreţu-Urea, Introducere în psihopedagogia inadaptării şi
devianţei comportamentale, Ed. Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti,
2007.
4/. Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Ed. Didactică şi
Pedagogică, R. A. – Bucureşti, 1995.
5/. Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova,
Bucureşti, 1996.
6/. Marioara Petcu, Delincvenţa, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999.
7/. Sorin M. Rădulescu, Dan Banciu, Introducere în Sociologia delincvenţei
juvenile, Ed. Medicală, Bucureşti, 1990.
8/. Sorin M. Rădulescu, Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Lumina
Lex, Bucureşti, 1999.
9/. Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, vol. I, Ed. Oscar Print, Bucureşti,
1995.
10/. Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coord.), Dicţionar de Sociologie, Ed.
Babel, Bucureşti, 1993.

64
  MODULUI III Întrebări de evaluare

1. Credeţi că există o legătură între climă, anotimpuri, şi distribuţia

criminalităţii? Cum s-ar putea explica o astfel de relaţie?
2. Ce factori identifică Quételet ca fiind relevanţi pentru incidenţa şi natura
infracţionalităţii? Pe ce cale a ajuns la aceste rezultate?
3. Ce aspecte sunt reproşate şcolii cartografice şi ce consecinţe ar putea
avea acestea asupra validităţii rezultatelor?
4. Care este ideea centrală a şcolii mediului social privind geneza conduitei
deviante şi care au fost sociologii care au iniţiat-o?
5. Cum explică Durkheim existenţa devianţei? După părerea dvs. ar fi
posibilă o societate în care devianţa să nu se manifeste? Încercaţi să
imaginaţi un exemplu în acest sens.
6. În opinia lui Durkheim caracterul deviant al unei conduite are o realitate
independentă de membrii societăţii în care se manifestă? Care este
părerea dvs. în această chestiune?
7. În ce sens consideră Durkheim că „crima este necesară şi utilă”? Cum
se explică, în aceste condiţii, faptul că în toate societăţile criminalitate
este condamnată şi pedepsită?
8. De ce consideră Durkheim că devianţa nu poate fi analizată şi explicată
decât în contextul temporal şi spaţial al unei anumite culturi?
9. Ce înţelege Durkheim prin anomie şi în ce relaţie se află acest concept
cu cel de devianţă?
10. Care este critica adusă de Tarde lui Durkheim şi ce perspectivă
alternativă propune?
11. În ce constă viziunea de influenţă marxistă asupra sociologiei
devianţei?
12. Cum îşi explică Ferri faptul că în condiţii exogene similare numai
unii indivizi comit infracţiuni?
13. Cum pot fi clasificaţi, în viziunea lui Ferri, factorii criminogeni?
14. Cum circumscrie Ferri rolul analizei şi al sintezei în studiul
devianţei?

65
15. Unde îşi ar originea modelul consensual al explicării fenomenului
devianţei şi care au fost aspectele preluate?
16. În ce constă analogia dintre sistemul social şi cel biologic? Încercaţi
să daţi exemple concrete care să releve similitudinile.
17. Modelul consensual acceptă normalitate devianţei în sens
durkeimian? Argumentaţi răspunsul.
18. Care sunt curentele sociologice care pot fi circumscrise modelului
consensual şi care sunt caracteristicile lor similare?
19. Cum explică şcoala ecologică incidenţa ridicată a criminalităţii în
zonele cu mulţi imigranţi? Ce alte explicaţii ar putea fi formulate?
20. Ce sunt „zonele criminogene specifice” şi de ce credeţi că incidenţa
devianţei este atât de ridicată aici?
21. Cum a influenţat şcoala ecologică programele de prevenţie a
devianţei?
22. Care sunt premisele curentului culturalist în criminologie şi cum este
explicată relaţia dintre cultură şi criminalitate?
23. De ce credeţi că unii indivizi îşi însuşesc norme şi valori opuse celor
acceptate de către majoritatea membrilor societăţii?
24. Care este modul în care indivizii ajung la comportamente deviante,
din perspectiva teoriei „asociaţiilor diferenţiate”
25. Care sunt, în viziunea lui Sutherland, condiţiile de asociere cu
modelul criminal care cresc riscul conduitei deviante?
26. Care e relaţia dintre dezorganizarea socială şi geneza
comportamentului deviant în viziunea lui Sutherland? Ce similarităţi apar
în raport cu conceptul durkheimian de anomie?
27. Care sunt principalele critici aduse teoriei asociaţiilor diferenţiale?
28. În ce mod relaţia dintre normele proprii culturii dominante şi cele ale
sub-culturilor poate genera fenomenul de devianţă?
29. Care sunt premisele teorie subculturilor delincvente şi cum explică
aceasta geneza comportamentului deviant?
30. Ce critici au fost aduse teorie subculturilor delincvente?
31. Ce semnificaţie are, în viziunea lui Merton, conceptul de anomie
socială şi cum explică geneza conduitei delincvente?
32. Daţi exemple de situaţii în care există neconcordanţe între scopurile
valorizate social şi mijloacele licite la care au acces diferite grupuri
sociale susceptibile de a conduce la conduite deviante.
33. Cum vă explicaţi faptul că doar unii dintre indivizii aflaţi în situaţie de
„anomie socială” devin delincvenţi?
34. Dacă „oportunităţile diferenţiate” de acces la mijloacele licite ale
reuşitei sociale generează, pentru unele grupuri, un risc crescut al
delincvenţei, cum ar putea fi redusă intensitatea de manifestare a
fenomenului?

66
35. În ce mod explică teoria apartenenţei (legăturii) sociale
comportamentul deviant? Care este diferenţa esenţială în raport cu rolul
atribuit factorilor sociali comparativ cu teoriile anterioare?
36. Care sunt elementele care scad riscul conduitei deviante din
perspectiva teoriei apartenenţei sociale? Cum ar putea fi valorificate într-
un program de reducere a fenomenului devianţei?
37. Care sunt factorii psihologici explicativi ai conduitei deviante propuşi
de teoria rezistenţei la frustrare? Cum credeţi că s-ar putea dobândi
trăsăturile psihologice care scad riscul conduitei deviante?
38. Care este diferenţa dintre modul în care se propun rezolvarea
conflictelor dintre grupurile sociale (responsabile, în bună măsură, de
delincvenţă) în modelului explicativ consensual respectiv conflictualist?
39. Care sunt ideile principale pe care le susţine W. Bonger
(reprezentant al „şcolii economice”) privitoare la problematica devianţei?
40. Care ar fi consecinţele redistribuirii bogăţiei sociale în funcţie de
nevoile fiecăruia? Încercaţi să imaginaţi o situaţie reală.
41. Care sunt premisele de bază ale interacţionismului simbolic? În ce
sens a fost aplicată această perspectivă în studiul devianţei?
42. Ce semnifică conceptul de etichetare din perspectiva lui Becker?
43. În ce fel grupul dominant generează devianţa prin fenomenul
etichetării? Încercaţi să daţi exemple concrete.
44. Care sunt efectele etichetării? Cum vi le explicaţi? Cum ar putea fi
contracarate?
45. Singura diferenţă dintre infractori şi non-infractori o constituie
aplicarea etichetei? Eticheta se aplică în mod absolut arbitrar, fără nici
un motiv întemeiat? Încercaţi să exemplificaţi.
46. Care sunt aspectele noi pe care le aduce teoria reacţiei sociale în
raport cu teoria etichetării? În ce sens criminalitatea este generată
direct şi nemijlocit de reacţia socială?
47. Încercaţi să identificaţi în societatea românească aspecte ale
legislaţiei care favorizează clasa dominantă în detrimentul celei
dominate şi arătaţi în ce sens este generată devianţa prin etichetare.
48. Care este poziţia lui W. Chambliss şi R. Seidman privitor la a legea
penală, la consecinţele sociale ale criminalităţii şi la originea conduitei
infracţionale
49. Care este semnificaţia actului deviant din perspectiva teoriei
radicale (critice)? Care sunt perspectivele din care ar trebui analizată
devianţa conform punctului de vede al teoriei radicale?
50. Care credeţi că sunt aspectele pozitive, sporul de cunoaştere pe
care îl aduce modelul conflictualist şi care sunt limitele acestuia?

67
51. Argumentaţi importanţa abordării inter / pluridisciplinare a
problematicii devianţei încercând să relevaţi complementaritatea dintre
abordările biologică, psihologică şi sociologică
52. Care este tipologia sinuciderii pe care o realizează Durkheim şi cum
este relaţionat respectivul fenomen cu cel de anomie?
53. Care sunt factorii, identificaţi de Durkheim, care cresc respectiv
scad rata sinuciderii? Cum vă explicaţi incidenţa acestor factori?
54. Există aspecte „tehnice” care pot influenţa rata sinuciderii? Oamenii
renunţă sau nu la viaţă în funcţie de accesibilitatea unei metode comode
de sinucidere? Contrazice acest fapt perspectiva descrisă de Durkheim?
55. Explicaţi conceptele de drog, dependenţă, obişnuinţă, sevraj.
Oricine poate deveni un toxicoman? Argumentaţi răspunsul.

ACTIVITĂŢI APLICATIVE

Realizarea unui design al unei cercetări de teren

Trebuie realizat un design de cercetare (în domeniul devianţei)

bazat pe ancheta sociologică şi utilizând chestionarul pentru culegerea
informaţiilor.
Veţi folosi informaţiile transmise la cursul de Metodologia cercetării
sociale pentru a surprinde corect fiecare pas al cercetării.
Designul trebuie să conţină:
- tema cercetării
- justificarea alegerii temei (importanţa, aplicabilitatea practică)
- suportul teoretic al cercetării (sinteză de 2-4 pagini, cel puţin 4 autori diferiţi)
- scopul cercetării
- obiectivele cercetării
- ipotezele cercetării
- populaţia vizată în cercetare şi modalitatea de eşantionare
- chestionarul ELABORAT în FORMA FINALĂ care va fi utilizat în cercetare
- descrierea chestionarului
Trebuie să se specifice, pentru fiecare întrebare din chestionar, care
este scopul cu care a fost formulată:
- operaţionalizarea unui concept (de obicei se folosesc mai multe întrebări)
- definirea unei variabile necesară verificării unei ipoteze
- surprinderea unui aspect exprimat în unul dintre obiectivele cercetării
Atenţie: aspectul cel mai general îl constituie scopul cercetării. Din acesta

68
decurg obiectivele, care specifică, de fapt, scopul general. Orice obiectiv
trebuie să decurgă din scop (nu putem formula obiective mai generale sau
în alt domeniu decât scopul formulat anterior).
Atenţie: ipotezele formulate trebuie, şi ele, să decurgă din scopul şi
obiectivele propuse (ex: Obiectivul poate fi: Surprinderea relaţiei dintre
mediul familial şi riscul comportamentului deviant al adolescentului. Ipoteza
poate fi: În familiile în care lipseşte controlul parental asupra copilului riscul
devianţei este mai ridicat).
Atenţie: Întâi se elaborează scopul cercetării şi obiectivele apoi se caută
suportul teoretic (teorii şi cercetări de teren pe aceeaşi problematică).
Urmează formularea ipotezelor, ţinând cont de teoria identificată.
Chestionarul se elaborează LA SFÂRŞIT, după ce au fost îndepliniţi toţi
paşii anteriori. În caz contrar, nu va avea sens, logică.

69
 Anexa I.

Atitudinea faţă de consumul de alcool; determinări şi implicaţii

Lect. univ. dr. Vlad Millea, Univ. „1 Decembrie” 1918

Rezumat

În studiul nostru ne-am propus să analizăm care sunt atitudinile locuitorilor

judeţului Alba faţă de consumul de alcool, să identificăm unii dintre factorii relevanţi
pentru intensitatea acestor atitudini şi, nu în ultimul rând, să relevăm modul în care
atitudinile se obiectivează în frecvenţa şi cantitatea consumului de băutură. Studiul
a fost realizat prin metoda anchetei faţă în faţă, utilizând chestionarul (aplicat la
domiciliul subiecţilor) ca instrument de culegere a informaţiilor, pe un eşantion
reprezentativ pentru populaţia având vârsta de cel puţin paisprezece ani. Analizând
statistic datele culese, am ajuns la concluzia că atitudinea pozitivă faţă de
consumul de alcool este direct legată de conduita subiecţilor atât din perspectiva
frecvenţei cât şi din cea a cantităţilor de băutură consumate. Variabilele socio-
demografice sunt puţin relevante pentru atitudinea faţă de alcool a indivizilor pe
când frecvenţa ridicată, în cazul părinţilor acestora, a consumului de băutură
conduce la acceptarea în mai mică măsură a consecinţelor pozitive proprii
respectivului comportament. Tendinţa subiecţilor de a asocia petrecerea timpului
liber împreună cu prietenii de băutură este corelată cu o atitudine mai intens
pozitivă faţă de consumul de alcool. Cunoaşterea consecinţelor reale ale excesului
de alcool pe termen lung presupune o atitudine mai puţin permisivă faţă de
băutură. Bărbaţii şi femeile resping în mare măsură presupusele consecinţe
pozitive ale băuturii şi le acceptă în marea lor majoritate pe cele negative dar
relaţia dintre atitudine şi comportament este mediată în sens negativ, probabil, de
credinţa lipsei de periculozitate a consumului social.

Scopul cercetării

Dorim, în primul rând, să punem în evidenţă care sunt atitudinile locuitorilor

judeţului Alba privitor la consumul de alcool şi modul în care percep consecinţele
acestuia. Ne-am propus, în acelaşi timp, să relevăm, pe de o parte, unii dintre
factorii care influenţează respectivele atitudini şi percepţii, şi, pe de altă parte, să
identificăm modul în care acestea se traduc în comportamentul manifest de
consum al alcoolului.

Consumul de alcool. Cauze şi efecte

Vom încerca să prezentăm succint câteva chestiuni legate de anvergura

consumului de alcool, mai ales în rândul tinerilor, precum şi unele dintre aspectele
care favorizează acest comportament. Ne vom referi, însă şi la consecinţele
fenomenului, din mai multe perspective.

70
 Pornim demersul nostru de constatarea că băuturile alcoolice, indiferent de
natura lor, sunt „substanţe chimice care afectează activitate mentală, emoţională şi
comportamentală (Băban A., coord., Consiliere educaţională, ed. S.C. Psinet SRL,
Cluj Napoca, 2003, p 125). Ni se pare extrem de importantă ideea relevată de
aceeaşi autoare că accesibilitatea alcoolului, în cultura euro-americană, ne face să
uităm că este tot atât de periculos ca şi drogurile interzise prin lege.
Mulţi autori fac distincţii legate de natura consumului de alcool (la ocazii
versus în mod obişnuit) respectiv privitor la cantităţile consumate (care pot sau nu
să fie eliminate din organism pe parcursul unei anumite perioade). De exemplu,
ingerarea unei anumite cantităţi de alcool poate fi considerată normală dacă ea
poate fi eliminată din corp, aspecte care depinde atât de masa corporală cât şi de
cantitatea consumată (Fugăreţu-Urea R, ed. Fundaţiei România de Mâine,
Timişoara, 2007). Faptul de a depăşi zilnic respectiva cantitate ar transforma
individul într-un alcoolic.
Consumul excesiv de alcool reprezintă o problemă socială de mare
amploare, manifestându-se în majoritatea ţărilor. În Franţa, de exemplu la finele
anului 2000 (Fugăreţu-Urea, 2007), cinci milioane de cetăţeni aveau probleme cu
alcoolul (în plus, s-a relevat faptul că 13,3% din populaţia masculină şi 4% din cea
feminină era sau risca să devină dependentă de băutură).
Din păcate, excesul de alcool nu-i afectează doar pe adulţi, adolescenţii
fiind, la rândul lor, consumatori de băutură, uneori în circumstanţe deosebit de
periculoase. Statistici recente din SUA (1999) arată că 33% dintre liceeni ultimului
an au declarat „fie că au condus sub influenţa alcoolului, fie cu cineva care a
consumat alcool” şi, mai mult, 20% dintre tineri au avut respectivul comportament
după un consum foarte mare de alcool. (Adams G., Berzonsky M. D., Psihologia
Adolescenţei, ed. Polirom, Iaşi, 2009, p. 497). Conform unui studiu realizat tot în
SUA în anul 2000, consumul de alcool este un fapt obişnuit printre adolescenţii
americani, 80% dintre liceeni aflaţi în ultimul an firmă că „au consumat alcool toată
viaţa”, 75% „de-a lungul anului trecut” şi 51% în ultima lună (Adams G., Berzonsky
M. D., 2009, p. 499). Statisticile din 1999 arată că deşi, per global, consumul de
alcool la adolescenţi a rămas relativ stabil în SUA, situaţiile de consum excesiv au
fost în creştere. Autorii definesc consumul excesiv sau „apetitul alcoolic” ca
reprezentând ingurgitarea a cinci sau mai multe băuturii la rând în ultimele două
săptămâni. Astfel, o treime dintre liceeni ultimului an s-au aflat în situaţia de a fi beţi
în ultima lună şi o pătrime dintre elevii clasei a X-a. Privitor la aceeaşi chestiune a
„apetitului alcoolic”, s-au constat diferenţe între băieţi şi fete, care tind să crească
în anvergură, odată cu trecerea de la preadolescenţă la adolescenţă. Conform
aceloraşi statistici din 1999, în clasa a VIII-a 14,4% dintre băieţi şi 12,7% dintre fete
manifestau „apetit alcoolic” pe când în cazul tinerilor din ultimul an de liceu,
conduita a fost înregistrată pentru 40% dintre băieţi şi 24% dintre fete (Adams G.,
Berzonsky M. D., 2009, p. 499). Conform aceleiaşi surse, vârsta medie la care se
începe consumul de alcool este în scădere în SUA: 15,9 ani în 1994 faţă de 17,4
ani în 1987.
Privitor la factorii care conduc la consumul de alcool, învăţarea socială
pare a avea un rol esenţial: copiii şi tinerii observă că adulţii asociază momentele
plăcute, petrecerile, întâlnirile cu prietenii de respectivul comportament; în plus, cei

71
care beau par a fi veseli, a se simţi bine (Băban A., 2003). Conform aceleiaşi
surse, curiozitatea, tendinţa de a imita conduita adulţilor reprezintă un risc major în
condiţiile în care probabilitatea ca anturajul să accepte sau chiar să încurajeze
consumul de alcool sunt ridicate. În plus, adolescenţii pot avea senzaţia că băutul
„în rând cu adulţii” reduce distanţe dintre statusul propriu şi cel al persoanelor mai
în vârstă.
Conform Băban (2003), învăţarea socială a consumului de alcool
presupune următoarele dimensiuni:
 Învăţarea prin observarea comportamentelor persoanelor importante pentru
copil sau adolescent (membrii familiei, prieteni, celebrităţi, modele personale)
având ca efect adoptarea unor credinţe de genul „a bea este ceva interesant, te
face să te simţi bine, să fii vesel”)
 Învăţarea socială ar presupune, în plus, construirea unor atitudini pozitive faţă
de efectele consumului de alcool (adolescenţi învaţă că băutul este un lucru
firesc, care te face să fii mai sociabil şi mai matur)
 Continuarea consumului de alcool este legată de influenţa grupului. Acum se
consolidează conduita în raport cu băutura, adolescenţii având tendinţa de a
considera că respectivul comportament facilitează relaţiile sociale, făcându-i
mai volubili şi mai lipsiţi de inhibiţii. Alt mecanism al consumului de alcool l-ar
reprezenta apelul la băutură în situaţiile de criză pentru care adolescentul nu şi-
a dezvoltat abilităţile necesare.
Conform Fugăreţu-Urea (2007), cu cât vârsta la care debutează consumul
de alcool este mai scăzută, cu atât riscul consumului abuziv, mai târziu, este mai
mare. Astfel, cei care au început să consume băutură la cincisprezece ani aveau
un risc al abuzului de alcool de patru ori mai mare decât subiecţii al căror debut s-a
făcut la 21 se ani. În plus cu cât vârsta primei băuturi alcoolice a fost mai ridicată,
cu atât rata consumului abuziv şi a dependenţei a fost mai scăzută.
Autoarea prezintă, în continuare, câteva dintre motivele sau raţionalizările
privind motivaţia consumului de alcool. Unele dintre explicaţiile subiecţilor sunt
legate de falsele percepţii vizând caracterul inofensiv al anumitor băuturi (de
exemplu, ideea că dacă vrei să consumi alcool în cantitate mică poţi bea un pahar
de vin alb). O altă idee nocivă, răspândită la nivelul simţului comun, este aceea că
dacă te limitezi la un singur tip de băutură, nu te vei îmbăta (sau că, dacă ţi s-a
întâmplat, totuşi, acest lucru, o cafea tare te va ajuta să –ţi revii – ceea ce evident,
este absurd). Deşi paradoxal, unii oameni cred că alcoolul te ajută să slăbeşti.
Presupunem că aici este vorba de două aspecte diferite: alcoolul, în sine, are un
aport caloric important şi poate stimula apetitul, ceea ce conduce la creşterea în
greutate. Pentru alcoolici, însă, se poate ajunge la situaţia în care alimentaţia este
pur şi simplu înlocuită cu băutura (cu efecte devastatoare pentru organism). În
ziarul Gândul, din 19 martie 2008, este descrisă o nouă tulburare alimentară,
alcoorexia, presupunând înlocuirea, de către persoanele care ţin la siluetă dar
doresc să şi bea, a meselor normale cu câteva pahare de băutură (care au aport
energetic dar lipsesc organismul de elementele nutritive esenţiale).
O altă falsă idee este aceea conform căreia alcoolismul i-ar afecta mai
mult pe cei din campusurile universitare, pe adulţii tineri, în general. Realitatea
pare a fi aceea că abuzul de alcool îi vizează atât pe adolescenţi cât pe copiii sub

72
14 ani. O cercetare cu relevanţă la nivel european realizată în 2003 (Fugăreţu-
Urea 2007), a demonstrat că 88% din adolescenţii de 16 ani au consumat alcool,
52,1% au fost în stare de ebrietate (cu 20% mai mult decât în 1999). Privitor la
copiii sub 15 ani, 55% au consumat, deja, bere şi vin şi 15% dintre ei au
experimentat beţia.
Enunţul conform căruia „oamenii care ţin la băutură sunt de invidiat” este,
la rândul lui, periculos pentru că rezistenţa la consumul excesiv de alcool exprimă,
adesea, o intoxicaţie cronică şi dependenţă faţă de băutură (cu toate consecinţele
negative care apar, mai ales pe termen lung).
Pe de altă parte, la nivelul simţului comun se confundă, adesea, excesul
de alcool cu dependenţa. Deşi primul aspect este puternic legat de al doilea,
excesul de alcool nu reprezintă decât o condiţie care facilitează dependenţa.
Pe lângă teoria învăţării sociale şi credinţele iraţionale ale indivizilor, dorim
să mai relevăm, pe scurt, câteva deschideri teoretice vizând etiologia consumului
(excesiv) de alcool.
Conform teoriei biologic-genetice există o anumită vulnerabilitate genetică
pentru alcoolism (E. Tihan, SOS – Asistenţa Socială, 2002,
http://asis.ubbcluj.ro/Carti/SOS-AsistentaSociala.pdf). Studiile de specialitate au
relevat o puternică asociere între consumul excesiv de băutură şi anumiţi factori
înnăscuţi dar, pe de altă parte, cercetările făcute pe gemeni şi pe copiii adoptaţi
indică, în cazul bărbaţilor, o influenţă genetică redusă atât în cazul alcoolismului cât
şi în cel al consumului normal (în cazul femeilor nu există date ştiinţifice care să
susţină sau să infirme ipoteza).
Teoria psiho-dinamică susţine ideea că practicile educative, în raport cu
„copiii problemă” conduc la o dezvoltate psiho-socială anormală şi la conflicte de
dependenţă – independenţă. Individul se poate afla în conflict cu orice formă de
dependenţă sau, din contră, poate fi excesiv de dependent. Odată cu consolidarea
obişnuinţei de a consuma alcool, subiecţii dezvoltă conduite cum ar fi negarea,
raţionalizarea, impulsivitatea, hedonismul, revolta faţă de autoritate şi tendinţa de a
se afilia unor grupuri deviante.
Teoria multidimensională (Tihan, 2002) vizând alcoolismul presupune
acceptarea interacţiunii dintre factorii biologici, comportamentali şi socioculturali.
Factorii biologici explică modul diferit în care reacţionează indivizii la aceleaşi
condiţii de expunere consumul de alcool (de exemplu, unii indivizi dezvoltă
dependenţă, alţii nu). Aspectele comportamentale sunt relevante pentru
identificarea situaţiilor cu risc ridicat pentru băutură (mai ales în cazul consumului
ritualizat). Factorii socio-culturali iau în calcul particularităţile socializării individului,
mai ales în ceea ce priveşte interacţiunile din cadrul familiei, care pot conduce la
un respect de sine scăzut şi la probleme de intolerare a oricărei forme de
dependenţă sau, din contră, la dependenţă exagerată.
Ne vom referi, pe scurt, la efectele consumului de alcool, atât din
perspectiva influenţei asupra stării de sănătate (fizică şi psihică) cât şi din punctul
de vedere al consecinţelor sociale.
În primul rând, trebuie făcută o delimitare clară între două tipuri de efecte
ale consumului de alcool, cele pe termen scurt şi cele pe termen lung (Băban,
2003). Efectele imediate ar consta într-o uşoară relaxare, inhibiţii mai reduse şi

73
reacţii mai lente. Pe de altă parte, cu cât cantitatea ingerată este mai mare, cu atât
vor avea loc mai multe modificări la nivel cognitiv, emoţional şi comportamental.
Efectele alcoolului sunt mai puternice dacă masa corporală a individului este mai
scăzută, dacă bea pe stomacul gol, dacă a ingerat medicamente care
interacţionează cu alcoolul şi dacă e vorba de o persoană de sex feminin.
(Fugăreţu-Urea 2007). Conform aceleiaşi surse, consumul de alcool îi face pe
indivizi ca, pe moment, să fie mai volubili, mai deschişi spre ceilalţi dar, în acelaşi
timp, le reduce capacitatea de concentrare, de a reacţiona prompt la stimuli şi de
a-şi coordona comportamentul. Pe de altă parte, efectele imediate ale consumului
excesiv de alcool pot consta şi în iritarea stomacului, tulburări de vedere (vedere
dublă), dificultăţi de coordonare a mişcărilor şi a echilibrului, dificultăţi în vorbire,
exprimare, tulburări ale somnului, greţuri, vărsături şi dureri de cap.
Consumul de alcool pe termen lung şi în cantităţi mari poate duce la
tulburări somatice şi psihologice grave (Băban, 2003). Astfel, alcoolul, ca substanţă
toxică, favorizează apariţia cirozei, a bolilor cardio-vasculare, a ulcerului,
cancerului, bolilor psihice, a afecţiunilor grave ale creierului. La aceste efecte se
mai pot adăuga afectarea sistemului respirator (laringită, bronşită, pneumonie),
tulburări hormonale, scăderea libidoului, impotenţă, tulburări ale ciclului menstrual
(Fugăreţu-Urea 2007). Alte consecinţe pot fi degenerarea fibrelor musculare,
tremuratul mâinilor, al pleoapelor, limbii şi muşchilor gurii sau feţei, crize epileptice
sau alte afecţiuni neurologice. Din perspectivă psiho-patologică, alcoolicii pot
manifesta lipsă de orientare spaţio-temporală, tulburări de memorie şi sindrom
paranoic, halucinaţii alcoolice.
Una dintre cele mai grave consecinţe ale consumului excesiv de alcool, pe
termen lung, este alcoolismul însuşi, considerat ca fiind o boală de către
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (Băban, 2003). Mai mult, este vorba de o boală
cronică, cu consecinţe a căror gravitate creşte în timp şi cu potenţial fatal. Conform
autoarei, alcoolismul nu e o problemă de imoralitate sau de caracter slab ci este o
afecţiune cronică care cere sprijin medical de specialitate si suport social din
partea celor apropiaţi sau a organizaţiilor cum ar fi Alcoolicii Anonimi (care
facilitează inclusiv accesul la consiliere şi terapie pentru persoanele dependente şi
pentru familiile acestora).
În ceea ce priveşte consecinţele sociale ale alcoolismului, persoanele
dependente tind să aibă un randament în muncă mai scăzut iar relaţiile cu mediul
familial şi cele sociale se deteriorează (Fugăreţu-Urea 2007). În plus,
comportamentele violente se pot manifesta mai frecvent datorită creşterii
agresivităţii. O altă consecinţă, în plan social, este legată de lipsa de previziune a
urmărilor anumitor comportamente datorită confuziei în gândire (contacte sexuale
neprotejate, de exemplu, şofat sub influenţa alcoolului, acţiuni sau decizii greşite la
serviciu, etc.).
În plan familial, consecinţele cele mai frecvente sunt violenţa verbală şi /
sau fizică, certuri frecvente, distrugere de bunuri, agresiuni sexuale, etc. Conform
aceleiaşi surse, consumul de alcool, pe termen lung, al unuia dintre părinţi
afectează dezvoltarea psihică copiilor, putând genera:
 Probleme de autoidentitate şi autonomie, împreună cu sentimente de
nesiguranţă

74
 Deficienţe în dezvoltarea psiho-socială
 Probleme de anxietate şi / sau simptomatologie depresivă
 Diferite deficienţe de natură depresivă
 Comportament hiperactiv
 Tulburări de personalitate, trăsături de comportament antisocial
La locul de muncă, consecinţele alcoolismului pot fi sintetizate în modul
următor (Fugăreţu-Urea 2007):
 Instabilitatea locului de muncă şi probleme de adaptare
 Probabilitatea mare a absenteismului
 Creşterea riscului accidentelor de muncă
 Percepţie deteriorată, negativăm asupra locului de muncă
 Scăderea calităţii muncii
 Deteriorarea relaţiilor cu colegii
 Creşterea probabilităţii sancţionării sau concedierii
 Mărirea riscului pierderii capacităţii de muncă
Vom încheia demersul nostru făcând câteva consideraţii referitoare la
consumul de alcool al tinerilor, la motivaţiile şi la consecinţele acestei conduite. În
primul rând este important de subliniat că cele mai multe accidente de maşină în
care sunt implicaţi tinerii au drept cauză consumul de alcool şi, mai mult, o treime
din accidentele mortale sunt legate de abuzul de băutură (Băban, 2003).
Un alt aspect pe care-l subliniază autoarea este acela că băutura creşte
foarte mult riscul raporturilor sexuale neprotejate (ceea ce poate însemna o sarcină
nedorită dar şi boli cu transmitere sexuală, inclusiv SIDA). Pe de altă parte, tinerii
care consumă alcool tind să se manifeste agresiv şi violent datorită faptului că sub
influenţa stării în care se află pot interpreta greşit semnificaţiile unor gesturi sau
remarci, considerându-le provocări (sau, pur şi simplu, datorită scăderii nivelului
auto-controlului, a cenzurării conduitelor indezirabile).
Băban (2003) realizează o tipologie a adolescenţilor care consumă alcool:
 „sclavii grupului”, adică aceia care nu pot refuza propunerea făcută de grupul
de apartenenţă. Ei îşi doresc, prin conduita pe care o adoptă, să se facă
acceptaţi în grup sau să obţină o anumită poziţie în cadrul acestuia („beau
fiindcă şi prietenii mei o fac” sau „Beau fiindcă altfel ceilalţi vor râde de mine”)
 „sclavii propriei imagini” sunt acei tineri care consumă alcool pentru a-şi crea
sau menţine o anumită imagine despre ei înşişi („Beau fiindcă asta fac bărbaţii”
sau „Beau fiindcă voi fi mai puternic şi mai interesant”
 „sclavi ai propriei slăbiciuni” sunt cei care beau deoarece cred că acest lucru
le va rezolva problemele („Am o groază de probleme pe care nu ştiu să le
rezolv”, „Beau fiindcă îmi place”)
Deşi ar mai fi multe lucruri de precizat, mai ales legate de alcoolism privit
ca boală din perspectivele consecinţelor acesteia dar şi din punctul de vedere al
strategiilor ce pot fi utilizate pentru a o combate, ne vom opri aici cu prezentarea
generală a problematicii pentru a ne concentra asupra relevanţei atitudinii faţă de
alcool.

Aspecte metodologice

75
 Studiul nostru este bazat pe analiza unora dintre datele culese în cadrul
unei cercetări de teren mai amplă, vizând problematica consumului de alcool şi
droguri, care a avut loc la nivelul judeţului Alba, pe un eşantion reprezentativ pentru
populaţia având paisprezece ani sau mai mult. Metoda de cercetare folosită a fost
cea a anchetei directe, la domiciliul subiecţilor, utilizând chestionarul drept
instrument de colectare a informaţiilor. Eşantionarea a fost stratificată în funcţie de
mediul de rezidenţă şi de aria geografică. Pentru selectarea subiecţilor cuprinşi în
eşantion, în mediul urban s-a utilizat metoda itinerariilor iar în mediul rural s-a
folosit metoda pasului aplicată listelor electorale. În final, datele statistice au fost
prelucrate pentru 514 subiecţi (247 bărbaţi reprezentând 48,3% din total şi 264 de
femei – în cazul a 3 persoane lipsind informaţia). Dintre totalul celor cuprinşi în
eşantion, 320 locuiau în mediul urban (62,3%) şi 193 în rural (pentru două
persoane lipsea informaţia respectivă).

Obiectivele cercetării

Ne-am propus să prezentăm atitudinile / credinţele subiecţilor privitoare la

consumul de alcool, în general, respectiv la consecinţele pe termen lung ale
consumului excesiv.
Am încercat, pe da altă parte, să stabilim dacă anumiţi factori socio-
demografici cum ar fi apartenenţa de sex, vârsta, mărimea localităţii de rezidenţă şi
nivelul de studii sunt relevanţi pentru atitudinea faţă de consumul de alcool şi
pentru percepţia asupra consecinţelor pe termen lung ale excesului în acest
domeniu.
În plus, ni s-a părut important să stabilim dacă atitudinile permisive sau
percepţiile negative vizând, în general, consumul de alcool respectiv cele
referitoare la consecinţele, pe termen lung, ale consumului excesiv influenţează
conduitele subiecţilor din perspectiva chestiunii pusă în discuţie.
Un ultim aspect pe care am încercat să-l punem în evidenţă îl reprezintă
posibilele influenţe ale modelului familial al consumului de alcool pentru atitudinile
subiecţilor în acest domeniu.

Ipotezele cercetării

Presupunem că atitudinile pozitive faţă de consumul de alcool şi

necunoaşterea consecinţelor negative, pe termen lung, ale acestui comportament
conduc la creşterea frecvenţei acestui gen de conduită şi a cantităţilor de alcool
consumate (este plauzibil, însă, ca atitudinea faţă de alcool să fie ambivalentă,
acceptarea efectelor negativă neexcluzând consecinţele fals-pozitive).
Apreciem că modelul familial de consum al alcoolului este mai relevant
pentru atitudinile subiecţilor în acest domeniu decât variabilele socio-demografice
Asocierea timpului liber petrecut împreună cu prietenii de consumul de
alcool este corelată cu o atitudine permisivă privind această conduită şi cu o slabă
informare privind efectele negative pe termen lung ale excesului.
Atitudinea faţă de consumul de alcool

76
 Vom prezenta, în primul rând, modul în care au răspuns subiecţii la
întrebările vizând consumul de alcool, primii cinci itemi vizând aspectele pozitive
legate de acest comportament, iar următorii şapte, aspectele negative. Am
prezentat ponderile răspunsurilor separat pe sexe pentru a releva posibilele
diferenţe dintre bărbaţi şi femei. Itemii desemnând valorizarea consumului de
alcool au fost ierarhizaţi în funcţie de intensitatea cu care au fost respinşi de către
subiecţi (ponderea dezacordului total în cazul bărbaţilor) pe când itemii care
desemnează aspectele negative au fost ordonaţi în funcţie de ponderea acordului
total cu respectivele enunţuri, tot pentru persoanele de sex masculin (de remarcat,
însă, că ierarhiile obţinute în funcţie de răspunsurile bărbaţilor şi cele ale femeilor
sunt practic identice).
Din tabelul 1. se poate observa că femeile sunt mai frecvent în total
dezacord comparativ cu bărbaţii pentru fiecare dintre cei cinci itemi desemnând
aspectele pozitive ale consumului de alcool. De asemenea, pentru toate cele şapte
enunţuri descriind nocivitatea alcoolului, femeile se declară în mai mare măsură
„total de acord”.
Privitor la aspectele pozitive, ideea cea mai puţin acceptată este aceea că
alcoolul ar putea proteja de infecţii sau boli, urmată de credinţa că băutura ar da
putere, ar ajuta la munca fizică. O acceptare sensibil mai mare o are enunţul
conform căruia consumul de alcool te ajută să uiţi de griji respectiv ideea că pe cei
mai tineri îi face să se simtă „oameni mari”.

Tabelul 1. Atitudinea generală faţă de consumul de alcool, separat pe sexe

39 În ce măsură sunteţi de acord cu Bărbaţi Femei

următoarele propoziţii referitoare la Dezacord Acord Dezacord Acord
consumul de alcool? total parţial parţial total total parţial parţial total
5 Te poate proteja de infecţii, de diferite boli 78,8% 9,7% 7,2% 4,2% 85,8% 7,1% 3,8% 3,3%
3 Îţi dă mai multă putere, te ajută la munca
71,3% 16,8% 8,6% 3,3% 79,4% 11,5% 6,2% 2,9%
fizică
2 Te ajută să comunici mai uşor, să te
60,1% 20,2% 16,5% 3,3% 72,4% 13,6% 12,3% 1,6%
înţelegi cu ceilalţi
1 Te face să te simţi mai liniştit, să uiţi de
51,9% 14,5% 24,9% 8,7% 61,1% 11,3% 20,9% 6,7%
toate grijile
4 Pe cei mai tineri îi face să se simtă adulţi,
41,0% 20,1% 23,4% 15,5% 49,0% 9,1% 26,1% 15,8%
oameni mari
10 Creează serioase probleme de sănătate 5,4% 1,3% 18,0% 75,3% 2,4% 2,0% 14,2% 81,4%
9 Creează serioase probleme la locul de
5,4% 2,1% 17,5% 75,0% 2,0% 3,3% 14,6% 80,1%
muncă
12 Creşte riscul comportamentelor antisociale
4,2% 0,8% 21,4% 73,5% 1,6% 1,2% 16,4% 80,7%
(furt, crimă, etc.)
8 Duce la certuri în familie 5,4% 1,7% 21,3% 71,7% 2,4% 1,2% 20,8% 75,6%
7 Îi face pe oameni să-şi piardă controlul, să
8,3% 1,2% 21,9% 68,6% 4,0% 1,6% 14,8% 79,6%
nu mai ştie ce fac
6 Îi face pe oameni să devină violenţi 8,7% 0,4% 24,0% 66,9% 8,4% 2,8% 15,6% 73,2%
11 Este cauza multor divorţuri 3,8% 4,6% 31,7% 60,0% 2,4% 3,2% 24,6% 69,8%

77
 Referitor la aspectele negative, acordul total se manifestă cel mai frecvent
pentru ideea că băutura creează probleme de sănătate respectiv la locul de
muncă. Un procent apropiat îl înregistrează ideea creşterii riscului
comportamentelor antisociale. Pe ultimul loc ca intensitate a acordului total se află
enunţul conform căruia consumul de alcool ar fi cauza multor divorţuri (totuşi 92%
dintre bărbaţi şi 94% dintre femei sunt de acord total sau parţial).
Imaginea globală este aceea a respingerii puternice a presupuselor
aspecte pozitive ale consumului de alcool şi a acceptării puternice a enunţurilor
exprimând consecinţele negative.
Am construit doi indicatori, unul desemnând atitudinea pozitivă faţă de
consumul de alcool prin însumarea cotelor la primii cinci itemi (1 = Total dezacord,
2 = Parţial dezacord, 3 = Acord parţial, 4 = Acord Total) şi celălalt relevând
atitudinea negativă (prin însumarea cotelor celor şapte itemi desemnând
consecinţele negative ale băuturii). Evident, primul indicator poate lua valori între 5
şi 20 pe cât al doilea are intervalul de variaţie 7-28.
Trebuie să subliniem faptul că între cei doi indicatori nu există o corelaţie,
fapt care înseamnă că a accepta în foarte mare măsură că alcoolul are multiple
consecinţe negative nu presupune o respingere puternică a aspectelor pozitive
legate de acesta. În consecinţă, va trebui să operăm cu ambele variabile când vom
analiza influenţa atitudinii faţă de consumul de alcool asupra comportamentului
manifest al subiecţilor, de exemplu.

Atitudinea faţă de consumul de alcool şi frecvenţa comportamentului

Vom prezenta, în continuare, frecvenţa consumului de alcool pe sexe,
indicând, în acelaşi timp, valorile medii ale indicatorilor atitudinii pozitive respectiv
negative faţă de respectivul comportament pentru fiecare subgrup de subiecţi care
declară o anumită frecvenţă a consumului.
Analizând tabelul 2 putem constata, în primul rând, că toate cele trei
categorii de băuturi alcoolice sunt consumate sensibil mai frecvent de către bărbaţi
şi că, per ansamblu, berea este pe primul loc, urmată de vin şi, pe ultimul loc, de
băuturile tari.
Valorile medii ale indicatorului atitudinii pozitive faţă de consumul de alcool
sunt sensibil mai ridicate pentru subiecţii care indică un consum frecvent de
băutură, indiferent care ar fi natura acesteia. Invers, valorile medii cele mai scăzute
se înregistrează pentru cei care se declară abstinenţi.
Indicatorul atitudinii negative faţă de alcool nu pare să aibă nici o legătură
cu frecvenţa consumul de bere, vin sau băuturi tari. Aspectul este interesant mai
ales pentru că marea majoritate a respondenţilor, atât bărbaţi cât şi femei, s-au
declarat parţial sau total de acord cu enunţurile care descriau efectele negative ale
alcoolului. Probabil că ceea ce apare în prim plan referitor la efectele nocive ale
băuturii este cantitatea care este consumată, nu frecvenţa cu care are loc la nivelul
unei săptămâni sau luni. Printre cei care declară că consumă zilnic sau de mai
multe ori pe săptămână s-ar putea afla persoane care beau cantităţi mici înainte
sau în timpul mesei (chestiune care poate să le apară ca neprezentând nici un
pericol).

78
 Tabelul 2. Frecvenţa, pe sexe, a consumului de alcool şi
valorile medii ale indicatorilor atitudinii pozitive / negative faţă de
băutură pentru sub-grupurile definite în funcţie de respectiva frecvenţă

Bărbaţi Femei
de de o o mai
o dată mai rar,
câteva o dată câteva dată dată rar,
zilnic pe oca- deloc zilnic deloc
ori / pe lună ori / pe pe oca-
săpt. zional
Consum Bere săpt. săpt. săpt. lună zional
Pondere 4,1% 20,7% 19,5% 14,5% 27,8% 13,3% 0% 8,5% 6,5% 8,1% 36,2% 40,8%
Atitudine poz. 10,0 9,8 9,0 8,5 7,6 7,0 - 8,8 9,4 8,1 8,1 6,8
Atitudine neg. 24,5 25,3 25,0 25,7 24,7 24,9 - 26,0 25,5 25,9 25,8 25,8
Consum Vin Bărbaţi Femei
Pondere 5,0% 15,8% 13,7% 16,2% 34,0% 15,4% 1,2% 4,7% 8,9% 7,4% 37,2% 40,7%
Atitudine poz. 8,4 9,5 8,9 8,6 8,3 6,9 9,0 10,1 8,3 8,1 8,1 6,9
Atitudine neg. 25,5 25,3 25,4 26,3 24,4 24,8 25,3 26,3 26,1 25,7 25,8 25,6
Băuturi tari Bărbaţi Femei
Pondere 4,6% 6,3% 12,2% 10,5% 33,2% 33,2% 1,2% 2,3% 3,5% 4,3% 25,3% 63,4%
Atitudine poz. 10,8 9,6 9,5 8,9 8,3 7,4 7,7 11,5 11,0 10,3 8,0 7,1
Atitudine neg. 26,3 25,2 25,8 24,7 25,0 24,8 21,0 26,2 25,1 25,6 26,0 25,8

Altfel spus, consecinţele negative ale consumului de alcool sunt acceptate,

în principiu, şi de cei care beau mai frecvent, dar ele se sunt percepute ca
referindu-se la alţii, foarte probabil la persoane care consumă cantităţi foarte mari,
care sunt dependenţi, etc. (ceea ce e considerat a nu fi cazul lor) sau, pur şi
simplu, sunt ignorate. Din contră, aspectele pozitive legate de consumul de alcool
sunt mai larg acceptate de către cei care beau zilnic sau de câteva ori pe
săptămână pentru că oferă o justificare a propriului comportament (evident,
determinarea cauzală ar putea să fie şi dinspre atitudine înspre comportament;
atitudinea pozitivă faţă de consumul de alcool putea fi dobândită prin învăţare
socială în cadrul familiei sau în grupul de prieteni şi se poate obiectiva în
comportament).

Atitudinea faţă de alcool şi cantităţile de băutură consumate

Întrebarea din chestionar care s-a referit la această chestiune a fost
formulată în modul următor: „Atunci când consumaţi alcool, cam ce cantitate
obişnuiţi să beţi?” şi a avut variante de răspuns pentru aceleaşi trei categorii de
băuturi (bere, vin, băuturi tari).
În primul rând trebuie făcută observaţia că diferenţa dintre bărbaţi şi femei
privitoare la cantitatea de alcool consumată este la fel de importantă ca şi în cazul
frecvenţei respectivului comportament (în ceea ce le priveşte pe femei, faptul de a
nu se consuma deloc sau limitarea la minimum este proprie pentru 81% din cazuri
privitor la bere, 83,1% pentru vin şi 91,9% pentru băuturile tari; pentru bărbaţi,
procentele referitoare la acelaşi model minimal de consum sunt 38,4%, 54,2%
respectiv 76,4%). Desigur, frecvenţa şi cantitatea consumului de alcool declarate
de către subiecţi pot să fie subevaluate datorită indezirabilităţii sociale a
problematicii vizate. Dacă tendinţa de sub-evaluare s-a manifestat, însă, pentru toţi
subiecţii, ne aşteptăm ca relaţiile dintre variabile să continue să aibă relevanţă.

79
 Privitor la atitudinea pozitivă faţă de consumul de alcool, valorile medii ale
indicatorului au, în general, valori mai ridicate pentru subiecţii care au tendinţa să
bea cantităţi mai mari, atât în cazul bărbaţilor cât şi în cel al femeilor. Trebuie, însă,
să facem observaţia că pentru subiecţii care au declarat cantităţi mari de alcool
consumate, dimensiunea sub-grupurilor este foarte mică, astfel încât valoarea
medie a indicatorului are o relevanţă scăzută (1,6% dintre bărbaţi înseamnă doar 4
persoane iar 1,2%, doar 3). Comparaţia rămâne relevantă între sub-grupurile care
au ponderi mai importante în raport cu totalul subiecţilor.
Atitudinea negativă faţă de alcool pare, din nou, să nu fie legată de
cantităţile pe care le consumă subiecţii. Explicaţia ar putea fi legată şi de faptul că
marea majoritate a respondenţilor s-au declarat „total de acord” cu consecinţele
negative ale consumului de alcool, media variabilei fiind 25,4, în condiţiile în care
valoare maximă era 28. Construind o variabilă care ia valoarea 1 în cazul celor
care au fost total de acord cu toate cele 7 enunţuri exprimând consecinţele
negative, am constatat că valoarea medie a acestui indicator tinde să ia valori mai
mici pentru sub-grupurile care declară frecvenţe mai mari ale consumului de alcool
(cei care beau frecvent sunt în mai mică măsură „total de acord” cu toate cele 7
enunţuri).

Tabelul 3. Cantitatea de alcool consumată, pe sexe, şi

valorile medii ale indicatorilor atitudinii pozitive / negative faţă de
băutură pentru sub-grupurile definite în funcţie de respectivele cantităţi

Bărbaţi Femei
6 sau 6 sau
Un O sticlă 2-3 4-5 Un O sticlă 2-3 4-5
Deloc mai Deloc mai
pahar (halbă) sticle sticle pahar (halbă) sticle sticle
Consum Bere mult mult
Pondere 13,0% 25,2% 37,4% 21,5% 1,6% 1,2% 41,8% 38,7% 16,1% 3,4% 0% 0%
Atitudine poz. 7,1 7,5 9,0 9,2 7,3 10,0 7,0 7,8 9,2 7,9 - -
Atitudine neg. 24,8 24,4 25,6 25,2 16,8 26,7 26,0 25,4 26,0 26,8 - -
Peste
2 3-5 1-2 Peste 1 2 3-5 1-2
Deloc 1 pahar Deloc 2
pahare pahare sticle 2 sticle pahar pahare pahare sticle
Consum Vin sticle
Pondere 18,6% 35,6% 33,6% 11,7% 0,4% 0% 40,6% 42,5% 13,8% 3,1% 0% 0%
Atitudine poz. 7,2 8,6 8,9 8,5 5,0 - 7,1 7,9 8,4 10,7 - -
Atitudine neg. 25,1 24,7 25,6 24,0 24,0 - 25,8 26,0 25,0 25,9 - -
300- 300-
cam 50 cam cam peste cam cam cam peste
Deloc 500 Deloc 500
ml 100 ml 200 ml 500 ml 50 ml 100 ml 200 ml 500 ml
Băuturi tari ml ml
Pondere 37,4% 39,0% 14,2% 7,3% 2,0% 0% 67,0% 24,9% 6,5% 1,5% 0% 0%
Atitudine poz. 7,7 8,2 9,9 10,1 9,2 - 7,3 7,9 10,1 13,8 - -
Atitudine neg. 25,0 25,1 24,7 24,9 26,2 - 25,7 25,9 25,6 26,3 - -

Pe de altă parte, ponderea celor care sunt „total de acord” cu toate cele
şapte propoziţii descriind consecinţele negative ale alcoolului tinde să fie mai mică
pentru subgrupurile de subiecţi care declară că obişnuiesc să consume cantităţi
mari de băutură.

80
 Putem sintetiza spunând că frecvenţa şi cantitatea de alcool consumate
sunt direct legate de atitudinea pozitivă faţă de băutură şi, în mai mică măsură, în
sens negativ de acceptarea consecinţelor negative ale respectivului comportament.
Atitudinea faţă de consumul de alcool şi variabilele socio-demografice
Diferenţierea pe sexe a fost evidenţiată deja dar vom continua să analizăm
problema separat pentru bărbaţi şi pentru femei, având în vedere că deşi atitudinile
lor nu diferă în mare măsură, comportamentele sunt, însă, net diferenţiate.

Tabelul 4 Valoarea medie a indicatorului

atitudinii pozitive faţă de alcool pe sexe şi categorii de vârstă

BĂRBAŢI: Vârsta subiectului (7 categorii) FEMEI: Vârsta subiectului (7 categorii)

14-17 18-24 25-34 35-44 45-54 55-64 peste 64 14-17 18-24 25-34 35-44 45-54 55-64 peste 64
Frecv. 12 32 48 42 39 31 29 8 34 35 49 34 27 42
Media 8,2 8,6 7,9 8,3 7,7 8,9 9,4 7,5 8,2 6,9 7,7 8,4 8,2 7,3

Per global se poate observa, după cum era de aşteptat, că, în afara
categoriei 45-54 de ani, bărbaţi au o atitudine mai pozitivă faţă de consumul de
alcool comparativ cu femeile. În rest, pentru nici unul dintre sexe nu se poate stabili
o relaţie directă între vârstă şi intensitatea atitudinii de valorizare a băuturii. Putem
face observaţia că bărbaţii cei mai în vârstă au atitudinea cea mai intens pozitivă
faţă de consumul de alcool pe când în cazul femeilor indicatorul atitudinal ia
valoarea cea mai mică.
Dacă ne referim la indicatorul atitudinii negative faţă de consumul de
alcool, constatăm, cu excepţia categoriilor de vârstă de 18-24 ani respectiv peste
64 de ani, că femeile acceptă în mai mare măsură consecinţele negative ale
băuturii. Pe de altă parte, din nou nu se poate stabili o relaţie directă între acordul
vizând efectele negative ale alcoolului şi categoria de vârstă a subiecţilor. Ceea ce
putem releva este faptul că bărbaţii minori acceptă în cea mai mică măsură
consecinţele negative ale alcoolului pe când cei având peste 64 de ani le acceptă
în cea mai mare măsură.

Tabelul 5 Valoarea medie a indicatorului

atitudinii negative faţă de alcool pe sexe şi categorii de vârstă

BĂRBAŢI: Vârsta subiectului (7 categorii) FEMEI: Vârsta subiectului (7 categorii)

peste
14-17 18-24 25-34 35-44 45-54 55-64 14-17 18-24 25-34 35-44 45-54 55-64 peste 64
64
Frecv. 12 31 47 40 39 29 29 7 36 39 48 35 28 45
Media 23,4 26,2 23,8 25,0 24,9 25,1 26,6 26,0 25,2 26,7 26,0 25,5 25,3 25,7

În cazul femeilor valoarea indicatorului nu pare a fi aproape deloc

influenţată de vârsta respondentelor.
Se pare că falsele credinţe privitoare la efectele benefice ale băuturii se
propagă din generaţie în generaţie, fără a fi influenţate de particularităţile cadrului
de socializare propriu diferitelor generaţii. Pe de altă parte, efectele negative ale
alcoolului sunt recunoscute aproape în aceeaşi măsură indiferent de vârsta
respondenţilor.

81
 Vom analiza, în continuare, relaţia dintre nivelul de studii al populaţiei
investigate şi atitudinile pe care le au faţă de consumul de alcool.

Tabelul 6 Valoarea medie a indicatorului

atitudinii pozitive faţă de alcool pe sexe şi nivele de studii
BĂRBAŢI: Studiile subiectului (7 categorii) FEMEI: Studiile subiectului (7 categorii)
10 10
max. gim- profesio- post- univer- max. gim- profesio- post- univer-
cls. / liceu cls. / liceu
4 cls. naziu nala liceala sitate 4 cls. naziu nala liceala sitate
ucenici ucenici
Frecv. 7 20 21 36 78 24 27 18 26 17 21 78 13 36
Media 7,9 8,9 8,3 8,4 8,6 7,9 8,4 7,7 7,6 7,2 6,4 8,1 8,0 7,2

Faptul de a avea un nivel mai ridicat de şcolaritate nu pare a conduce la o

mai redusă acceptare a itemilor ce exprimă efectele pozitive ale consumului de
alcool nici pentru bărbaţi, nici pentru femei. Pe de altă parte cu excepţia studiilor
post-liceale în toate celelalte cazuri femeile au o atitudine mai puţin pozitivă faţă de
consumul de alcool.
După cum se poate vedea din tabelul 7 diferitele categorii de studii diferă
între ele din perspectiva intensităţii atitudinii negative faţă de consumul de alcool
dar nu în sensul existenţei unei relaţii directe. În cazul bărbaţilor, cei care acceptă
în cea mai mică măsură enunţurile vizând consecinţele negative ale băuturii sunt
absolvenţii şcolii profesionale şi cei cu studii superioare iar cei cu atitudinea cea
mai negativă sunt absolvenţii a maximum patru clase (e vorba, însă, doar de şapte
persoane). În cazul femeilor, diferenţele sunt de mică anvergură.

Tabelul 7 Valoarea medie a indicatorului

atitudinii negative faţă de alcool pe sexe şi nivele de studii
BĂRBAŢI: Studiile subiectului (7 categorii) FEMEI: Studiile subiectului (7 categorii)
10 10
max. gim- profesio- post- univer- max. gim- profesio- post- univer-
cls. / liceu cls. / liceu
4 cls. naziu nala liceala sitate 4 cls. naziu nala liceala sitate
ucenici ucenici
Frecv. 7 20 20 34 77 23 25 18 29 16 24 79 13 39
Media 27,6 25,9 26,0 23,8 24,9 25,2 24,9 25,4 25,8 25,4 24,9 26,2 25,5 26,6

Am testat, în continuare, dacă există diferenţe între diferitele medii de

rezidenţă din perspectiva atitudinii faţă de consumul de alcool.

Tabelul 8 Valoarea medie a indicatorului

atitudinii pozitive faţă de alcool pe sexe şi mediu de rezidenţă
BĂRBAŢI: Rezidenţă FEMEI: Rezidenţă
În sat În sat În sat În sat
În alt sat al În alt sat al
La oraş aparţinător de centru de La oraş aparţinător de centru de
comune comune
oraş comuna oraş comuna
Frecv. 125 13 81 12 134 16 74 6
Media 8,5 10,2 7,7 9,5 8,0 7,6 7,1 9,2

Numărul mic de persoane din satele aparţinătoare de oraş şi cele care nu

sunt centre de comună face dificilă interpretarea rezultatelor. Dacă împărţim

82
subiecţi în două categorii incluzând satele aparţinătoare de oraş la mediul urban,
constatăm că în mediul rural este mai puţin intensă acceptarea efectelor pozitive
ale consumului de alcool (fapt care e contrar ideii că tradiţionalismul ar fi asociat cu
o atitudine mai pozitivă faţă de băutură). Relaţia este valabilă atât pentru femei cât
şi pentru bărbaţi. Mai mult, rămâne valabilă şi dacă îi izolăm pe cei care locuiesc la
oraş de cei care stau la sat (situaţie în care, însă, diferenţele sunt de mai mică
anvergură).
Atitudinea negativă faţă de consumul de alcool nu pare a fi legată, în cazul
femeilor, de rezidenţă. În cazul bărbaţilor se constată, însă, că în mediul rural şi, în
special, în satele care nu sunt centre de comună, sunt acceptate în mai mică
măsură enunţurile care descriu efectele negative ale băuturii (deşi, tot în rural,
atitudinea pozitivă faţă de consumul de alcoole este mai puţin intensă).

Tabelul 9 Valoarea medie a indicatorului atitudinii negative faţă de alcool pe

sexe şi mediu de rezidenţă

BĂRBAŢI: Rezidenţă FEMEI: Rezidenţă

În sat În sat În sat În sat
În alt sat al În alt sat al
La oraş aparţinător de centru de La oraş aparţinător de centru de
comune comune
oraş comuna oraş comuna
Frecv. 121 15 78 12 135 19 79 6
Media 25,3 25,9 24,4 23,9 26,1 26,1 25,1 26,5

Per global, putem afirma că variabilele socio-demografice au o relevanţă

scăzută pentru intensitatea atitudinilor pozitive şi negative faţă de consumul de
alcool. Vom încerca, în continuare, să stabilim care este relaţia dintre modul în care
e petrecut timpul liber şi respectivele atitudini.

Petrecerea timpului liber cu prietenii şi atitudinea faţă de consumul de alcool

În chestionarul aplicat subiecţilor a existat un set de paisprezece itemi
vizând modul în care petrec timpul împreună cu prietenii, cinci dintre aceştia
descriind modalităţi presupunând şi consum de băutură, ceilalţi nouă excluzându-l.
Am construit un indicator al frecvenţei consumului de alcool împreună cu prietenii
însumând cotele celor cinci itemi mai sus menţionaţi (1 = F. rar / niciodată, 2= Rar,
3 = Des, 4 = F. des), respectiv unul al frecvenţei timpului petrecut cu prietenii fără
băutură. Am constatat că cei doi indicatori corelează destul de puternic, probabil
pentru că timpul, în general, petrecut cu prietenii este corelat atât cu frecvenţa
situaţiilor în care se consumă alcool, şi cu cele în care nu se consumă. Am optat
pentru a construi un indicator relativ al frecvenţei activităţilor cu consum de alcool
raportat la suma celor doi indicatori (estimând, oarecum ponderea activităţilor cu
prietenii în care se consună alcool din totalul acestor activităţi). Pentru a realiza o
mai bună estimare a ponderii respective, din cei 9 itemi vizând conduite care nu
presupun consum de alcool, am păstrat doar cinci, care erau simetrici cu ceilalţi
(de exemplu, enunţul „daţi o petrecere la care NU se consumă băuturi alcoolice”
care era opus itemului „daţi o petrecere la care se consumă băuturi alcoolice”).
Dacă ne referim la bărbaţi şi femei împreună, frecvenţa relativă a
activităţilor cu prietenii în care se consumă alcool corelează slab pozitiv dar

83
statistic semnificativ cu atitudinea pozitivă faţă de băutură (r = 0,123, pragul de
semnificaţie 95%) şi nu corelează cu atitudinea negativă. Dacă analizăm, însă,
separat pe cele două sexe, în cazul femeilor corelaţia nu se manifestă cu nici unul
dintre cei doi indicatori atitudinali. În cazul bărbaţilor, însă, frecvenţa activităţilor cu
prietenii în care se consumă alcool raportată la frecvenţa totală corelează pozitiv
atât cu atitudinea pozitivă faţă de băutură (r = 0,143, pragul de semnificaţie 95%)
cât şi cu cea negativă (r = 0,177, pragul de semnificaţie 95%). În alţi termeni,
bărbaţii care, în cazul aceloraşi cinci tipuri de activităţi cu prietenii, tind, mai
frecvent, să le asocieze cu consumul de alcool, acceptă atât consecinţele pozitive
cât şi cele negative ale băuturii în mai mare măsură. Deşi rezultatul pare
contradictoriu, trebuie să ţinem seama de faptul că atitudinea pozitivă şi cea
negativă faţă de consumul de alcool nu corelează între ele nici pentru bărbaţi, nici
pentru femei. Pe de altă parte, am văzut deja că acceptarea de către subiecţi, a
enunţurilor exprimând consecinţele negative ale băuturii nu sunt relevante nici
pentru frecvenţa, nici pentru cantitatea de alcool consumată. Supoziţia noastră
este aceea că, cel puţin în cazul bărbaţilor, consumul anumitor cantităţi de alcool,
împreună cu prietenii este, oarecum, o condiţie a interacţiunii sociale, fapt luat ca
de la sine înţeles, şi care nu e perceput ca un pericol. În cazul itemilor desemnând
atitudinea negativă faţă de băutură, respondenţii s-au referit, probabil, în mod
abstract, la efectele abuzului de alcool, nu la „consumul social” (au considerat că
efectele negative nu-i vizează deoarece au un consum moderat, putându-se
bucura, însă, de efectele pozitive).
În continuare, vom încerca să vedem în ce măsură există o relaţie între
atitudinile pozitive respectiv negative ale subiecţilor vizând consumul de alcool şi
cunoaşterea, de către ei, a consecinţelor pe termen lung al excesului de băutură.

Cunoaşterea consecinţelor pe termen lung ale consumului excesiv de alcool şi

atitudinea faţă de băutură
În chestionarul aplicat subiecţilor a existat un set de 21 de întrebări dintre
care unsprezece desemnau consecinţe medicale reale, pe termen lung, ale
consumului de alcool iar următoarele zece descriau false urmări ale respectivului
comportament, având conotaţii pozitive. Variantele de răspuns au fost DA, Nu, Nu
ştiu respectiv Nonrăspuns.
Pentru itemii descriind consecinţele medicale reale, pe termen lung, ale
consumului excesiv de alcool am construit trei indicatori reprezentând numărul de
răspunsuri vizând acceptarea, respingerea respectiv necunoaşterea fiecăreia
dintre cele unsprezece chestiuni puse în discuţie.
Numărul de situaţii în care subiecţii consideră reale consecinţele, pe
termen lung, ale consumului de alcool corelează negativ cu atitudinea pozitivă faţă
de alcool (r = - 0,169, pragul de semnificaţie 99%) şi nu corelează cu atitudinea
negativă faţă de băutură. Dacă analiza se face separat pe sexe, relaţia se
regăseşte în cazul fiecărui sub-grup cu intensitate apropiată. În plus, în cazul
femeilor se constată o corelaţie negativă între numărul itemilor acceptaţi şi
atitudinea negativă faţă de consumul de alcool (r = - 0,206, P = 99%).
Pe de altă parte, numărul de itemi desemnând consecinţele pe termen lung
ale consumului excesiv de alcool care sunt respinşi de către subiecţi corelează

84
pozitiv cu atitudinea favorabilă alcoolului (r = 0,235, pragul de semnificaţie 99%) şi
corelează negativ cu atitudinea defavorabilă faţă de băutură (-0,129, pragul de
semnificaţie 99%). Dacă analizăm separat pe sexe, în cazul femeilor se regăsesc
ambele corelaţii şi sunt ceva mai ridicate pe când în cazul bărbaţilor corelaţia
există doar în raport cu atitudinea pozitivă faţă de consumul de alcool şi este ceva
mai slabă.
Având în vedere că mulţi dintre subiecţi au acceptat unii dintre itemi şi au
respins alţii, ne-am pus problema construirii unui indicator care să exprime mai
adecvat cunoaşterea reală a consecinţelor, pe termen lung, a consumului excesiv
de alcool. Astfel am construit un nou indicator reprezentând diferenţa dintre
numărul itemilor acceptaţi şi a celor respinşi, raportat la numărul total de situaţii în
care subiecţii şi-au exprimat opinia (acceptaţi + respinşi). Per global, acest
indicator relativ corelează negativ cu atitudinea pozitivă faţă de alcool (r = -0,271, P
= 99%) şi pozitiv cu atitudinea negativă faţă de băutură (r = 0,150, P = 99%). Dacă
analiza se face separat pe sexe, ambele corelaţii sunt statistic semnificative şi au
intensitate mai mare în cazul femeilor. Pentru bărbaţi doar corelaţia negativă cu
atitudinea pozitivă faţă de alcool este statistic semnificativă (p = 99%) dar are o
intensitate mai scăzută.
Numărul situaţiilor în care subiecţii declară că nu ştiu dacă un anumit
aspect reprezintă o consecinţă, pe termen lung, a consumului excesiv de alcool nu
este corelat nici cu atitudinea pozitivă, nici cu cea negativă faţă de băutură
(observaţia rămâne valabilă şi dacă facem analiza separat pe sexe).
Vom analiza, în continuare, relevanţa măsurii în care subiecţii au acceptat
sau respins enunţurile care nu reprezintă consecinţe, pe termen lung, ale
consumului excesiv de alcool (şi care au fost formulate în termeni favorabili
respectivului comportament).
Cu cât subiecţii acceptă mai mulţi itemi desemnând efecte pozitive ale
consumului excesiv de alcool pe termen lung, cu atât tind să aibă o intensitate mai
mare a atitudinii pozitive faţă de băutură (r = 0,254, P = 99%) şi o intensitate mai
scăzută a atitudinii negative (r - = 0,093, P = 95%). Dacă analiza se face separat
pe sexe, corelaţiile în raport cu atitudinea pozitivă faţă de consumul de alcool se
păstrează, având valori mai mici în cazul femeilor şi mai mari în cazul bărbaţilor dar
cele în raport cu atitudinea negativă nu mai sunt statistic semnificative.
Invers, cu cât subiecţii resping mai multe enunţuri descriind efecte pozitive,
pe termen lung, ale consumului excesiv de alcool, cu atât atitudinea pozitivă faţă
de alcool are intensitate mai scăzută (r = -0,240, P = 99%) pe când relaţia cu
atitudinea negativă nu este statistic semnificativă. Analizând corelaţiile separat pe
sexe, acestea se manifestă în acelaşi mod, în cazul bărbaţilor intensitatea relaţiei
fiind, însă, mai mare decât în cel al femeilor.
Am construit un nou indicator al respingerii falselor consecinţe pozitive ale
consumului de alcool scăzând din totalul itemilor respinşi totalul celor acceptaţi şi
împărţind, apoi, la totalul situaţiilor în care subiecţii şi-au exprimat opinia (acceptări
+ respingeri). Indicatorul corelează negativ cu atitudinea pozitivă faţă de consumul
de alcool (r = - 0,289, P = 99%) dar nu este în relaţie statistic semnificativă cu
atitudinea negativă faţă de alcool. Dacă analizăm separat pe sexe, corelaţiile se
manifestă în acelaşi mod dar intensitatea relaţiei este mai mare în cazul bărbaţilor.

85
 Din nou numărul situaţiilor în care subiecţii optează pentru varianta de
răspuns „nu ştiu” nu este relevantă pentru atitudinea lor faţă de consumul de
alcool. Observaţia rămâne valabilă şi dacă analiza se face separat pe sexe.
Credem că putem formula observaţia că atât nivelul cunoaşterii
consecinţelor negative pe termen lung ale consumului de alcool cât şi respingerea
falselor efecte pozitive este asociată, atât în cazul femeilor cât şi în cel al bărbaţilor,
cu o atitudine mai puţin favorabilă faţă de al alcool.

Atitudinea faţă de consumul de alcool şi mediu familial de provenienţă

Ultimul aspect pe care dorim să-l relevăm îl constituie relaţia dintre modelul
consumului de alcool propriu părinţilor subiectului şi atitudinea acestuia faţă
această chestiune. În chestionar au fost formulate întrebări privind frecvenţa
consumului de bere, vin respectiv băuturi tari referitoare atât la taţii respondenţilor
cât şi la mamele acestora. Am construit, pentru fiecare dinte părinţi, un indicator al
consumului de alcool prin însumarea cotelor atribuite variantelor de răspuns (6 =
zilnic, 5 = de câteva ori pe săptămână, 4 = o dată pe săptămână, 3 = o dată pe
lună, 2 = mai rar, ocazional, 1 = deloc), astfel încât cele două variabile pot lua
valori între 3 (când răspunsul a fost în toate cazurile „deloc”) şi 18 (când toate cele
trei răspunsuri sunt „zilnic”).
Frecvenţa consumului de alcool al tatălui este corelată negativ (r = - 0,099,
P = 95%) cu atitudinea pozitivă faţă de băutură a subiecţilor dar relaţia nu este
statistic semnificativă în cazul atitudinii negative. Dacă se face analiza separat pe
sexe, în cazul bărbaţilor primul coeficient de corelaţie îşi păstrează semnul şi este
ceva mai mare dar nu mai este statistic semnificativ. Apare, în schimb, o corelaţie
pozitivă statistic semnificativă în raport cu atitudinea negativă faţă de consumul de
alcool. În cazul femeilor nici una dintre corelaţii nu mai este statistic semnificativă.
Frecvenţa consumului de alcool al mamei este corelată tot negativ cu
atitudinea pozitivă a respondenţilor faţă de băutură, intensitatea relaţiei fiind ceva
mai mare decât în cazul taţilor (r = -0,168, P = 99%); nici în acest caz influenţa
asupra atitudinii negative nu este statistic semnificativă. Calculând coeficienţii de
corelaţie separat pentru bărbaţi şi pentru femei, corelaţia se manifestă în acelaşi
mod, rămânând statistic semnificativă pentru ambele sexe şi având o intensitate
ceva mai mare în cazul femeilor.
Merită menţionat faptul că frecvenţa consumului de alcool propriu taţilor
corelează destul de puternic cu cea a mamelor (r = 0,363, P = 99%), ceea ce ar
putea desemna existenţa unor modele de conduită proprii familiilor. Corelaţiile ceva
mai mari dintre comportamentele taţilor şi atitudinile bărbaţilor respectiv dintre
conduitele mamelor şi atitudinile femeilor sugerează că influenţa părintelui de
acelaşi sex ar putea fi ceva mai importantă. Pe de altă parte, semnul coeficienţilor
de corelaţie indică o legătură inversă decât cea pe care ar presupune-o simţul
comun sau chiar teoria învăţării sociale. Frecvenţa mai mare a consumului de
alcool al părinţilor este asociată, mai degrabă, cu acceptarea în mai mică măsură a
itemilor care exprimă aspecte pozitive legate de băutură.
Pentru a putea surprinde dacă influenţa la nivelul atitudinilor subiecţilor
este în consonanţă cu relaţia dintre comportamentele manifeste vizând consumul
de alcool, am construit un indicator al frecvenţei consumului de alcool al

86
subiectului, pe acelaşi principiu ca şi cel aplicat în cazul părinţilor.
Corelaţia dintre frecvenţa consumului de alcool al tatălui şi cel al
subiectului este de -0,371 (P = 99%). Dacă analiza se face separat pe sexe,
coeficienţii au valori şi mai ridicate (-0, 414 pentru bărbaţi şi -0,375 pentru femei, P
= 99%)
Corelaţia dintre frecvenţa consumului de alcool al mamei şi cel al
subiectului este de – 0,209 (P = 99%). Calculând coeficienţii de corelaţie separat
pentru bărbaţi şi pentru femei, obţinem valoarea – 0,139 pentru bărbaţi (P = 95%)
şi r = - 0,360 femei (P= 99%).
Rezultatele sugerează că indivizii tind, mai degrabă, să adopte atitudini şi
comportamente contrare conduitelor proprii părinţilor (care, la rândul lor, tind să fie
asemănătoare) în ceea ce priveşte consumul de alcool. În plus, relaţia dintre
comportamentul parental şi conduita / atitudinea respondentului este mei intensă în
raport părintele de acelaşi sex.

Revederea rezultatelor

În primul rând trebuie remarcat faptul că itemii desemnând aspectele

pozitive legate de consumul de alcool au fost acceptaţi în măsură destul de mică
de către subiecţii pe când cei care au exprimat aspecte negative au întrunit acordul
total al majorităţii respondenţilor. Atitudinea pozitivă faţă de băutură este ceva mai
intensă în cazul bărbaţilor pe când cea negativă este mai intensă în cazul femeilor.
De remarcat că atitudinea pozitivă şi cea negativă faţă de consumul de alcool nu
sunt corelate (nici dacă se face analiza separat pe sexe), ceea ce înseamnă că
acordul puternic vizând aspectele negative nu presupune un acord scăzut referitor
la cele pozitive.
În ceea ce priveşte legătura dintre atitudinea faţă de alcool şi frecvenţa
consumului, se poate afirma că relaţia este pozitivă atât în cazul bărbaţilor cât şi în
cel al femeilor numai în cazul percepţiei aspectelor pozitive vizând băutura
(atitudinea negativă faţă de băutură nu pare a influenţa în vreun fel frecvenţa
consumului acesteia).
Analizând relaţia dintre cantităţile de alcool pe care subiecţii declară că le
consumă şi atitudinea faţă de băutură am obţinut rezultate similare cu cele vizând
frecvenţa respectivului comportament. Atitudinea pozitivă faţă de băutură este mai
intensă pentru cei care consumă cantităţi mai mari dar cea negativă nu pare a
avea nici o influenţă.
Mai trebuie remarcat, atât privitor la frecvenţa cât şi la cantitatea de alcool
consumată, că femeile sunt sensibil mai ponderate. În plus atitudinea lor pozitivă
faţă de băutură are intensitate mai mică decât în cazul bărbaţilor pentru un acelaşi
nivel al frecvenţei sau cantităţii consumate.
Variabilele socio-demografice s-au vădit a avea o relevanţă scăzută atât
pentru atitudinea pozitivă cât şi pentru cea negativă în raport cu consumul de
alcool. Nici vârsta subiecţilor, nici nivelul lor de studii nu influenţează în sens univoc
măsura în care acceptă sau resping itemii desemnând aspecte pozitive sau
negative legate de consumul de alcool. Dacă ne referim, însă, la frecvenţa
declarată a consumului de alcool, constatăm că aceasta tinde să scadă, în cazul

87
bărbaţilor, odată cu numărul treptelor de şcolaritate absolvite pe când, în cazul
femeilor, relaţia are sens invers. Privitor la vârstă, aceasta pare să fie direct legată
de frecvenţa consumului de alcool pentru ambele sexe (cu excepţia femeilor având
peste 64 de ani care declară un consum mai puţin frecvent).
Atitudinea pozitivă faţă de consumul de alcool este mai intensă în mediul
urban comparativ cu cel rural, atât în cazul bărbaţilor cât şi în cel al femeilor; pe de
altă parte, în cazul persoanelor de sex masculin, se înregistrează nivele ridicate ale
intensităţii atitudinii faţă de alcool în cazul celor care locuiesc în satele
aparţinătoare de urban respectiv în satele care nu sunt centru de comună (umărul
de subiecţi aflaţi în această situaţie este, însă, mic). Dacă ne referim, însă, la
frecvenţa consumului de alcool, constatăm că, în cazul bărbaţilor, mediul rural are
întâietate în raport cu mediul urban pe când în cazul femeilor, situaţia este inversă.
Atitudine negativă faţă de consumul de alcool pare a nu fi legată, în cazul
femeilor, de mediul de rezidenţă pe când în cazul bărbaţilor are o intensitate mai
mare in mediul urban.
Dacă avem în vedere măsura în care subiecţii asociază petrecerea
timpului liber împreună cu prietenii de consumul de alcool, constatăm că există o
legătură directă (dar de mică intensitate) cu atitudinea pozitivă faţă de băutură pe
când corelaţia cu atitudinea negativă nu este statistic semnificativă (analizând
separat pe sexe, corelaţia cu atitudinea pozitivă rămâne statistic semnificativă doar
pentru bărbaţi).
Privitor la modul în care sunt percepute consecinţele, pe termen lung, ale
consumului excesiv de alcool, am constatat că numărul de situaţii recunoscute ca
descriind urmările reale ale respectivei conduite este corelat negativ cu atitudinea
pozitivă faţă de alcool şi că relaţia îşi păstrează semnul şi rămâne statistic
semnificativă şi dacă analiza se face separat pe sexe (relaţia cu atitudinea
negativă faţă de alcool nu este statistic semnificativă).
Numărul consecinţelor reale, pe termen lung, ale consumului excesiv de
alcool pe care subiecţii le resping corelează pozitiv cu atitudinea pozitivă faţă de
băutură şi negativ cu cea negativă (observaţia rămâne valabilă în cazul femeilor pe
când în cazul bărbaţilor se păstrează doar corelaţia cu atitudinea pozitivă).
Pentru a estima mai corect cunoaşterea consecinţelor reale, ale
consecinţelor, pe termen lung, ale consumului e alcool, am construit un indicator
relativ făcând diferenţa dintre numărul urmările identificate corect (răspuns DA) şi
numărul celor identificate greşit (răspuns NU) raportată suma celor două valori.
Indicatorul astfel construit corelează negativ cu atitudinea pozitivă faţă de alcool şi
pozitiv cu atitudinea negativă (dacă analiza se face separat pe sexe, relaţiile în
raport cu ambele variabile îşi păstrează semnificaţia statistică cu excepţia atitudinii
negative faţă de alcool a bărbaţilor).
De remarcat faptul că numărul de situaţii în care subiecţii declară că nu
ştiu dacă un anumit aspect reprezintă o consecinţă negativă a consumului excesiv,
pe termen lung, al alcoolului nu influenţează nici atitudinea pozitivă nici cea
negativă în raport cu băutura.
Percepţia asupra consecinţelor pe termen lung ale excesului de alcool fost
estimată şi prin alegerile făcute, de către subiecţi, pentru false consecinţe pozitive
ale respectivului comportament. Cu cât numărul falselor consecinţe pozitive

88
considerata a fi reale este mai mare, cu atât atitudinea pozitivă faţă de alcool are o
intensitate mai mare iar cea negativă, mai mică. În mod analog, cu cât subiecţii
resping mai multe false consecinţe ale excesului de alcool pe termen lung,
atitudinea pozitivă faţă de alcool este mai puţin intensă iar cea negativă este mai
accentuată. Indicatorul relativ al respingerii falselor consecinţe ale excesului de
alcool pe termen lung (respingeri-acceptări / respinger+aceptări) corelează negativ
cu atitudinea pozitivă faţă de băutură. Numărul situaţiilor în care subiecţii au
declarat că nu ştiu dacă falsele efecte pozitive ale excesului de băutură se
manifestă realmente nu influenţează nici atitudinea pozitivă nici cea negativă în
raport cu alcoolul.
În final ne vom referi la relaţia dintre atitudinea faţă de băură a
respondenţilor şi frecvenţa consumului de alcool al părinţilor acestora. Frecvenţa
mai ridicată a consumului de alcool, atât în privinţa tatălui cât şi în cazul mamei,
conduce la atitudini pozitive mai puţin intense ale subiecţilor (atitudinea negativă
nefiind influenţată statistic semnificativ). Pe de altă parte, consumul mai frecvent de
alcool al fiecăruia dintre părinţi în parte este asociat cu o frecvenţă mai scăzută în
cazul fiilor fiicelor. Relaţiile sunt mai intense între subiect şi părintele de acelaşi
sex.

Concluzii
Per global, la nivelul populaţiei având vârsta de 14 ani şi peste, atitudinea
faţă de consumul de alcool este mai degrabă negativă. Pe de altă parte, modurile
în care sunt percepute aspectele pozitive şi cele negative ale consumului de alcool
nu par a fi legate între ele. Intensitatea percepţiei pozitivă asupra băuturii este cea
care influenţează comportamentele subiecţilor în sensul creşterii frecvenţei şi
cantităţilor de alcool consumate. Evident, nu este, neapărat, vorba despre o relaţie
cauzală în acest sens; dobândirea obişnuinţei de a consuma alcool în urma unei
influenţe exterioare (de exemplu a cercului de prieteni) poate conduce, în timp, la o
valorizare mai puternică a respectivei conduite.
Nivelul de studii, care ar fi de aşteptat să conducă la o reducerea falselor
credinţe pozitive legate de consumul de alcool şi la o mai bună cunoaştere a celor
negative se vădeşte a fi puţin relevant (probabil pentru că şcoala nu reuşeşte să
transmită informaţii şi, mai ales, să construiască atitudini legate consumul de alcool
sau pentru că alte instanţe de socializare au un rol sensibil mai important pentru
formarea respectivelor atitudini).
Vârsta, la rândul ei, e lipsită de relevanţă pentru atitudinea (pozitivă sau
negativă) faţă de alcool: generaţii pe care le despart zeci de ani, care au beneficiat
de socializări în condiţii cu totul diferite percep consumul de băutură în mod similar.
Pot fi formulate două explicaţii extreme: transmiterea atitudinilor faţă de consumul
de alcool se realizează cvasi-identic din generaţie în generaţie, fără a fi influenţată
de noile curente de idei care apar în societate, de mass-media, de conţinuturile
procesului de învăţământ, etc. Cealaltă variantă „extremă” este aceea că cei mai în
vârstă şi-au schimbat atitudinile sub presiunile mass-media sau a altor instanţe de
socializare astfel încât au devenit apropiate de cele ale tinerilor (fapt care ar fi
susţinut de intensitatea cu care sunt respinse presupusele aspecte pozitive legate
de consumul de alcool şi sunt acceptate cele negative).

89
 Mediul familial influenţează subiecţii în sensul că frecvenţa consumului de
alcool al părinţilor îi face pe subiecţi să accepte în mai mică măsură aspectele
pozitive legate de băutură, în mi mare măsură cele negative şi, în plan
comportamental, să bea mai rar. Probabil că învăţarea socială funcţionează în
sensul adoptării comportamentelor şi atitudinilor care par dezirabile în urma
analizării consecinţelor acestora (adică nu ar fi vorba de o simplă învăţare prin
imitaţie).
Cunoaşterea consecinţelor reale ale consumului excesiv de alcool pe
termen lung conduce la o atitudine pozitivă de mai mică intensitate în raport cu
băutura (pe când ne-acceptarea acestor consecinţe augmentează atitudinea
pozitivă faţă de alcool). În mod simetric, acceptarea falselor consecinţe pozitive ale
consumului excesiv, pe termen lung, de băutură implică o atitudine pozitivă mai
intensă faţă de alcool (iar respingerea falselor consecinţe conduce la scăderea
intensităţii atitudinii pozitive). Aspectul esenţial îl reprezintă faptul că nivelul de
cunoaştere a problematicii consumului excesiv de alcool influenţează exact acea
dimensiune a atitudinii faţă de băutură care este legată de comportamentul
manifest (frecvenţă şi cantitate a consumului). Astfel, dacă s-ar putea transmite mai
multe cunoştinţe adecvate despre consecinţele reale ale alcoolismului şi dacă ar
putea fi eliminate falsele credinţe vizând presupusele efecte pozitive ale băuturii, ar
exista şanse reale pentru îmbunătăţirea atât a atitudinilor cât şi a conduitelor în
acest domeniu.
Asocierea petrecerii timpului liber împreună cu prietenii de consumul de
alcool este mai frecventă în cazul celor care au o atitudine pozitivă mai intensă faţă
de băutură. Probabil că o cultură a timpului liber petrecut în mod sănătos
promovată prin şcoală, mass-media, internet ar avea şanse să schimbe optica
conform căreia întâlnirea cu cei apropiaţi are mai multă savoare dacă e asociată şi
cu un pahar de băutură (din păcate, şi ideea de a fi „gazdă bună” presupune,
adesea a oferi „ceva de băut” musafirilor).
O ultimă idee pe care dorim s-o subliniem: simpla cunoaştere abstractă a
consecinţelor negative ale consumului de alcool nu este suficientă pentru a
schimba modele de conduită. Oamenii se pot gândi foarte uşor că modul în care
consumă ei băutură este total inofensiv, consecinţele negative vizându-i pe cei
care fac excese. Ideea cea mai dificil de combătut, credem noi, este aceea
conform căreia „consumul social” nu prezintă riscuri (deşi, sub această mască, se
poate ascunde chiar dependenţa de alcool).

Bibliografie

Adams G., Berzonsky M. D., Psihologia adolescenţei, ed. Polirom, Iaşi, 2009
Băban A., coord., Consiliere educaţională, ed. S.C. Psinet SRL, Cluj Napoca, 2003
Fugăreţu-Urea R, Introducere în psihopedagogia inadaptării şi devianţei
comportamentale, ed. Fundaţiei România de Mâine, Timişoara, 2007
Gândul, 19 martie 2008
Tihan E., SOS – Asistenţa Socială, 2002, http://asis.ubbcluj.ro/Carti/SOS-
AsistentaSociala.pdf

90
 Anexa II.

CHESTIONAR

Persoanele vizate sunt cele având vârsta minimă de 14 ani

Prin prezenta cercetare ne propunem să cunoaştem opiniile dumneavoastră

referitoare la fenomenul infracţionalităţii juvenile şi la mijloacele de combatere şi
prevenire ale acestui fenomen şi de asemenea să surprindem modul în care se
raportează locuitorii judeţului Alba la problematica consumului de alcool.
Informaţiile pe care le culegem vor fi tratate statistic în condiţiile asigurării
anonimatului (nimeni nu va şti de unde provin informaţiile existente într-un
chestionar completat). Vă rugăm, în consecinţă, să răspundeţi cât mai sincer. Vă
mulţumim!

Tema 1: Evoluţia fenomenului delincvenţei juvenile

1. În opinia dumneavoastră infracţionalitatea din LOCALITATEA DVS. în ultimii 3 ani a:

a) a crescut f. d) a scăzut e) a scăzut f.
b) a crescut mult c) a rămas la fel 9. NS / NR
mult mult mult

2. În opinia dvs. nr. infracţiunilor comise de MINORI ŞI TINERI în LOCALITATEA DVS. în

ultimii 3 ani a:
a) a crescut f. b) a crescut c) a rămas la d) a scăzut e) a scăzut f.
9.NS / NR
mult mult fel mult mult

3. În opinia dvs. numărul infracţiunilor grave comise ÎN ROMÂNIA în ultimii 3 ani a:

a) a crescut f. b) a crescut c) a rămas la d) a scăzut e) a scăzut f.
9.NS / NR
mult mult fel mult mult

4. Care sunt în opinia dvs. infracţiunile comise de MINORI ŞI TINERI care au crescut cel mai mult
în LOCALITATEA DUMNEAVOASTRĂ în ultimii 3 ani? ( 3 ALEGERI)
1. Furt din locuinţă 2. Furt din automobil 3. Furt de automobile 4. Tâlhărie 5. Furt din buzunare
6. Omor 7. Omor fără intenţie 8. Vătămare corp. gravă 9. Viol 10. Prostituţie
11. Pruncucidere 12. Violenţa domestică 14. Alta, care?.................

5. Cum a evoluat în opinia dvs. numărul infracţiunilor comise de MINORI ŞI TINERI în

LOCALITATEA DVS. în 2007 faţă de perioadă dinainte de 1989?
a) a crescut f. b) a crescut mult c) a rămas la fel d) a scăzut e) a scăzut f. 9. NS / NR
mult mult mult

6. Cum apreciaţi că este ACUM numărul infracţiunilor comise de MINORI ŞI TINERI în LOCALITATEA
DVS.?
a) F. mare b) Mare c) Nici mare nici mic d) Mic e) F. mic NS/NR

7. Care din următoarele infracţiuni sunt pentru dvs. cele mai grave? (3 ALEGERI):
1. Furt din locuinţă 2. Furt din automobil 3. Furt de automobile 4. Tâlhărie 5. Omor

91
6. Furt din 7. Distrugerea de 8. Vătămare corporală gravă 9. Viol 10. Prostituţie
buzunare bunuri
11. Pruncucidere 12. Omor fără intenţie 13. Lovituri cauzatoare de 14. Alta, care?.................
moarte
Tema 2: Cauze şi efecte ale delincvenţei juvenile

8. Care este în opinia dvs. principala cauză a infracţiunilor comise de MINORI ŞI TINERI? O
ALEGERE
1. Sărăcia 2.Şomajul din 3. Consumul de droguri 4. Influenţa
localitate prietenilor
5. Educ. familială 6. Teribilismul 7.Naivitatea unor victime care 8. Consumul de
deficitară vârstei favorizează comiterea infracţiunii alcool
9. Lipsa 10. Neşansa, 11.Scăderea autorităţii părinţilor şi 12. Alta, care?
educaţiei ghinionul neglijenţa lor …….

9. Care sunt în opinia dumneavoastră cele mai importante consecinţe ale infracţiunilor comise
de MINORI ŞI TINERI?
1.Creşte nesiguranţa
cetăţenilor
5.Oamenii se mută din
localitate
9.Scade participarea
oamenilor la activităţile
comune în localitate
13. Creşte consumul de
alcool şi droguri
(3 ALEGERI)
2. Scade preţul locuinţelor în 3. Scade încrederea 4.Diminuează forţa
zonă în autorităţile publice legilor
6. Creşte neîncrederea dintre 7. Se stopează unele 8. Creşte abandonul
oameni investiţii în zonă şcolar
10. Scade ataşamentul 11. Creşte numărul
12. Creşte numărul de
oamenilor pentru localitatea familiilor care se
copii ai străzii
în care locuiesc destramă
16. Alta, care.................................................................

Tema 3: Siguranţa publică şi teama de victimizare

10. Credeţi că este posibil să fiţi victima uneia dintre urm. infr. în localitatea
dvs.? (3 ALEGERI)
1. Furt din locuinţă 2. Furtul din automobilul 3. Batjocorit(ă) de 4. Tâlhărie
pers tineri
5. Agresiune fizică 6. Lovituri cauzatoare de 7. Omor prin 8. Viol
moarte imprudenţă
9. Vătămare corporală gravă 10. Omor 11. Violenţa domestică 12.Agresat(ă) verbal
13. Furtul automobilului 14. Furt din buzunare 15. Înşelăciune 16. Alta, care
personal

11. În ce măsură vă simţiţi în siguranţă atunci când mergeţi seara pe stradă

în localitatea dvs.?
1. În f. mare 2. În mare 3. Nici mare nici 4. În mică 5. În f. mică 9. NS/
măsură măsură mică măsură măsură măsură NR

12. În ce măsură vă simţiţi în siguranţă atunci când rămâneţi seara singur(ă)

în locuinţa dvs.?
1. În f. mare 2. În mare 3. Nici mare nici 4. În mică măsură 5. În f. mică 9. NS/ NR
măsură măsură mică măsură măsură

13. De care din următoarele categorii de persoane vă temeţi mai mult în

localitatea dvs.? (3 ALEGERI)
1. Bandele de tineri 2. Hoţii de buzunare 3. Tinerii cu comportament violent

92
4. Persoanele în stare de 5. Persoanele străine care fac remarci 6. Persoanele care mă abordează
ebrietate răutăcioase la adresa mea insistent, se ţin de mine
7. Persoanele care încalcă 8. Vandalii (cei ce distrug fără motiv) 9. Alta.
liniştea publică Care? ............................................
....

14. În cursul ULTIMILOR 3 ANI dvs., un membru al familiei sau o cunoştinţă (prieten) aţi fost victima
unei infracţiuni?
DA Nu Dacă da, despre ce infracţiune este vorba?
1. Chiar dvs. 1 2
2. Un membru al familiei mele 1 2
3. O cunoştinţă, (rudă, prieten) 1 2

15. De cate ori aţi fost DUMNEAVOASTRĂ victima unei infracţiuni în ACEST AN?
1. O data 2. De 2 ori 3. De 3 ori sau mai mult 4. Niciodată 9. NS/NR

16. Dar în ULTIMII 2 ANI de câte ori aţi fost victima unei infracţiuni?
1. O data 2. De 2 ori 3. De 3 ori sau mai mult 4. Niciodată 9. NS/NR

17.Ce metode de protecţie împotriva infracţiunilor folosiţi atunci când vă

deplasaţi seara prin localitatea în care locuiţi? (1-10 ALEGERI)
1.Evit persoanele
2. Merg însoţit(ă) 3.Evit grupurile de tineri
suspecte
4.Evit zonele slab 6.Folosesc un mijloc de transport în
5.Evit anumite zone din localitate
iluminate comun
7.Folosesc maşina 8.Folosesc instrumente de
9.Învăţ tehnici de autoapărare
personală autoapărare: baston, cuţit, pistol, etc.
10. Alta. Care? ......
11. Niciuna 99. NS/NR

18. Ce măsuri aţi luat pentru protecţia locuinţei dvs? (1-7 ALEGERI)
1.Am pus încuietori 2.Am pus interfon, cameră 3.Anunţ vecinii 4. Am luat un câine
speciale video, web de supraveghere
5. Am construit un 6. Nicuna 7. Alta. Care?... 9 NS/NR
gard de protecţie

19 Ce măsuri aţi luat pentru protecţia maşinii dumneavoastră? (1-5

ALEGERI)
1.O parchez în garaj 2. O parchez pe o stradă luminată 3.Am instalat alarmă
4. Nici o măsură 5. Alta................................................ 6 Niciuna 9 NR/NS

20. Dumneavoastră obişnuiţi să urmăriţi la TV sau să citiţi ştiri despre

infracţiuni sau infractori?
1. Foarte des 2. Des 3. Nici des nici rar 4. Rar 5. Foarte rar 6. Niciodată 9. NS / NR

Tema 4: Tratamentul judiciar acordat minorilor şi tinerilor delincvenţi

21. Un minor judecat pentru o infracţiune, INDIFERENT CARE, trebuie să aibă acelaşi tratament
în timpul procesului ca şi un adult? 1. Da 2. Nu 9. NS / NR

93
22. Un minor vinovat pentru comiterea unei INFRACŢIUNI GRAVE trebuie pedepsit la fel ca un
adult?
1.Da 2.NU 9.NS/NR Explicaţi...............................................................................................................

23.Un minor vinovat de infracţiuni MAI PUŢIN GRAVE trebuie pedepsit la fel ca un adult?
1.Da 2. NU 9. Ns / Nr Explicaţi............................................................................................................

24. În opinia dumneavoastră legea ar trebui:

1. Să vină mai mult în 2. Să pedepsească 3. Să acorde atenţie în
9. NS/NR
apărarea drepturilor victimei infractorul egală măsură ambelor părţi

25. Credeţi că este nevoie să existe o asociaţie sau mai multe asociaţii care să promoveze şi să
apere drepturile victimelor infracţiunilor? 1. DA 2. NU 9. NS/NR

26. Ar trebui să se facă ceva în cazul minorilor care încalcă legea şi nu răspund penal pentru că
au mai puţin de 14 ani? (1-3 ALEGERI)
1. Da, prevenţie (să fie ajutaţi să evite încălcarea legii) 9.NS/NR
2. Da, mustrări şi măsuri educative
3. Da, programe de asistenţă psiho-socială pentru ei şi părinţii lor
4. Nu trebuie să se facă nimic, sunt prea mici

27.Care sunt în opinia dvs. cele mai potrivite pedepse pentru următoarele
infracţiuni comise de minori şi tineri:
Pedeapsa cu Închisoare
Infracţiunea
moartea pe viaţă
1. Agresiune fizică 1 2
2. Furt din locuinţe 1 2
3. Furt din maşină 1 2
4. Înşelătorie 1 2
5. Pruncucidere 1 2
6. Omor 1 2
7. Furt din buzunare 1 2
8. Furt de autoturisme 1 2
9. Viol 1 2
10. Distrugere de bunuri 1 2
11. Tâlhărie 1 2
12. Alta. Care?
1 2
Amendă Supravegherea Alta,
Închisoare
penală în comunitate care?
3 4 5 6
3 4 5 6
3 4 5 6
3 4 5 6
3 4 5 6
3 4 5 6
3 4 5 6
3 4 5 6
3 4 5 6
3 4 5 6
3 4 5 6
3 4 5 6

Tema 5: Controlul şi prevenirea delincvenţei juvenile

28. Ce ar trebui să facă în opinia dvs. Poliţia pentru ca cetăţenii să se simtă în siguranţă?
(3 ALEGERI)
1. Să asigure ordinea în localitate 2. Să răspundă prompt la solicitările 3.Să aplice prompt sancţiuni
cetăţenilor celor certaţi cu legea
4.Poliţiştii să fie vizibil prezenţi pe 5.Să ofere informaţii corecte despre 6. Altceva. Ce?...
stradă pentru a descuraja infractorii localitate şi instituţiile din aceasta

29. Care este în opinia dvs. cea mai eficientă instituţie în lupta împotriva infracţiunilor comise de
minori şi tineri? (O ALEGERE)
1. Poliţia 2. Justiţia 3. Guvernul 4.Primăria
5. Protecţia 6. Organizaţiile 7. Organizaţiile
8. Alta 9. NS/NR
copilului neguvern. internaţionale

94
30. Cum apreciaţi activitatea poliţiei de combatere a infracţiunilor comise de minori şi tineri ÎN
LOCALITATEA DVS.?
3. Nici bună nici 5. Foarte
1. Foarte bună 2. Bună 4. Slabă 9. NS/NR
rea slabă

31.Care sunt în opinia dvs. instituţiile care ar trebui să se implice cel mai
mult în prevenirea infracţiunilor comise de minori şi tineri? (3 ALEGERI)
1.Poliţia 2.Justiţia 3.Primăria locală 4.ONG-urile
5.Şcoala 6.Biserica 7.Familia 8.Cetăţenii
9.Alta. Care? 99 NR/NS

32. Cum sunt, în opinia dvs., sancţiunile aplicate minorilor şi tinerilor care
au comis infracţiuni?
0. Nu au fost aplicate 1.Foarte blânde 2.Blânde 3.Moderate
5.Severe 6.Foarte severe 9. NS/NR

33. Care ar fi în opinia dumneavoastră cele mai importante 3 măsuri care ar trebui luate pentru
combaterea infracţiunilor comise de minori şi tineri?
1.
2.
3.

34. În opinia dvs. ce ar trebui să facă cetăţenii pentru a contribui la combaterea şi prevenire
delincvenţei juvenile?
.....................................................................................................................................................................
.....................................................................................................................................................................
.....................................................................................................................................................................
.....................................................................................................................................................................

Tema 6: Colaborarea cetăţenilor cu poliţia pentru combaterea şi prevenirea delincvenţei

35.Cum apreciaţi următoarele afirmaţii referitoare la activitatea poliţiei:

Parţial Parţial Nu NS /
Adevărat Neadevărat
adevărat neadevărat ştiu NR
1. Prezenţa poliţiei pe stradă descurajează
1 2 3 4 8 9
comiterea de infracţiuni
2. Poliţia îi nedreptăţeşte pe cei cu o
1 2 3 4 8 9
condiţie socială modestă
3. Poliţia se ocupă de infracţiuni în mod
1 2 3 4 8 9
corespunzător
4. Poliţia se ocupă de victimele
1 2 3 4 8 9
infracţiunilor şi le ajută
5. Poliţia este ajutor şi prieten al
1 2 3 4 8 9
cetăţenilor
6. Poliţia se ocupă în mod
1 2 3 4 8 9
corespunzător de ordinea publică
7. Poliţia este ineficientă din cauza
1 2 3 4 8 9
corupţiei poliţiştilor
8. Poliţia este aspră cu cei săraci şi
1 2 3 4 8 9
blândă cu cei bogaţi

95
36. Dacă aţi fost victima unei infracţiuni aţi anunţat poliţia? 1.Da 2.NU 8. N-a fost cazul

37. În cazul în care aţi sesizat poliţia pentru a reclama o infracţiune sau o altă problemă sunteţi
mulţumit de modul în care aceasta a rezolvat solicitarea dvs.?
1.F. mulţumit 2.Mulţumit 3.Aşa şi a 3.Nemulţumit 4.F nemulţumit 8. NC 9. NR

38. În localitatea dvs. există zone în care vă este teamă să vă deplasaţi în timpul nopţii?
1. Da 2.NU Dacă DA, care sunt?.......................................................................................................

CONSUMUL DE ALCOOL ŞI DROGURI

39 În ce măsură sunteţi de acord cu următoarele propoziţii dezacord Acord

referitoare la consumul de alcool? NR
Total Parţial parţial Total
1. Te face să te simţi mai liniştit, să uiţi de toate grijile 1 2 3 4 9
2. Te ajută să comunici mai uşor, să te înţelegi cu ceilalţi 1 2 3 4 9
3. Îţi dă mai multă putere, te ajută la munca fizică 1 2 3 4 9
4. Pe cei mai tineri îi face să se simtă adulţi, oameni mari 1 2 3 4 9
5. Te poate proteja de infecţii, de diferite boli 1 2 3 4 9
6. Îi face pe oameni să devină violenţi 1 2 3 4 9
7. Îi face pe oameni să-şi piardă controlul, să nu mai ştie ce fac 1 2 3 4 9
8. Duce la certuri în familie 1 2 3 4 9
9. Creează serioase probleme la locul de muncă 1 2 3 4 9
10. Creează serioase probleme de sănătate 1 2 3 4 9
11. Este cauza multor divorţuri 1 2 3 4 9
12. Creşte riscul comportamentelor antisociale (furt, crimă, etc.) 1 2 3 4 9
13. Alt efecte. Care? 1 2 3 4 9
14. Alt efecte. Care? 1 2 3 4 9
40. Cât de des consumaţi, în mod obişnuit, băuturi alcoolice?
de câteva ori
zilni o dată pe o dată mai rar, N
pe deloc
c săptămână pe lună ocazional R
săptămână
1. BERE 1 2 3 4 5 6 9
2. VIN 1 2 3 4 5 6 9
3. BĂUTURI TARI 1 2 3 4 5 6 9

41. Atunci când consumaţi alcool, cam ce cantitate obişnuiţi să beţi?

1. 2. 3. 4. 5. 6.
1. BERE
Deloc Un pahar O sticlă (halbă) 2-3 sticle (halbe) 4-5 sticle (halbe) 6 sau mai mult

1. 2. 3. 4. 5. 6.
2. VIN
Deloc (1 pahar) (2 pahare) (3-5 pahare) 1-2 sticle Peste 2 sticle

2. 3. 4. 5. 6.
3. BĂUTURI 1.
1 cinzeacă Cam 1 deţ Cam 2 păhărele 3-5 păhărele Mai mult de o sticlă
TĂRI Deloc
(50 ml) (100 ml) (200 ml) (300-500 ml) (peste 500 ml)

42. Înaintea sau în timpul meselor zilnice obişnuiţi să consumaţi alcool?

de câteva ori o dată pe o dată pe mai rar,
zilnic deloc NR
pe săptămână săptămână lună ocazional
1. BERE 6 5 4 3 2 1 9
2. VIN 6 5 4 3 2 1 9
3. BĂUTURI TARI 6 5 4 3 2 1 9

96
43. Părinţii dvs. obişnuiesc sau obişnuiau să consume alcool?
1. Consum al de câteva ori pe o dată pe o dată pe mai rar,
zilnic deloc NR
TATĂLUI: săptămână săptămână lună ocazional
1. BERE 6 5 4 3 2 1 9
2. VIN 6 5 4 3 2 1 9
3. BĂUTURI TARI 6 5 4 3 2 1 9

2. Consum al de câteva ori pe o dată pe o dată pe mai rar,

zilnic deloc NR
MAMEI: săptămână săptămână lună ocazional
1. BERE 6 5 4 3 2 1 9
2. VIN 6 5 4 3 2 1 9
3. BĂUTURI TARI 6 5 4 3 2 1 9

44. Atunci când vă petreceţi timpul liber împreună cu prietenii, ce faceţi de

obicei?
F. rar / F.
Rar Des NR
niciodată des
1. Faceţi sport 1 2 3 4 9
2. Jucaţi table, şah, cărţi 1 2 3 4 9
3. Vă plimbaţi 1 2 3 4 9
4. Mergeţi la o cafea 1 2 3 4 9
5. Daţi o petrecere la care se consumă băuturi alcoolice 1 2 3 4 9
6. Daţi o petrecere la care NU se consumă băuturi alcoolice 1 2 3 4 9
7. Mergeţi la un bar / restaurant unde consumaţi şi băuturi alcoolice 1 2 3 4 9
8. Mergeţi la un bar / restaurant unde NU consumaţi băuturi alcoolice 1 2 3 4 9
9. Mergeţi într-o excursie în care se consumă şi băuturi alcoolice 1 2 3 4 9
10. Mergeţi într-o excursie în care NU se consumă şi băuturi alcoolice 1 2 3 4 9
11. Vă uitaţi împreună la televizor consumând şi alcool 1 2 3 4 9
12. Vă uitaţi împreună la televizor FĂRĂ SĂ consumaţi alcool 1 2 3 4 9
13. Ascultaţi muzică împreună consumând şi alcool 1 2 3 4 9
14. Ascultaţi muzică împreună FĂRĂ SĂ consumaţi alcool 1 2 3 4 9
15. Altceva, ce anume……….....……………………………….. 1 2 3 4 9
45. Produceţi în gospodărie în mod obişnuit sau primiţi frecvent de la rude, prieteni sau alte
persoane băuturi alcoolice? 1. Da 2. Nu

46. Dacă DA, vă rugăm să indicaţi cantitatea aproximativă:

1. VIN aprox. _____ litri NC 888 NR 999 2. ŢUICĂ aprox. _____ litri NC 888 NR999

47. Care este FRECVENŢA MAXIMĂ a consumării următoarelor tipuri de băuturi

alcoolice care vi se pare normală, rezonabilă?
de câteva ori o dată pe o dată mai rar,
zilnic deloc NR
pe săptămână săptămână pe lună ocazional
1. BERE 6 5 4 3 2 1 9
2. VIN 6 5 4 3 2 1 9
3. BĂUTURI TARI 6 5 4 3 2 1 9

48. Atunci când o persoană consumă alcool, care credeţi că este CANTITATEA MAXIMĂ la o
ocazie care poate fi considerată normală, rezonabilă?
1. BERE 2. Un pahar 3. O sticlă (halbă) 4. 2-3 sticle (halbe) 5. 4-5 sticle (halbe) 6. 6 sau peste 9 NR

2. 1 pahar 3. 2-3 pahare 4. 4-5 pahare 5. 1-2 sticle 6. peste 2 st.

2. VIN 9 NR
sub 200 ml 200- 500 ml 500-1000 ml 1-2 litri peste doi litri

97
3. BĂUTURI 2. 1 cinzeacă 3. 1 deţ 4. 2 deţuri 5. 2-4 deţuri 6. o fele
9 NR
TĂRI sub 50 ml 50 - 100 ml 100-200 ml 200-500 ml peste 500 ml

49. La ce vârstă aţi consumat prima oară băuturi alcoolice?________ 88 N-a consumat 99 NR

50. Ce v-a determinat să consumaţi pentru prima oară alcool?

1. Curiozitatea 1. Da 2. Nu 8 NC
2. Dorinţa de a vă simţi adult 1. Da 2. Nu 8 NC
3. Faptul că vi s-a oferit de către un membru al familiei 1. Da 2. Nu 8 NC
4. Faptul că prietenii dvs. consumaseră deja alcool 1. Da 2. Nu 8 NC
5. Altceva. Ce? __________________________________________________________________

51. Care credeţi că sunt, pe termen lung, efectele consumului exagerat

de alcool?
DA NU Nu ştiu NR
1. Dă dependenţă, devine o necesitate zilnică 1 0 8 9
2. Afectarea capacităţii de gândire, demenţă alcoolică 1 0 8 9
3. Boli cardiovasculare 1 0 8 9
4. Boli ale ficatului, hepatită cronică, ciroză 1 0 8 9
5. Varice pe esofag care, prin ruptură, pot duce la deces 1 0 8 9
6. Boli de stomac, gastrită cronică, proastă absorbţie intestinală 1 0 8 9
7. Afecţiuni ale pancreasului, pancreatită 1 0 8 9
8. Favorizarea gutei 1 0 8 9
9. Afectarea nervilor membrelor, nesiguranţă sau incapacitatea de a merge 1 0 8 9
10. Tremurături ale mâinilor 1 0 8 9
11. Impotenţă 1 0 8 9
12. Favorizează circulaţia sângelui 1 0 8 9
13. Stimulează digestia 1 0 8 9
14. Stimulează sistemul nervos 1 0 8 9
15. Combate insomnia 1 0 8 9
16. Creşte capacitatea de rezistenţă la stres 1 0 8 9
17. Încălzeşte organismul 1 0 8 9
18. Creşte capacitatea de efort a organismului 1 0 8 9
19. Distruge paraziţii intestinali 1 0 8 9
20. Creşte performanţele sexuale 1 0 8 9
21. Prelungeşte viaţa 1 0 8 9
22. Alta, care?.................................................................................................. 1 0 8
52. În opinia dumneavoastră consumul de băuturi alcoolice în localitatea
dvs. în ultimii ani:
1. A crescut foarte mult 2. A crescut mult 3. A rămas la fel
4. A scăzut puţin 5. A scăzut mult 6. NS / NR

53. Dumneavoastră AŢI FOST TENTAT vreodată să consumaţi droguri? 1. DA 2. NU

1. Dacă răspunsul este DA, care au fost motivele pentru a încerca:

1.
2.
3.

2. Dacă NU, care au fost motivele pentru a nu încerca:

1.
2.
3.

98
54.Vi s-a întâmplat vreodată ca cineva să vă propună să cumpăraţi droguri de la el (ea)?
1 Da 2 NU
Dacă DA, ce drog anume:.......................................................................................................... 8 NC

55. Dumneavoastră aţi consumat vreodată droguri? 1 Da 2 Nu

Dacă DA, ce drog anume:................................................................................... 8 N-a consumat

56. Dacă aţi consumat droguri, care au fost motivele?

1. Curiozitatea 8 NC
2. Pentru a face pe plac prietenilor 8 NC
3. Am consumat drog pentru a depăşi o situaţie stresantă 8 NC
4. Am consumat drog pentru a nu fi respins de prietenul (a) mea 8 NC
5. Am consumat drog pentru a-mi creşte performanţele sexuale 8 NC
6. Am consumat drog pentru a-mi mării performanţele intelectuale 8 NC
7. Altul............................................................................................................................................. 8 NC
8 N-a consumat

57. DACĂ aţi consumat droguri cum aţi reuşit să le procuraţi? 8 N-a consumat
.....................................................................................................................................................................
.....................................................................................................................................................................
.....................................................................................................................................................................
....................................................................................................................................................................

58. Dumneavoastră obişnuiţi să consumaţi droguri în prezent? 1. DA 2. NU

59. Dumneavoastră credeţi că s-ar putea întâmpla să consumaţi droguri în viitor? 1. DA 2. NU

60. Dacă obişnuiţi să consumaţi droguri unde faceţi acest lucru? (1-6 ALEGERI) 8 Nu
consumă
1. Acasă 2. La prieteni 3. La petreceri
4. Pe stradă 5. La discotecă 6. Altundeva..................................

61. Cât de informat credeţi că sunteţi în legătură cu consecinţele consumului

de droguri?
5. F. bine informat 4 Bine informat 3 Aşa şi aşa 2 Slab informat 1. F. slab informat 9. NS/NR

62. Printre rudele, prietenii sau cunoştinţele dvs. există cineva care consumă droguri? 1. DA 2: NU
Dacă DA, este vorba despre:
1. rude 2. prieteni 3. cunoştinţe apropiate 8 Nu există astfel de persoane

63. În opinia dumneavoastră cât de gravă e problema consumului de

droguri astăzi în România?
1. Foarte gravă 2. Gravă 3. Nici gravă nici lipsită de gravitate
4. Puţin gravă 5. Foarte puţin gravă 9. NS / NR
64. În opinia dumneavoastră cele mai bune măsuri pentru combaterea consumului de alcool
sunt (TREI ALEGERI IERARHIZATE ÎN ORDINEA IMPORTANŢEI):
1. Educaţia pentru sănătate a tinerilor şi a publicului larg 1
2. Pedepsirea comercianţilor care vând băuturi alcoolice minorilor 2
3. Impunerea unor taxe mari (accize) pentru băuturile alcoolice 3
4. Interzicerea reclamelor pentru băuturile alcoolice 4
5. Inscripţionarea băuturilor alcoolice cu avertismente referitoare la efectele consumului 5
asupra sănătăţii

99
6. Reducerea prin lege a orarului de funcţionare al localurilor publice care vând alcool 6
7. Educarea civică a tinerilor şi a publicului larg 7
8. Alta, care 8

65. În opinia dumneavoastră cele mai bune măsuri pentru reducerea consumului de droguri sunt
(TREI ALEGERI IERARHIZATE ÎN ORDINEA IMPORTANŢEI ):
1. Mărirea pedepselor pentru comercializarea drogurilor 1
2. Promovarea unor modalităţi alternative de petrecere a timpului liber 2
3. Politici publice pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale 3
4. Asigurarea de servicii medicale şi terapie pentru consumatorii de droguri 4
5. Campanii de informare cu privire la consecinţele negative ale consumului de droguri 5
6. Mărirea pedepselor pentru deţinerea de droguri 6
7. Intensificarea acţiunilor poliţiei de combatere a comerţului cu droguri 7
8. Întărirea controlului la graniţe 8
9. Educarea tinerilor şi publicului cu privire la efectele nocive ale drogurilor 9
10. Oferirea de sprijin şi instruire persoanelor suprasolicitate pentru a face faţă stresului 1
(managementul stresului) 0
11. Alta, care........................................................................................................................... 11

66. În ce măsură sunteţi de acord cu afirmaţiile de mai jos:

Dezacord Acord NS /
Total Parţial parţial Total NR
1. Consumul de droguri trebuie legalizat 1 2 3 4 9
2. Consumul drogurilor uşoare (marijuana) ar trebui legalizat 1 2 3 9
3. Serviciile psihosociale pentru persoanele dependente de
1 2 3 4 9
alcool şi droguri sunt insuficiente
4. Serviciile medicale disponibile pentru persoanele
1 2 3 4 9
dependente de alcool şi droguri sunt insuficiente
5. Pedepsele pentru persoanele care conduc autovehicule
1 2 3 4 9
sub influenţa alcoolului sau drogului ar trebuii mărite
6. Pedepsele pentru persoanelor care consumă alcool sau
1 2 3 4 9
droguri la locul de muncă ar trebuii mărite

67. Cât de mulţumit(ă) sunteţi în general de felul în care trăiţi?

3. Destul de
4. Foarte mulţumit 2. Nu prea mulţumit 1. Deloc mulţumit 8. NŞ 9. NR
mulţumit

Foarte Destul de Nu prea Deloc N N N

68. Cât de mulţumit(ă) sunteţi de ...?
mulţumit mulţumit mulţumit mulţumit C S R
1. sănătatea dvs. 4 3 2 1 8 9
2. serviciul pe care îl aveţi 4 3 2 1 7 8 9
3. banii pe care îi aveţi 4 3 2 1 8 9
4. familia dvs. 4 3 2 1 7 8 9
5. prietenii dvs. 4 3 2 1 7 8 9

69. În prezent 2. căsătorit(ă) cu acte 3. divorţat(ă) 1. necăsătorit(ă)

sunteţi… 5. căsătorit(ă) fără acte / concubinaj 6. separat(ă) 4. văduv(ă) 9. NR
70. Cum apreciaţi veniturile actuale ale gospodăriei dumneavoastră?
1. Nu ne ajung nici pentru strictul necesar 8. NŞ 9.NR
2. Ne ajung numai pentru strictul necesar
3. Ne ajung pentru un trai decent, dar nu ne permitem cumpărarea unor bunuri mai scumpe
4. Reuşim să cumpărăm şi unele bunuri mai scumpe, dar cu restrângeri în alte domenii
5. Reuşim să avem tot ce ne trebuie, fără să ne restrângem de la ceva

71. Aveţi în gospodărie în stare de funcţionare...? Da Nu NR

100
 1. autoturism (inclusiv de la firmă) 1 2 9
2. telefon mobil (inclusiv de la firmă) 1 2 9
3. telefon fix 1 2 9
4. frigider 1 2 9
5. maşină de spălat automată 1 2 9
6. computer 1 2 9
7. cuptor cu microunde 1 2 9
8. geamuri de termopan 1 2 9
9. aer condiţionat 1 2 9

72. În luna trecută ( ), suma totală de bani obţinută de către toţi membrii gospodăriei dvs.
incluzând salarii, dividende, chirii, vânzări etc., a fost cam de milioane lei?
0. nici un venit 98. NŞ 99. NR

73. Dar venitul dvs. personal în luna trecută ( ) a fost cam de milioane lei?
0. nici un venit 98. NŞ 99. NR

74. Cam câţi bani s-au cheltuit, în luna trecută în gospodăria dvs.? ...................... milioane lei
NU LĂSA NECOMPLETAT 98. NŞ 99. NR

75. Care sunt persoanele împreună cu care locuiţi?

1. Soţ/soţie 2. Tatăl dvs. 3.Mama dvs. 4. Tatăl soţiei 5. Mama soţiei 6 Fraţii dvs.
7. Fraţii soţiei 8. Copiii dvs. 9 Locuiţi singur 10 Alta: ____________ 11 Alta: ______________

76. Pentru dvs, partener(ă) şi părinţii dvs. vă rugăm să indicaţi nivelul de studii şi ocupaţia
Max 8 cls. 10 cls profesionala Liceu postliceala universitate
Studii subiect 1 3 4 5 6 7
Studii soţ / soţie 1 3 4 5 6 7
Studii mamă subiect 1 3 4 5 6 7
Studii tată subiect 1 3 4 5 6 7

Ocupaţia subiectului ____________________ Ocupaţia soţului / soţiei ____________________

Ocupaţia mamei sub. ____________________ Ocupaţia tatălui sub. _______________________

77. Subiectul locuieşte

1. La oraş 2. În sat aparţinător de oraş 3. În sat centru de comună 4 În alt sat al comunei

Oraşul:________________________ NC Satul aparţinător de oraş___________________NC

Comuna_______________________ NC Satul__________________________________NC

78 Apartenenţă de sex 1. Masculin 2 Feminin

79. Distanţa de la reşedinţă până la cel mai apropiat oraş________ km 888 NC (pentru urban)

80. Vârsta_________________Etnia_____________________________

Operator de interviu…………………………………………………………………………….

101