Extraversiunea este considerată una dintre trăsăturile descrise în teoria factorială a

personalității. Conform modelului lui Eysenck, aceasta este definită, împreună cu

introversiunea, drept gradul în care un individ este dispus să interacționeze cu alte
persoane, asociându-l cu nivelul de arousal (Eysenck, H. J., 1967). De atunci, s-a
constatat că ar fi compusă din mai multe sub-categorii ce ar putea influența
extraversiunea, cum ar fi asertivitatea, căutarea de senzații, emoții pozitive și
sociabilitate (Wilt, J. & Revelle, W,2017). De multe ori, extraversiunea este asociată
cu impulsivitatea, de multe ori fiind descrisă ca impulsivitate minus anxietate
(Reinforcement Sensitivity Theory, Gray, 1970, 1981, 1982). Zuckerman (1991) a
definit această impulsivitate drept trăsătura de “sensation-seeking”, asociată cu
extraversiunea.
Din punct de vedere evoluționist, Ciani și co. (2007) au observat, într-un studiu
efectuat pe locuitorii din Italia și cei ce locuiau pe micile insule de lângă Italia,
precum și imigranți. Aceștia au observat că indivizii ai căror familii au locuit de mai
multe generații în zona principală a Italiei s-au dovedit a fi mai extroverți, spre
deosebire de cei ce locuiau pe insule, însă indivizii ce emigraseră de pe insule spre
Italia s-au arătat mai extroverții decât locuitorii de pe insule.
Din punct de vedere biochimic, studiile ar arăta o relație între nivelul de
extraversiune și cel de dopamină din creier.