Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cuprins
***
1
Cursul 2: Teorii despre infracționalitate // licentă 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică
1 Pentru cei care parcurg sau au o formare profesională în domenii juridice/drept o noțiune mult mai familiară și asemănătoare termenului de
,,teorie,, este cea de ,,dogmă,,. În psihologie teoria se supune verificării empirice pe când în drept, dogma reprezintă o prescripție
fundamentată pe o serie de idei filosofice și percepte ideologice în funcție de care juriștii își crează reglementările și procedurile care le
ghidează activitatea.
2 Atragem atenția asupra faptului că termenul crime din limba engleză nu înseamnă crimă în limba română ci echivalează cu un termen cu o
2
Cursul 2: Teorii despre infracționalitate // licentă 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică
degrabă speculativ cât și pe cele care se apropie mai mult de exigențele verificarii empirice și
corespund mai bine realității. În termeni generali, se poate vorbi mai degrabă despre o
complementaritate între diferite explicații și mai puțin despre o contradicție între acestea. Este
important de reținut faptul că o teorie nu este niciodată confirmată sau infirmată, corectă sau
greșită, ea este mai mult sau mai puțin plauzibilă, cu mai multă sau mai puțină susținere în datele
culese din realitate. În funcție de acest criteriu o paradigmă devine mai utilă sau mai puțin utilă
domeniului.
Conform celor susinute de Howitt (2018) de-a lungul timpului s-au conturat o serie de
abordări despre infracționalitate ce pot fi împărțite în funcție de nivelul explicativ pe care îl au în
vedere, astfel:
(1) Teoriile societale sau de macro nivel care au ca principală asumție ipoteza că încălcarea
legilor este favorizată de modul de structurare a societății (ex. competiția pentru acces la
resursele limitate, diferențele de clasă socială sau diferențele de [rol de] gen 3).
(2) Teoriile care vizează nivelul local sau comunitar postulează ideea că infracționalitatea
apare cu precădere în anumite zone geografice considerate precare. Tot în această
categorie intră și abordările care studiază în ce măsură un infractor alege să comită o
faptă la o anumită distanță de spațiul în care locuiește pentru ca pe de o parte să se
găsească în ,, zona de comfort,, dar pe de altă parte, să se afle la o distanță suficient de
mare pentru a nu ridica suspiciuni asupra sa.
(3) Teoriile care vizează nivelul influenței sociale și de grup urmăresc măsura în care diverși
actori sociali din proximitatea individului (ex: familie, anturaj) exercită o influență
directă în determinarea conduitei sale infracționale.
(4) Teoriile care vizează nivelul individual evidențiază rolul factorilor personali care ar putea
alcătui un cadru propice pentru transgresarea normelor sociale și legale.
În diverse etape de evoluție ale psihologiei judiciare au existat încercări de a descrie
,,personalitatea criminală,,.Astfel, se dorea identificarea acelor caracteristici individuale care ar
face ca o anume persoană să se angajeaze în diverse forme de încălcare a legii.
Însă, rezultatele validate științific au arătat că dinamica psihologică și motivațiile sunt
atât de complexe încât a găsi un singur tipar de particularități personale care să formeze portretul
infractorului reprezintă mai degrabă un efort inutil, o încercare de a descoperi o realitate care nu
există de fapt.
Există în schimb o serie de elemente de personalitate care în urma cercetărilor s-au
dovedit a fi buni predictori pentru implicarea în acțiuni criminale. Printre acestea se numără
tulburarea de personalitate antisocială sau tendințele psihopatice. Literatura de specialitate
sprijină ideea conform căreia indivizii care au un diagnostic de astfel de tulburare sau la care se
regăsesc indicii specifice psihopatiei au implicit și o tendintă de a considera că legile sunt făcute
pentru a fi încălcate și, de asemenea se cred îndreptățiți să ia parte la activități contrare normelor.
Este însă important de remarcat faptul că elementele menționate reprezintă doar predispoziții
3 Conform teoriilor feministe bărbații vor încerca mereu să își mențină statusul social superior și își vor exercita astfel dominanța. Implicațiile
judiciare ale unui astfel de dezechibru de putere socială între persoanele de gen masculin și cele de gen feminin ar presupune- conform acestor
abordări- că bărbații se vor regăsi cel mai adesea în ipostaza de agresori iar femeile și copiii în ipostaza de victime ale acestora.
3
Cursul 2: Teorii despre infracționalitate // licentă 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică
• De obicei persoanele cu leziuni cerebrale incluse în studii se află în categoria celor care
primesc trateamente intensive pentru afecțiunea neuropsihică. Astfel se oferă doar o
imagine parțială a realității studiate pentru că rămân multe lucruri necunoscute în legătură
cu fucționarea persoanelor cu afecțiuni neuropsihice dar care nu beneficiază de tratament.
• În alcătuirea desig-urilor de cercetare de tip comparativ există, în general, dificultăți în
alcătuirea grupelor echivalente (similare din punctul de vedere al caracteristicilor
relevante).
Unul din principalele avantaje ale explicațiilor neuropsihologice ale infracționalității este
faptul că o dată cunoscut diagnosticul se pot proiecta intervenții și tratamente medicale (și mai
puțin psihologice) care să țintească explicit cauza problemei. Alt avantaj este acela că abordările
neuropsihologice sugerează faptul că factorii biologici au o oarecare relevanță în explicarea
conduitei criminale.
Pe de altă parte printre dezavantajele teoriilor neuropsihologice despre infracționalitate
regăsim ideea că bazele și mecanismele biologice ale infracționalității sunt puțin cunoscute. În
plus, chiar și în contextul cunoasterii cauzelor biologice ale fenomenului studiat intervențiile/
terapiile psihologice pot adresa în mică măsură respectivele probleme și pot induce puține
schimbări.
Inteligența și infracționalitatea
Investigarea legăturii dintre inteligență și infracționalitate este mai degrabă un teritoriu al
controverselor și dilemelor decât unul al răspunsurilor clare. Există două ipoteze plauzibile dar
contradictorii.
Astfel, pe de o parte se consideră că persoanele cu un nivel scăzut al inteligenței
comit mai frecvent infracțiuni deoarece au o mai slabă capacitate de adaptare socială, manifestă
mai multe comportamente riscante și au chiar o abilitate redusă de evita capturarea. De
asemenea, se poate prezuma că acestea au o mai slabă capacitate de a înțelege și a acționa în
acord cu normele legale Conform acestei viziuni inteligența este o abilitate generală care are
influență asupra adaptării sociale și implicit conduitele infracționale sunt considerate semne ale
inadaptării (Hernstein & Murray, 1994).
Pe de altă parte argumentele care susțin că infracționalitatea este asociată unui nivel
ridicat de inteligență aduc în sprijinul acestei idei exemple de situații în care fapta, prin natura sa,
presupune existența unor abilități cognitive superioare (Ex: fraude, infracțiuni informatice,
atacuri asupra persoanei sau chiar omucideri care sunt precedate de o planificare elaborată din
partea agresorului).
Disputele și contradicțiile cu privire la relația dintre inteligență și infracționalitate mai
sunt alimentate și de ipoteze ideologice care încearcă să promoveze ideea unei legături puternice
între inteligență și rasă. Aceste ideologii (de extremă dreapta) susțin chiar și ipoteza legăturii
între rasă, inteligență redusă și probabilitatea crescută de apariție a conduitelor infacționale. În
opoziție apar viziunile liberale care neagă existența unor astfel de legături și, în plus, atrag
atenția asupra faptului că astfel de considerații devin periculoase. Pericolul ar consta în faptul că
s-ar putea crede, în mod eronat, că există categorii de persoane tarate, prin simpla apartenența la
o categorie.
Pentru a evita interpretările bazate pe opinii fără fundament în realitatea concretă și chiar
propagarea unor prezumții discriminatorii se recomandă mereu plasarea/revenirea pe planul
verificării empirice a ipotezelor. Așadar, rezultatele provenite din studii de specialitate tind să
6
Cursul 2: Teorii despre infracționalitate // licentă 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică
ilustreze existența unei corelații semnificative dar de intensitate scăzută între nivelul redus al
inteligenței și criminalitate respectiv 0.2 în cazul tinerilor și 0.1 în cazul adulților (Cullen et al,
1997).
Mai precizăm faptul că chiar și atunci când ne referim la concluziile extrase din cercetări
empirice este necesar să avem în vedere limitele care apar chiar și pe acest palier de analiză. De
exemplu, există voci critice în cercetare care semnalează că definirea inteligenței doar în termeni
de IQ (coeficient de inteligență) impune o grilă de lectura prea restrictivă, rigidă și limitată a
realității investigate.
Explorările de detaliu mai evidențiază că atunci când în analiză sunt luate în considerare
mai multe fațete ale inteligenței obținem o cunoaștere mult mai completă și utilă a legăturii
studiate. Mai exact, unele cercetări faptul că persoanele cu o inteligență verbală de nivel
superior prezintă o mai mică probabilitate de a apărea în ipostaza de suspect sau de condamnat
pentru o anume încălcare a legii. Însă acest lucru nu se întâmplă neapărat pentru că aceștia nu ar
comite ilegalități, ci pentru că în situația în care acționează contrar prescripțiilor juridice o bună
capacitate de exprimare îi ajută să evite arestarea și chiar să îi pe anchetatori de nevinovăția lor
(Yun și Lee, 2013). În contrast, persoanele cu un nivel scăzut al inteligenței apar adesea în
ipostaza de suspecți, condamnați, deținuți nu pentru că ar fi semnificativ mai predispuși la
încălcarea prevederilor legale ci pentru că este mult mai probabil ca să nu își poată ascunde fapta
dacă au comis-o, pot mărturisi fapta mai rapid cedând presiunii interogatoriului (Moore, 2011).
sau chiar se pot autoinculpa disproporționat în raport cu implicarea reală pe care au avut-o
Evidențele științifice converg spre concluzia că și atunci când regăsim o legătură
semnificativă între nivelul (scăzut) al inteligenței și infracționalitate este necesar să înțelegem că
nu este vorba de o relație directă ci de una inter(mediată) de alți factori cu o influență majoră. Un
exemplu relevant în acest sens îl reprezintă performanța școlară McGloin et al., 2004; Moffitt,
1993). Autori precum (Hirschi,1969 apud, Moore, 2011) explică procesul de apariție a
comportamentului criminal pornind de la premisa că persoanele cu un nivel scăzut al inteligenței
au de obicei un parcurs școlar deficitar iar aceste dificultăți se transpun destul de des și într-o
absență a acceptării sociale din partea celor din jur (și a celor din mediul școlar în mod specific) .
În consecință, în absența semnelor de acceptare aceste persoane caută validarea socială în alte
contexte, care uneori favorizează devianța socială și criminalitatea.
În afară de performanța școlară, alți factori mediatori care explică legătura dintre
inteligență și infracționalitate ar fi: autocontrolul, presiunea socială venită din partea anturajului
sau starea de bine psihologică.
În final, putem afirma că legătura dintre cele două variabile principale analizate în această
secțiune trebuie interpretată cu precauție.
Totuși, principalul avantaj al abordărilor care își propun identificarea rolului inteligenței
în influențarea conduitei infracționale ar fi acela că psihologii alături de specialiști din alte
domenii (educație) pot propune și implementa intervenții de optimizare a abilităților cognitive iar
această îmbunătățire se poate reflecta în diminuarea riscurilor asociate criminalității. Din acest
punct de vedere, măsurarea coeficientului de inteligență poate constitui un prim pas pentru a ști
ce anume ar trebui să vizeze și să dezvolte respectivele programe. De asemenea, cu ajutorul
diverselor forme de sprijin psihologic se poate acționa și în direcția transformărilor pozitive la
nivelul factorilor mediatori (performanță școlară, auto-control, stare de bine etc.).
Pe de altă parte, atunci când se iau în considerare explicațiile genetice ale inteligenței
experții din sfera psihologiei sau asistenței sociale nu mai au instrumente utile pentru a interveni.
7
Cursul 2: Teorii despre infracționalitate // licentă 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică
În plus, unii autori (Howitt, 2018) susțin că teoriile care au în centrul analizei inteligența sunt
prea puțin utilizabile pentru practicienii care doresc intervenții de ameliorare (rapidă) a
infractorilor.
comportamentului functional sau disfuncțional, adapaptat sau nu din punct de vedere social al
persoanei adulte.
Așadar, pentru specialiștii în domeniile judiciare și mai ales pentru psihologi poate
deveni utilă cunoașterea faptului că prezența unui stil de atașament de tip securizant prezice
relaționarea adaptată. În contrast, existența unui stil de atașament de tip nesecurizant (evitant sau
anxios) poate semnala o relaționare dezadaptativă și prin extensie poate determina creșterea
riscului de manifestare a unor conduite contrare normelor sociale și juridice.
În ciuda avantajului că teoria pune în lumină idei relevante cu privire la dezvoltarea
timpurie a persoanei rămân și o serie de limite ale perspectivelor psihanalitice și neo-
psihanalitice asupra criminaltății. În primul rând puțini psihologi mai folosesc conceptele
originale ale acestor paradigme de interpretare. În plus, chiar dacă ar avea intenția de a le utiliza
nu au mijloace concrete, operaționale și sigure de a sonda viața intrapsihică a individului și de a
surprinde mecanismele proceselor inconștiente responsabile pentru declanșarea unor conduite cu
potential criminogen. De asemenea, chiar și în cazul acelor elemente și procese asupra cărora se
poate interveni cu o eficiență relativă sunt necesare demersuri terapeutice de foarte lungă durată
deoarece mecanismele țintite de terapiile psihanalitice sunt dificil de modificat/optimizat
(Howitt, 2018).
Dependența de infracționalitate
O primă precizare necesară ar fi aceea că în această secțiune a suportului de curs nu ne
propunem să analizăm numai posibila legătură dintre consumul și dependența de substanțe
(droguri, alcool) și criminalitate ci ne intenționăm să evidențiem și în ce măsură și în ce condiții
se poate spune că există persoane dependente de infracționalitate. Mai exact, dorim să facem
câteva precizări generale despre situația indivizilor care par a demonstra un patern pervasiv
(manifestat în contexte multiple și diverse) și repetitiv de încălcare a legii.
Pentru a pune în discuție acestă problematică, Howitt (2018) menționează volumul cu
titlul Addicted to Crime? ( Hodge, McMurran and Hollin,1997), lucrare fundamentată pe premise
că unele persoane dovedesc o puternică persistență în infracțiune în ciuda cunoașterii
consecințelor care decurg din acest tipar comportamental și chiar în codițiile în care ajung să
primească pedepse.
În literatura de specialitate observăm două direcții de definire a dependenței. Astfel, pe de
o parte regăsim modelul maladiv care accentuează rolul factorilor biologici care favorizează
apariția adicției iar pe de altă parte avem de-a face cu abordarea cognitiv-comportamentală a
prblematicii vizate.
Tot Howitt (2018) este cel care enumeră câteva aspecte care justifică asocierea dintre
dependență și infracționalitate. Astfel:
o Există frecvent o co-ocurență între dependențe la infractori, ceea ce înseamnă că
adesea persoanele care comit infracțiuni în mod repetat se regăsesc și în categoria
persoanelor consumatoare de substanțe (ex. droguri).
o Se poate prezuma că atât criminalitatea cât și alte dependențe apar pe fondul acelorași
factori de risc.
o Asemenea altor categorii de dependențe și conduitele infracționale pot căpăta un
caracter persistent și se internsifică treptat, o dată cu trecerea timpului. De aceea este
just să vorbim deseori depre persoane care dezvoltă o ,,carieră infracțională,,.
9
Cursul 2: Teorii despre infracționalitate // licentă 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică
10
Cursul 2: Teorii despre infracționalitate // licentă 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică
Pentru psihologi și pentru alți specialiști din domenii este cunoscut faptul că factorii
biologici și cei de personalitate menționați anterior își manifestă potentialul criminogen doar în
prezența unor factori sociali sau de context care favorizează și declanșează într-un fel sau altul
comiterea unei infracțiuni.
12
Cursul 2: Teorii despre infracționalitate // licentă 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică
Din acest punct de vedere Eynsenck argumentează că principala explicație pentru apariția
comportamentului criminal constă în eșecul condiționării. Mai exact, conform acestei premise
teoretice infractorii se regăsesc într-un stadiu de relativă imaturitate și nu au învățat că
planificarea și săvârșirea unor acțiuni contrare normelor sociale și legale au consecințe nedorite
care se vor răsfrânge asupra lor. Încercând să explicăm cât mai succint acest proces al
condiționării amintim că:
4 În alte suporturi de curs dedicate altor teme vom expune în detaliu motivele pentru care pedeapsa în general și mediile bazate exclusiv pe
aplicarea unor măsuri coercitive au o eficiență redusă în reducerea infracționalității și uneori chiar contribuie la agravarea unor fenomene și
comportamente aflate în strânsă legătură cu criminalitatea.
13
Cursul 2: Teorii despre infracționalitate // licentă 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică
(1960). Conform acestei teorii probabilitatea comiterii de infracțiuni crește atunci când individul
întâmpină dificultăți sau chiar este pus în imposibilitatea de a realiza un scop valorizat social.
Astfel, se poate observa că lipsa resurselor (financiare, sociale, personale) necesare
pentru a concretiza idealul avut în vedere (de exemplu succesul financiar, accederea la un status
social superior) exercită o presiune psihologică împovărătoare pentru persoana în cauză, iar
această tensiune facilitează manifestarea unor comportamente ilegitime (Howitt, 2018, Marsh,
2006).
Spre deosebire de perspectiva propusă de Merton care accentuază valența sociologică și
importanța inechității în determinarea comportamentelor contrare normelor, alți autori susțin că
tensiunea socială provine din compararea intergrupuri sau chiar compararea interpersonală. În
acest sens, persoana care suferă anumite privațiuni materiale sau sociale sesizează dezavantajele
pe care le are în raport cu alte categorii sau cu alți indivizi. (Blau et al, 1982). Discrepanța
observată între propria condiție și situația grupului de referință perceput ca având un anume
avantaj valorizat și dezirabilil accentuază nemulțumirea, frustrarea iar acestea pot devein
catalizatori ai infracționalității.
Ideea că oamenii tratați rău de cei din jur și de către societate în general vor resimți o
serie de tensiuni și trăiri negative ce pot avea drept efect declanșarea unor reacții agresive și a
unor comportamente deviante sau chiar criminale este surprinsă și în cadrul Teoriei Generale a
Tensiunii Sociale. Paradigma este propusă de Robert Agnew în 1992 și este indentificată în
literatura de specialitate sub titulatura General Strain Theory (GST). Autorul dezvoltă pe parcurs
abordarea și aduce precizări suplimentare care au rolul de a construi o punte de legătură mai
solidă între viziunea sociologică și cea psihologică asupra criminalității.
Astfel apare ideea că pe lângă tensiunea obiectivă reimțită de individ și concretizată în
prezența unor circumstanțe pe care în general oamenii le consideră inacceptabile (de exemplu
lipsa hranei, a unui adăpost adecvat) este însoțită și de o tensiune subiectivă. Cea din urmă
depinde în mare măsură de modul în care fiecare persoană percepe și reacțonează în raport cu
datele realității înconjurătoare. Agnew (1997) aduce argumente în sprijinul afirmației că
tensiunile care au cea mai puternică asociere cu infracționalitatea sunt:
• Abuzul și neglijența cu care actualii adulți s-au confruntat în copilărie
• Eșecul de a realiza obiectivele propuse cu ajutorul unor mijloace de acțiune legitimă la
care se adaugă decizia de a acționa contrar normelor și legilor în vigoare.
• Impunerea unei discipline parentale dure sau a uneia dezorganizate (eratice) în copilărie
• Lipsa unui adăpost
• Atitudinea de respingere venită din partea părinților
• Lipsa unui loc de muncă sau calitatea foarte precară a acestuia
Din enumerare observăm că aceste dificultăți au un set de caracteristici definitorii comune ce
formează un fond prielnic acțiunilor neconforme cu legea. Agnew (2001) afirmă că stresorii și
condițiile de trai capătă potential criminogen dacă:
• Sunt percepute ca fiind injuste
• Sunt percepute ca având o magnitudine semnificativă
• Sunt associate cu un slab control social
• Se crează o oarecare presiune sau chiar mecanisme recompensatorii pentru a face față
dificultăților prin intermediul acțiunilor ilicite.
Ca atare autorul concepe o structură conceptuală careinclude trei categorii majore de tensiuni
psiho-sociale asociate criminalității:
15
Cursul 2: Teorii despre infracționalitate // licentă 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică
16
Cursul 2: Teorii despre infracționalitate // licentă 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică
automat la aplicarea pedepsei capitale. La ora actuală se dezbat posibilități de a înlocui pedeapsa
cu moartea cu alte forme de a penaliza această infracțiune (Quraishi, 2020).
Howitt (2018) mai evidențiază situații care în trecut descriau o stare de ,,normalitate
socială,, larg răspândită iar astăzi aceleași contexte fac parte din sfera aspectelor care intră sub
incidența legii. Astfel, în trecut era acceptat ca părinții să aleagă practici de disciplinare a
propriilor copii care astăzi se încadrează în categoria comportamentelor abuzive și sunt interzise
prin lege. De asemenea, în trecut era considerat normal ca o parte din membrii familiei (părinți,
soți) să impună celorlalți (copii, soții) modalități de comportament și să le controleze acestora
toate aspectele vieții de la decizii cotidiene până la elemente cu impact pe termen lung. Astăzi
multe din obișnuințele sociale de atunci sunt incluse în categoria abuzului și violenței domestice.
Un alt exemplu, cu implicații pentru psihologia judiciară, îl constituie ideea susținută și
promovată de unii autori care susțin ipoteza conform căreia criminalii în serie reprezintă o
construcție a FBI. Cu alte cuvinte, existau și înainte de apariția etichetei de ,,criminal în serie,,
persoane care comiteau în mod repetat omucideri dar aceșia nu erau definiți într-un mod specific
și nu erau încadrați în anumite tipologii (de exemplu: criminal în serie vs. criminal în serie
dezorganizat ).
Suntem de părere că, în general, mutațiile axiologice care au condus la producerea unor
modificări în plan legislativ au avut ca scop principal orientarea către susținerea valorilor
democratice și a libertăților personale atât timp cât exercitarea drepturilor proprii nu încalcă
libertatea celor din jur. Credem că acest lucru a devenit valabil fie că a fost vorba de
legalizarea unor conduite considerate initial anti-normative, fie că a fost vorba de procesul
invers, de penalizare a unor obișnuințe considerate initial nomale, dar care în plan concret
periclitau viața și demnitatea unor oameni vulnerabilizați de context.
Ideea conform căreia infracțiunea nu este un tip de comportament ci este o construcție
socială a generat două tipuri de constructivism:
• Constructivismul social slab - cu o redusă putere explicativă și predictivă constructivism
care apare mai degrabă ca reacție la excesul de positivism și la criticile celor care
reproșează unor paradigm lipsa de utilitate practică.
• Constructivismul social puternic –care atestă faptul că niciodată cunoașterea socială nu se
întâmplă liber ci este partizană, confecționată și diseminată de către grupurile care dețin
puterea. Astfel, ea este întotdeauna ideologică și determină de unele interse politico-
sociale de moment.
Ceea ce este identificăm drept valoros în planul abordărilor constructiviste constă, în
primul rând, în aceea că se atrage atenția la procesele sociale care ne schimbă percepția despre
infracționalitate și infractori (Howitt, 2018). În egală măsură, cunoașterea și înțelegerea
principiilor constructiviste ar ajuta agențiile care se ocupă de justiția penală să elaboreze o
perspectivă și o ierarhie coerentă a priorităților pe care le promovează. Nu în ultimul rând se
facilitează redefinirea și reînnoirea percepțiilor asupra infracționalității, distrugând mitul că o
dată definite și prinse în concepte mai mult sau mai puțin complexe realitățile studiate capătă un
caracter rigid, definitiv și imposibil de schimbat.
În schimb, există niște particularități care reduc avantajele asociate constructivismului.
Ne referim la ideea că această viziune nu explică, de fapt, infracționalitatea ci doar cum ajungem
noi să gândim și să interpretăm acest fenomen la nivelul societății. Mai exact teoriile
constructiviste nu oferă o definiție a criminalității ci o imagine a modului nostru de înțelegere a
acestei realități. Astfel, este ușor de intuit că modul în care gândim în legătură cu
17
Cursul 2: Teorii despre infracționalitate // licentă 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică
Concluzii generale
Din prezentarea succintă a teoriilor și perspectivelor care încearcă să ofere explicații
plauzibile pentru apariția comportamentului criminal rezultă faptul că infracționalitatea poate fi
analizată pe mai multe niveluri (de la palierul genetic la cel societal). Este important de
menționat că aceste planuri de analiză sunt mai degrabă complementare decât contradictorii și, în
plus, toate aduc elemente foarte necesare înțelegerii cât mai adecvate a problematicii studiate.
Se mai observă că teoriile cu un caracter mai concret sunt destul de strâns legate de teme
specifice dar și acestea contribuie la înțelegerea globală a infracționalității ca realitate cu
multiple fațete și implicații.
Recomandarea de a înțelege specificul fiecărei teorii și perspective devine utilă pentru că
astfel se crează premisele de a privi realitatea prezentată printr-o grilă de interpretare flexibilă și
deschisă. În acest fel, experții în psihologie judiciară pot căpăta disponibilitatea cognitivă de a
vedea o situație din mai multe puncte de vedere și de a-și adapta soluțiile profesionale pe care le
propun în funcție de situația /cazul pe care îl au în analiză.
Din acest punct de vedere o teorie despre infracționalitate nu trebuie privită ca un set de
opinii expuse la întâmplare ci ca un ansamblu de idei supuse unui permanent proces de verificare
a validității. De aici rezidă importanța dovezilor empirice atât în direcția consolidării unei teorii
cât și în direcția rafinării acesteia pe măsură ce realitatea concretă pe care se sprijină abordarea
explicativă se modifică.
Faptul că înclusiv acest material menționează și unele teorii cu un grad redus al validității
științifice este motivat de ideea că s-a dorit sublinirea ideii că respectivele abordări au existat în
evoluția psihologiei judiciare, având astfel în vedere respectarea unui ,,adevăr istoric,, în
formarea și trasformarea acestei discipline.
Dincolo de trecerea în revistă a unor perspective explicative despre infracționalitate
această expunere reprezintă o invitație implicită pentru cei implicați în domeniile psiho-legale de
contribui prin expertiza practică și de cercetare la inovarea și actualizarea teoriilor pentru ca
acestea să devină cât mai valide științific și mai aplicabile în raport cu problematicile concrete.
Preluând modelul de structurare propus de Howitt (2018) am notat în această prezentare
punctele forte și punctele slabe asociate fiecărei teorii accentuând prin aceasta importanța unui
filtru critic pentru extragerea unor concluzii cât mai aproiate de obiectivitate.
În încheiere, alegem să revenim la remarca initială, a autorului Deniss Howitt, care
susține că teoria, alături de cercetare, este sângele psihologiei. Facem acest lucru din dorința de a
completa această idee cu un detaliu semnificativ. Acesta ar fi că doar teoriile valide științific și
permanent actualizate asigură vitalitatea și funcționarea optimă a „organismului” psihologic.
,,Sănătatea,, unei structuri conceptuale rezidă în logica ideilor care fac parte din acel ansamblu,
din perpetuarea unor prezumții care se pot verifica în realitate și din capacitatea repectivelor
perspective teoretice de a se dezvolta în accord cu dinamica vieții psihosociale. Respectarea
acestor exigențe va crește probabilitatea de a oferi explicații cât mai precise și fiabile ale
comportamentului infracțional și a oricăror alte manifestări.
18
Cursul 2: Teorii despre infracționalitate // licentă 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică
Referințe bibligrafice:
Agnew, R. (1992) ‘Foundation for a general strain theory of crime and delinquency’ Criminology 30, 47–
87.
Agnew, R. (1997). Stability and change in crime over the life course: A strain theory
explanation. Developmental theories of crime and delinquency, 7, 101-132.
Agnew, R. (2001). Building on the foundation of general strain theory: Specifying the types of strain most
likely to lead to crime and delinquency. Journal of research in crime and delinquency, 38(4), 319-361.
doi:10.1177/0022427801038004001
Andrews, D. A., & Bonta, J. (2010). The psychology of criminal conduct. Routledge.
Blau, J., & Blau, P. (1982). The cost of inequality: Metropolitan structure and violent crime. American
Sociological Review, 47(1), 114-129. 10.2307/2095046
Cullen, F.T., Gendreau, P., Jarjoura, G.R. and Wright, J.P. (1997) ‘Crime and the bell curve: lessons from
Froggio, G. (2007) ‘Strain and juvenile delinquency: a critical review of Agnew’s General Strain Theory’
Journal of Loss and Trauma 12 (4), 383–418. 10.1080/15325020701249363
Glenn, A. L., & Raine, A. (2014). Psychology and crime.Psychopathy: An introduction to biological
findings and their implications. New York University Press.
Herrnstein, R.R. and Murray, C. (1994) The Bell Curve: Intelligence and Class Structure in American
Life New York: Free Press.
Hodge, J. E., McMurran, M., & Hollin, C. R. (1997). Addicted to crime?. Chichester: John Wiley.
Howitt, D. (2018). Introduction to forensic and criminal psychology (6th edition). Harlow: Pearson
Education.intelligent criminology’ Crime and Delinquency 3 (4), 387–
411.https://doi.org/10.1177/0011128797043004001
Kilpatrick, R. (1997) ‘Joy-riding: an addictive behaviour’ in J.E. Hodge, M. McMurran and C.R. Hollin
(eds) Addicted to Crime? Chichester: John Wiley, pp. 165–190.
McGloin, J. M., Pratt, T. C., & Maahs, J. (2004). Rethinking the IQ-delinquency relationship: A
longitudinal analysis of multiple theoretical models. Justice Quarterly, 21(3), 603-635.
10.1080/07418820400095921
McGuire, J. (1997) ‘“Irrational” shoplifting and models of addiction’ in J.E. Hodge, M. McMurran and
C.R. Hollin (eds) Addicted to Crime? Chichester: John Wiley, pp. 207–31.
19
Cursul 2: Teorii despre infracționalitate // licentă 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică
Moore, M. (2011). Psychological theories of crime and delinquency. Journal of Human Behavior in the
Social Environment, 21(3), 226-239. 10.1080/10911359.2011.564552
Quraishi M. (2020) Case Study 3: The Death Penalty in Malaysia. In: Towards a Malaysian Criminology.
Palgrave Advances in Criminology and Criminal Justice in Asia. Palgrave Macmillan, London.
https://doi.org/10.1057/978-1-137-49101-5_7
Taylor, M. F. (2010) ‘Addicted to the risk, recognition and respect that the graffiti lifestyle provides:
towards the understanding of the reasons for graffiti engagement’ International Journal of Mental Health
and Addiction, 10, 54–68. https://doi.org/10.1007/s11469-010-9301-6
Yun, I., and Lee, J. (2013) ‘IQ and delinquency: the differential detectionhypothesis revisited’ Youth
Violence and Juvenile Justice 11 (3), 196–211. https://doi.org/10.1177/1541204012463410
20