1

Biofizica -  Conf. Dr. Constanta GANEA - Curs 4.1

NOŢIUNI DE BIOCIBERNETICĂ
1. Introducere
Cibernetica studiază procesele de reglaj, comandă şi control în funcţionarea
maşinilor, a organismelor vii şi a structurilor sociale.
Sistemele cibernetice – ansamble finite de elemente materiale care interacţionează
unele cu altele şi cu mediul exterior prin interacţiuni informaţionale.
Există două capitole ale ciberneticii: 1) teoria informaţiei şi 2) teoria sistemelor de
comandă.
2. Problematica ciberneticii şi relaţiile ei cu celelalte ştiinţe
Cibernetica studiază probleme ale diferitelor discipline ştiinţifice pe care, însă, le
abordează conform unei metode proprii care se bazează pe: a) abstractizare şi b) modelare.
a) Cibernetica face abstracţie atât de natura materialului din care este alcătuit
sistemul, cât şi de energia necesară funcţionării sale. Ceea ce rămâne în urma
abstractizării este schema constitutivă sau structurală a sistemului şi schema de
funcţionare sau comportamentală a acestuia. Schema structurală conţine un număr de
unităţi legate între ele, numite de către Ashby “cutii negre” (black box) deoarece
conţinutul lor rămâne necunoscut. Schema comportamentală este reprezentată de
succesiunea stărilor prin care trece sistemul la interacţiunea cu mediul ambiant.
b) Modelarea sistemului studiat poate consta în desenarea (trasarea) schemei logice sau
grafice a sistemului şi/sau construirea unui dispozitiv tehnic care să imite funcţia
sistemului studiat (nu este necesară). Prin modelare se poate găsi funcţia de transfer a
sistemului (modul în care sistemul acţionează asupra mărimii de intrare) sau, când
aceasta este cunoscută, poate fi găsită mărimea de ieşire. (Fig. Etapele elaborării unui
model cibernetic).
Ea este înrudită cu bionica – disciplină al cărei obiect este aplicarea în tehnică a
unor principii de funcţionare a sistemelor biologice.
3. Elemente de teoria informaţiei
Pentru a defini informaţia este necesară introducerea unor noţiuni elementare de
teoria probabilităţilor: experiment, eveniment, frecvenţă de apariţie, probabilitate.
Experimentul este evoluţia unui sistem către o stare finală numită eveniment. Un
experiment se poate solda cu un număr oarecare, n, de evenimente diferite, fiecare
dintre această având o anumită frecvenţă de apariţie, ni. Frecvenţa relativă de apariţie,

fi, a unui eveniment va fi:

 2
n
fi = i
N cu i = 1,..., n
n
N = ∑ ni
unde i =1 reprezintă numărul total de repetări ale experimentului. Dacă numărul de
repetări ale experimentului va fi foarte mare, teoretic infinit, se defineşte probabilitatea
de realizare a evenimentului i, pi, astfel:

ni
pi = lim
N →∞ N
cu ∑p i =1

Probabilitatea de realizare a experimentului cert este 1. Dacă evenimentele sunt

1
egal probabile şi diferite între ele, probabilitatea lor de apariţie va fi n . Un exemplu
este dat de experimentul clasic al aruncării unui zar. Numărul distinct de evenimente
este 6, respectiv producerea unui eveniment fiind reprezentată de apariţia uneia din
cele 6 feţe ale zarului. Pentru un număr foarte mare de aruncări, probabilitatea de

1
p=
apariţie a unei feţe va fi 6.
Atunci când se află rezultatul unui experiment se spune că se obţine o informaţie.
Un mod de a defini informaţia este următorul: se obţine o informaţie atunci când se ia
cunoştinţă de realizarea unui eveniment în urma unui experiment al cărui rezultat nu
este cunoscut dinainte. Cu cât gradul de surpriză la obţinerea unei informaţii este mai
mare, cu atât cantitatea de informaţie obţinută este mai mare. Gradul de surpriză este
cu atât mai mare cu cât evenimentul este mai puţin probabil. Nu produce nici o surpriză
evenimentul cert, având p = 1. Cu alte cuvinte, există o corelaţie între probabilitatea de
realizare a evenimentului şi cantitatea de informaţie furnizată de acesta.
Informaţia poate fi considerată ca o însuşire a materiei care leagă părţi
determinate ale unui sistem. Ea nu se identifică nici cu energia, nici cu substanţa şi
deci nu este de natură materială. Totuşi, pentru a putea fi transmisă, ea are nevoie de
un suport material şi de o cantitate de energie. Spre deosebire de energie, prin
transmitere cantitatea de informaţie nu va fi diminuată. Informaţia capătă semnificaţie
atunci când există un receptor care să o înţeleagă.
Definiţia cantităţii de informaţie
Shannon, iniţiatorul teoriei informaţiei, a propus pentru cantitatea de informaţie, Ii,
următoarea formulă:
1
I i = log = − log p i
pi
 3
Formula îndeplineşte condiţiile privitoare la corelaţia dintre valoarea informaţiei,
prin gradul de surpriză pe care-l oferă, şi probabilitatea de producere a evenimentului. Astfel,
pentru evenimentul cert, cu pi = 1:

1
I i = log = log 1 = 0
pi

Pentru stabilirea unităţii de măsură a cantităţii de informaţie Shannon a propus

utilizarea logaritmilor în baza 2 (legat de sistemele tehnice de transmitere a
informaţiei). Această unitate a fost numită bit (binary digit). Bitul reprezintă cantitatea de
informaţie care se obţine în urma unui experiment cu două rezultate posibile şi egal
probabile. Un multiplu al bitului este 1 byte = 23 bit (octet).
Informaţia medie a unui experiment
Dacă un experiment este realizat o singură dată, producând evenimentul i, el
furnizează o cantitate de informaţie Ii. Dacă experimentul este repetat de mai multe

ori, iar fiecare eveniment i posibil are probabilitatea de apariţie pi, se va obţine o informaţie
totală care depinde de informaţia oferită de fiecare eveniment. Astfel, la N repetări ale

∑n i =N
experimentului, cu ni frecvenţa de apariţie a evenimentului i şi i , cantitatea de

informaţie pentru fiecare eveniment este: I i = − log pi . Informaţia totală va fi:

I t = ∑ ni I i
i

Informaţia medie se va scrie:

Im =
It
=
∑n I i i
n 
I m = ∑  i I i
N N sau N

ni
lim = pi
În cazul în care N este foarte mare (teoretic N→ ∞), N →∞ N , de unde:
1
I m = ∑ pi log = −∑ pi log p i
pi

Informaţia medie, notată cu H, a fost numită de Shannon entropie

informaţională, datorită faptului că expresia ei este analogă cu formula lui Boltzmann a
entropiei termodinamice:
n
S = −k ∑ pi log pi
i =1

1
pi =
În cazul a n evenimente egal probabile n şi entropia informaţională va avea valoarea
 4
maximă Hm = Im max:

1
H max = n( log n) = log n
n

Diferenţa dintre entropia informaţională maximă şi cea reală a unui experiment,

notată cu R, se numeşte redundanţă absolută:
R = Hmax – H

În practică se foloseşte frecvent mărimea numită redundanţă relativă, Rr:

R H
Rr = = 1−
H max H max

Cu cât entropia reală este mai mică, deci cu cât numărul de legături dintre diferitele
evenimente care se succed este mai mare, cu atât redundanţa relativă este mai mare.
Exemple.
Pe baza formulei cantităţii de informaţie, It, se poate calcula conţinutul
informaţional al unei macromolecule, formată din N unităţi:
1
I t = N ∑ pi log
pi

unde pi este probabilitatea cu care poate fi întâlnită specia i.

Cazul I. Macromolecula este o proteină formată din N = 500 aminoacizi. Se consideră ca

fiecare dintre cei n = 20 aminoacizi diferiţi cunoscuţi poate să apară cu aceeaşi

1
pi =
probabilitate: 20 . Informaţia totală conţinută în lanţul de aminoacizi va fi:
It = N log n = 500 log220 = 2200 bit

Cazul II. Macromolecula este un lanţ de ADN, cu N = 106 baze azotate. Dacă cele 4 baze

1
pi =
azotate distincte apar cu aceeaşi probabilitate, 4:

It = N log n = 106 log2 4 = 2 ⋅ 106 bit

Entropie informaţională şi entropie termodinamică

După cum s-a arătat anterior, informaţia medie a fost numită entropie informaţională datorită asemănării

n
S = −k ∑ pi log pi
dintre expresia acesteia şi cea a entropiei termodinamice în formularea lui Boltzmann, i =1

. În realitate legătura dintre cele două tipuri de entropie este mult mai adâncă. Dacă se consideră un
sistem termodinamic total dezordonat, format din N particule identice cu energii diferite, formula lui Boltzmann

devine: S = k ln N unde k = constanta lui Boltzmann, iar N este probabilitatea termodinamică a stării.
S indică gradul de dezordine al sistemului. Pentru un sistem foarte ordonat, numărul de
 5
dispuneri ale particulelor, deci numărul de stări posibile ale sistemului, este foarte mic
şi deci entropia termodinamică a sistemului va fi mică. La limită, pentru o singură stare
posibilă, deci sistem perfect ordonat, entropia ar fi nulă (stare interzisă de principiul III
al termodinamicii).
Paradoxul lui Maxwell.
Pentru a ilustra corelaţia dintre entropia termodinamică şi entropia informaţională,
Maxwell a imaginat următorul experiment ideal: Două compartimente izolate adiabatic
de exterior conţin un acelaşi gaz ideal, la temperaturi diferite. Dacă între cele două
compartimente va exista un orificiu care să permită trecerea moleculelor dintr-o parte
în cealaltă, după un timp, în urma difuziei, se va produce egalizarea temperaturilor, cu
alte cuvinte, vitezele medii ale moleculelor vor fi aceleaşi pentru ambele
compartimente. În acest fel, sistemul format din cele două compartimente care conţin
gaz ideal va trece de la o stare cu un anumit grad de ordine, la o stare total
dezordonată, caracterizată printr-o entropie termodinamică mai mare. Maxwell
presupune că orificiul dintre cele două compartimente poate fi închis cu o uşiţă
microscopică care funcţionează fără frecări şi care poate fi acţionată de o entitate
imaginară pe care o numeşte “demon”. Acest “demon” al lui Maxwell posedă
informaţie şi anume, el poate distinge moleculele pe baza vitezei pe care acestea o au.
“Demonul” lasă să treacă într-unul din compartimente numai acele molecule cu viteza
mai mare decât viteza medie, iar în celălalt numai moleculele cu viteza mai mică decât
aceasta. Prin aceasta, cele două compartimente vor ajunge la temperaturi diferite şi
entropia termodinamică a sistemului va scădea. Scăderea entropiei termodinamice se
produce pe seama informaţiei pe care o posedă “demonul”. Informaţia “demonului”
acţionează ca o entropie termodinamică negativă, numită neg-entropie.
Tot astfel, în procesul de creaţie are loc o scădere a entropiei termodinamice şi o
creştere a organizării. Invers, pentru a obţine informaţie, un sistem se descompune şi
gradul de dezorganizare al acestuia creşte. Cu privire la organismele vii, Schroedinger a
afirmat că acestea evită creşterea entropiei preluând din mediul exterior neg-entropie.
Astfel, ele iau energie liberă din exterior şi elimină produşii de dezasimilaţie.
4. Transmiterea informaţiei
Informaţia primită în momentul în care se ia cunoştinţă de realizarea unui eveniment
sau de schema structurală sau comportamentală a unui sistem poate fi transmisă unor
sisteme vii sau unor dispozitive tehnice. Informaţiile sunt transmise sub formă de
mesaje. Mesaj – ansamblu de idei, imagini sau date. Mesajul, la rândul său, este constituit din
semnale – valori particulare ale unor mărimi fizice, chimice sau numerice. Semnalelor li
se pot atribui simboluri, iar ansamblul simbolurilor formează alfabetul. De exemplu,
semnalelor acustice care reprezintă sunetele vorbirii li se asociază simbolurile numite
 6
litere, iar aceste litere formează alfabetul limbii respective. Semnalele se pot propaga
la distanţă printr-un mediu fizic numit canal de informaţie. În cazul sunetelor vorbirii
canalul de informaţie este reprezentat de aerul prin care se propagă vibraţiile sonore
emise de către vorbitor. În multe cazuri, însă, transmiterea informaţiei necesită
transformarea semnalului emis într-un alt semnal, care va purta acelaşi mesaj, dar va
avea o natură fizică diferită, mai bine adaptată canalului utilizat. De exemplu, pentru a
transmite sunetele la distanţă este nevoie de transformarea vibraţiilor mecanice ale
aerului (atenuate rapid cu distanţa) în semnale electrice sau electromagnetice. În cazul
transmiterii telefonice, vibraţiile sonore care constituie sunetele vorbirii sunt
transformate cu ajutorul unui microfon în semnale electrice, acestea sunt transmise la
distanţă prin intermediul liniei telefonice şi retransformate în vibraţii sonore la locul de
destinaţie, prin intermediul unui difuzor.
Prelucrarea semnalelor
Prin aranjarea semnalelor într-o succesiune sau alta se pot alcătui diferite mesaje.
Totalitatea semnalelor distincte utilizate de o sursă pentru a alcătui şi transmite mesaje
formează alfabetul sursei. Totalitatea semnalelor distincte care circulă de-a lungul
canalului în vederea transmiterii unui mesaj formează alfabetul canalului. Un sistem de
transmitere a informaţiei poate utiliza mai multe tipuri de semnale, fiecare adaptat
canalului. Pentru a asigura trecerea de la un tip de semnal la altul, semnalele sunt
prelucrate. Prelucrarea semnalelor comportă trei operaţii: 1) codificarea; 2) traducerea
şi 3) modularea.
1) Codificarea reprezintă stabilirea corespondenţei dintre alfabetul sursei şi cel al
canalului folosit, astfel încât, deşi exprimată prin semnale de natură diferită, informaţia
transmisă să fie aceeaşi.
2) Traducerea reprezintă transformarea unei mărimi (fizice sau chimice) într-o mărime de
alt tip prin intermediul unui traductor. De exemplu, vibraţia membranei bazilare din
urechea internă (mărime mecanică) este transformată prin intermediul celulelor ciliate
interne în influx nervos (mărime electrică). Semnalul luminos care cade pe retină este
transformat prin intermediul celulelor fotoreceptoare în semnal electric.
3) Modularea constă în construirea semnalelor necesare transmiterii unui mesaj prin
modificarea unui parametru al mărimii fizice considerate. Există o modulare în amplitudine,
prin varierea amplitudinii sau intensităţii unei mărimi, şi o modulare în frecvenţă, atunci
când mărimea are caracter periodic. Dacă semnalele prezintă o variaţie continuă, ele
se numesc semnale analogice. În sistemele biologice poate exista o variaţie continuă a
amplitudinii, frecvenţei sau fazei. Semnalele cu variaţie discontinuă (semnale discrete)
pot fi reprezentate printr-o serie de impulsuri sau semne (de exemplu cifre). Semnalele
cifrice sunt numite semnale digitale (digit - cifră). Cu asemenea semnale se operează în
 7
calculatoarele digitale.
Alte două operaţii întâlnite în prelucrarea semnalelor sunt: 4) conversia analog-
digitală (şi invers) şi 5) amplificarea. Conversia analog digitală este întâlnită de exemplu
în diverse dispozitive de înregistrare a unor date experimentale şi stocare a acestora în
calculator. Amplificarea constă în mărirea puterii semnalului. Energia necesară
amplificării provine de la o sursă exterioară sursei de semnale. De exemplu, în celulele
senzoriale se produce o amplificare de putere pe baza energiei obţinute pe cale
metabolică. Astfel, un foton poate bloca trecerea prin membrana celulei fotoreceptoare a 10 6 sarcini
electrice elementare, declanşând senzaţia de vedere.
Schema generală a unui sistem simplu de transmitere a informaţiei
Cel mai simplu sistem de transmitere a informaţiei este alcătuit din următoarele elemente:
sursă – fiinţă, instalaţie tehnică sau parte a acestora, care generează mesaje (alcătuite
din semnale), canal de transmitere a informaţiei – mediul fizic prin care se transmite mesajul,
destinatar (receptor) – instalaţie tehnică sau fiinţă care primeşte şi utilizează informaţia.
Sistemul poate fi afectat de perturbaţii (semnale care nu fac parte din mesajul sursei).
Dacă informaţia este transmisă prin mai multe canale, mai adecvate transmiterii,
semnalele sunt adaptate corespunzător şi, de aceea, sistemului i se mai adaugă nişte
elemente.
Schema generală a unui sistem complex de transmitere a informaţiei (fig.) conţine pe
lângă elementele sistemului simplu un traductor transmiţător (de exemplu, microfonul
telefonului) care transformă semnalul sursei în semnalului canalului de transmisie (linia
telefonică) şi un traductor receptor (exemplu, difuzorul telefonului) care transformă
semnalul canalului în semnalul adecvat pentru destinatar. Perturbaţiile pot afecta la
orice nivel transmiterea corectă a mesajului. De aceea se utilizează în practică un
surplus de semnale, numite semnale redundante, care măresc şansa ca mesajul să fie
înţeles de destinatar. În comunicaţii se înţelege prin redundanţă cantitatea
suplimentară de informaţii care se transmite pentru a asigura eficienţa unui semnal şi
care intervine ori de câte ori se pune problema stabilităţii comunicaţiilor.
5. Canalul neuronal ca sistem de transmitere a informaţiei
Întreaga informaţie pe care o fiinţă o primeşte din lumea înconjurătoare prin
organele sale senzoriale este transmisă sistemului nervos central prin fibre nervoase.
Se poate, deci, afirma că întregul sistem nervos este un imens sistem de transmitere şi
prelucrare a informaţiilor primite din lumea înconjurătoare sau din interiorul propriului
corp.
Caracterizarea canalului neuronal şi a parametrilor săi informaţionali.
Un model cibernetic simplu al unei fibre nervoase implică următoarele componente (fig.
canal neuronal):
 8
- Sursă de informaţie – terminaţia nervoasă cu membrana presinaptică.
- Semnale – moleculele de mediator chimic.
- Traductor transmiţător I – membrana postsinaptică; semnalul chimic modulat în
amplitudine se transformă în semnal electric modulat în amplitudine, respectiv un
potenţial de acţiune local.
- Canal I – dendritele şi corpul neuronal.
- Traductor transmiţător II – conul axonal; conul axonal este zona de emergenţă a
axonului din corpul neuronal şi are forma unui trunchi de con. Potenţialele de acţiune
locale, modulate în amplitudine, care provin din membrana dendritică şi din cea a
corpului neuronal determină conul axonal să declanşeze o salvă de potenţiale de
acţiune tot-sau-nimic, modulate în frecvenţă. Cu cât amplitudinea semnalului sosit la
nivelul conului axonal este mai mare, cu atât mai mare este frecvenţa potenţialelor tot-
sau-nimic produse.
- Canal II – axonul (canal axonal) pe care circulă semnale modulate în frecvenţă
(potenţiale de acţiune tot-sau-nimic care se propagă nedecremental).
- Traductor receptor I – terminaţie nervoasă la nivelul căreia are loc transformarea
semnalelor modulate în frecvenţă în semnale modulate în amplitudine.
- Canal de tip I – buton terminal pe care circulă semnale modulate în amplitudine
(potenţiale locale care se propagă decremental).
- Traductor receptor II – membrana presinaptică în care semnalele electrice se
transformă în semnale chimice (eliberarea moleculelor de mediator).
- Destinatar – celulă neuronală, musculară sau glandulară.
Reţele neuronale
Sistemul nervos central (SNC) este o reţea complexă de neuroni: un neuron excită sau
inhibă simultan mai mulţi neuroni şi primeşte semnale de la mai mulţi neuroni. Creierul
uman conţine cca. 14⋅ 109 neuroni. Reţelele neuronale pot fi studiate matematic, pe
baza ecuaţiilor diferenţiale ale excitaţiei nervoase, sau logic. Mai uşor de abordat este
calea logică.
Ipotezele care stau la baza tratării logice a reţelelor neuronale sunt următoarele:
- neuronul se poate afla în două stări: de excitaţie şi de repaus;
- pentru a trece din starea de repaus în starea de excitaţie trebuie ca excitantul să
depăşească un anumit prag;
- transmisia sinaptică se face cu o întârziere de cca. 0,5 ms.
Exemple de reţele neuronale simple (fig. reţele simple).Reţeaua de sumare – pentru ca
neuronul 3 să se excite este necesar să primească semnale atât de la neuronul 1 cât şi de la neuronul 2.
 9
Reţeaua de întârziere – pentru ca neuronul 3 să răspundă cu întârziere la semnalul
provenit de la neuronul 1 se intercalează între cei doi neuroni neuronul 2.
Reţeaua de multiplicare – la un singur semnal produs de neuronul 1, neuronul 6
răspunde de 5 ori la rând, fiecare răspuns fiind separat de celelalte prin 0,5 ms.
Reţeaua reverberantă – deşi primeşte un singur semnal de la neuronul 1, neuronul 2
răspunde de un număr indefinit de ori.
Se pot imagina numeroase alte tipuri de reţele neuronale: pentru recunoşterea
formelor, accentuarea contrastului, instruibile etc.
Reţelele reverberante joacă un rol important în procesele de memorizare, mai ales îm
memoria de scurtă durată. Circulaţia permanentă între neuronii unei reţele reverberante
duce la permeabilizarea căilor respective şi în acest fel se realizează o cale preferenţială de
circulaţie a impulsurilor. Se constată chiar o mărire a volumului neuronului şi axonului,
suprafaţa de contact dintre doi neuroni este sporită. Sunt posibile chiar modificări
biochimice la nivelul nucleoproteinelor. Totuşi, un om supus anesteziei profunde care
suprimă temporar activitatea electrică a scoarţei, deci şi circulaţia mesajelor de scurtă
durată, nu-şi schimbă la trezire comportamentul şi nici nu-şi pierde reflexele
condiţionate. Deci trebuie să existe şi alte sisteme de memorizare care presupun
transpunerea mesajelor electrice în modificări structurale (forme de memorie fixă).
Asemenea sisteme asigură, probabil, memoria de lungă durată.
Învăţare şi memorie
Învăţare – procesul de dobândire a unor informaţii (noi) despre lume.
Memorare – procesul de reţinere pentru o anumită perioadă de timp a acestor informaţii.
Memorie – totalitatea aspectelor funcţionale şi structurale legate de învăţarea şi de
memorarea informaţiilor, de regăsirea la nevoie a informaţiilor memorate, precum şi de
uitarea parţială sau totală a informaţiilor memorate.
Clasificări ale memoriei:
- senzorială – ce reţine datele primite prin organele de simţ
- motorie – ce se referă la un anumit comportament sau la un grad sporit de îndemânare
Memoria imediată – durează un timp de ordinul secundelor. La baza ei stă apariţia
unor reţele reverberante. Cu timpul, neuronii implicaţi în aceste reţele vor contura,
prin modificări funcţionale şi structurale ale sinapselor, căi preferenţiale de circulaţie a
impulsurilor nervoase, fapt ce stă la baza MSD şi MLD.
Memorie de scurtă durată (MSD)
- reţine informaţiile timp de minute sau ore.
Memorie de lungă durată (MLD)
- acţionează zile, săptămâni, luni sau ani
Memoria de scurtã duratã (MSD) şi memoria de lungă durată (MLD)
 10
presupun modificări durabile ale unor proteine, modificări care trebuie sã fie protejate de
efectul distrugător al turnoverului metabolic.
Memoria de scurtă durată. (MSD) operează fără a avea nevoie de sinteza unor
proteine, limitându-se la modificarea celor deja existente sau la etalarea lor funcţională
în cazul în care ar fi mascate de alte molecule.
Memoria de lungă durată(MLD) presupune, însă, sinteza de novo a proteinelor. Acest lucru devine
evident dacă se administrează în timpul procesului de învăţare sau imediat după acesta un inhibitor al
sintezei proteice, de exemplu antibioticele puromicin, cicloheximin sau anisomicin. Rezultatul este
nereţinerea respectivelor informaţii. Dacă asemenea inhibitori (fie transcripţionali, fie
translaţionali) se administrează după mai mult de o oră de la încercarea de învăţare, nu mai
apare deficitul de memorie. Există, aşadar, un interval îngust de timp în care are loc sinteza proteinelor
memoriei iar acest interval coincide cu actul memorării.
Fluxurile informaţionale prin fibrele nervoase.
Un canal neuronal poate fi caracterizat prin două mărimi:
- informaţia medie care se transmite prin canal sau fluxul de transinformaţie, având ca unitate bit/s;
- capacitatea canalului, repezentând valoarea maximă a fluxului de transinformaţie.
O fibră nervoasă transmite o informaţie medie de 1150 bit/s, iar capacitatea canalului neuronal
este de 1400 bit/s. În cazul unui nerv cu N fibre, informaţia totală care circulă prin fibrele
acestuia este de N(1000 – 1400) bit/s. Retina transmite o informaţie de cca. 1010 bit/s
(există cca 108 celule fotoreceptoare care pot distinge 32 nivele de strălucire pentru o imagine
realizată în 1/16 sec.). Omul primeşte din lumea înconjurătoare 10 10-1011 bit/s din care
sunt conştientizaţi 100 bit/s, 10 bit/s reprezintă memoria de scurtă durată, iar 1 bit/s
memoria de lungă durată.
Schema cibernetică a analizorilor
Semnalele luminoase, acustice, termice, chimice, mecanice, din exterior sunt traduse la
nivelul receptorilor în semnale electrice. În mod corespunzător, receptorii pot fi
fotoreceptori, mecanoreceptori, termoreceptori, chemoreceptori (gust, miros), nociceptori
(durere) etc.
În funcţie de provenienţa informaţiilor putem distinge: exteroceptori (informaţiile provin
din mediul exterior), interoceptori (informaţiile provin din mediul intern – de exemplu
cele privind presiunea sângelui, concentraţia glucozei – şi nu sunt conştientizate) şi
proprioceptori (informaţiile provin de la ţesuturi şi organe – de exemplu muşchi,
organe, articulaţii).
În funcţie de modul în care reacţionează la stimuli, receptorii sunt de următoarele
tipuri: on – începerea stimulării, off – încetarea stimulării, on-off - atât la începerea cât
şi la încetarea stimulării şi continui – pe tot parcursul stimulării.
 11
Schema generală a unui analizor cibernetic constă (fig) din segmentul periferic,
respectiv celulele receptoare şi terminaţiile nervoase în contact cu ele şi din segmentul
central, respectiv restul fibrelor nervoase, corpii neuronali din ganglioni, reţelele
neuronale din mezencefal şi zona de proiecţie din scoarţa cerebrală. Trecerea de la
segmentul periferic la cel central, din punct de vedere al semnalelor transmise, se face
în terminaţiile nervoase, în care semnalele modulate în amplitudine se transformă în
semnale modulate în frecvenţă. În general, segmentul periferic operează cu semnale
modulate în amplitudine iar segmentul central cu semnale modulate în frecvenţă.
Scoarţa cerebrală primeşte trenuri de impulsuri de diferite frecvenţe. Pe baza
frecvenţei şi a locului de pe scoarţă în care ajung impulsurile se codifică diferitele
proprietăţi ale stimulilor.
Informaţia genetică.
ADN-ul şi ARN-ul sunt macromolecule în care este codificată informaţia genetică prin
secvenţa de baze azotate. Cele patru (cinci) tipuri de baze alcătuiesc un alfabet în care
o anumită tripletă semnifică un aminoacid (A-adenina, C-citozina, G-guanina, T-timina –
respectiv U-uracilul). Pe baza mesajului informaţional purtat de acizii dezoxiribonucleici,
preluat de ARN, se construiesc în ribozomi proteinele prin asamblarea aminoacizilor
într-o anumită ordine. Pentru a face posibilă această asamblare trebuie să se treacă de
la codul bazelor azotate la cel al proteinelor, bazat pe un alfabet de 20 de simboluri
corespunzând aminoacizilor. Etapele transferului de informaţie sunt următoarele (fig):
- Transcripţia: de la ADN (A,C,G,T) informaţia trece la ARN mesager (ARN-m)
(A,C,G,U).
- Traducerea: unei triplete de baze i se asociază un aminoacid. De exemplu: GAU
– Asp, AAU – Asn. Pentru aceasta, între ARN-m şi etapa de sinteză a proteinei se
interpune ARN de tranfer (ARN-t) care are capacitatea de a recunoaşte un cuvânt de
cod şi de a reacţiona specific cu un aminoacid. Schema cibernetică a acestui proces
(fig.) are următoarele componente:
- ADN reprezintă sursa de mesaje având ca alfabet al sursei ACGT.
- ARN-m reprezintă canalul având alfabetul ACGU.
- ARN-t reprezintă receptorul care recepţionează un codon (tripletă de baze
azotate).
- Polisomul este destinatarul care constituie aparatul de sinteză proteică.
SISTEME CU REGLARE AUTOMATĂ

Sisteme de comandă (în circuit deschis)

Un sistem de comandă este un ansamblu de elemente în care o mărime de intrare aplicată unui
element de execuţie generează o mărime de ieşire (fig.). Un exemplu clasic de sistem
 12
de comandă este reprezentat de cârma unui vas sau de volanul unei maşini. Poziţia
volanului este mărimea de intrare, volanul şi elementele pentru direcţie constituie
elementul de execuţie iar direcţia de deplasare a roţilor reprezintă mărimea de ieşire.
Un sistem de comandă poate lucra cu amplificare de putere; prin aplicarea unor energii
mici se pot controla puteri mari la ieşire.
Sistem de comandă cu reglare automată
Existenţa perturbaţiilor impune un control permanent al modului în care se realizează
mărimea de ieşire astfel încât orice abatere să poată fi corectată. Realizarea acestui
control este posibilă prin introducerea a două dispozitive suplimentare şi anume un
dispozitiv care măsoară mărimea de ieşire reală – element de măsurare - şi un
dispozitiv care o compară cu valorile prestabilite (cerute) – comparator - şi modifică
mărimea de intrare în scopul corectării erorilor (fig.). Odată abaterea cunoscută,
mărimea de intrare este astfel modificată încât mărimea de ieşire să ajungă la valoarea
corectă. Mărimea de intrare modificată în acest fel se numeşte mărime de acţionare. Se
observă că în acest sistem informaţia circulă nu numai de la mărimea de intrare spre
cea de ieşire şi invers. Se realizează în cadrul sistemului de comandă o legătură
inversă (retroacţiune sau feed-back). O asemenea legătură inversă poate fi asigurată de
om (volan, cârmă), dar în numeroase sisteme de comandă, tehnice sau biologice, fără
intervenţia acestuia. Un sistem de comandă prevăzut cu o legătură inversă negativă
(care diminuează abaterile de la normal ale mărimii de ieşire) poartă numele de sistem
cu reglare automată.
Legătura inversă
Legatura inversă reprezintă circulaţia informaţiei de la mărimea de ieşire către
mărimea de intrare în cadrul unui sistem de comandă. Există două tipuri de legătură
inversă: 1) legătura inversă negativă şi 2) legătura inversă pozitivă.
Prin efectele sale, legătura inversă negativă se opune variaţiei mărimii de ieşire,
corectând-o. În acest fel ea asigură stabilitatea sistemului fie prin păstrarea constanţei
în timp a mărimii de ieşire, fie prin menţinerea unei proporţionalităţi între aceasta şi
mărimea de intrare. Efectul acestui tip de legătură se obţine după oscilaţii prealabile
care, dacă sunt mici, nu afectează stabilitatea sistemului. Slăbirea legăturii inverse
duce la amplificarea acestor oscilaţii atât în sistemele tehnice cu autoreglare cât şi în
cele biologice.
Legătura inversă pozitivă face, prin efectele sale, ca o deviere într-un anumit sens a
mărimii de ieşire să nu fie corectată ci, dimpotrivă, accentuată în mod continuu, până
când se ajunge într-o stare extremă. Dacă această deviaţie este o creştere, mărimea de
ieşire ajunge la o valoare maximă posibilă pentru sistemul dat, pe care îl distruge
(explozie). Dacă deviaţia duce la o scădere, mărimea de ieşire ajunge la o valoare
 13
minimă care poate conduce la blocarea sistemului. Legătura inversă pozitivă generează
instabilitate fie ducând la autodistrugerea explozivă a sistemului, fie la blocarea sa. Cu
toate acestea, în numeroase cazuri, stările extreme la care ar trebui să ajungă sistemul
sunt evitate ca urmare a două împrejurări care limitează efectele legăturii inverse
pozitive:
- apariţia la un moment dat a unei legături inverse negative care stabilizează
sistemul într-o nouă stare de echilibru;
- transformarea sistemului într-un alt sistem, calitativ diferit, în care legătura inversă pozitivă
îşi pierde semnificaţia. Se spune că are loc o mutaţie.
Prin efectele lor, cele două tipuri de legături au o importanţă deosebită în evoluţia lumii
vii. Astfe, legătura inversă pozitivă duce la mutaţia şi evoluţia evoluţia sistemelor vii iar
legătura inversă negativă duce la stabilitate şi la conservarea unor caractere
dobândite.
Sisteme biologice de comandă cu reglare automată
1. Homeostazia – păstrarea parametrilor biologici ai unui organism în limite normale este
asigurată prin acţiunea legăturii inverse negative.
2. Reflexul pupilar reprezintă un sistem de comandă care conţine următoarele
componente: mărimea de intrare – diametrul pupilei; elementul de execuţie – irisul;
mărimea de ieşire – fluxul luminos pe retină; elementul de măsurare – retina;
comparatorul – centrul pupilo-motor din mezencefal. Legătura inversă este realizată în
modul următor: fibre ale nervului optic comunică centrului pupilo-motor nivelul de
iluminare pe retină iar neuronii acestuia inervează muşchii irisului comandând astfel nivelul de
iluminare.
3. Arcul reflex neuromuscular conţine următoarele elemente: mărimea de intrare – impulsul
nervos, elementul de execuţie – muşchiul, mărimea de ieşire – contracţia, elementul de
măsurare – corpusculii Golgi din tendon şi fusurile neuromusculare, elementul de
comparare – centrii nervoşi (compară contracţia reală cu cea dorită). Mărimea de
intrare se modifică devenind mărime de acţionare.
4. Potenţialul tot-sau-nimic reprezintă un sistem de comandă cu legătură inversă
pozitivă. Mărimea de intrare este reprezentată de deschiderea porţilor canalelor de Na,
elementul de execuţie – influxul ionilor de Na, mărimea de ieşire – depolarizarea
membranei axonale. Legătura inversă pozitivă este realizată astfel: senzorii canalelor
de Na comandă, ca urmare a depolarizării, deschiderea a noi canale de Na şi apare o
amplificare a semnalului care ar duce la distrugerea axonului ca urmare a pătrunderii în
avalanşă a ionilor de Na (reacţie pozitivă). Acest lucru este evitat prin apariţia unei
legături inverse negative: deoarece interiorul celulei devine pozitiv, ionii pozitivi sunt
respinşi şi se comandă deschiderea canalelor de K. Prin ieşirea K din celulă se
 14
restabileşte valoarea normală a potenţialului de repaus şi se închid canalele de Na. K va
reveni în celulă în mod pasiv iar Na va ieşi prin activitatea pompelor ionice.