PJ Partea I ZI PDF

UNIVERSITATEA „TITU MAIORESCU” BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
Conf.univ. dr. KISS CSABA
București, 2020
Capitolul 1 – Noțiuni introductive …3
Capitolul 2 – Teorii explicative ale actului infracțional …6
Capitolul 3 – Analiza psihologică a actului infracțional.

Categorii de infracțiuni. Tipologii de infractori … 25
Capitolul 4 – Dimensiuni psihologice ale anchetei judiciare … 49
Capitolul 5 – Psihologia martorului, mărturiei și mărturisirii … 60
Capitolul 6 – Intervenția psihologică în practica judiciară … 71
Capitolul 7 – Elemente de psihologie victimală … 84
Capitolul 8 – Delincvența juvenilă … 90
Bibliografie generală … 96
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ P age |3
- Capitolul 1 -
NOȚIUNI INTRODUCTIVE
Obiectul de studiu al psihologiei judiciare

Noţiunea de psihologie (gr. psyche- suflet şi logos-ştiinţă) este definită ca ştiinţa
proceselor psihice, a însuşirilor şi relaţiilor interumane.
Obiectul psihologiei judiciare îl reprezintă studiul şi analiza complexă a
comportamentelor umane implicate în procesul judiciar.
Psihologia judiciară studiază comportamentul participanţilor la acţiunea judiciară
(infractor, victimă, martor, anchetator, magistrat, avocat, alte parti etc.), modul în care aceste
comportamente apar şi se manifestă în toate fazele actului infracţional: faza preinfracţională,
faza infracţională propriu-zisă şi faza postinfracţională.
Importanta psihologiei judiciare

Il ajută pe specialistul in domeniul aplicării legii in:
 înţelegerea aprofundată şi nuanţată a complexităţii individului uman (autor,
victimă, martor etc.);
 îl avertizează asupra limitelor general umane, oferindu-i acele strategii şi
mijloace prin care acestea pot fi depăşite şi, totodată, îi recomandă o conduită
autocontrolată, imparţială şi profesională in raport cu cel aflat sub incidenţa
legii;
 îi atrage atenţia asupra faptului că, în general, omul acţionează raţional, dar de
multe ori actionează automat şi iraţional;
 explica inegalitatea înzestrării native a individului uman, inegalitatea şi
neomogenitatea mediilor sociale de provenienţă, a diferenţelor în pregătirea
educaţională şi profesională si a consecintelor acestor constelatii in constructia
conduitelor normale deviante si patologice.
4|P age Note de curs – Partea I
Comportamentul
Comportamentul reprezintă reacţia globală (glandulară, motorie, verbală, afectivă etc.)
a unei persoane într-o împrejurare dată. Prin această reacţie totală organismul uman răspunde
la o situaţie trăită în funcţie de stimulările mediului şi de tensiunile sale interne (Buș, 1997).
Noţiunea de comportament infracţional este utilizată sub mai multe forme:
comportament deviant, delincvent sau aberant (Banciu, Rădulescu & Voicu, 1985).
Comportamentul deviant include abaterile de la normele sociale în general, cel delincvent
(infracţional) se referă la abaterile şi încălcările normelor juridice penale, în timp ce
comportamentul aberant include aspectele medico-legale, psihiatrice sau psihopatologice.
Delincvenţa este un fenomen deosebit de complex, incluzând o serie de aspecte şi
dimensiuni de natură statistică, juridică, sociologică, psihologică, economică, prospectivă şi
culturală (Banciu, 1995):
a).dimensiunea statistică - evidenţiază starea şi dinamica delincvenţei în timp şi
spaţiu, prin evaluarea şi măsurarea în procente, medii, serii de distribuţie şi indici ai diferitelor
delicte şi crime, şi corelarea acestora cu o serie de variabile şi indicatori cu caracter social,
ecologic, cultural, geografic etc.;
b).dimensiunea juridică - evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte şi fapte
antisociale, periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea şi
felul sancţiunilor adoptate, modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente;
c).dimensiunea sociologică - centrată pe identificarea şi prevenirea socială a delictelor
şi crimelor, în raport cu multiple aspecte de inadaptare, dezorganizare şi devianţă existente în
societate şi cu formele de reacţie socială faţă de diferitele delicte;
d).dimensiunea psihologică - evidenţiază structura personalităţii individului
delincvent şi individului normal, motivaţia şi mobilurile comiterii delictului, atitudinea
delincventului faţă de fapta comisă (răspunderea, discernământul etc.);
e).dimensiunea economică sau “costul crimei” - evidenţiază consecinţele directe şi
indirecte ale diferitelor delicte din punct de vedere material şi moral (costurile financiare
acordate victimelor, martorilor, reparaţiei bunurilor etc.);
f).dimensiunea prospectivă – evidenţiază atât tendinţa generală de evoluţie a
delincvenţei, cât şi tendinţa anumitor indivizi şi grupuri sociale spre delincvenţă;
g).dimensiunea culturală – se referă la relativitatea criteriilor normative şi culturale
cu care este investită delincvenţa în diverse societăţi şi culturi. Există diferenţe sensibile din
punct de vedere cultural, în definirea anumitor acte ca periculoase şi în evaluarea intensităţii şi
gravităţii acestora. Gradul de periculozitate al unui comportament antisocial depinde, în mare

măsură, de caracterul coercitiv sau, dimpotrivă, permisiv al normelor sociale.
Legatura psihologiei cu stiintele dreptului.

Psihologie – Drept penal
Noţiunile de psihologie judiciară contribuie, în dreptul penal, la aprecierea elementelor
de culpă, vinovăţie, intenţie, prevedere, stare emoţională, conduită simulată, responsabilitate
etc., ajutând la o bună dozare a pedepselor şi o justă încadrare a faptelor.
Procedura penala – psihologie

Legăturile procedurii penale cu psihologia judiciară se regăsesc în aceea că o serie
întreagă de activităţi, cum ar fi: confruntarea, percheziţia, prezentarea spre recunoaştere,
ascultarea, nu pot fi eficiente decât în măsura în care cei ce se ocupă de cercetare vor avea
cunoştinţele psihologice necesare cunoaşterii corecte a conduitelor umane.
Psihologie - criminalistica
Relaţia cu criminalistica este bi-univocă, regăsindu-se atât în aspectele teoretice, cât şi
în cele practice ale ambelor discipline. Numai cunoscând psihologia judiciară, criminaliştii
vor putea trage concluzii cu privire la intenţiile, motivaţiile şi acţiunile autorilor şi a
victimelor acestora, anticipându-se conduitele de simulare, victimizare, eludare a identificării,
fabricarea de alibiuri etc.
Psihologie – criminologie
Psihologia judiciară menţine legături strânse cu criminologia, care studiază conduita
infracţională din punct de vedere al genezei şi trecerii de la potenţial la act criminogen ca
fenomen socio-psihologic. Psihologia judiciară oferă criminologiei date şi legităţi,
instrumentar şi metodologie.
Psihologie – medicina legala

Psihologia judiciară are legături de interdisciplinaritate cu medicina legală, căreia îi
oferă tabloul psiho-comportamental şi caracterial al personalităţii infractorului, ilustrând în
mod nuanţat motivaţiile, tendinţele, potenţialul intelectual, acţional, coeficientul de
agresivitate, structura temperamentală şi echilibrul emoţional în vederea circumstanţierii
conduitelor autorului.
- Capitolul 2 –
TEORII EXPLICATIVE ALE ACTULUI INFRACȚIONAL
Nu există o singură cauză care conduce la crimă. Crima este un fenomen foarte
complex care cunoaște schimbări de la o perioadă de timp la alta, de la o cultură la alta.
Activități care sunt legale într-o țară, pot fi considerate ilegale în alte state sau culturi (ex.
consumul de alcool în statele europene și în statele musulmane). Comportamente care odată
nu erau incriminate, pot deveni dintr-o dată ilegale și apoi, din nou, dezincriminate. De aceea,
este foarte dificil de a răspunde la întrebarea „Ce este actul infracțional? Ce este crima?” și,
implicit este dificil de a răspunde la întrebarea: „Ce cauzează crima?”. Diferite tipuri de crime
pot avea propria lor cauză.
Ce este crima? Din punct de vedere juridic, crima reprezintă încălcarea legilor penale
ale unui stat. Sociologii consideră crima un act antisocial care este o ofensivă împotriva
relațiilor umane. Psihologii definesc crima ca o problemă de comportament care face viața în
societate dificilă pentru locuitorii fideli normelor (Schmalleger, 2014)1.
Vom arunca o privire asupra diferitelor teorii criminologice care încearcă să explice
cauzele crimelor. Fiecare teorie are propriile puncte forte și puncte slabe, propriile
diferențieri, iar unele se pot aplica cu succes anumitor tipuri de crime, dar nu se pot aplica
altora.
Ce este o teorie?
Teoria stabilește o legătură științifică între două sau mai multe fenomene sociale. Ea
poate explica de ce un fenomen s-a produs, de ce el continuă să se producă, de ce și, mai ales,
cum se va produce în viitor.
Exemplu:
Există vreo legătură între:
- sărăcie și devianță;
- sărăcie și infracționalitate;
- crează mediul devianță.
1
Schmalleger, F. (2014) – Criminal Justice: A Brief Introduction, Prentice Hal, Upper Saddle River, NJ, 2014
Teoriile trebuie să răspundă la o serie de întrebări legate de actul infracțional sau

deviant:
• De ce sunt respectate, respectiv încălcate normele sociale ?
• De ce există diferențe între diverse grupuri sau societății în ceea ce privește
infracționalitatea?
• De ce unele fenomene infracționale apar la nivelul tuturor societăților și de ce unele
fenomene se schimbă o dată cu evoluția societății?
Precizări conceptuale:
 Devianța reprezintă abaterea de la norma socială.
 Criminalitatea presupune încălcarea normei legale.
 Patologia reprezintă abaterea de la parametrii normali de sănătate a unui
individ sau a unei populații.
Putem împărți teoriile în două ramuri:

1) Teorii psiho-biologice;
2) Teorii psiho-sociologice.
1) Teoriile psiho-biologice pretind că unii oameni se „nasc criminali”, fiind biologic
sau psihologic deosebiți de non-criminali. Ele susţin, în esenţă, că anumite anomalii sau
disfuncţii psihofiziologice constituie factorii determinanţi ai comportamentului infracţional.
Acestea consideră că infracţiunea ca fenomen individual are o bază psiho-biologică organică
sau funcţională.
Cel mai faimos susținător al teoriei anormalității biologice a fost Cesare Lombroso
(1835-1909)2, care a întreprins studii de antropologie criminală bazate pe tehnica măsurării
diferitelor părți ale corpului omenesc, având ca subiecți militari și deținuți ai închisorilor din
Sicilia. A elaborat lucrarea sa fundamentală „Omul criminal” (1876). Criminalii, în concepția
lui Lombroso, erau atavici. El a sugerat că, creierul lor nu era complet dezvoltat. Studiind 383
cranii de criminali decedaţi şi 5.907 cranii ale unor delincvenţi în viaţă, autorul a concluzionat
existenţa unui tip criminal individualizat prin anumite stigmate sau semne particulare,
degenerative, care pot fi întâlnit la anumite categorii de infractori. Din studierea deținuților a
descoperit că ei aveau trăsături fizice comune precum fruntea lată și bărbie retrasă, sinusurile
frontale foarte pronunţate, pomeţii şi maxilarele voluminoase, orbitele mari şi depărtate,
asimetria feţei şi a deschiderilor nazale, urechi foarte mari sau foarte mici etc.
2
Akers, R.L. (1999) – Criminological Theories: Introduction and Evoluation, London: Fitzroy Dearborn, pg. 36-
38
Astfel, el a ajuns la aprecierea că:

 omul cu înclinaţii spre viol se caracterizează prin lungimea urechilor, craniul
turtit, ochii oblici şi foarte apropiaţi, nasul turtit, lungimea excesivă a bărbiei;
 hoţul se distinge printr-o remarcabilă mobilitate a feţei şi a mâinilor, prin ochii
săi mici, îngrijoraţi şi în permanentă mişcare, prin sprâncenele sale dese şi
lăsate pe ochi, prin nasul turtit, barba rară, fruntea teşită şi mişcătoare;
 ucigaşul se evidenţiază prin volumul mai mic al craniului, lungimea
maxilarelor, pomeţii obrazului proeminenţi.
La originea cercetărilor lombrosiene a stat descoperirea la craniul unui criminal, în
zona occipitală medie, a unei adâncituri (fosetă) accentuate, trăsătură ce se regăsea la unele
cranii primitive. Această descoperire i-a sugerat lui Lombroso ipoteza atavismului (adică
oprirea în dezvoltare pe lanţul filogenetic). Urmărind ideea atavismului, Lombroso a studiat
organismele inferioare, omul sălbatic şi copilul - în care vedea un “mic primitiv”3. El a
cercetat şi unele anomalii ale creierului, ale scheletului şi ale unor organe interne (inimă,
ficat).
Teoria lombrosiană cu privire la etiologia crimei nu poate constitui o explicaţie cu
caracter general valabil. “Omul criminal”, în sensul de universal valabil, nu există. Însuşi
Lombroso excludea această idee.
Cercetările lombrosiene au constituit punctul de plecare al unor numeroase investigaţii
cu caracter ştiinţific legate de fenomenul criminal. Analiza minuţioasă a trăsăturilor
criminalului face din Lombroso un precursor al biotipologiei.
Teoria bio-tipologică cuprinde mai multe variante ce au ca element comun susţinerea

ideii potirivit căreia există o corelaţie între activitatea criminală şi biotip.
Psihiatrul german Ernst Kretschmer (1888-1964), mergând în cercetare pe linia
corelării elementelor de ordin biologic cu cele psihice, a creat un sistem caracterologic
complet. Principala lucrare a lui Kretschmer în acest domeniu a fost “Structura corpului şi
caracterul”. Acesta consideră că, în funcţie de constituţia corporală, se pot distinge patru tipuri
fizice4, fiecare tip având o predispoziţie spre comiterea unor infracţiuni specifice:
• Tipul picnic - constituţie orizontală; scund, cu extremităţi scurte; sistem osteo-
muscular plăpând; faţa rotundă, craniul rotund, puţin ridicat, voluminos; calviţie;
3
Charles A. Ellwood, Lombroso's Theory of Crime, 2 J. Am. Inst. Crim. L. & Criminology 716 (May 1911 to
March 1912), pg. 716-723
4
Trizzino, A. (2014). "Il mondo nella testa. Sul delirio di rapporto sensitivo di Ernst Kretschmer". Comprendre.
Archive International pour l’Anthropologie et la Psychopathologie Phénoménologiques 24: 217-224
cavitatea toracică şi abdominală dezvoltată; strat de grăsime la suprafaţa trunchiului;

adeseori inteligent şi expansiv, ce poate deveni autor de escrocherii şi fraude;
• Tipul astenic - constituţie verticală; sistem osteo-muscular firav; slab, craniul mic,
chipul prelung, fruntea înclinată înapoi, nasul alungit, maxilarul inferior scurt; forţă
fizică scăzută; dotat divers din punct de vedere intelectual; interiorizat; de regulă
adaptarea socială este precară, criminalitate precoce şi o tendinţă spre recidivă; ar
comite mai ales falsuri, furturi şi abuzuri de încredere;
• Tipul atletic - sistem osteo-muscular puternic, trunchi piramidal cu baza mare în sus,
aspect fizic plăcut, oscilează între sentimentalism şi brutalitate, ar avea o răspândire
relativ ridicată în rândul infractorilor de aproape toate vârstele, ar comite preponderent
asasinate, tâlhării cu folosirea armelor, incendii şi ar fi predispuşi la recidivă indiferent
de vârstă;
• Tipul displastic - diferite malformaţii corporale, deficienţe ale caracterelor sexuale,
slab dezvoltat psihic şi morfologic; din punct de vedere psiho-medical, regăsim în
această categorie debili mintal şi schizofreni; displasticii comit de regulă delicte
sexuale, dar nu numai, operează într-un mod neaşteptat, îşi încep cariera infracţională
după vârsta de 18 ani şi sunt expuşi recidivei.
După cel de-al doilea Război Mondial, cercetările în direcția susținerii bazei psiho-
biologice a crimelor a continuat. Urmând pașii făcuți în această direcție de către Lombroso în
1876, Kretschmer în 1925, Hooten în 1939, William H. Sheldon (1898 – 1977) a încercat să
demonstreze legătura directă dintre biologie (fizic) și personalitate (infractor) prin dezvoltarea
unui sistem de clasificare între caracteristicile temperamentale și caracteristicile fizice, între
tipul fizic și comportament (Sheldon, 1940).
După gradul de dezvoltare al celor trei foiţe embrionare, distinge trei tipuri fizice:
• Tipul endomorf (viscerotonic) - dezvoltare corporală predominant internă: rotund,
gras; reacţii încete, uniformitate în activitatea emoţională; fire extravertită; comunicare
uşoară şi rapidă; sociofilie; iubire de ceremonii; plăcere de confort fizic; plăcerea
relaxării în repaus şi mişcare;
• Tipul mezomorf (somatotonic) - dezvoltare corporală echilibrată, atletic, puternic,
musculos, viguros; plăcere pentru mişcare, interes pentru sport; trăsături pline de
energie, căutarea riscului; manieră directă, deschisă, chiar puţin dură, curaj şi
combativitate; agresivitate competitivă; voce nereţinută, fără intonaţii; maturitate în
prezentare;
10 | P a g e Note de curs – Partea I
• Tipul ectomorf (cerebrotonic) - dezvoltare corporală predominant externă; corp lung,

slab; muşchi slab dezvoltaţi; poziţie şi mişcare reţinute; ermetism, inhibiţie,
însingurare; activism mintal; sociofobie; evitarea zgomotului; prezentare infantilă.
Teoriile psiho-biologice au fost îmbrățișate și de alți cercetători, astfel:
Endocrinologul Nicola Pende (1880-1970) consideră „perversiunile sexuale” ca fiind o
anormalitate constituțională. În timp ce Lombroso credea că poate să identifice perversul
sexual prin prezența unor stigmate degenerative, Pende considera că anormalitățile sexuale
puteau fi diagnosticate prin impactul unor dereglări hormonale. După raportul torace-membre
şi funcţionalitate endocrină, N. Pende distinge tipul brevilin (scund), tipul mediu (normal) şi
tipul longilin (înalt), iar medicul italian Giacinto Viola (1870-1943), a încercat să rezolve
problema clasificării individualității umane pornind de la anatomie spre clasificari fiziologice,
patologice și psihologice. El distinge tot trei tipuri fizice, în funcție de raportul torace –
membre: brachitip (macrosplanchnic), torace mai dezvoltat decât membrele, scund; mediotip
(normosplanchnic) şi longitip (microsplanchnic), membre mai dezvoltate decât toracele, înalt.
Fizicul singur nu poate explica în mod adecvat comportamentul infracţional, însă
poate favoriza anumite tipuri de infracţiuni.
Teoria genetică
Cercetările în acest domeniu consemnează existenţa unor aberaţii cromozomiale la
subiecţii care au mai mult de un cromozom X sau Y în cariotipul lor. Pornind de la aceste
realităţi unii autori (Brodski, 1973 & Sheley, 1985) susţin că anomalia genetică, cum ar fi un
extracromozom, poate conduce la retardare mintală şi la un comportament antisocial şi
criminal.
Cariotipul uman are 46 de cromozomi dispuşi în 23 de perechi, din care 22 de perechi
sunt obişnuiţi sau autozomi, iar o pereche este alcătuită din cromozomi sexuali; pentru femeie
ambii sunt cromozomi X, iar pentru bărbat unul este X şi celălalt Y. Astfel formula feminină
normală este 46 X.X., iar formula masculină este 46 X.Y. În urma fertilizării ovulului, zigotul
primeşte un cromozom X de la mamă, iar de la tată, fie un cromozom X, fie unul de tip Y.
Uneori în timpul diviziunii pot apare unele anomalii cantitative sau calitative, unele abateri de
la cariotipul normal.
Prima anomalie o reprezintă existenţa suplimentară a unui cromozom de tipul X,
având formula XXY, anomalie denumită sindromul Klinefelter. Persoanele ce prezintă
această anomalie au o aparenţă masculină, sunt înalţi şi slabi, au o pilozitate pubiană de tip
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ P a g e | 11
feminin, barbă rară sau absentă. S-a stabilit că frecvenţa acestei anomalii printre criminali este
de 5 până la 10 ori mai mare decât în rândul populaţiei generale.
Infracţiunile comise de aceste persoane sunt diverse: furt, agresiune, tentativă de omor
etc., dar se poate observa o tendinţă spre “tematică” sexuală: homosexualitate, pedofilie,
exhibiţionism etc.
Din punct de vedere psihologic, aceste persoane se evidenţiază prin: pasivitate,
timiditate, tendinţe spre ipohondrie şi depresie; deseori prezintă tulburări mintale.
A doua anomalie este reprezentată de sindromul XYY, unde apare un cromozom Y în
exces. Persoanele din această categorie prezintă, în plan morfologic, puţine particularităţi:
aparenţă masculină, înălţime peste medie, Q.I. sub medie, anomalii în configuraţia urechilor,
calviţie, miopie, dar aceste trăsături nu sunt constante.
Frecvenţa acestui cariotip printre criminali este, după unele estimări, de circa 10 ori
mai mare decât în rândul populaţiei generale.
Unii autori (Court Brown, Lise Moor, W.H.Price, P.B.Whatmore etc.) tind să
considere cauză a comportamentului criminal valoarea scăzută a Q.I., ce caracterizează pe cei
cu anomalii cromozomice. Aceste anomalii cromozomice constituie o predispoziţie, dar nu o
condiţie obligatorie, la comiterea unei infracţiuni. Explicaţiile bazate pe formula
cromozomială nu pot fi generalizate. O varietate de construcții psihologice și psihiatrice
asociate cu antisociabilitatea/criminalitatea, ca inteligența, personalitatea și tulburările
mentale pot fi considerate ca fiind ereditare (Baker, Bezdjian & Raine, 2006)5. Meta-analizele
au sugerat că nivelul de ereditare din comportamentul antisocial este de aprox. 40-60%
(Raine, 2013)6
Teoria inadaptării bio-psihice

Această teorie a fost formulată de criminlogul suedez Olof Kinberg (1959) în lucrarea
sa „Problemele fundamentale ale criminologiei”7. Olof Kinberg a fost unul dintre
continuatorii şcolii lombrosiene. El reia ideea unei antropologii criminale, ce caută să
deceleze caracterele fundamentale ale delincventului într-un complex bio-psihic și a elaborat
conceptul de constituție bio-psihologică prin care înțelege dispozițiile ereditare normale și
caracterele fenotipice rezultate din acestea.
5
Baker LA, Bezdjian S, & Raine A (2006). Behavioral genetics: The science of antisocial behavior.Law and
Contemporary Problems, 69, 7–46.
6
Raine A (2013). The anatomy of violence: The biological roots of crime. New York: Pantheon
7
Kinberg, Olof. Basic Problems of Criminology. Stockholm University. Published by Levin & Munksgaard,
Ejnar Munksgaard, Copenhagen, 1935. D.Cr. 20.. Psychoanal. Rev., (1938). 25(1):136-138.
Structura bio-psihologică poat fi compusă din două grupe de trăsături:

1 – trăsături ereditare normale care formează nucleul constituțional și reprezintă suma
tendințelor reacționale ale individului;
2 – trăsături ereditare patologice.
Există două elemente ce trebuie avute în vedere la analiza structurii bio-psihice:
nucleul constituţional şi funcţia morală.
Nucleul constituţional reprezintă suma tendinţelor reacţionale ale persoanei,
cuprinzând patru trăsături psihologice fundamentale:
• a) capacitatea - respectiv nivelul maxim pe care poate să-l atingă inteligenţa unei
persoane sub influenţa unor condiţii optime de mediu;
• b) validitatea - respectiv cantitatea de energie de care dispune persoana;
• c) stabilitatea - respectiv facultatea subiectului de a dobândi comportamente ferme,
fixată prin obiceiuri durabile, în aşa fel încât să poată face aceleaşi lucruri în acelaşi
fel, economisind forţă;
• d) soliditatea - trăsătură ce se referă la coeziunea internă a personalităţii, în opoziţie cu
disociabilitatea.
La nivelul personalităţii, aceste trăsături se regăsesc în cantitate variabilă: fie
excedentară, fie medie, fie deficitară. În cazurile extreme, vom avea următoarele perechi
diametral opuse:
 supercapabil - inteligent, spiritual, adaptabil;
 subcapabil - stupid, mărginit, inert;
 supervalid - atent, expansiv, întreprinzător, calm, sigur, tenace, responsabil;
 subvalid - precaut, anxios, teamă de acţiune şi de răspundere;
 superstabil - rece afectiv, abil, abstract, elegant, asiduitate ideatică;
 substabil - afectiv, interesat de lucruri concrete, asiduitate practică;
 supersolid - lent, ferm, obiectiv circumspect;
 subsolid - schimbător, subiectiv, neserios, uneori mincinos.
Funcţia morală reprezintă, în opinia lui Kinberg, modalitatea şi profunzimea asimilării

valorilor morale ce compun atmosfera morală unde subiectul a trăit ori trăieşte.
Ca fenomen psihologic, funcţia morală este compusă din elemente emoţionale şi
cognitive. Dacă se ia în considerare calitatea acestor elemente se pot distinge patru categorii
de subiecţi:
 subiecţi a căror funcţie morală se reduce la unele cunoştinţe ale evaluărilor morale
general acceptate, dar cărora le lipseşte elementul emoţional aproape complet
(imbecilii, debilii mintal etc.);
• subiecţi care nu numai că posedă cunoştinţe despre regulile morale, dar sunt capabili
să reacţioneze emoţional la stimuli adecvaţi (oameni aşa-zis normali );
• subiecţi ale căror funcţii morale au suferit modificări în urma unor leziuni patologice
ale ţesuturilor cerebrale (traumatisme, encefalite etc.); fiind afectate elementele
emoţionale, la această categorie, se întâlnesc frecvent fapte antisociale;
• subiecţi care cunosc regulile morale, răspund emoţional la stimuli, însă, au o percepţie
deformată a sensului real al actului; sunt în eroare cu privire la semnificaţia morală a
acestuia.
Din combinaţia ce rezultă între un anumit tip de nucleu constituţional şi o anumită
configuraţie a funcţiei morale, rezultă persoane inadaptate care, la anumiţi stimuli, vor
reacţiona în contradicţie cu legea penală. Depistarea trăsăturilor ce compun nucleul
constituțional permite recunoașterea predispozițiilor individului către comiterea unor acte
antisociale.
În varianta patologică, Kinberg include bolile psihice, tulburările grave de inteligență
datorate fie dispozițiilor ereditare patologice, fie traumatismelor cerebrale, infecțiilor
microbiene.
Teoria constituției criminale a fost formulată de criminologul italian Benigno di

Tullio (1951), profesor la Universitatea din Roma, a cărui lucrare “Tratat de antropologie
criminală” a fost publicată prima oară în anul 1945.
Prin constituţie criminală autorul înţelege o stare de predispoziţie specifică spre crimă,
altfel spus capacitatea care există în anumiţi indivizi de a comite acte criminale, în general
grave, în urma unor instigări exterioare ce rămân sub pragul ce operează asupra generalităţii
oamenilor. „Crima este rezultatul interacțiunii dintre sufletul omului ca factor intern și
circumstanțele întâmpinate de om în lumea externă, experiențe care indică faptul că există
persoane care posedă tendințe sau înclinații spre delincvență, ce nu există în alte persoane, iar
circumstanțele exterioare care le provoacă tendințele criminale și îi transformă în delincvenți,
nu produc același efect asupra persoanelor obișnuite. Astfel de circumstanțe care animă sau
exteriorizează înclinațiile lor criminalse sunt conectate în mod cert cu constituția lor”8.
8
Elio Monachesi, “Trends in Criminological Research in Italy”,American Sociological Review, 1 (1936), 396-
406
Pentru di Tullio, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv sociologic, ci
întotdeauna biosociologic. Rezultă că personalitatea nu poate fi corect apreciată decât după
criterii biopsihosociologice.
Pornind de la aceste premise, autorul încearcă să determine factorii ce conduc la
formarea unei personalităţi criminale.
Un prim factor important este ereditatea; cu toată influenţa sa puternică, aceasta nu
trebuie considerată ca o determinare absolută.
Predispoziţia spre crimă poate avea ca sursă şi unele disfuncţionalităţi cerebrale,
hormonale etc.
Vârsta şi crizele biologice pe care le antrenează sunt de asemenea importante:
pubertatea, cu modificările ei specifice de ordin psihofiziologic, precum şi procesele
involutive ale îmbătrânirii pot conduce la tulburări de comportament şi chiar la crimă.
Se poate afirma, spune autorul, că predispoziţiile spre crimă sunt expresia unui
ansamblu de condiţii organice şi psihice ereditare, congenitale sau dobândite care, diminuând
rezistenţa individuală la instigări criminogene, permite individului, cu mai multă probabilitate,
să devină un criminal.
Di Tullio nu ignoră factorii sociali sau fizici, exteriori individului, care nu pot avea o
influenţă reală decât în măsura în care întâlnesc o constituţie criminală preexistentă ori
contribuie la formarea unei astfel de personalităţi.
Pentru a descoperi constituția criminală a unui individ el trebuie examinat din trei
puncte de vedere, trei domenii:
1) domeniul morfologic (organele externe ale corpului);
2) domeniul fiziologic sau endocrinologic (organele interne ale corpului);
3) domeniul psihologic (instinctele umane).
2) Teoriile psiho-sociologice susțin că achiziţiile rezultate în procesul interacţiunii şi

învăţării psiho-sociale sunt principalele cauze, explicaţii ale infracţionalităţii. Tendinţa unor
persoane de a devia în plan comportamental este relativ generală şi constantă, astfel că acestea
se vor comporta în mod frecvent antisocial dacă ele nu sunt formate şi susţinute în a evita
această tendinţă.
Conform acestor teorii, comportamentul infracţional este învăţat prin interacţiunea
dintre persoană şi ambianţă. Învăţarea ar include tehnicile comiterii actelor criminale,
motivele, trebuinţele, raţionalizările şi atitudinile favorabile comiterii infracţiunii.
Teoria asocierilor diferențiale

Această teorie aparţine sociologului american, criminologul Edwin Sutherland (1883-
1950), profesor la Universitatea din Indiana, teorie expusă în lucrarea „Principii de
Criminologie” (1939)9. Ulterior, ea a fost mult dezvoltată şi modificată. O ultimă variantă cu
acelaşi titlu a fost publicată în anul 1955 sub îngrijirea colaboratorului principal al lui
Sutherland, Donald R.Cressey.
Promotorii acestei teorii îşi propun să descopere mecanismele psihosociale care
generează şi explică infracţionalitatea
Sutherland constată că există două tipuri de explicaţii ştiinţifice ale fenomenului
criminal: fie în funcţie de elementele care intră în joc în momentul în care infracţiunea este
comisă, fie în funcţie de elementele care şi-au exercitat influenţa anterior, mai ales în viaţa
infractorului. În primul caz, explicaţia poate fi calificată situaţională sau dinamică; în al doilea
caz, istorică sau genetică.
Explicaţia actului criminal în viziunea lui Sutherland presupune următoarele
coordonate:
a). comportamentul criminal se învăţă ca oricare alt comportament;
b). învăţarea comportamentului infracţional are loc printr-un proces complex de
interacţiune şi comunicare directă cu alte persoane;
c). învăţarea are loc mai ales în interiorul unui grup restrâns de persoane;
d). procesul de învăţare presupune: asimilarea tehnicilor de comitere a infracţiunilor,
orientarea motivelor, a tendinţelor impulsive, a raţionamentelor şi atitudinilor care
conduc şi întreţin violenţa;
e). orientarea motivelor şi a tendinţelor impulsive este în funcţie de interpretarea
favorabilă sau defavorabilă a dispoziţiilor legale;
f). un individ devine criminal dacă interpretările defavorabile respectului legii domină
interpretările favorabile; „acesta constituie principiul asocierilor diferenţiale”; „cei
care devin criminali o fac pentru că sunt în contact direct cu modelele criminale şi
mai puţin cu cele anticriminale”;
g). asocierile diferenţiale pot varia în privinţa duratei, frecvenţei, intensităţii etc.
h). formaţia criminală prin asociaţie nu se dobândeşte doar prin imitaţie;
9
“Edwin Sutherland’s Differential Association Theory Explained.” Health Research Funding.
https://healthresearchfunding.org/edwin-sutherlands-differential-association-theory-explained/
i). comportamentul criminal este expresia unui ansamblu de trebuinţe şi valori, dar nu
se explică prin acestea (hoţul fură, în general, pentru a avea bani, dar tot pentru bani
muncesc şi oamenii cinstiţi)10.
Acest mecanism explică fenomenul criminal la nivel individual. Rata criminalităţii
este expresia unei organizări diferenţiale a grupului.
Teoria conflictelor de culturi

Teoria conflictelor de culturi, aparţine criminologului american Thorsten Sellin
(1960), profesor al Universităţii din Pennsylvania şi timp de mai mulţi ani, Preşedinte al
Societăţii Internaţionale de Criminologie.
Astfel, prin termenul „cultură" autorul desemnează totalitatea ideilor, instituţiilor şi
produselor muncii care aplicate la grupuri determinate de fiinţe umane, permite a se vorbi
despre regiuni culturale, despre tipuri de cultură, despre cultură naţională. În acest sens orice
tip de populaţie posedă o cultură.
Prin „conflict cultural”11, autorul desemnează lupta între valori morale sau norme de
conduită opuse aflate în dezacord. La rândul lor, normele de conduită înseamnă reguli
exprimate sau implicite, pe care o persoană le urmează atunci când se găseşte într-o situaţie
care impune o acţiune sau un răspuns din partea sa.
Codul moral al persoanei depinde de normele pe care le-a trăit ca membru al unor
diverse grupuri sociale. Fiecare grup are propriile norme de conduită care se impun a fi
respectate.
Diferenţele etnice, sociale, de vârstă, profesionale, religioase etc. antrenează diferenţe
de reguli şi valori morale. În aceste condiţii apar inevitabil situaţii în care persoana,
supunându-se unei norme acceptate de grupul din care face parte, riscă să încalce o alta
aparţinând altui grup cu care intră în contact.
Există trei situaţii generatoare de conflict12:
a) conflictul poate să apară între două atitudini perfect morale dar bazate pe valori
diferite (este cazul colonizării când asimilarea legislativă este prea rapidă);
10
Matsueda, Ross L. “Sutherland, Edwin H.: Differential Association Theory and Differential Social
Organization.” Encyclopedia of Criminological Theory, edited by Francis T. Cullen and Pamela Wilcox. Sage
Publications, 2010, pp. 899-907. http://dx.doi.org/10.4135/9781412959193.n250
11
Sellin, T. (1938) Culture Conﬂict and Crime. New York: Social Science Research Council
12
Williams, F. P., III (1980). Conﬂict theory and differential processing: An analysis of the research literature. In
J. A. Inciardi (ed.), Radical Criminology: the Coming Crises. Beverly Hills: Sage, pp. 213–232
b) conflictul se poate situa între legi arbitrare (ca cele din starea de ocupaţie), ori legi
care favorizează corupţia, pe de o parte, şi persoane care se supun unor concepţii
morale sănătoase, pe de altă parte;
c) conflictul se poate ivi între legi conforme cu valorile socialmente acceptate şi
persoane ce au coduri morale particulare (cazul imigranţilor).
Teoria conflictelor de culturi nu poate fi însă decât o explicaţie parţială a fenomenului
criminal. Ea poate fi considerată ca o formă particulară de manifestare a teoriei asocierilor
diferenţiale, aşa cum de altfel o considera Sutherland.
Teoria anomiei
Conceptul de „anomie” a fost introdus de sociologul american Robert K. Merton în
anul 1938, odată cu lucrarea „Structura socială şi anomia”, în scopul explicării, cu ajutorul
său, a comportamentului infracţional. În anul 1957 apare lucrarea cu titlul „Teoria socială şi
structura socială”.
Anterior, termenul de „anomie” a fost utilizat de către teologi (sec. XVI-XVII), pentru
a desemna atitudinea de dispreţ a unor persoane faţă de „dreptul divin”, apoi a fost utilizat de
către sociologul francez Emile Durkheim, pentru explicarea fenomenului infracţional.
Anomia este concepută de Merton ca o stare socială de absenţă ori de slăbire a normei,
ceea ce duce la o lipsă de coeziune între membrii comunităţii. În explicarea stării de anomie,
autorul utilizează două concepte: cel de cultură şi cel de organizare socială.
Prin cultură se înţelege ansamblul valorilor ce guvernează conduita indivizilor în
societate şi desemnează scopurile spre care aceştia trebuie să tindă.
Organizarea socială reprezintă ansamblul de norme şi instituţii care reglementează
accesul la cultură şi indică mijloacele autorizate pentru atingerea scopurilor.
Starea de anomie se instalează atunci când există un decalaj prea mare între scopurile
propuse şi mijloacele legitime, accesibile pentru anumite categorii sociale. Astfel, în societate
există un permanent conflict între posibilităţile formal recunoscute de lege, de realizare de
către persoană a scopurilor sale materiale şi spirituale, pe de o parte, şi posibilităţile efective
reale, de atingere a acestor scopuri, posibilităţi care sunt foarte limitate. Aceste categorii
defavorizate recurg la mijloace ilegale, la criminalitate, pentru satisfacerea scopurilor propuse
de cultura ambiantă.
Pornind de la asemenea observaţii, Merton ajunge să stabilească următoarele tipuri de

comportament13:
• conformismul, care presupune simultan conformitatea persoanei la scopuri şi
mijloace;
• inovaţia, care rezultă din acceptarea scopurilor, obiectivelor prezentate ca legitime de
către societate, aşa cum este cazul succesului şi respingerea mijloacelor legale pentru
atingerea lor; autorul cantonează tocmai aici viciile şi crima, prezentându-le ca pe o
reacţie „normală” faţă de situaţia în care se află persoana, apreciind că este normal ca
ea să adopte un comportament deviant;
• ritualismul este specific persoanelor care abandonează idealul reuşitei financiare şi
ascensiunii rapide şi se limitează la aspiraţii ce pot să le satisfacă prin mijloace
acceptate de societate. Cu alte cuvinte, renunţă la scopurile şi obiectivele cultivate de
societate, păstrând mijloacele;
• evaziunea este caracteristică persoanelor care abandonează atât scopurile, cât şi
mijloacele propuse de societate, fără a oferi în schimb alte soluţii, aşa cum sunt:
deficienţii mintal, paria, exilaţii, nomazii, vagabonzii, drogaţii etc. din rândul cărora
unii devin infractori periculoşi;
• rebeliunea se întâlneşte la persoanele ce resping scopurile şi mijloacele propuse şi
acceptate de societate, urmăresc să introducă o structură socială în care să existe o
corespondenţă mai strânsă între merit, efort şi recompensă socială, să schimbe deci
inechităţile, valorile date cu altele noi prin intermediul revoluţiei ce ia forma unei
acţiuni politice organizate.
Teoria anomiei a lui Merton se poate aplica pentru a explica crimele „gulerelor albe”
(cei care comit fraude la locul de muncă, de exemplu) pentru a atinge succesul material, dar
ale căror oportunități de promovare sunt blocate de lipsa oportunităților, posibil datorită
preferințelor de clasă, sex sau etnie.
Teoria interacționismului social

Teoria interacţionismului social sau teoria stigmatizării are ca promotori pe H. S.
Becker, F. Tannenbauman, E. Lemert etc., şi încearcă să dea o nouă explicaţie fenomenului
criminal. Howard Becker în lucrarea sa Outsiders (1963) își punea întrebarea: ce face anumite
acte și anumiți oameni deviante sau criminali?
13
https://www.britannica.com/topic/strain-theory-sociology
Conform teoriei interacţionismului social, fenomenul criminalitaţii este rezultatul

interacţiunii dintre două categorii de factori sociali: activitatea nonconformistă a unor
persoane, pe de o parte, şi activitatea grupurilor sociale dominante, pe de altă parte, care
reacţionează, atribuindu-le celor din prima categorie pecetea comportamentului infracţional şi,
totodată, îi stigmatizează ca infractori. Ca o consecinţă a acestor operaţii de „denumire” sau
„etichetare”, indivizii în cauză sunt marginalizaţi, fiind respinşi în exteriorul grupului social
Reprezentanţii acestei teorii susţin că infracţionalitatea nu îşi are izvorul în realitatea
obiectivă, în condiţiile concrete de existenţă a persoanelor în cauză, ci în contrareacţia psihică
negativă pe care infractorii primari o au faţă de reacţia socială, prin care ei sunt etichetaţi ca
infractori, sunt stigmatizaţi ca atare. Această contrareacţie care se materializează într-o
atitudine de rezistenţă, de ignorare sau de negare faţă de modelele de conduită din viaţa
socială perseverează, în continuare, în sfera infracţională.
Teoriile psiho-morale
În general, teoriile psiho-morale atribuie criminalitatea conflictelor interne,
problemelor emoţionale sau sentimentelor de insecuritate, inadecvenţă şi inferioritate.
Comportamentul criminal şi infracţionalitatea sunt simptome ale problemelor emoţionale
fundamentale.
Teoria psihanalitică
Freudismul sau Psihanaliza - constituie unul dintre principalele curente ale psihologiei
contemporane, care nu numai că a deschis cu hotărâre drumul interpretării unitare, integrative
şi determinist-dinamice a fenomenelor psihice şi a conduitei umane, ci a exercitat, în acelaşi
timp, şi o largă influenţă asupra altor ştiinţe.
La origine, psihanaliza este o teorie şi o metodă medicală, cu implicaţii în modul de a
concepe structura şi dinamica psihicului, relaţia dintre psihic şi somatic, influenţa copilăriei
asupra evoluţiei persoanei.
Freud a desfăşurat o vastă activitate practică, în calitate de medic, precum şi o
prodigioasă activitate de cercetare ştiinţifică, publicând un număr mare de lucrări, dintre care
amintim: „Interpretarea viselor” (1900), „Psihopatologia vieţii cotidiene” (1904), „Totem şi
Tabu” (1913), „Metapsihologia” (1915), „Introducere în psihanaliză” (1916), „Dincolo de
principiul plăcerii” (1919), „Eul şi Sinele” (1922), „Noi prelegeri de psihanaliză” (1932) etc.
Atât în timpul vieţii, cât şi în prezent, personalitatea şi opera lui Freud a fost fie
elogiată, fie supusă unor critici necruţătoare.
Concepţia psihologică a lui Freud, nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea ideilor sale cu
privire la structura şi mecanismele vieţii psihice. După opinia sa, viaţa psihică umană
cuprinde trei niveluri sau trei instanţe aflate într-o strânsă legătură, şi anume: sinele (id), eul
(ego) şi supraeul (superego).
• Sinele denumit id, eu apersonal sau inconştient, reprezintă un complex de instincte şi
de tendinţe refulate, care au un caracter apersonal şi nu sunt trăite în mod conştient.
Sinele constituie polul pulsiunilor personalităţii, depozitar al tendinţelor instinctive,
predominant sexuale şi agresive, care pune organismul în tensiune, neputând suporta
creşterea energiei pe care singur o dezvoltă
Conform teoriei lui Freud “evenimentele din prima copilărie” au o influenţă
hotărâtoare. În perioada primei copilării, instinctul sexual parcurge mai multe faze, în funcţie
de anumite zone erogene în jurul cărora se situează libidoul: faza orală; faza anală şi faza
genitală. Parcurgerea acestor faze poate da naştere unor „fixaţii ale libidoului” care reprezintă
„predispoziţii pentru ulterioare breşe ale năzuinţelor refulate” şi pot genera unele nevroze ori
perversiuni (Freud, l994)14.
Tot în această perioadă a copilăriei, ca urmare a unei prime fixaţii a libidoului spre un
„obiect sexual” exterior, apare şi se dezvoltă „Complexul lui Oedip”. Teoria psihanalitică
desemnează prin „Complexul oedipian”, în esenţă, atracţia sexuală manifestată de individ, în
primele faze ale copilăriei, faţă de părintele de sex opus şi dorinţa corelativă de suprimare a
părintelui de acelaşi sex. Astfel, la copilul băiat, dragostea faţă de mamă este însoţită de
dorinţa de înlocuire a tatălui. Deşi îşi admiră tatăl, băiatul se confruntă cu teama că acesta îl
va sancţiona pentru dragostea sa pentru mamă. Rezolvarea acestui complex (Oedip) are loc
printr-un compromis: băiatul va încerca să se comporte ca orice bărbat, căutându-şi ulterior
altă femeie, probabil asemănătoare cu mama sa.
Noua teorie asupra instinctelor aduce indirect o nouă posibilitate în explicarea crimei.
Pe lângă varianta sexuală apare şi varianta morbidă unde „responsabilitatea” crimei aparţine
tendinţei umane spre agresiune şi distructivitate, expresii extravertite ale instinctului morţii.
Freud vede în crimă o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor, adică
rămas în stare inconştientă şi anterior faptei. La mulţi criminali, îndeosebi tineri, poate fi
descoperit un puternic sentiment de culpabilitate anterior şi nu consecutiv crimei, sentiment
care a constituit mobilul crimei.
14
Freud, S. - Opere vol.IV: , traducere de dr. Leonard Gavriliu, Editura Științifică, (1994)
Crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu înlătură

originea instinctuală a acesteia, ci o intermediază, dacă ţinem seama de faptul că sentimentul
vinovăţiei este consecutiv unor instincte condamnabile.
Instinctele, impulsurile şi tendinţele refulate în „id” reuşesc să iasă la suprafaţă, să se
manifeste în afară (să defuleze), străbătând „cenzura” pe care o instituie eul şi supraeul,
aflându-se din această cauză într-un conflict inevitabil, puternic şi permanent, cu instanţele
superioare al psihicului. „Răbufnirile” inconştientului au loc, de cele mai multe ori, sub formă
deghizată, sublimată.
• Eul denumit ego sau conştientul, reprezintă nucleul sistemului personalităţii în
alcătuirea căruia intră ansamblul cunoştinţelor şi imaginea despre sine, precum şi
atitudinile faţă de cele mai importante interese şi valori individuale sau sociale. Eul
garantează conduita normală a persoanei, prin asigurarea unui echilibru între
instinctele, tendinţele şi impulsurile refulate în „id”, pe de o parte, şi exigenţele
supraeului, pe de altă parte, asigurând, de fapt, acea „constanţă individuală”.
• Supraeul, denumit şi superego sau eul ideal, a treia instanţă a personalităţii care
constituie expresia persoanei în mediul social; el este purtătorul normelor etico-
morale, a regulilor de convieţuire socială. Supraeul are funcţia de autoobservare şi de
formare a idealurilor. El este achiziţia cea mai recentă, dar totodată şi cea mai fragilă a
personalităţii, reflectând particularităţile pozitive şi negative ale mediului în care
persoana trăieşte şi se formează ca om. Supraeul îşi are originea în „id” (sinele) şi se
dezvoltă în interrelaţia ocazionată de experienţele eului (egoului), în cadrul
personalităţii
În concepţia lui Freud, conduita generală este asigurată prin disputa celor trei categorii
de forţe: iraţionale (id), raţionale (ego) şi morale (superego).
Manifestările comportamentale criminale sunt forme de răbufnire (de defulare) la
suprafaţă, în viaţa conştientă, a unor trăiri, instincte, impulsuri, tendinţe etc., refulate în „id”.
Autorul consideră că orice criminal suferă de o nevoie compulsivă de a fi pedepsit, în
vederea uşurării stării de vinovăţie datorate sentimentelor incestuoase inconştiente de tip
oedipian din perioada copilăriei. Crimele sunt comise în vederea autopedepsirii şi deci, în
vederea purificării de vinovăţie.
Teoria criminalului nevrotic

Varianta cea mai cunoscută a acestei teorii aparţine lui Fr. Alexander şi H. Staub şi
este expusă în lucrarea „Criminalul şi judecătorii săi”.
În viziunea celor doi cercetători (Cioclei, 1996)15, criminalitatea poate fi clasificată în

următoarele categorii:
1) - Criminalitatea imaginară, care transpare în vise, fantezii sau acte ratate;
2) - Criminalitatea ocazională, specifică persoanelor şi situaţiilor în care Supraeul
suspendă instanţa morală în urma unei vătămări sau ameninţări iminente pentru Eu
(cazurile în care conduita criminală este consecutivă unui şantaj, unei ameninţări ori
unei stări de legitimă apărare etc.);
3) - Criminalitatea obişnuită, categorie care cuprinde la rândul ei trei tipuri de
criminali:
a) criminalii organici, a căror personalitate ţine de psihiatria clasică (bolnavii mintal
care prezintă alterări ale capacităţii de discernământ ori lipsa acestuia);
b) criminalii normali, caracterizaţi prin aceea că sunt sănătoşi din punct de vedere
psihic, dar sunt socialmente anormali; aceştia fac parte, de regulă, dintr-o colectivitate
criminală şi se comportă conform moralei acesteia şi nu prezintă conflicte între Eu şi Supraeu;
c) criminalii nevrotici, respectiv cei care acţionează în funcţie de mobiluri
inconştiente. Eul este învins de Sine, care scapă determinării Supraeului. În aceste cazuri se
constată existenţa unui sentiment de vinovăţie, însoţit de angoasa pedepsei. Criminalul
nevrotic resimte pedeapsa ca pe o justificare morală, ca o autorizare a recidivei; doar gândul
criminal este suficient pentru a dezvolta sentimentul de culpabilitate şi nevoia de pedeapsă16.
Teoria instinctelor
Reprezentantul acestei teorii este criminologul belgian Etienne de Greef, care susţine
că personalitatea delincventului ca şi personalitatea umană, în general, este determinată de
instincte. Instinctele nu se opun inteligenţei şi nu pot fi separate de aceasta. La om nu se poate
identifica o manifestare instinctuală pură, în sensul că mai multe instincte, mai multe tendinţe
acţionează şi îşi produc efectele asupra conduitei umane în acelaşi timp. Acest ansamblu de
tendinţe instinctive organizate între ele potrivit preocupărilor inteligenţei formează structura
afectivă (de Greef, 1945).
În cadrul acestei structuri afective se pot distinge două grupe fundamentale de
instincte: instinctele de apărare şi instinctele de simpatie.
15
Cioclei, V. – Criminologie etiologică, Ed. Actami, București, 1996
16
Hall, Jerome, "Book Review. Alexander, F. and Staub, H., The Criminal, the Judge and the Public"
(1932).Articles by Maurer Faculty.Paper 1359.http://www.repository.law.indiana.edu/facpub/1359
Instinctele de apărare contribuie la conservarea eului, funcţionează sub semnul

sentimentului de justiţie şi de responsabilitate a „celuilalt”, au la bază agresivitatea, tind spre
o reducere progresivă a individului la o entitate abstractă, supusă legilor morale concepute
mecanic.
Instinctele de simpatie contribuie la conservarea speciei, funcţionează sub semnul
abandonului de sine şi acceptarea totală a „celuilalt”, au la bază subordonarea şi devotamentul
faţă de celălalt, tind spre o valorizare extremă a celuilalt.
Nici una din cele două categorii nu se poate realiza integral, există o opoziţie
permanentă între instinctele de apărare şi cele de simpatie, viaţa psihică se desfăşoară sub
semnul conflictului permanent între structurile afective. Tendinţa de a alege securitatea în
dauna afectivităţii dă naştere unui sentiment de vinovăţie a cărui lichidare se încearcă prin
„reîntoarcerea către celălalt”. În tot acest conflict se creează un echilibru precar; în aceste
condiţii tulburările de caracter şi insuficienţele inteligenţei vor favoriza trecerea la actul
criminal17.
Teoria personalității criminale

Această teorie aparţine celebrului criminolog francez Jean Pinatel (1913-1999), fiind
concepută ca un model explicativ, capabil să aducă lămuriri, atât în ceea ce priveşte geneza
cât şi dinamica actului criminal.
Jean Pinatel (1963)18 este primul care distinge trei niveluri de interpretare a
fenomenului criminal: criminalitate, criminal și crimă, fiecare nivel având propriile
perspective, rațiuni și metode. El definește criminalitatea ca suma infracțiunilor comise într-
un timp și spațiu precizat, influențate de factori demografici, economici sau politici și
existente pe scala socială. Nivelul criminalului se centrează pe agresor / infractor și include
caracteristicile personale și pe factorii care influențează formarea și evoluția personalității lui.
Nivelul crimei, actul în sine, implică o mică parte din viața sau „cariera” de criminal a
subiectului; este un act care are un început, o desfășurare și un final și există factori sau
mecanisme care îi determină apariția.
Oprindu-ne asupra nivelului criminalului, distingem din afirmațiile lui Pinatel că,
personalitatea criminală este „un instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept
operaţional”19 (Pinatel, 1971). Totodată, Pinatel consideră inutilă încercarea de a separa
17
De Greef, E. – Notre destinée et nos instincts, Plon, Paris, 1945
18
Pinatel, J. - Traité de droit pénal et de criminologie - Tome 3 : Criminologie, en collaboration avec P. Bouzat,
Dalloz, 1963, 542 p
19
Pinatel, J. - La Société criminogène, Calmann-Lévy, 1971, 293 p
oamenii în buni şi răi, nu există o diferenţă de natură între oameni cu privire la actul criminal.
Orice om, în circumstanţe excepţionale, poate deveni delincvent. Inexistenţa acestor deosebiri
nu exclude însă existenţa unor diferenţe graduale în privinţa „pragului lor delincvenţial”.
Unii indivizi au nevoie de „instigări” exterioare intense, iar alţii de „instigări” lejere,
pentru a prezenta reacţii delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Această diferenţă graduală
este dată de anumite trăsături psihologice, care, în concepţia lui Pinatel, alcătuiesc „nucleul
central al personalităţii criminale”.
Componentele nucleului personalităţii criminale care determină trecerea la act sunt:
egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă. Egocentrismul reprezintă
tendinţa subiectului de a raporta totul la sine însuşi. Labilitatea reprezintă o lipsă de
prevedere, o „deficienţă de organizare în timp”, o instabilitate. Agresivitatea desemnează o
paletă foarte largă de tendinţe, mergând de la simpla afirmare a eului până la ostilitate, ea se
manifestă printr-un „dinamism combativ”, care are ca funcţie învingerea şi eliminarea
obstacolelor şi dificultăţilor care barează drumul acţiunilor umane20.
*
* *
Nici una dintre teoriile prezentate nu poate fi considerată suficientă şi deplin

consistentă în explicaţiile oferite, dar nici nu poate fi respinsă în totalitate, datorită nevalidării
ei practice. Din punctul de vedere al validităţii există diferenţe foarte mari între diverse teorii,
însă nici una nu oferă explicaţii detaliate pentru toate manifestările comportamentului
infracţional.
Etiogeneza fenomenului infracţional este multinivelară. Fiecare teorie surprinde un
anumit aspect al fenomenului infracţional. Teoriile sunt complementare, nu contradictorii.
Acestea se pot organiza, ierarhiza pe mai multe niveluri. Din integrarea lor poate rezulta o
teorie unificată, globală, care să evidenţieze personalitatea implicată în actul infracţional în
toată unitatea şi complexitatea sa.
20
Pinatel, J.,Le phénomene criminel, M. A. Editions, Paris, 1987
- Capitolul 3 -
ANALIZA PSIHOLOGICĂ A ACTULUI INFRACȚIONAL.
CATEGORII DE INFRACȚIUNI. TIPOLOGII DE INFRACTORI
ANALIZA PSIHOLOGICĂ A ACTULUI INFRACŢIONAL
Complexitatea cauzală a fenomenului infracţional

Fenomenul infracţional este deosebit de complex şi pentru a putea fi cunoscut, trebuie
abordat multidisciplinar. Aceasta implică stăpânirea unor noţiuni de: criminologie, psihologie
judiciară, sociologie judiciară, biologie criminală, medicină legală, psihiatrie criminală,
antropologie criminală, statistică infracţională etc.
Fenomenul infracțional: necesitate sau întâmplare

Necesitatea fenomenului infracţional este modalitatea de existenţă ori de manifestare a
unor stări, proprietăţi, raporturi sau tendinţe criminogene, circumscrise la nivelul factorilor
biopsihosociali, luaţi în interacţiunea lor, decurgând din natura internă a acestora şi, în
condiţii constante, se desfăşoară ca inevitabilitate, într-un anumit fel bine precizat.
Întâmplarea, opusul necesității, reprezintă modalitatea de eistență sau de manifestare a
unor stări, proprietăți, raporturi sau tendințe criminogene, localizate la același nivel care
decurge din factorii periferici sau exteriori și se caracterizează prin variabilitate și inconstanță,
reușind să se producă sau nu, să se realizeze într-un fel sau altul, fără să afecteze esența
sistemului.
Relația cauzală intern - extern

În etiologia infracţională se împletesc cauzele interne ce ţin de natura umană, socială a
persoanei şi cauzele externe ce vizează diverşi factori culturali, economici, juridici etc.
Ponderea, în cazul infracţiunilor concrete, o deţin însă cauzele interne (bazate pe factorii
individuali) care au greutate specifică mai mare în raport cu cele externe. Altfel nu s-ar putea
explica de ce o persoană, în anumite condiţii, trece la actul infracţional, pe când alta, în
împrejurări similare, nu face acelaşi lucru. Concluzia ce se desprinde este că, în domeniul
infracţional, cauza externă nu-şi poate subordona şi nu poate anula cauza internă.
Dimensiuni interne ale actului infracțional

Actul infracţional antrenează în grade diferite, practic toate structurile şi funcţiile
psihice începând cu cele cognitiv-motivaţionale şi terminând ce cele afectiv-volitive,
implicate fiind şi activităţile ca şi însuşirile psihice.
Actul infracţional este generat de tulburări de ordin emoţional şi volitiv, susţinut de
lipsa sentimentului responsabilităţii şi al culpabilităţii, al incapacităţii subiectului de a renunţa
la satisfacerea imediată a unor trebuinţe în pofida perspectivei unei pedepse.
FAZELE ACTULUI INFRACȚIONAL
Faza pre-infracțională
În faza preinfracţională se constituie premisele subiective ale săvârşirii faptei,
determinate atât de predispoziţiile psihice ale făptuitorului, cât şi de împrejurările favorizante
cu valenţe declanşatoare. Această fază se caracterizează printr-un intens consum lăuntric,
ajungând chiar la un grad înalt de surescitare, problematica psihologică fiind axată atât asupra
coeficientului de risc, cât şi asupra mizei puse în joc. În procesul de deliberare intervin criterii
motivaţionale, valorice, morale, afective şi materiale. Capacitatea de proiecţie şi anticipare a
consecinţelor influenţează, de asemenea, în mare măsură actul decizional.
Rezultanta acestui comportament poate fi, după caz, fie concretizarea în plan material
a hotărârii de a comite fapta prin realizarea condiţiilor optime reuşitei ei, fie desistarea,
amânarea, aşteptarea unor condiţii şi împrejurări favorizante.
Odată definitivată hotărârea de a comite infracţiunea, latura imaginativă a comiterii
acesteia este sprijinită de acţiuni concrete cu caracter pregătitor.
În faza deliberării comportamentul infractorului este de expectativă, după luarea
hotărârii acesta se caracterizează prin activism, realizarea actelor preparatorii presupunând
apelul la mijloace ajutătoare, instrumente, contactarea de complici, culegerea de informaţii,
supravegherea obiectivului.
Faza infracțională propriu-zisă – trecerea la act

Trecerea la îndeplinirea actului se asociază cu trăirea unor stări emoţionale intense.
Teama de neprevăzut, criza de timp, obiectele, fiinţele sau fenomenele percepute în timpul
comiterii faptei (instrumente de spargere, arme, victimă, martori, context spaţio-temporal al

desfăşurării faptei etc.), în funcţie de proprietăţile lor fizico-chimice (intensitate, formă,
mărime, culoare, dispoziţie spaţială etc.) amplifică aceste stări emoţionale.
Lipsa de control asupra comportamentului în timpul operării, o caracteristică a unei
activităţi normale, poate genera o serie de erori, lacune (pierderea unor obiecte personale în
câmpul faptei, uitarea unor obiecte corp delict sau omiterea ştergerii unor categorii de urme,
renunţarea la portul mănuşilor, diverse accidentări etc.), care ulterior, fiind exploatate, vor
contribui la identificarea autorului.
Faza post-acțională
Elementul caracteristic psihologiei infractorului după săvârşirea faptei este tendinţa de
a se apăra, de a se sustrage identificării, învinuirii şi sancţiunii. Faza post-infracţională are o
configuraţie foarte variată, conţinutul său este determinat, în bună măsură, de modul în care s-
a desfăşurat faza anterioară.
Comportamentul infractorului în această etapă este reflexiv-acţional, întreaga lui
activitate psihică fiind marcată de viziunea panoramică a celor petrecute la locul faptei.
Practica a demonstrat în această direcţie existenţa unui registru de strategii de contracarare a
activităţilor de identificare şi tragere la răspundere penală a autorilor.
În acest sens, o serie de infractori îşi creează alibiuri care să convingă autorităţile că
era imposibil ca ei să fi săvârşit fapta. Strategia utilizată este, de regulă, aceea de a se
îndepărta în timp util de locul infracţiunii şi de a apărea cât mai curând în alt loc, unde, prin
diferite acţiuni caută să se facă remarcaţi pentru a-şi crea probe, bazându-se pe faptul că, după
o anumită perioadă va fi dificil să se stabilească cu exactitate succesiunea în timp a celor două
evenimente.
Alteori, infractorul apare în preajma locului unde se desfăşoară cercetările, căutând să
obţină informaţii referitoare la desfăşurarea acestora, şi acţionând ulterior prin denunţuri,
sesizări anonime, modificări în câmpul faptei, înlăturări de probe, dispariţii de la domiciliu,
internări în spital sau comiterea unor acţiuni mărunte pentru a fi arestat. Toate aceste acţiuni
întreprinse au scopul de a deruta ancheta în curs şi implicit, identificarea lui.
Fuga de la locul unde s-a produs o infracţiune şi grija de a-şi procura un “alibi” nu este
întotdeauna un indiciu cert al culpabilităţii. Se cunosc cazuri când persoane care întâmplător
au asistat sau au descoperit o infracţiune, nu rămân la locul faptei, pentru a nu fi suspectate
sau citate ca martor. Asemenea comportare este tipică recidiviştilor, care în urma
antecedentelor penale ar fi uşor învinuiţi.
Faza de urmărire/cercetare penală

În urmărirea scopului, infractorii nu ezită în a întrebuinţa orice mijloace care i-ar putea
ajuta: minciuna, perfidia, atitudini variate, căutând să inspire compătimire pentru nedreptatea
ce li se face sau pentru situaţia în care au ajuns “siliţi de împrejurări”. Când aceste strategii nu
au succes, unii infractori manifestă aroganţă faţă de anchetator sau uneori recurg chiar la
intimidarea acestuia.
Procesarea informaţiilor referitoare la evenimentele petrecute, determină, la nivel
cerebral, apariţia unui focar de excitaţie maximă cu acţiune inhibitorie asupra celorlalte zone,
şi, în special, asupra celor implicate în procesarea acelor evenimente care nu au legătură cu
infracţiunea.
În momentul în care infractorul a fost inclus în cercul de suspecţi şi este invitat pentru
audieri, comportamentul acestuia continuă să se caracterizeze prin tendinţa de simulare. Are o
atitudine defensivă, care merge de la mici denaturări până la încercări sistematice de a-şi
îmbunătăţi condiţia procesuală. Infractorul adoptă diferite poziţii tactice determinate nu numai
de gradul lui de vinovăţie, ci şi de poziţia pe care o are faţă de anchetator.
Faza de pedeapsă
Odată ce infractorul a fost depistat şi primeşte pedeapsa stabilită juridic, ideal ar fi să i
se întocmească un profil psiho-comportamental, în vederea aplicării unui program corecţional
corespunzător. Dificultăţile în acest domeniu rezidă în faptul că diagnosticarea fiecărui caz în
parte este o activitate laborioasă, necesitând participarea mai multor specialişti (psihologi,
magistraţi, sociologi, criminologi, medici legişti etc).
TIPURI DE INFRACTORI
Infractorii reprezintă o categorie socială aparte, cu o mare diversitate

comportamentală. Fiecare infractor este un caz particular, care se caracterizează printr-o
seamă de trăsături fiziologice, psihologice şi atitudini sociale care nu se regăsesc întocmai la
toţi infractorii. Din această cauză propunerea unei tipologii a infractorilor este dificilă.
Prin tip, ca noţiune generală, se înţelege o totalitate de trăsături caracteristice,
distinctive ale unui grup social. Aceste trăsături distinctive ar trebui să ofere o imagine
sintetică asupra infractorului.
Infractorul agresiv sau violent

Infractorul agresiv este autorul unor fapte violente, brutale, cu consecinţe individuale
şi sociale deosebite (vătămare corporală, tentativă de omor, lovitură cauzatoare de moarte,
omor). Acest infractor se caracterizează prin agresivitate, emotivitate puternică, descărcări
reactive, stări de mânie, ostilitate, autocontrol foarte scăzut etc.
Agresivitatea fizică (mai ales la infractorii cu o constituţie atletică) se manifestă şi prin
folosirea unor obiecte, cum ar fi cuţit, topor, armă, baston etc., iar agresivitatea verbală prin
insultă, calomnie, ameninţare, plângerea la autorităţi etc. (cu predilecţie la infractorii cu o
constituţie astenică).
Agresivitatea, ca trăsătură specifică acestui tip de infractor, de cele mai multe ori este
asociată cu abuzul de alcool, ceea ce determină o creştere a tensiunii emoţionale şi o scădere a
capacităţii de autocontrol, favorizând trecerea la actul infracţional agresiv.
Infractorul achizitiv
Infractorul achizitiv se caracterizează prin tendinţa de achiziţionare, de luare şi
însuşire de bunuri şi valori în scop personal, în scop de câştig, în scop de întreţinere, de
îmbogăţire etc.
Infractorul achizitiv comite o gamă variată de infracţiuni: furt, tâlhărie, abuz de
încredere, înşelăciune, tulburarea de posesie, fals şi uz de fals, delapidare, evaziune fiscală,
luarea de mită etc. În funcţie de genul infracţional, acest tip de infractor prezintă anumite
particularităţi specifice.
Infractorul caracterial
Infractorul caracterial prezintă unele tulburări de ansamblu ale caracterului, unele
deficienţe în capacitatea de organizare şi ierarhizare a valorilor sociale. Acest tip de infractor
se caracterizează prin: orgoliu, vanitate, trufie, ambiţie, individualism, dominaţie, încredere
excesivă în sine, suspiciune, instabilitate comportamentală, inadaptare socială,
desconsiderarea celorlalţi, lipsa emoţiilor şi a sentimentelor superioare etc. Este foarte
revendicativ şi deseori intră în conflict interrelaţional.
Cele mai frecvente infracţiuni pe care le comite sunt: furtul, înşelăciunea, abuzul de
încredere, distrugerea prin incendiere, omorul, violul etc.
Infractorul sexual
Acest infractor se caracterizează prin: impulsivitate, brutalitate, violenţă, indiferenţă
afectivă, autocontrol scăzut, impuls sexual puternic, devieri ale instinctului sexual,
perversitate, afectarea simţului moral, sadism sau masochism etc.
La acest tip de infractor se produce o regresie comportamentală, evidenţiată prin
dezinhibiţia unor modalităţi primare în satisfacerea unor impulsuri imediate. Persistenţa
impulsurilor sexuale şi imposibilitatea depăşirii lor pot determina comportamente delictuale.
Infracţiunile comise sunt cele cu tematică sexuală: viol, incest, pedofilie sau chiar omor.
Trecerea la act nu poate fi blocată sau amânată, deoarece infractorul sexual nu are un
sistem etic interiorizat. El nu anticipează consecinţele şi nici nu atribuie faptelor sale o
semnificaţie negativă. Actul infracţional se desfăşoară în condiţiile dictate de impulsul sexual
puternic, la sfârşitul căruia infractorul se simte “eliberat” organic şi psihic. Pulsiunea sexuală
este în măsură să înlăture orice cenzor interior ori barieră externă. Actul se realizează la
momentul apariției unei tensiuni (nevoi sexuale) și ca o consecință a existenței unui obiect al
plăcerii.
Infractorul ocazional
Infractorul ocazional comite o faptă penală datorită unor incitaţii exterioare, a unor
ocazii speciale. Se pune problema dacă la acest tip de infractor, factorii externi sunt decisivi
(ocazia îl face pe individ infractor) sau factorii interni, personali (ocazia descoperă infractorul
din individ). Tipuri de infractori ocazionali:
• a). infractorul ocazional comun care, sub presiunea unor trebuinţe imediate şi prezenţa
unor circumstanţe defavorabile, comite furturi din magazine, încalcă ordinea publică
sau, pentru obţinerea unor beneficii ilegale, săvârşeşte activităţi frauduloase;
• b). infractorul care săvârşeşte fapte penale sub presiunea unor stări emotive puternice
(mânie, furie, ură, jignire etc.), pe care nu le poate stăpâni;
• c). infractorul care sub influenţa unor condiţii personale critice şi defavorabile (situaţie
materială precară, criză financiară momentană etc.), poate comite o infracţiune;
• d). infractorul care comite un delict din imprudenţă, din neprevedere (automobilistul
care încalcă regulile de circulaţie).
Infractorul profesional
Infractorul profesional sau de “carieră” este format şi socializat în direcţia comiterii
infracţiunii. Unica lui sursă de existenţă o constituie infracţiunea. Refuzul muncii cinstite şi
legale apare ca o trăsătură esenţială a acestui tip de infractor.
Obiectul principal al activităţilor sale infracţionale îl constituie câştigurile financiare,
neimplicându-se în infracţiuni cu violenţă, în afară de cazul în care violenţa este
“specialitatea” sa (tâlhăria). De obicei debutează în calitate de copil delincvent, provenind
dintr-un mediu social disfuncţional.
Tipuri de infractori profesionali:
În cadrul acestei specialităţi infracţionale se întâlnesc două categorii:
a). infractorul profesional pasiv, care nu desfăşoară o activitate socială utilă,
câştigându-şi existenţa din săvârşirea unor infracţiuni, din practicarea unor activităţi parazitare
(cerşetoria, vagabondajul, prostituţia, jocurile de noroc etc.);
b). infractorul profesional activ, dinamic şi organizat, îşi câştigă existenţa din
infracţiuni mai complexe (furt din buzunare, fals şi uz de fals, proxenetism etc.).
Infractorul profesional activ îşi formează deprinderi şi abilităţi tehnice de înalt
specialist, este capabil să-şi planifice activităţile, să-şi aleagă victimele şi să-şi îndeplinească
planul de comitere a infracţiunii în aşa fel încât să evite depistarea ei. El planifică acţiunea
infracţională mult mai amplu decât o face infractorul obişnuit. De cele mai multe ori comite
infracţiuni acţionând în mod organizat şi în bandă (furturi prin spargere din locuinţe,
magazine, hoteluri, bănci, case de bani, furturi de autovehicule, contrabandă, escrocherii etc.).
Infractorul profesional se caracterizează printr-un nivel de inteligenţă mediu sau chiar
ridicat, este insensibil, indiferent afectiv, lipsit de simpatie şi compasiune, este impulsiv,
egocentric, tupeist, pervers, răzbunător, are un autocontrol general scăzut, manifestă
intoleranţă la frustrare şi nu poate realiza afectul aşteptării etc.
În general, infractorul profesional este pregătit pentru arest şi judecată, fiind mereu în
expectativa unei pedepse privative de libertate, considerând aceasta ca făcând parte din viaţa
sa. În penitenciar, intrând în contact cu alţi infractori, are posibilitatea de a învăţa noi metode
de comitere a infracţiunilor, participând la un adevărat schimb de experienţă, profesorii lui
fiind infractorii profesionişti mai în vârstă.
Infractorul recidivist
Infractorul recidivist comite infracţiunea în mod repetat, din obişnuinţă. După
comiterea unei infracţiuni, fiind descoperit şi pedepsit, comite din nou alte infracţiuni. Acesta
se caracterizează prin: imaturitate intelectuală, impulsivitate, agresivitate, egocentrism,

scepticism, tendinţă de opoziţie, indiferență afectivă etc.
Infractorii recidivişti au tendinţa de a percepe realitatea într-un mod neobişnuit şi
deformat, având impresia că nimeni nu le oferă ajutor şi că în viaţă totul se petrece conform
legilor “baftei” sau "ghinionului". Acestora le este caracteristică prezenţa unor manifestări de
indecizie şi incertitudine interioară, dificultate de autoreprezentare, tendinţa de a-şi ascunde
propria personalitate
Succesul obţinut de infractor la prima infracţiune, acţionează drept stimul pentru alte
situaţii infracţionale asemănătoare. Acceptă greu dezaprobarea, câtă vreme aprobarea îl
stimulează pozitiv.
Un indiciu deosebit de relevant al periculozităţii persoanei infractorului îl constituie
atitudinea sa din trecut faţă de exigenţele legii penale. De aceea, individualizând pedeapsa,
instanţa nu poate face abstracţie de lipsa sau de existenţa unor antecedente penale, chiar dacă
a intervenit amnistia, graţierea sau chiar reabilitarea.
La infractorul recidivist descoperim infracțiunea ca o modalitatea de rezolvarea a
majorității problemelor de natură socială, relațională.
Cel mai grav exemplu în acest sens îl reprezintă infractorul multirecidivist, autor de
omoruri repetate.
Infractorul ideologic
Infractorul ideologic sau politic, nu se confundă cu infractorul de drept comun.
Infractorul ideologic este persoana care, având anumite idei şi convingeri politice, economice,
ştiinţifice sau religioase, comite, datorită acestor idei, fapte care aduc atingere legilor penale
existente într-un anumit stat, motiv pentru care este considerat adversar şi implicit este
sancţionat.
De regulă, infractorul ideologic este un militant pentru reforme şi schimbări sociale,
economice, ştiinţifice etc. El nu este determinat în faptele sale de scopuri personale, ci de
dorinţa de a face bine altora, de a înlătura suferinţe sau nedreptăţi.
Ei sunt așa-numiții receptori și amplificatori de nemulțumiri sociale. Istoria a
demonstrat că mulţi militanţi politici, - consideraţi la un moment dat ca infractori şi pedepsiţi
pentru aceasta - au fost consideraţi, ulterior, eroi, iar ideile lor au triumfat. Nu se consideră
infractori politici, persoanele care comit acte de terorism.
Infractorul debil mintal

Infracţiunile comise de acesta sunt în funcţie de gradul debilităţii sale (uşoară, medie,
gravă).
Infractorul debil mintal are o gândire infantilă, concretă. Predomină doar achiziţia de
cunoştinţe, fără a putea prelucra şi elabora soluţii proprii în diferite situaţii. Atenţia şi
memoria funcţionează limitat, iar autocontrolul este foarte scăzut. Este credul, sugestibil,
instabil emotiv, egocentric, iar empatia lipseşte cu desăvârşire. Conştiinţa de sine este slab
dezvoltată, nu îşi dă seama de limitele restrânse ale propriei judecăţi.
Îi lipseşte capacitatea de prevedere a consecinţelor faptelor sale. La deficienţele
mintale se adaugă şi carenţele caracteriale, ceea ce îl face şi mai mult un inadaptat social.
Insuficienţa capacităţii mintale generează un comportament infracţional cu atât mai periculos,
cu cât defectivitatea sa este mai accentuată. Infractorul debil mintal este lipsit de posibilităţile
de adaptare adecvată, suplă, la situaţiile nou intervenite în ambianţă.
Infractorul alienat
Infractorul alienat se caracterizează printr-o dizarmonie structurală a personalităţii,
care afectează funcţiile cognitive, afective, motivaţionale, volitive şi terminând cu acţiunile,
activitatea şi conduita socială. Acesta are o gândire haotică, stăpânită de idei fixe, de tendinţe
şi acţiuni străine de realitatea în care trăieşte. Este stăpânit de frică sau mânie pronunţată, de
emoţii şi stări afective puternice, explozive, necontrolate.
Sub raport social, acesta pierde legătura cu familia, prietenii, profesia, ajungând la un
pronunţat proces de înstrăinare şi însingurare. Infractorul alienat comite fapte brutale, crude,
fără motiv, atacând prin surprindere, pe neaşteptate, din “senin” (omor deosebit de grav,
distrugere prin incendiere etc.). Infractorul alienat nu are control de sine şi nici conştiinţa
stării sale, ceea ce îl face iresponsabil şi implicit nu răspunde penal.
În funcţie de boala de care suferă, infractorul alienat se poate clasifica în: infractorul
schizofrenic, paranoic, maniaco-depresiv, epileptic, alcoolic sau toxicoman, traumatizat fizic
sau psihic, senil. La aceştia se mai adaugă o altă categorie, şi anume infractorul alienat
datorită unor cauze organice, îmbolnăviri grave care afectează în special, sistemul nervos
central.
CATEGORII DE INFRACTORI
Patru categorii:
• a).”Nesocializat” (subsocializat). Acesta reprezintă un grup problematic pentru
societate. Sunt cei care arată că nu vor să se schimbe şi au cea mai pesimistă prognoză
de a se adapta.
• b).”Socializat” (socializatul agresiv). Aceştia manifestă o bună relaţionare faţă de
partenerul din relaţia infracţională (furt, plasare de droguri etc.). Predomină, în
general, în mediile urbane aglomerate.
• c).”Deficit de atenţie”. Persoanele ale căror comportamente sunt susceptibile de a fi
influenţate de mediu, ajungând la delincvenţă în funcţie de circumstanţe. Este vorba de
o influenţă la nivelul patternului cognitiv şi la nivelul trăsăturilor de personalitate.
• d).”Anxietate-retragere”. Consideră anxietatea ca fiind o motivaţie a
comportamentului infracţional.
PROFILUL PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI
CARACTERISTICILE PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI
1. Inadaptarea socială
Este evident că orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social. Inadaptaţii,
cei greu educabili, de unde se recrutează întotdeauna devianţii, sunt elemente a căror educaţie
s-a realizat în condiţii neprielnice şi în mod nesatisfăcător. Anamnezele făcute infractorilor
arată că, în majoritatea cazurilor, aceştia provin din familii dezorganizate (părinţi decedaţi,
divorţaţi, infractori, alcoolici etc.) unde nu există condiţii, pricepere sau preocuparea necesară
educării copiilor. Acolo unde nivelul socio-cultural al părinţilor nu este suficient de ridicat,
unde nu se dă atenţia cuvenită normelor regimului zilnic, se pun implicit bazele unei
inadaptări sociale.
Atitudinile antisociale care rezultă din influenţa necorespunzătoare a mediului duc la
înrădăcinarea unor deprinderi negative care, în diferite ocazii nefavorabile, pot fi actualizate,
conducând la devianţă şi apoi la infracţiune.
Acţiunea infracţională reprezintă etiologic un simptom de inadaptare, iar
comportamental este o reacţie atipică.
Inadaptarea la o formă culturala duce la tendința de adaptare în alte subculturi sau

contraculturi.
2. Duplicitatea comportamentului.
Conştient de caracterul socialmente distructiv al actului infracţional, infractorul
lucrează în taină, observă, plănuieşte şi execută totul ferit de ochii oamenilor, în general, şi ai
autorităţilor în special. Reprezentând o dominantă puternică a personalităţii, duplicitatea
infractorului este a doua lui natură, care nu se maschează numai în perioada în care comite
fapta infracţională, ci tot timpul.
El joacă rolul omului corect, cinstit, al omului cu preocupări de o altă natură decât cele
ale “specialităţii” infracţionale. Acest „joc” artificial îi denaturează actele şi faptele cotidiene,
făcându-l uşor depistabil pentru un bun observator. Necesitatea tăinuirii, a „vieţii duble”, îi
formează infractorului deprinderi care îl izolează tot mai mult de societate, de aspectul normal
al vieţii.
Caracterul duplicitar este construit, de regulă, dupa ieșirea din închisoare ca
transformare (m-am lăsat, mi-am făcut o familie).
De cele mai multe ori vorbim despre un concurs al apropiaților în promovarea noi
imagini.
3. Imaturitatea intelectuală.
Aceasta constă în incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen lung
consecinţele acţiunii sale antisociale. Există ipoteza că infractorul este strict limitat la prezent,
acordând o mică importanţă viitorului. Arbuthnot (1987)21 concluzionează faptul că acesta
este centrat pe prezent şi nu discriminează cert delincvenţa de nondelincvenţă.
Imaturitatea intelectuală nu se suprapune cu rata scăzută a coeficientului de inteligenţă
(Q.I.), ci înseamnă o capacitate redusă de a stabili un raport raţional între pierderi şi câştiguri
în proiectarea şi efectuarea unui act infracţional, trecerea la comiterea infracţiunii efectuându-
se în condiţiile unei prudenţe minime faţă de pragurile de toleranţă a conduitelor în fapt
(Bogdan & colab., 1983)22.
21
Arbuthnot, J., Gordon, D. A. - Crime and Cognition: Community Applications of Sociomoral Reasoning
Development , Criminal Justice and Behavior, Volume: 15 issue: 3, page(s): 379-393, Issue published:
September 1, 1988
22
Bogdan, T., Sântea, I., Drăgan-Cornianu, R (1983) - Comportamentul uman în procesul judiciar. Ed.
Ministerului de Interne, București
4. Imaturitatea afectivă.
Constă în decalajul persistent între procesele cognitive şi afective, în favoarea celor
din urmă. Datorită dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate
psihică, la reacţii disproporţionate, predominând principiul plăcerii în raport cu cel al
realităţii. Imaturul afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plâns, crize etc.)
pentru obţinerea unor plăceri imediate, minore şi uneori nesemnificative.
Nu are o atitudine consecventă faţă de problemele reale şi importante, este lipsit de o
poziţie critică şi autocritică autentică, este nerealist, instabil emoţional. Imaturitatea afectivă
asociată cu imaturitatea intelectuală predispune infractorul la manifestări şi comportamente
antisociale cu urmări deosebit de grave.
5. Instabilitatea emotiv-acţională
Datorită experienţei negative, a educaţiei deficitare primite în familie, a deprinderilor
şi practicilor antisociale însuşite, infractorul este un individ instabil din punct de vedere
emotiv-acţional, un element care în reacţiile sale trădează discontinuitate, salturi nemotivate
de la o extremă la alta, inconstanţă în reacţii faţă de stimuli. Această instabilitate este o
trăsătură esenţială a personalităţii dizarmonic structurată a infractorului adult sau minor, o
latură unde traumatizarea personalităţii se evidenţiază mai bine decât pe planul componentei
cognitive.
Instabilitatea emotivă face parte din stările de dereglare a afectivităţii infractorilor care
se caracterizează prin: lipsa unei autonomii afective, insuficienta dezvolatre a autocontrolului
afectiv, slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale etc.
Toate acestea duc la lipsa unei capacităţi de autoevaluare şi de evaluare adecvată, la lipsa de
obiectivitate faţă de sine şi faţă de alţii.
6. Sensibilitatea deosebită
Anumiţi excitanţi din mediul ambiant exercită asupra lor o stimulare spre acţiune cu
mult mai mare ca asupra omului obişnuit, ceea ce conferă un caracter atipic reacţiilor
acestora. Pe infractor îl caracterizează lipsa unui sistem de inhibiţii elaborat pe linie socială,
aceasta ducând la canalizarea trebuinţelor şi intereselor în direcţie antisocială. Atingerea
intereselor personale, indiferent de consecinţe, duce la mobilizarea excesivă a resurselor fizice
şi psihice (abolirea sau diminuarea cenzurii).
7.Frustrarea
Reprezintă starea celui care este privat de o satisfacţie legitimă, care este înşelat în
speranţele sale. Este un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul
personalităţii în mod tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a obstrucţionării satisfacerii unei
trebuinţe, a deprivării subiectului de ceva ce îi aparţinea anterior. Frustrarea este, de fapt,
experienţa afectivă a eşecului, trăirea mai mult sau mai puţin dramatică a nereuşitei. Una şi
aceeaşi situaţie poate fi resimţită ca favorabilă de către o persoană şi poate fi trăită ca
frustrantă de către alta.
Frustrarea generate de marginalizare de excluderea din societatea legala, limitarea
posibilităților legale, resurse.
Starea de frustrare se manifestă printr-o emoţionalitate mărită, şi, în funcţie de
temperamentul individului, de structura sa afectiv, de formula echilibrului afectiv (stabilitate –
instabilitate emoţională) se poate ajunge la un comportament deviant, individul nemaiţinând
seama de normele şi valorile instituite de societate.
Procesul de frustrare implică trei elemente:
a) cauza sau situaţia frustrantă în care apar obstacole şi relaţii privative printr-o
anumită corelare a condiţiilor interne cu cele externe;
b) starea psihică (trăiri conflictuale, suferinţe cauzate de privaţiune etc.);
c) reacţiile comportamentale, efectele frustrării (Popescu-Neveanu, 1978)23
Pentru a se produce frustrarea trebuie să aibă loc „priza de conştiinţă motivaţională“
prin care i se atribuie persoanei frustrate o intenţie răuvoitoare (Rudică, 1985)24. La infractori
aceasta apare ca o proiecţie a motivării unor fapte antisociale pe care le-au săvârşit.
Imposibilitatea de a pune în acord trebuniţele interne cu exigenţele mediului social duce la
apariţia unor conflicte emoţionale şi stări de frustrare.
Reacţiile la frustrare sunt variabile, ele depind de natura agentului frustrant şi de
personalitatea celui supus acestui agent. În cazul infractorului, frustrarea apare atunci când
acesta este privat de unele drepturi, recompense, satisfacţii etc., care consideră că i se cuvin
sau când în calea obţinerii acestor drepturi se interpun unele obstacole. Frustrarea
infractorului este resimţită în plan afectiv-cognitiv ca o stare de criză (o stare critică, de
tensiune) care dezorganizează, pentru momentul dat, activitatea instanţei corticale de
comandă a acţiunilor, generând simultan surescitarea subcorticală.
23
Popescu-Neveanu, P.(1978) – Dicționar de psihologie, Ed. Albatros, București
24
Rudică, T. (1985) – Psihologia frustrației, ed. Polirom, Iași, pg. 31
Infractorii reacţionează diferenţiat la situaţiile frustrante, de la abţinere (toleranţă la

frustrare) şi amânare a satisfacţiei până la un comportament agresiv. Cei puternic frustraţi au
tendinţa să-şi piardă pe moment autocontrolul acţionând haotic, inconstant, atipic, agresiv şi
violent cu urmări antisociale grave. Trăirea tensiunii afective generate de conflict şi de
frustrare depinde nu atât de natura şi forţa de acţiune a factorilor frustranţi cât mai ales de
gradul maturizării afective şi morale a infractorului şi de semnificaţia acordată factorilor
conflictuali şi frustranţi prin procesul de evaluare şi interpretare.
8. Complexul de inferioritate.
Desemnează o totalitate de trăiri şi de trăsături personale cu un conţinut afectiv foarte
intens, favorizate de situaţii, evenimente, relaţii umane etc. care au un caracter frustrant.
Complexul de inferioritate reprezintă o structură dinamică inconştientă, înzestrată cu
mecanisme de autoreglare, reprezentând reacţia împotriva existenţei, la nivelul întregii
structuri a personalităţii, a unei surse permanente de dezechilibru (Popescu-Neveanu, 1978).
Din punct de vedere comportamental, complexul este un altgoritm, o strategie a subiectului
când acesta nu reuşeşte să reducă o tensiune psihică, ci o fixează.
Pentru infractor, complexul de inferioritate reprezintă o stare pe care acesta o resimte
ca un sentiment de insuficienţă, de incapacitate personală. Uneori complexul de inferioritate
se cristalizează în jurul unor caracteristici personale considerate neplăcute, a unor deficienţe,
infirmităţi reale sau imaginare fiind potenţate şi de către dispreţul, dezaprobarea tacită sau
exprimată a celorlalţi - apartenența la o minoritate etnică, sexuală, respinsă, marginalizată sau
stigmatizată. Complexul de inferioritate incită adesea la comportamente compensatorii, iar în
cazul infractorilor, la comportamente de tip inferior orientate antisocial.
J.Pinatel (1971) (La societe criminogene ) arată că, la majoritatea marilor delincvenţi
există un nucleu al personalităţii ale cărui elemente componente sunt: egocentrismul,
labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă. Alături de aceste trăsături ale nucleului
personalităţii criminale sunt menţionate şi aşa-numitele variabile, care se raportează la
aptitudinile fizice, aptitudinile intelectuale şi tehnice, la trebuinţele nutritive şi sexuale ale
individului. În timp ce nucleul central de trăsături este răspunzător de trecerea la actul
criminal, guvernându-l, variabilele determină direcţia generală, gradul reuşitei şi motivaţia
conduitei criminale.
9. Egocentrismul
Reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la el însuşi, el şi numai el se află în
centrul tuturor lucrurilor şi situaţiilor. Atunci când nu-şi realizează scopurile propuse devine
invidios şi susceptibil, dominator şi chiar despotic. Egocentricul nu este capabil să vadă
dincolo de propriile dorinţe, scopuri, interese. Este un individ incapabil să recunoască
superioritatea şi succesele celorlalţi, se crede permanent persecutat, consideră că are
întotdeauna şi în toate situaţiile dreptate. Îşi minimalizează defectele şi insuccesele, îşi
maximizează calităţile şi succesele, iar atunci când greşeşte în loc să-şi reconsidere poziţia,
atacă virulent.
10. Labilitatea
Este trăsătura personalităţii care semnifică fluctuaţia emotivităţii, capriciozitatea şi, ca
atare, o accentuată deschidere spre influenţe. Infractorul nu-şi poate inhiba sau domina
dorinţele, astfel că acţiunile sale sunt imprevizibile. Instabilitatea emoţională presupune o
insuficientă maturizare afectivă, individul fiind robul influenţelor şi sugestiilor, neputând să-şi
inhibe pornirile şi dorinţele în faţa pericolului public şi a sancţiunii penale. Nu realizează
consecinţele pe care le aduce actul criminal.
11. Agresivitatea
Reprezintă un comportament violent şi destructiv orientat spre persoane, obiecte sau
spre sine. Agresivitatea se referă la toate acţiunile voluntare orientate asupra unei persoane
sau asupra unui obiect, acţiuni care au drept scop producerea, într-o formă directă sau
simbolică, a unei pagube, jigniri sau dureri (Ranschburg, 1979). Agresivitatea rezidă în acele
forme de comportament ofensiv, consumate pe plan acţional sau verbal, care în mod obişnuit
constituie o reacţie disproporţionată la o opoziţie reală sau imaginară (Bogdan, 1983).
J.Pinatel mai distinge două forme distincte ale agresivităţii: ocazională şi profesională.
Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate şi violenţă, fiind mai des
întâlnită în crimele pasionale. Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un
comportament violent, durabil, care se relevă ca o constantă a personalităţii infractorului,
acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat, conştient.
12. Indiferenţa afectivă

Este strâns legată de egocentrism. Ea se caracterizează prin lipsa emoţiilor, a
sentimentelor şi a empatiei, respectiv, incapacitatea infractorului de a înţelege nevoile şi
durerile celorlalţi, prin satisfacţia resimţită faţă de problemele altora. Indiferenţa afectivă redă
în fond stările de inhibare şi dezorganizare emoţională.
Această latură a personalităţii infractorului se formează de la vârste timpurii, fiind una
dintre principalele carenţe ale procesului socializării, un rol important deţinându-l în acest
plan funcţionarea defectuoasă a structurii familiale, precum şi stilul educaţional adoptat în
cadrul acestei microstructuri. De obicei, infractorul nu este conştient de propria-i stare de
inhibare emoţională, ceea ce explică atât calmul, cât şi sângele rece cu care sunt comise o
serie de infracţiuni de o violenţă extremă. Legătura strânsă dintre indiferenţa afectivă şi
egocentrism constă în faptul că infractorului îi este străin sentimentul vinovăţiei, al
culpabilităţii.
Aceste componente ale personalităţii criminale se pot întâlni şi la celelalte persoane,
însă la acestea nu sunt elemente dominante ale personalităţii, nu au consistenţa şi frecvenţa
întâlnită la delincvenţi. Diferenţa dintre nedelincvenţi şi delincvenţi rezidă în pragul
delincvenţial. Astfel, delincventul format, recidivistul, în opoziţie cu nedelincventul sau cu
delincventul ocazional, nu aşteaptă ivirea unei situaţii propice, a unei incitaţii exterioare, ci
provoacă el însuşi ocaziile în care apoi operează. Cu cât trăsăturile personalităţii criminale
sunt mai intense, cu atât facilitează trecerea la actul infracţional.
Atitudinea negativă faţă de muncă, lipsa unor preocupări susţinute care să dea un scop
mai consistent vieţii, provoacă la ei o stare de continuă nelinişte, de nemulţumire de sine, o
continuă stare de irascibilitate. Această nelinişte alimentează tendinţa, elaborată în cursul
vieţii lor, spre vagabondaj şi aventuri, ceea ce le convine foarte mult deoarece le favorizează
activitatea infracţională.
Trăind în conflict cu societatea şi acţionând mereu împotriva ei, prin succesele
obţinute în activitatea infracţională devin încrezuţi, orgolioşi, supraapreciindu-se şi ajungând
la manifestări de vanitate, adeseori puerile. Infractorul se simte mereu în continuă apărare
legitimă faţă de societatea care refuză să îi ofere de bună voie ceea ce capriciul lui de moment
pretinde. Elementul lui vital şi în acelaşi timp şi o trăsătură fundamentală a caracterului său,
este minciuna.
PARTICULARITĂŢILE PSIHOLOGICE ALE DIFERITELOR CATEGORII DE

INFRACTORI
1. Cerşetorul - formează un clan deosebit în lumea infractorilor. Se poate spune că

cerşetorul are o personalitate histrionică. Acesta este în posesia unor elemente ale artei
dramatice, știind să-şi valorizeze defectele fizice în aşa fel încât să impresioneze, să
sensibilizeze. Acţionează prin intermediul rolului jucat verbal, prin mimica şi costumaţia
adecvată.
Cei ce ajung la măiestrie în cerşetorie, ştiu să utilizeze metode cu totul deosebite
(modularea vocii, gestica, invocarea unor mari necazuri etc.) pentru a atrage atenţia
trecătorilor şi a obţine compasiunea lor. Cerşetorul dispune de inteligenţă emoţională şi un
grad ridicat de adaptabilitate. Este abil, subtil, ingenios, speculativ. De fiecare dată face apel
la principiile creştine, invocând divinitatea.
Unii cerşetori îşi adaptează rolul după sezon, clientelă, oraş, cartier. Locurile pe care le
preferă cerşetorul sunt cele cu afluenţă mare de public (pieţe, gări, la intrarea în magazine, săli
de spectacol, stadioane, mijloace de transport în comun şi staţiile acestora etc.) sau cele care
prin specificul activităţii generează compasiune (biserică, spital etc.).
Eventualele infirmităţi sunt subliniate cu grijă şi apar fie etalate ostentativ, fie abia
discret sugerate, nuanţate. Acest tip de infractor profită fără jenă de orice sentiment sau
interes al publicului, fiind totodată bun cunoscător empiric în sesizarea şi exploatarea
trăsăturilor psihologice ale celor de la care cerşesc.
Tipologie:
 Cerșetorul cu copilul, animalul
 Cerșetorul cu amputaje, distrofii
 Cerșetorul mascat (diverse obiecte de vânzare)
 Cerșetorul în vârstă
 Cerșetorul cu pancarda
 Cerșetorul cântăreț
 Cerșetorul de biserică, spital, cimitir
 Cerșetorul din mijloacele de transport
 Cerșetorul bolnav psihic
Cerşetorii sunt organizaţi în adevărate “reţele” naţionale sau internaţionale, liderii

acestora având un profit consistent, uneori chiar fabulos. În reţea sunt foarte bine organizaţi,
respectându-şi fiecare ierarhia şi rolul pe care îl are: unii transportă şi plasează cerşetorul în
locul stabilit, alţii trec periodic, la anumite ore, să ia banii rezultaţi din cerşit. Cea mai mare
parte din banii adunaţi trebuie să o predea şefului său, care îi asigură şi „protecţia”. Cerşetorul
care nu reuşeşte să adune suma stabilită, este pedepsit de şeful lui, uneori, foarte dur.
Cerșetorii au structuri achizitive și, nu o dată, la decesul unuia, s-au descoperit sume
importante de bani. Sunt, uneori, în legatură cu hoții și tâlharii, oferind informații sau
supraveghind spațiul infracțional.
2. Hoţul - săvârşeşte cea mai primitivă acţiune infracţională. Acţiunea în sine constă
din mişcări relativ simple: întinderea mâinii, apucarea obiectului, atragerea lui spre infractor,
camuflarea şi transportarea acestuia într-un loc ascuns.
Caracteristic furtului este modul discret al sustragerii obiectului şi apoi îndepărtarea
rapidă de la locul infracţiunii, ascunderea de acei care l-ar putea urmări şi implicit identifica.
Hoţul lucrează mai mult cu mâna şi cu corpul, dar acest lucru se referă numai la
acţiunea în sine, deoarece pregătirea unui furt cere o activitate mintală minuţioasă, deosebit de
laborioasă. Caracterul predominant fizic al acţiunii presupune din partea lui un antrenament
deosebit.
Dexteritatea lui caracteristică, mobilitatea fizică, rapiditatea mişcărilor sunt rezultatele
în primul rând al exerciţiului şi, numai în al doilea rând, sunt favorizate şi de unele
predispoziţii native (mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, nivelul de dezvoltare şi
perfecţionare al analizatorilor etc.).
Automatizarea unor mişcări specifice, declanşate de stimuli specifici, în urma unui
exerciţiu îndelungat, nuanţat şi perfecţionat îi face pe unii hoţi „să fure fără să vrea”.
Hoţul are un spirit de observaţie bine dezvoltat, orientare promptă în situaţia dată şi
organizarea imediată a unui plan de acţiune bazat pe elemente concrete. Mijloacele lui de
operare, deşi unele ingenioase, se bucură totuşi de puţină variabilitate. Sistemul acestuia de a
acţiona într-o situaţie sau alta, în general, se împrumută prin imitaţie.
Ca şi ceilalţi infractori, hoţul nu are o gândire care să exceleze prin calităţi deosebite,
deoarece ea este limitată la preocupările lui specifice. Hoţul acţionează după „şabloane şi
reţete” puţin variabile, fiind lipsit de acele calităţi ale voinţei care au sens socio-moral.
Înclinaţia spre risc este deosebit de mare, fapt pentru care de multe ori ei mizează pe
elemente cu extrem de puţine şanse de reuşită. Reacţia tipică este debarasarea de obiectul
furat şi fuga. Acesta nu se apără şi nu opune rezistenţă, numai în cazul când este atacat fizic.
Coincidenţa unor factori externi, nefavorabili, cu nereuşita acţiunii infracţionale îl determină
pe hoţ să fie superstiţios, uneori chiar mistic.
3. Hoţul din buzunare sau şuţul - Acţionează de obicei, numai în locurile aglomerate
(magazine, gări, pieţe, mijloace de transport în comun, stadioane, săli de spectacole etc.). În
mod obişnuit, locul din care se fură este buzunarul, poşeta, sacoşa etc., unde întotdeauna se
păstrează valori.
De aici decurg o serie întreagă de consecinţe care se referă la îmbrăcămintea
infractorului, mijloacele de operare, trucurile folosite şi altele. Anotimpurile preferate ale
hoţului din buzunare sunt cele călduroase, deoarece persoanele sunt îmbrăcate uşor, cu
buzunare expuse, cu haine mai largi, ceea ce oferă mai puţine obstacole.
Furturile din buzunare se comit de obicei noaptea, în gări, în trenuri etc., iar ziua
numai la anumite ore, în special în mijloacele de transport în comun, când lumea este grăbită
şi se înghesuie să plece sau să vină de la serviciu sau de la diverse spectacole.
Hoţii din această categorie, îi sesizează foarte uşor pe cei distraţi, neglijenţi, naivi etc.
Femeile îndrăgostite, bine dispuse sunt o ţintă ideală pentru hoţi. Aceştia nu au nici un fel de
scrupule, speculează toate situaţiile din care pot profita. Acest tip de furturi au o incidenţă mai
mare în preajma sărbătorilor de iarnă sau primăvară. Femeile infractoare preferă în special
magazinele, deoarece sunt mai puţin suspectate decât bărbaţii, deşi uneori ele acţionează în
complicitate cu bărbaţii. Hoţul din buzunare operează de regulă în echipă, fiecare membru
având un rol bine stabilit. De exemplu, unul provoacă înghesuiala sau o accentuează, altul
sustrage portmoneul sau ceasul, iar altul, plasat în spatele acestuia, primeşte obiectul furat.
Instrumentul ajutător cel mai folosit în comiterea faptei este lama.
Hoţul din buzunare poate fi recunoscut uşor, în primul rând după îmbrăcăminte şi apoi
după „tapiţerie”, cum îi spun ei la „faţă”. Este tentat să se îmbrace cât mai elegant, pentru a nu
crea suspiciuni şi pentru a poza în cetăţeni onorabili. Întotdeauna sunt bărbieriţi proaspăt şi
tunşi normal, nu poartă plete, ca să nu atragă atenţia. Cu toate acestea, ei pot fi uşor de
recunoscut deoarece cei mai mulţi sunt creoli, miros a parfumuri tari, îşi ung părul cu gel şi
poartă pantofi cu tocuri înalte sau în culori stridente, ceea ce nu are nimic comun cu distincţia.
Pentru a-şi masca mâna pe care o introduc în buzunarele sau poşetele „husănilor”-
expresie pe care o atribuie victimelor, o acoperă cu un obiect pe care îl ţin în cealaltă mână.
Procedeul este obligatoriu, mai ales când operează singur. De regulă, aceste obiecte sunt: un
pulover, o bască, o sacoşă, o pungă din plastic de culoare închisă, un ziar etc.
Un alt element de identificare a hoţului din buzunare sunt gesturile tipice în staţiile
mijloacelor de transport în comun, înainte de sosirea acestora. Alegându-şi victima, hoţul
începe să facă diferite mişcări din încheietura mâinii cu care va opera (o contractă, o
relaxează, o contractă, îşi încălzeşte tendoanele mîinii).
Cu cât momentul se apropie, starea tensională a hoţului este tot mai accentuată,
emoţiile crescând în intensitate. La apariţia mijlocului de transport în comun, i se schimbă
culoarea feţei, alternând paloarea cu hiperemia. Ca un reflex de apărare, hoţul din buzunare dă
mereu din cap şi transpiră intens. Suspicios, aruncă neîncetat priviri în spatele său,
concomitent mişcându-şi arătătorul şi indexul mâinii cu care urmează să facă „priza”.
Zâmbeşte fără motiv, dacă cineva se uită la el, îşi trece de mai multe ori mâna prin păr sau se
piaptănă, se şterge cu batista etc.
Hoţul din buzunare caută să nu lase nici cea mai mică impresie că se cunoaşte cu
ceilalţi membri ai grupului infracţional. Apropiindu-se mijlocul de transport în comun, ei se
intercalează printre călătorii din staţie într- o anumită ordine, în raport cu sarcina pe care o are
fiecare.
Unii hoţi din buzunare, când observă că i s-a făcut rău cuiva, sunt primii care sar în
ajutor. Intenţiile lor nu sunt însă de binefacere, ci de a-l „opera” pe cel neajutorat.
În argoul hoţilor din buzunare, cuvântul „coajă”, de pildă, înseamnă portofel; „ploscă”
– geantă; „lămâi” – bani; „moară” – ceas; „spital” – palton; „căldură” – buzunarul din interior
al hainei; „caraimane” – buzunarele exterioare; „nicovală” – spate; „semans” – buzunarul de
la spate al pantalonilor; „fulg” – borsetă; „scafă” – mână; „lustră” – pălărie; „mahăr” – şef;
„muialii” – poliţişti; „arhiepiscop” – persoană cu bani mulţi; „scalpet” – beţiv; „usturoi” –
atenţie; „piper” – nu ţine; „strănut” – e al nostru; „şalupe” – pantofi; „udătură” – trădare;
„boboci” – îl atacăm; „papură” – pericol mare; „săpun” – să fugim repede; „sirop” – victimă;
„varză” – acoperire; „ţest” – inel; „cercuri” – cercei (Tandin, 1999).
4. Hoţii de și din maşini - Aceştia acţionează şi independent, dar mai ales constituiţi
în reţele naţionale şi transnaţionale. O serie de organizaţii transnaţionale şi-au creat legături în
rândul grupurilor de hoţi autohtoni şi acţionează în cooperare. Traficul cu autoturisme de lux a
devenit o afacere deosebit de profitabilă, obţinându-se sume foarte mari de bani. Furturile de
autoturisme, în special de lux, se efectuează la comandă (se caută o anumită marcă, model sau
an de fabricaţie).
Aceste reţele de hoţi dispun de aparatură performantă, sofisticată atât pentru anihilarea
sistemelor de alarmă cu care sunt prevăzute autoturismele, cât şi pentru falsificarea seriilor de
identificare a acestora. Acest tip de hoţi sunt experţi în forţarea geamurilor şi în deschiderea
uşilor.
Modus operandi:
 Metoda închirierea
 Metoda poarta
 Metoda informatică
 Blocarea unei uși

 Metoda telecomanda
5. Spărgătorul de locuințe - Se conturează tipic ca personalitate, prin operarea în

bandă şi prin utilizarea forţei ca mijloc de apărare în caz de surprindere. Spărgătorul, în
special cel modern, posedă temeinice cunoştinţe de ordin tehnic. Deoarece comiterea actului
infracţional presupune acţiuni complexe, de securitate individuală, spărgătorii se recrutează
din rândul celor mai evoluaţi infractori.
Pe lângă inteligenţa practică, necesară efectuării unei spargeri, ei au nevoie şi de unele
calităţi deosebite, cum ar fi calmul, curajul, „sângele rece”, aprecierea corectă a situaţiei etc.
Utilizând violenţa în apărare, spărgătorii, se apropie de tâlhari, iar prin faptul că tind să-şi
însuşească bunuri, de hoţi. De multe ori când nu găsesc bani sau bunuri de valoare, devin
răzbunători, distrugând totul.
Modus opernadi:
 Metoda zburatorii
 Metoda instrumentelor de spargere
 Metoda femeii de serviciu
 Metoda împrietenirii
 Hoții de obiecte prețioase
 Hoții de bijuterii
 Hoții de obiecte de artă
 Hoții de antichități
 Hoții de obiecte de cult bisericesc
 Hoții de case de bani
 Hoțul / spărgatorul de „buna ziua”
 Hoții din magazine.
6. Tâlharul - Acţionează de obicei în stradă sau în locuri deschise mai puţin circulate.
Întreaga sa activitate infracţională se caracterizează prin violenţă, susţinută de o constituţie
fizică, somatică adecvată. Ca particularităţi specifice dobândite în cursul activităţii
infracţionale, putem aminti o motricitate sporită faţă de normal, hotărâre şi îndrăzneală în
timpul operării, de multe ori cruzime, deşi tâlharul recurge la asasinat numai în caz de nevoie
şi mai mult în scop defensiv. Se manifestă violent, odată planul fiind elaborat nu-şi mai poate
suspenda sau amâna cu uşurinţă acţiunea infracţională.
Tipologii de tâlhari și moduri de acțiune:

 Smulgerea obiectelor de valoare
 Spargerea mașinilor la intersecție
 Tâlharul de lift
 Tâlharul de locuință
 Tâlharul din afara băncii
 Tâlharul cu arma de foc
 Recuperatori
 Taxe de protecție
 Jefuitorul
7. Infractorul intelectual
 Escrocul, material, sentimental
 Șantajistul
 Falsificatorul
 Infracțiunea de corupție
 Escrocul din jocurile piramidale
7.1. Escrocul și înșelăciunea

Din punct de vedere psihologic, se caracterizează prin perspicacitate, imaginaţie,
viclenie, perfidie, ipocrizie, ceea ce îi conferă o inteligenţă delictuală. Are capacitatea de a
părea simpatic, cinstit, convingător, deosebit de amabil, crează impresia că are relaţii multe şi
sus–puse, că este influent şi altruist.
Are un aer de gentlemen şi un talent eminamente artistic de a păcăli aproape pe
oricine. La acesta forţa fizică este mai puţin importantă, în general fizicul trece pe un plan
secundar şi joacă un rol de decor care facilitează în unele cazuri (escrocherii) săvârşirea
infracţiunii. Modul de acţiune al infractorului intelectual este preponderent pe cale verbală.
Deşi nu are un nivel de pregătire ridicat, dispune de un debit verbal adaptat rolului şi adecvat
scopului urmărit, accesibil victimei. Îşi alege dintre victimele potenţiale, pe cele mai naive sau
predispuse la înşelăciune.Abandoneaza repede acolo unde simte că nu are șanse de reușită.
Principala armă de atac a infractorului intelectual este minciuna. Bun cunoscător al
psihologiei oamenilor, ştie să se facă agreabil, folosind un limbaj protocolar şi etalând o
înfăţişare generală atrăgătoare.
Se îmbracă elegant, acordă o mare atenţie ţinutei şi modului de prezentare, se

manifestă ca foarte bun prieten şi camarad de drum sau petrecere. Este vorbăreţ şi dispune de
o fantezie exagerată, etalându-se ca atotştiutor, vanitos şi egoist, gustă plăcerea rolurilor pe
care le interpretează.
Acolo în interioritatea lui trăiește cu plăcere fiecare reușită. El este în stare să mintă pe
toată lumea (rude, părinți, soție, copii pentru a obține un beneficiu).
Escrocul şi şantajistul se caracterizează în special printr-o elasticitate a gândirii, prin
posibilitatea de a descoperi rapid slăbiciunile victimei şi prin găsirea unor soluţii rapide care
duc la eschivare şi ieşire din încurcătură. Escrocul are, pe lângă simţul improvizaţiei şi o
uimitoare vitalitate, putere de convingere, mobilitate, forţând adesea succesul.
Relevant este faptul că victima intră în jocul escrocului şi crede afirmaţiile acestuia,
deoarece acestea corespund trebuinţelor sale lăuntrice. În acest sens, escrocul descifrează
imediat gândurile victimei şi succesul lui depinde de corecta lor interpretare. Această situaţie
face ca fiecare din cei doi protagonişti să joace un rol important. În această diadă, între autor
şi victimă, funcţionează o relaţie de insolită complicitate, succesul primului nefiind posibil
fără coparticiparea celui de al doilea. Infractorul intelectual speculează credulitatea,
naivitatea, vulnerabilitatea, ignoranţa, dorinţele victimei etc.
De regulă, acest tip de infractor cunoaşte normele morale, răspunde emoţional la
stimuli, însă are o percepţie deformată a sensului real al actului său. Acesta nu aşteaptă ivirea
unor ocazii prielnice, a unor incitaţii exterioare pentru a acţiona, ci provoacă el însuşi ocaziile
în care apoi operează. După subiectul sau obiectul acţiunii întâlnim escroci sentimentali, care
urmăresc obţinerea unui profit dintr-o relaţie interumană, iar dacă urmăresc un câştig material
aceştia pot comite infracţiuni de genul: înşelăciune, fals, trafic de influenţă, abuz de încredere
etc.
Specific pentru escroc este duplicitatea sa cameleonică, el fiind în stare să-şi asume o
identitate convingătoare, diferită de cea reală, prin care reuşeşte să-şi păcălească victimele.
Identitatea asumată este adaptată victimei: om de afaceri, persoană aflată în dificultate
financiară momentană care vinde bunuri de valoare la preţuri foarte mici sau se oferă să
efectueze convenabil diferite servicii etc., persuasiunea prin minciună fiind punctul său forte.
Metode de escrocare și înșelare:

 Metoda schimbului valutar
 Metoda alba-neagra
 Metoda Maradona
 Metoda inelul
 Metoda ghicitului
 Metoda reprezentantului de la gaze, canal, electricitate
 Metoda câștigului telefonic
 Metoda accidentului
 Metoda falsului de identitate, documente, etc
8. Asasinul
După mobilul asasinatului (obţinerea unor avantaje materiale, ură, gelozie, răzbunare,
fanatism etc.) şi gradul de violenţă cu care infractorul săvârşeşte fapta, putem să ne dăm
seama dacă avem de-a face sau nu cu un infractor normal. În cazul asasinilor normali nu este
vorba de o plăcere sadică, ci de o relaxare după o mare tensiune, în urma rezolvării unei
situaţii conflictuale pe calea asasinatului. Este deci o aparentă satisfacţie, o detensionare
momentană după actul săvârşit. Situaţia conflictuală în care se află asasinul este dublată de
implusivitate şi agresivitate, de o motricitate mărită, care se exteriorizează prin violenţă de
ordin fizic.
Asasinul este cel mai odios şi cel mai nociv infractor. Acesta se caracterizează prin:
irascibilitate, impulsivitate, agresivitate crescută, labilitate, autocontrol foarte scăzut al
reacţiilor instinctiv-emoţionale, intoleranţă la frustrare, viclenie, perversitate, lipsa empatiei,
indiferenţă afectivă, complex de inferioritate etc. Este egocentric, dominator, revendicativ,
având o capacitate de raţionalizare scăzută, instabil şi superficial în relaţiile cu ceilalţi, ceea ce
îl face să se angajeze chiar spontan în situaţii conflictuale, reacţionând violent. Comiterea
infracţiunii devine posibilă datorită intrării individului într-un mediu care oferă situaţii
conflictuale de la care el nu ştie sau nu poate să se sustragă.
- Capitolul 4 -
DIMENSIUNI PSIHOLOGICE ALE ANCHETEI JUDICIARE.
Ancheta se poate defini drept o cercetare efectuată de către un organ de stat

(anchetator) desfăşurată sistematic şi organizată ştiinţific, în vederea strângerii dovezilor
privitoare la o faptă ilegală, apoi a prelucrării şi verificării acestora pentru a lămuri
împrejurările în care fapta s-a produs şi pentru a stabili răspunderile (Dumitrescu, 1991 ;
Mitrofan & colab., 1992).
Din perspectivă psihologică ancheta judiciară reuneşte, de regulă, două persoane cu
interese opuse:
- anchetatorul (conducătorul anchetei) care caută să dezvăluie un adevăr și care ar
trebui să dețină și cunoștințe de psihologie pentru a putea stabili potenţialul psihologic al
învinuitului sau inculpatului pe baza căruia adoptă linia strategică optimă în procesul de
obţinere a informaţiilor apte să susţină în mod relevant un caz;
- anchetatul (indiferent de poziția juridică a acestuia) care are interese majore în
cunoaşterea şi evaluarea anchetatorului întrucât în această confruntare psihologică sui-generis
el îşi joacă şansa de a obţine elementele cele mai solide necesare strategiei de apărare.
Ascultarea învinuitului sau inculpatului este un joc al inteligenţei, purtat înainte de
toate, cu arme psihologice.(Ciopraga, A., 1996).
În relaţia anchetator-anchetat, elementul de interacţiune îl constituie interviul /
interogatoriul, în care se încearcă, pe de-o parte de către anchetator, de a stabili
circumstanţele în care a fost comisă infracţiunea, gradul de vinovăţie al făptuitorului, iar pe de
altă parte, anchetatul încearcă să ascundă sau să denatureze adevărul sau să ofere cât mai
multe informații care să conducă la aflarea adevăratului autor al infracțiunii.
În activitatea judiciară, interviul este utilizat și în etapele pre-test și post-test ale unei
examinări poligraf. Examinarea poligraf reprezintă ansamblul de activități specifice de
pregătire, testare, colectare și interpretare a datelor fiziologice obținute în urma stimulării
verbale sau obiectuală a subiectului, în vederea evaluării - diferenţelor de reactivitate
determinate de stimuli, precum și a nivelului de disconfort emoţional determinat de minciună.
Examinarea poligraf se efectuează în toate fazele procesului penal, atunci când există o
suspiciune de nesinceritate sau neconcordanță cu realitatea.
Criterii de selecție a tipului de interviu

Selectarea procedurilor de interviu / interogare depinde de caracteristicile personale al
subiectului, tipului de infracţiune, motivaţia probabilă a comiterii infracțiunii și
comportamentul iniţial al suspectului.
Tipuri de infractori din perspectiva interviului psihologic

• Delincvenţii emotivi sunt acei delincvenţi care experimentează în mod obișnuit
un sentiment de remușcare, o mustrare de constiinţă ca rezultat al delictului comis. Acest
individ are un puternic sentiment de vină morală, cu alte cuvinte, o conștiinţă aflată în alertă.
 Delincvenţii non-emotivi se referă la persoanele care nu trăiesc, de obicei, cu o
conștiinţă alertă. Ei pot reacţiona emoţional, dar, de obicei, mai scăzut decât delincvenţii
emotivi. În timpul interogatoriului, delincventul non-emotiv își poate nega vina. De regulă, își
neagă vina o perioadă foarte mare de timp. Este mulţumit să permită interogatorului să
vorbească, dar cuvintele nu sunt auzite. Își menţine o stare defensivă, închisă, inclusiv mâini
încrucișate, capul drept și o atitudine distantă. Au o rezistenţa la a deveni implicaţi emoţional
în interogatoriu.
Tipuri de ascultare în interviul / ancheta judiciară

Ascultarea învinuitului sau a inculpatului se desfăşoară în contextul unor aspecte
subiective dependente de personalitatea anchetatorului: concentrare, capacitate de analiză și
sinteză, permisivitate, precum și de intuiția și experiența profesională ale acestuia. În mod
firesc, aceste coordonate caracteriologice variază de la individ la individ, căpătând
materializări specifice (Bogdan, T., 1973, pag. 192).
a) Ascultarea pasivă
În ascultarea pasivă nu transmiteți subiectului niciunul din gândurile sau atitudinile
voastre.
Adoptați o poziție neutră:
- Chiar așa stau lucrurile….. ?
- Înțeleg……
- Despre această problemă…..
Sau mai directă:
- Mi-ar plăcea să știu mai multe despre asta ….

- Hai spune întreaga poveste …..
- Asta pare să fie importantă pentru tine …..
b) Ascultarea activă
În ascultarea activă sau empatică:
- încercam să înțelegem mesajul și atitudinea, emoția care însoțeste acel mesaj.
Reformulați mesajul cu cuvintele voastre și îl întrebați pe subiect dacă asta a vrut să spună.
Nu emiteți judecăți de valoare asupra afirmațiilor și nici nu faceți inferențe logice.
- parafrazare mentală sau cu voce tare;
- clarificare;
- sumarizare.
Paternul verbal al subiectului trebuie reținut, memorat din perioada initiala a
comunicării deoarece el va constitui linia de bază a limbajului.
Caracteristicile unui intervievator / ascultator slab:

 întrerupe frecvent;
 sare la concluzii;
 termină frazele interlocutorului;
 este neatent;
 are o poziție necorespunzătoare;
 sare de la un subiect la altul;
 își pierde cumpătul, jignește;
 se joacă nervos cu un obiect (creion, pix).
Caracteristicile unui intervievator / ascultator bun:

- Să aibă o dorință puternică de a deveni un intervievator competent. Prima sa
grijă este aflarea adevărului. Atitudine corectă, fără prejudecăți. Nu au importanță sexul, rasa,
clasa socială, vârsta subiectului, etc..
- Trebuie să fie o persoană interesată de oameni, de comportamente, motivații,
atitudini.
- Inteligență medie sau superioară; de preferință cu studii superioare temeinice.
- Cu o mare capacitate de a convinge subiectul că a spune adevărul este cel mai
bun lucru pentru acesta din urmă, chiar dacă asta înseamnă 20 de ani de pușcărie.
- Cu o mare încredere în ceea ce spune și face.

- Cunoștințe despre modul în care se stabilește o probațiune.
- Onestitate
Caracteristicile unui intervievator / ascultator bun, din punctul de vedere al celui
ascultat, sunt:
- mă privește când vorbește cu mine;
- îmi pune întrebări pentru a clarifica, cu mine, ceea ce îi spun;
- îmi pune întrebări despre ceea ce simt;
- nu mă grăbește;
- repetă anumite lucruri din cele pe care eu le spun;
- este liniștit si controlat emoțional;
- nu trece mai departe decât dupa ce am clarificat o problemă.
Categorii de întrebări utilizate în interviu

1) Întrebări închise: - Tu ai furat acei bani?
2) Întrebări neutre: - Cum te descurci la noul loc de muncă?
3) Întrebări cu răspuns orientat: - Nu prea îți place la noul tău loc de
muncă?
4) Întrebări cu răspuns așteptat: - Care este cel mai puternic drog pe care
l-ai luat vreodată?
Ordinea întrebărilor în interviu:

1. Întrebări deschise:
- Cum te simti ?
- Ce s-a întâmplat acolo?
2. Închis-deschise:
- Ce fel de persoană ar putea să facă una ca asta?
- Când ai aflat despre faptă?
- Cum te simți aflându-te astăzi aici?
3. Întrebările închise (ele pot sugera un anumit răspuns și creează o anumită presiune
asupra subiectului):
- Tu nu ești un hoț sau ești hoț?
- Caut acel tip de individ care fură de la prieteni, rude. Sper că tu să nu fi făcut
niciodată ceva asemănător. Ai furat vreodată de la o persoană care avea încredere în tine?
Lăsați subiectul să vă răspundă în totalitate la întrebări și urmăriți:

- durata pauzelor;
- modul în care folosește tăcerea;
- schimbarea bruscă a topicii frazei.
Indicii
Indicii pe care examinatorul trebuie să îi transmită către subiect pentru a-l încuraja să
vorbească:
- expresii faciale;
- gesturi;
- pauze.
Tăcerea:
- folosim tăcerea pentru a reduce sau pentru a crește stresul;
- când subiectul are nevoie de timp pentru a-și reaminti;
- când subiectul este copleșit de emoții.
- când kinestezic subiectul se găsește într-un mare disconfort emoțional;
- când subiectul face o oarecare mărturisire, o perioadă de liniște ar putea genera o
nouă mîrturisire.
Interviul și interogarea subiectului

Greșeli frecvente:
 Nu ridiculizați suspectul;
 Nu încercați să-l impresionați cu importanța poziției dvs;
 Nu faceți false promisiuni;
 Nu minimalizați poziția subiectului;
 Nu dați semne și semnale cu privire la credințele dvs. pentru că ar putea fi în
opoziție cu cele ale subiectului.
Pregătirea interviului
- Durata unui interviu: minim două ore.
- Se intră în interviu fără probleme secundare, întreaga capacitate psihică va fi folosită
în acest demers.
-O bună stare fizică (rezistență și imagine).
- Folosirea a doi sau mai mulți interogatori.
- Locul în care facem interviul este spațiul pe care îl controlăm în totalitate.
Pașii interviului psihologic din post-testul examinării poligraf

Confruntarea directă a subiectului cu rezultatele examinarii (Fermitate și absența
oricărui dubiu):
- Mijlocul de probă A: Aparatul arată 100 % că tu ești implicat!
- Nu avem niciun dubiu că tu ești implicat în furt…
- Mijlocul de probă X: Rezultatul examinării indică clar că tu nu ai fost 100%
sincer cu mine …..
O confruntare slabă:
„Rezulatele examinării tale nu sunt bune și eu nu cred că tu spui adevărul”.
O pauză de câteva secunde. Observăm dacă în comportamentul subiectului s-a
schimbat ceva în raport cu cel demonstrat în interviul pre-test:
 Atenție la răspunsul verbal al subiectului;
 Mincinoșii mint specific: „Eu nu am furat cei 50 de mii de lei!”;
 Subiecții sinceri sunt nespecifici: „Eu nu am furat nimic!”;
 Mincinoșii folosesc, de asemenea, tactici de întârziere a răspunsului: „Ce
spuneți? Susțineți că eu sunt cel care a furat banii?”.
Replici de neimplicare:
- Cine eu?
- Cum aș putea să fac eu așa ceva?
Replici ce sugerează surpriza:
- Ce???
- Eu am făcut asta????
Replici de părere de rău:
- Știam eu că așa o să mi se întâmple!
- Nu trebuia să accept nici o examinare poligraf.
- Am auzit eu despre testul poligraf că….
Alte răspunsuri specifice mincinoșilor:
- De ce să fi facut eu asta?
- Ce se va întâmpla cu persoana care a făcut asta?
- Sunt o persoană cu frică de Dumnezeu!
- Jur că nu am făcut eu asta!

- Să moară …..
- Sincer, n-am făcut-o eu …!
- Sunt polițist / judecător / medic, cum să fac eu asta?
- Vreți să mă faceți să recunosc ceva ce nu am făcut?
Comportamentul examinatorului:
- Așezați-vă în fața lui;
- Nu încercați să-l speriați sau să aveți atitudinea copiată de la televizor;
- Nu intrați direct în rezultatele mijloacelor de probă / al examinărilor poligraf,
intrați în teme.
Temele:
Temele sunt scuzele morale pe care le introduce examinatorul/intervievatorul pentru a
diminua vinovăția subiectului.
Pentru infractorii emoționali, sunt elementele dezvoltate pentru a reduce inhibițiile lor
în acceptarea vinovăției:
- Nu a fost vina ta, a fost vina altuia…
- Nu ești tu un criminal, nu asta este ceea ce te caracterizează!
Pentru infractorii non-emoționali:
- elemente de probatoriu
- încercăm să obținem o primă recunoaștere a unei minciuni cu privire la un
detaliu.
- folosim informația din pretest sau din studiul dosarului.
- facem translația de la „a făcut sau nu infracțiunea” la „ce se mai poate
remedia”: „Eu nu mă întreb dacă ești autor sau nu, ci cum putem să îndreptăm
lucrurile?” … „Eu nu mă întreb daca ești sau nu autor, ci cum putem recupera
bunurile? Mai putem recupera ceva?”
- prezentați-i scuzele pe care le-a avut în momentul faptei: „Toată lumea fură, e
o sărăcie maximă” …
- prezentați-i situații similare care au avut consecințe minime:„săptămâna trecută
am testat/cerecetat un băiat care” …
- trecerea spre înțelegere, simpatie și compasiune;
- motivele de inserție socială – ce a construit până în prezent.
- Repetiție și perseverență.
- Când doriți să renunțați și credeți că ați epuizat toate temele, mai insistați 15 minute
– NU RENUNȚAȚI!
Controlul negării
NEGAREA = refuzul de accepta realitatea și de a spune adevărul.
a. Obiective:
Periodic analizați negarea subiectului. Daca are același conținut și fermitate, încercați
să o opriți: „Nici nu vreau să aud ce spui”.
Dacă s-a schimbat ca formă sau intensitate, progresul vostru este evident.
b. Când așteptăm să apară negații:
- la confruntarea subiectului;
- la prezentarea temelor.
c. Cum prevenim ca ele să fie vocalizate:
- Vasile, o secundă!
- Gigi, lasă-mă să termin!
- Florin, oprește-te!
- Dana, stop!
d. Însoțim cuvintele de gestică:
- ridicăm mâinile;
- întoarcem capul ca și cum nu dorim să mai auzim;
- ne mutăm mai aproape de subiect.
e. Ne întoarcem imediat la tema noastră.
Concluzie: experiență, practică, răbdare și perseverență.
Controlul obiecțiilor
Obiecția este motivul sau argumentul pentru care el nu putea să facă acea faptă.
După ce repetăm de mai multe ori întreruperea negațiilor subiectului, în mod obișnuit
el va schimba tactica pentru a recâștiga controlul conversației. Aceasta schimbare de tactică
este un bun indicator că interogarea este pe drumul cel bun. El înlocuiește negarea cu
obiecțiunile.
Exemplu: Negarea - Nu am furat eu cei 500.000 de euro.
Obiecțiunea - Eu am bani în bancă. Primesc lunar bani de la mama care
este în Italia.
Exemple de obiecțiuni:
- Nu aș putea să rănesc pe nimeni!
- Nu sunt o persoană de acest gen!
- Nu fac eu din astea!
Încurajați suspectul să-și explice obiecțiunea:
- De ce asta Mihai?
- Poți să explici asta mai departe?
- De ce nu Mihai?
Acceptați că parte din obiecțiuni pot fi reale.
Folosiți obiecțiile subiectului pentru a dezvolta alte teme.
Strategii utilizate în acest punct:
După ce suspectul a realizat că obiecțiunile lui nu funcționează, el se va simți
inconfortabil și va începe să admită că trebuie să-și reconsidere poziția.
Veți recunoaște că subiectul începe să cedeze atunci când veți observa una din
următoarele caracteristici:
- Va începe să ia în serios una din teme;
- Se va scărpina în cap sau va da alte semne că se gândește;
- Subiectul vă privește cu mai multă atenție pentru a se asigura că ceea ce
spuneți este serios.
- El își pune întrebarea: „Pot să am încredere în această persoană (adică în dvs.)
Vârful tensiunii emoționale:

La un moment dat va apare un vârf de tensiune emoțională și condițiile optime pentru
prima recunoaștere.
În aceste momente nu îl întrebați de ce a făcut-o chiar dacă asta va îndeamnă primul
impuls.
Comportamentul examinatorului în apropierea momentului primei mărturisiri

Când subiectul se apropie de punctul de ruptură, modificați-vă comportamentul pentru
a creea o atmosferă de sinceritate. Fiți în măsură să-l faceți pe subiect să cumpere tot ceea ce
aveți de oferit.
Încetiniți totul:
- mișcări;
- ritm verbal;
- o voce mai rară, mai fermă, pe o tonalitate mai joasă vă conferă autoritate;
- mutați-vă mai aproape de subiect;
- stabiliți contactul vizual și utilizați o mimică ce este în deplină concordanță cu ceea
ce faceți și spuneți;
- atingeți ușor subiectul pe mână, umăr, pentru a-i atrage atenția la ceea ce îi spuneți;
- dați la o parte gesturile de neîncredere.
Folosirea întrebării alternative în punctul de ruptură

Întrebarea alternativă este o întrebare prezentată subiectului, în care el are de ales între
doua variante incriminatoare. Altfel spus, este o modalitate de a obține o recunoaștere.
- Din cele doua variante una va fi indezirabilă, iar cealaltă va fi dezirabilă.
- Susțineți o alternativă cu un mijloc de probă.
- Repetați alternativa dacă este necesar.
- Dacă obțineți o negare, reveniți la temă.
Ceea ce face ca această tehnică să fie o reușită este utilizarea ei în momentul oportun.
Momentul oportun este:
• când suspectul nu mai face obiecțiuni;
• când pare învins.
Exemple:
- Ai furat banii pentru a-ți hrănii copii sau pentru droguri? Ai avut nevoie de bani
pentru a-ți hrăni familia, nu-i așa?
- S-a întâmplat de mai multe ori sau este pentru prima dată? Este prima dată, nu-i așa?
- Ai plănuit să faci asta sau a fost doar un impuls de moment? Sunt convins că a fost
un impuls de moment!
- Ai făcut-o în mod intenționat sau a fost doar un accident? A fost un accident, nu-i
așa?
Ruptura în minciună / adevăr

Ruptura în minciună este momentul în care se obține prima recunoaștere, indiferent cât
este de mică.
Nu vă lăsați impresionați!!!
Ascultați fără a judeca subiectul și imediat solicitați a doua recunoaștere.
Nu-i dați subiectului posibilitatea să se gândească la ce tocmai a recunoscut. Nu îl
întrebați de ce a făcut-o!
Acceptați recunoașterea ca și cum ați fi așteptat-o.

Continuați să construiți recunoașterea. Oferiți înțelegere, fără apologie.
Nu refuzați subiectul care începe recunoașterea cu date cunoscute.
Cel mai bun mesaj pe care îl transmiteți este:
- sinceritate;
- perseverență;
- înțelegere.
Obținerea mărturisiri
Când începe să mărturisească, trebuie să-l încurajați și să fiți suportivi: „Bine Mihai,
asta îți spuneam și eu de la început!”.
În acest moment nu îl întrebați de detalii.
Lăsați-l să facă o prezentare generală a situației.
Puneți-i întrebări cu privire la probațiune.
Întrebările le formulați astfel încât să obțineți răspunsuri scurte.
Dacă aveți o persoană care vă monitorizează, fiți siguri că ascultă, căci mărturia se
poate întrerupe în orice moment.
Mărturisirea completă
După ce a făcut o prezentare generală, orală, puteți cere una scrisă:
 Cine altcineva știe despre asta?
 Ce s-a întâmplat ulterior?
 Când s-a întâmplat, mai exact?
 De câte ori s-a mai intamplat?
 De ce ai făcut acest lucru?
- Capitolul 5 -
PSIHOLOGIA MARTORULUI, MĂRTURIEI ȘI MĂRTURISIRII
Dimensiuni psihologice ale prevederilor legale legate de mărturie

Art 97 CPP - Proba și mijloacele de probă:
Constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau
inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la
cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care
contribuie la aflarea adevărului în procesul penal
Proba se obține prin următoarele mijloace:
 declarațiile suspectului sau ale inculpatului, ale persoanei vătamate, ale părții civile,
declarațiile martorilor;
 înscrisuri, rapoarte de constatare și expertiză, fotografii , mijloace materiale de probă.
Proba testimonială este una din cele mai vechi mijloace de probă. Ascultarea în
calitate de martor este în măsură să servească aflării adevărului.
Din perspectivă deontologică, pentru realizarea unui act de justiție de calitate,
ascultarea persoanelor în orice calitate procesuală (suspect, inculpat, parte civilă, victimă),
indiferent de poziția acestora, presupune serioase cunoștinte de tactică criminalistică și de
psihologie judiciară.
Ascultarea exclude orice forme de violență. În calitate de martor poate fi chemată
orice persoana fizică indiferent de situația socială, vârstă, sex, religie, cetățenie. Pot fi chemați
ca martori persoane cu anumite afecțiuni senzoriale (orbi, surzi) sau de natură psihică, ceea ce
presupune reguli specifice.
Sunt exceptați de la obligația de depune ca martori: subiecții procesuali principali,
persoana incapabilă să relateze în mod conștient faptele sau diverse împrejurări, persoane care
au luat la cunoștință de anumite fapte în exercițiul profesiei (respectarea secretului
profesional) - psiholog, avocat, notar, preot.
Pot refuza să depună mărturie: soții, ascendenții și descendenții în linie directă, frații și
surorile suspectului, persoane care au avut calitatea de soț al inculpatului sau al suspectului.
Persoana vatamată poate fi ascultată în calitate de martor numai dacă nu se constituie

în parte civilă și nu participă în proces în calitate de persoană vătămată.
Obligațiile martorului:
- de a se prezenta în fața organului judiciar.
- de a depune jurământ sau declarație solemnă în fața instanței, și nu numai, în
condițiile în care s-a început urmărirea penală sau în faza de judecată: „Jur să spun adevărul și
să nu ascund nimic din ceea ce știu! Așa să îmi ajute Dumnezeu! (cu mâna pe cruce sau pe
Biblie)”.
- de a spune adevărul: „Mă oblig că voi spune adevărul și nu voi ascunde nimic din
ceea ce știu!”.
Drepturile martorului:
- să fie protejat de lege împotriva oricăror violențe, indiferent de natura lor;
- este oprit a se întrebuința violența, amenințarea ori alte mijloace de constrângere,
precum și promisiuni și îndemnuri în scopul de a obține probe;
- are dreptul de a nu se acuza (art 118);
- are dreptul la protecție (martorii protejați, investigatori sub acoperire;
Audierea martorilor amenințați

În baza unor suspiciuni rezonabile că viața, integritatea corporală, bunurile sau
activitatea profesională sunt amenințate, în baza unor informații furnizate, organul judiciar
competent acordă statutul de martor amenințat:
 supravegherea și asigurarea pazei locuinței;
 însoțirea și asigurarea pazei martorului pe timpul deplasărilor;
 protecția datelor de identiate personală;
 audierea martorului fără ca acesta să fie prezent;
 nepublicitatea ședinței de judecată.
Mărturia martorului protejat poate fi înregistrată audio-video, fără a fi necesară

prezența acestuia în sala de judecată. Toate documentele rezultate sunt strict confidențiale.
Martorul vulnerabil este cel care, de regulă, a suferit o traumă pe timpul săvârșirii
infracțiunii sau ca o consecință ulterioară a comportamentului suspectului sau inculpatului.
Minorii și bătrânii - Se pot decide măsuri de protecție similare martorilor amenințați

sau protejați.
Obținerea mărturiei prin audiere - pregătirea audierii

Fiind o interacțiune socială cu o finalitate judiciară semnificativă, cunoștințele de
psihologie sunt extrem de utile.
Etapele parcurse:
- studiul dosarului în vederea interacțiunii cu martorul;
- stabilirea momentului audierii – înainte sau după audierea altor părți implicate în
procesul penal. Stabilirea ordinii de audiere (a martorilor principali, secundari și indirecți).
Organul de cercetare penală ar trebui să fie extrem de atent la natura relațiilor dintre martori:
posibile înțelegeri, fenomene de contagiune socială, efecte de autoritate sau nevoia de a
verifica informațiile oferite de alți actori sau alte mijloace de probă;
- construirea unui chestionar, al unui plan de ascultare;
- stabilirea unui spațiu, pregătirea unor instrumente de înregistrare audio-video;
- identificarea martorului: stabilirea datelor de identificare;
- depunerea jurământului; explicarea drepturilor;
- relatarea liberă a informațiilor deținute;
- adresarea întrebărilor.
Conduita persoanelor prezente la audiere:

Cadrul este unul solemn și sobru, orice alt cadru poate genera o poziție
necorespunzătoare a subiectului. Primirea este una neutră și obiectivă.
Ascultarea liberă este una realizată cu calm, răbdare, fără întreruperi și evitându-se
orice reacții emoționale, susținerea martorului în a declara tot ceea ce știe.
Reorientarea depoziției înspre subiectele utile, în situațiile extrem de numeroase în
care subiectul se orientează către acele date nenecesare.
La momentul adresării întrebărilor se încearcă înlăturarea denaturărilor de orice fel
prin adaugare, omisiune, substituire, transformare (daca ele vor fi percepute).
Întrebările trebuie să fie clare, concise fără caracter acuzator sau de intimidare, evitând
să sugerăm răspunsul sau să formulăm vreo învinovățire. Urmărirea sincerității sau
nesincerității, dar fără ostentație.
Câteva repere psihologice legate de stabilirea sincerității sau nesincerității

Stabilirea unui nivel de bază a caracteristicilor comunicării:
Pasul 1 - Vom avea în vedere în discuție, să ne folosim de întrebări ce au legătură cu
activitățile obișnuite, muncă, petrecerea timpului liber, familie (întrebări ce nu au legatură
directă cu fapta) și vom urmări cu interes întregul comportament al subiectului.
Pasul 2 - Punem câteva întrebări legate de aspectele generale, de comportament, care
intră în sfera cauzei, dar fără legătură cu cauza investigată. Punem întrebări legate de posibile
conduite ilegale de același tip, dar care nu au legatură directă cu fapta.
Pasul 3 - Punem întrebări legate de faptă.
Pasul 4 - Comparam conduitele.
MARTORUL MINOR
Pănă la 14 ani, martorul minor se va audia în prezența unuia dintre părinți, a tutorelui
sau a reprezentantului instituției căreia îi este încredințat copilul.
Audierea se poate realiza la sediul instituției sau la școală, cămin, domiciliu.
Se va realiza o adapatare a prevederilor legale la nivelul de dezvoltare intelectuală a
minorului.
Martorul minor este extrem de influențabil.
Nu diferențiază, de foarte multe ori, realitatea percepută de informațiile preluate
ulterior.
Își schimbă cu ușurință depozițiile în funcție de solicitările majorilor participanți la
fapta penală. Se orienteză în declarații în funcție de părintele sau persoana dominantă,
existând un fenomen de contagiune socială.
De foarte multe ori elementele relatate cu certitudine se pot schimba și/sau denatura în
funcție de argumentele pe care i le aducem.
Atunci cand are calitatea de victimă, toate aceste trăsături se pot accentua.
Există riscuri temeinice de vulnerabilizarea a minorului prin repetarea audierii lui, mai
ales în situațiile în care este victima unei infracțiuni cu motivație sexuală.
Audierea se face în aceste situații și în prezența unui psiholog desemnat de Direcția
Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC).
Caracteristici ale martorului și ale mărturiei în diverse tipuri de infracțiuni

 Martorul în infracțiunile împotriva patrimoniului:
La furt vom întâlni martori doar în situațiile în care se întâlnesc cu hoții din societățile
comerciale, locuințe, spații publice, în momentul în care aceștia pătrund sau părăsesc
incintele.
Sunt foarte rare situațiile în care apar asemena categorii de martori. Cetățenii
manifestă, în general, rețineri în a se implica, deci foarte mulți nici nu vor să audă de calitatea
de martor.
Percepțiile lor la întâlnirea în scările blocurilor, în zonele de acces, în relaționări
întâmplătoare sunt extrem de utile, dar foarte incomplete din perspectiva conținutului.
În zonele publice, însă, apar reacții ale mai multor cetățeni și mărturiile par să fie mai
degrabă o construcție colectivă, decât o percepție individuală. Cazul tâlhăriilor și al furturilor
din locuință prin metoda „gazele”, „deratizarea”, „accidentul”.
În cazul infracțiunilor de tâlhărie asistăm, de cele mai multe ori, la o penurie de
martori care să redea momentul tâlhăriei. De regulă, se constituie în martori persoanele care
sunt alertate de victime, pornesc în urmărirea lor sau surprind fuga autorilor.
Percepția persoanelor aflate în mișcare este direct proporțională cu fereastra temporală
în care s-a realizat percepția.
 Martorul în infracțiunile la circulația pe drumurile publice

Pot fi martori credibili participanții la trafic neimplicați în producerea accidentelor.
Aceștia au un grad mare de credibiltate.
Pot apărea martorii falși care reprezintă interesele unei părți sau alta.
În condițiile în care este vorba despre accidente soldate cu decesul persoanelor din
mașină, asistăm, de multe ori, la înțelegeri ale supraviețuitorilor pentru a învinovății pe cei
decedați.
În cazul unor accidentări ale pietonilor, asistăm la apariția unor martori falși dispuși să
schimbe chiar locul unde s-a întâmplat accidentul.
Pot apărea imediat dupa accident, grupuri de persoane care răspândesc o altă realitate
decât cea percepută de martorii direcți.
 Martorul în infracțiunile cu violență

Atunci când se produc încăierări sau altercații, pozițiile martorilor sunt, în general,
determinate de grupul de apartenență, victime sau agresori. De regulă, ambele părți au ambele
calități.
Martorii vor încerca să diminueze participația persoanelor sau grupurilor de

apartenență si vor exagera participarea membrilor grupării adverse.
 Martorii în infracțiunile de pe stadioane sau manifestații sunt semnificativi în

marturii doar în condițiile în care există o consistență a mărturiilor unui grup
 Martorul în infracțiunile de înșelăciune, fals, maradona

Sunt, de regulă, reprezentanții instituțiilor bancare, al notariatelor, al ANAF sau
persoane din spațiul public care nu percep în mod corect caracteristicile psihofizice ale
autorilor de înșelăciuni datorită rutinei și a numărului mare de solicitanți cu care lucrează.
Falsul de acte, monedă este, de cele mai multe ori, depistat la intervale de timp destul
de importante astfel încât se produc reorganizări ale memoriei.
 Martorul în infracțiunile împotriva vieții

Infracțiunile împotriva vieții sunt însoțite, de multe ori, de utilizarea de obiecte
contondente, tăietor-înțepătoare, arme albe și de foc, ceartă, țipete, urlete, bubuituri.
Toate aceste zgomote sau situații nefirești sunt, de regulă, corect percepute. De
exemplu:
 ora la care s-a auzit scandal și bubuituri la vecinul de la etajul superior;
 ora la care s-au auzit focuri de armă;
 momentul în care s-a auzit un strigat puternic și apoi o bubuitură în cazul unor
precipitări;
Martorii sunt semnificativi în prezența și situațiile existente între părți înaninte de
agresiune.
 Martorii în infracțiunile sexuale

Sunt cei care, de regulă, se întâlnesc cu agresorul sexual din lift.
Sunt persoanele care întâlnesc primele victimele: tentativa de omor prin aruncare de la
etaj.
Sunt angajații unor societății comerciale unde victima se refugiază.
Sunt cei care rețin fizionomia celui care de acum fuge sau se ascunde.
 Martorii în infracțiunile de corupție. De regulă, un alt funcționar public

sau un martor sub acoperire.
Mărturiile sunt de cele mai multe ori complete și complexe. Excepție sunt situațiile în
care persoanele care se află într-un proces, fac un denunț fals și învinovățesc pe alții pentru a
primi o reducere substanțială de pedeapsă. În aceste cazuri care sunt uneori nereale, se
introduc elemente de adevăr împreună cu situații inventate.
 Martorii la violența domestică: rudele, copii, vecinii, apropiații, angajații,

bonele, portarii. Toate categorile sunt extrem de subiective și/sau cointeresate material.
 Martorul vulnerabil: martorul surd, mut sau surdo-mut

Comunicarea se face prin intermediul unor persoane care au capacitatea de a comunica
prin limbajul special.
 Martorul care nu cunoaște limba română sau are dificultății de exprimare:

comunicarea se face prin interpret autorizat.
Valoarea și forța probantă a mărturiei

Forța probantă – capacitatea de a influența convingerea intimă a magistratului, a
organului de cercetare penală.
Valoarea probantă este dată de locul mijlocului de probă în construcția rechizitoriului
și al art. 97.
Deși ocupă un loc central în sistemul probelor, totuși nu are o valoare doveditoare
superioară altor mijloce de probă.
„Proba cu martori este, în continuare, privită uneori cu scepticism, neîncredere,
diminuindu-i-se credibilitatea” (T. Bogdan - Probleme de psihologie judiciară, pg. 196 - 199).
Proba tesimonială este aparent fragilă, uneori înșelătoare și cu o valoare aleatorie.
Cauzele relativității mărturiei

Mărturia este un proces complex de recepție, memorare, reactualizare și completare a
realității investigate de către persoanele prezente sau informate cu privire la o faptă de natura
penală / civilă. Ea se desfășoară în condiții prestabilite de solemnitate. Fiecare parte a acestui
proces este amenințată de o serie de variabile mai mult sau mai puțin controlate:
 Imperfecțiunea organelor de simț;
 Procese psihice filtrate și distorsionate de variabile;
 Convingerea cvasi-unanimă că mărturia trebuie să fie extrem de fidelă;
 Dubla filtrare a informației atât din perspectiva subiectivității martorului, cât și

a organului de cercetare penală care înregistrează cauza;
 Factori de distorsiune legați de procesările primare sau secundare de recepție a
informației;
 Constanta percepției determină o reîntregire, o corectare a percepției;
 Iluziile perceptive;
 Expectanțele și personalitatea persoanei care percepe;
 Modul de organizare al experienței anterioare;
Factori de distorsiune obiectivi:
- Vizibilitate;
- Audibilitate;
- Durata perceției;
- Nivelul de mascare a evenimentelor și a persoanelor care fac obiectul
mărturiei;
Factori de distorsiune subiectivi:
- Gradul de instruire;
- Mobilitatea proceselor psihice și structura temperamentală;
- Starea afectivă;
- Starea de oboseală, sănătate;
- Calitatea funcției prosexice;
- Tipul perceptiv, analitic, sintetic.
Martorul și mărturia lui

De cele mai multe ori o mărturie completă în conformitate cu realitatea este mai
degrabă o excepție decat o regulă. (Ex. Jaful din bancă)
Cateva afirmații privind memoria umană implicată în redarea evenimentelor penale:
1. Memoria este asemănătoare unei înregistrări video care poate fi derulată ori de câte
ori este nevoie;
2. Când ești foarte sigur că informațiile pe care le deții referitoare la un eveniment
judiciar sunt adevărate, este foarte probabil să fie așa;
3. Memoria este stabilă în timp;
4. Informațiile cu privire la ceea ce ai văzut la un moment dat pot fi păstrate separat de
alte informații ulterioare;
5. Fețele oamenilor ies mai puternic în evidență și de aceea este mai ușor să ți le
reamintești, astfel recunoașterea fețelor este foarte rar supusă greșelii;
6. Declarația unui martor este o dovadă acurată a ceea ce s-a întâmplat;
7. Când în cadrul unui eveniment este prezentă o armă, martorii își vor aminti cu mai
mare acuratețe acel eveniment;
8. Evenimentele traumatizante sunt reactualizate cu o și mai mare acuratețe decât
evenimentele obișnuite;
9. Evenimentele violente sunt reactualizate cu o și mai mare acuratețe decât
evenimentele obișnuite.
Efectul dezinformarii: Informația falsă care este percepută ulterior și asociată
evenimentului.
Deficitul de memorie
Deficit de stocare – se amestecă informațiile originale cu cele post eveniment
Deficit de actualizare – nu se distinge între evenimentul real și cel din informația post-
eveniment.
Atribuirea eronată a sursei - confundă sursa originală cu sursa post-eveniment
Când apare deficitul de memorie? Este mai intens în cazul:
 evenimentelor periferice în raport cu cele centrale;
 când intervalul de retenție este mai lung;
 când informația falsă este prezentată în contextul unei întrebări în raport cu o
descriere.
Oferirea de informații post-eveniment false

Cercetările indică faptul că atunci când martorilor unui eveniment li se prezintă
informații post-eveniment false de către alte persoane se petrec următoarele:
 Martorii nu sunt conștienți că și-au însușit informații de la altcineva;
 Informațiile sunt tratate ca și cum ar face parte din evenimentul original;
 Se construiește, deci, acea memorie „contaminată”.
Mecanisme de producere a memoriei distorsionate. Evenimentul este reactualizat de

mai multe ori. Expunerea repetată a martorului la informația post-eveniment falsă.
Nivelul de credibilitate al sursei post-eveniment

Nivelul de incompletitudine, de incoerență al receptării evenimentul de bază crește
vulnerabilitatea la informațiile post-eveniment.
Când cineva achiziționează informații din mai multe surse, va fi dificil să identifice
sursa reală. Martorii nici măcar nu mai sunt conștienți că mărturia lor a fost influențată.
Evitarea deficitului de memorie

Înregistrarea atentă a declarației pe care o face martorul uneori chiar la fața locului.
Evitarea expunerii martorului la alte informații post-eveniment.
Acuratețea informațiilor este direct proporțională cu gradul de familiarizare al
martorului cu oamenii, obiectele sau acțiunile care alcătuiesc evenimentul.
Modalitatea de construire a întrebărilor: sunt de preferat întrebările deschise, se vor
evita întrebările sugestive.
Recunoașterea după foto și recunoașterea din grup

De regulă, statistic, procentul recunoașterilor corecte este de 75 %.
Dacă sunt arme sau acțiuni violente și nu sunt situații de informații post-eveniment
false, identificarea se produce în proporție de 90%.
În condițiile în care infractorul nu este în grup, identificările false pot fi de 60%.
Factori care influențează identificările:
 Efectele organizării grupului – similaritate sau diferențiere;
 Efectele instructajului primit de cel care face recunoașterea;
 Modalitea de prezentare, în grup, câte o persoană sau în orb;
Efectul distorsiunii verbale sau scrise

 Verificarea și evaluarea declarațiilor martorilor
 Mărturia trebuie să fie sinceră
 Verificarea sincerității:
 Verificarea bunei / relei credințe
- sursa de unde provine mărturia
- raportul față de cauză
 Mărturia trebuie să fie fidelă
Tipuri de martori
 Martori identificați la fața locului;
 Martori care se prezintă din proprie inițiativă;
 Martori identificați ulterior;
 Martori identificați ulterior de părți;
 Martori tarați: surzi, infirmi, mutilați, nevăzători;
 Martori victimă – cu posibile denaturări.
Falsa recunoaștere
Uneori sub imperiul unor presiuni sau pentru obținerea de beneficii se produc false
recunoașteri.
Ele au următoarele caracteristici:
- seamănă izbitor cu cele mai complete mărturii, cu ale victimei, în special, în
dimensiunea temporală și spațială;
- nu reprezintă consecința unei act narativ deliberat, ci a unuia dictat;
- prezintă lacune semnificative în zonele neclarificate de alte mărturii;
- explicațiile sunt lacunare, ilogice și fără susținere în spațiul probatoriului;
- nu pot ajuta la identificarea bunurilor furate sau a complicilor reali.
Acolo unde mijloacele de probă indică prezența a mai multor coautori, este posibil să
fie introduși și falși participanți.
Subiecții care generează false recunoașteri nu cunosc aspecte cheie ascunse de
investigatori. Se fac confuzii legate de orientarea spațio-temporală în faptă.
- Capitolul 6 -
INTERVENȚIA PSIHOLOGICĂ ÎN PRACTICA JUDICIARĂ
Intervenţia psihologică în practica judiciară reprezintă: aportul metodelor, tehnicilor și

instrumentelor psihologice în:
1) Identificarea autorilor de infracţiuni cu ajutorul psihofiziologiei criminalistice
sau a tehnicii poligraf;
2) Construirea profilului infractorului în baza „urmelor” psihologice din câmpul
faptei, prin profiling sau analiză comportamentală;
3) Stabilirea trăsăturilor de personalitate implicate în săvârşirea faptelor de natură
penală, prin intermediul expertizei de psihologie judiciară;
4) Analiza psihologică operativă a comportamentului infracțional al persoanelor
bănuite de săvârșirea unor infracțiuni cu grad de periculozitate socială ridicat.
Studii de caz privind interventia psihologica in practica judiciara prin :

- poligraf
- profiling
- expertiza de psihologie judiciara
Repere teoretice și procedurale actuale privind activitatea poligraf

1. Ce este o examinare poligraf?
Ansamblu de activităţi specifice de pregătire, testare, colectare și interpretare a datelor
fiziologice obţinute în urma stimulării verbale sau obiectuale a subiectului, în vederea
evaluării nivelului de disconfort emoţional determinat de minciună.
2. Ce este Poligraful?
Aparat complex care înregistrează în mod simultan prin intermediul a cel puţin 3
canale distincte, corelatele fiziologice ale procesului emoţional25.
25
Conform documentelor: American Polygraph Association, Asociației Române Poligraf, Asociației Române de
Psihologie Judiciară, Colegiului Psihologilor şi Procedurilor de lucru privind utilizarea tehnicii poligraf în Poliţia
Română
Începand cu anul 2013, A.P.A. (American Polygraph Association) susține

obligativitatea introducerii senzorului de mișcare.
Cele mai noi aparate de tip poligraf mai pot conţine:
 Pupilometre;
 Aparate de măsurare a mişcărilor și a micromişcărilor musculare;
 Termometre pentru măsurarea temperaturii corpului, mai ales în zona feței,
oculară;
 Analizatori vocali complecși.
Evoluția examinărilor poligraf:

• 2010 - 327 de rapoarte criminalistice intocmite, din care 43 de solicitari
directe din partea instantelor sau a parchetelor.
• 2011 - 344 de rapoarte criminalistice intocmite, din care 64 de solicitari directe
din partea instantelor sau a parchetelor.
• 2012 - 336 de rapoarte criminalistice intocmite, din care 83 de solicitari directe
din partea instantelor sau a parchetelor.
• 2013 - 356 de rapoarte criminalistice intocmite, din care 112 de solicitari
directe din partea instantelor si a parchetelor.
• 2014 - 338 rapoarte criminalistice intocmite, din care 123 de solicitari directe
din parte instantelor si a parchetelor.
Cadrul juridic al examinărilor poligraf în spațiul penal

 Codul de procedura penală, art. 172, 181
 Legea nr. 208 expertul criminalist
 Legea nr. 213/ 2004 , privind activitatea de Psihologie.
 Procedura specifică de examinare cu tehnica poligraf.
Statutul juridic și valoarea probantă

În jurisprudenţă se susține că tehnica poligraf are „valoarea probantă strictă a unor
indici orientativi” (Culegere de Jurisprudenţa a Curții de Apel București, 2002, pg. 203).
În mod obligatoriu, rezultatele tehnicii poligraf se coroborează cu mijloacele de probă
existente.
Solicitările directe din partea Instanţelor în faza de cercetare judecătorească (în care se
administrează în mod exclusiv probe), indică o forţă probantă a rezultatelor examinărilor
poligraf.
Alte repere teoretice

1. Când se dispune o examinare poligraf
Examinarea se utilizează în toate fazele procesului penal.
1. în faza de cercetare prealabilă pentru orientarea organelor de aplicare a legii în
cercurile de bănuiţi - 70% din solicitări
2. în faza de urmărire penală pentru întărirea probatoriului - 20%
3. în faza de cercetare judecătorească pentru cristalizarea convingerii intime și
evitarea erorilor judiciare ale instanţelor - 10%
Se dispune o examinare poligraf când există o suspiciune de nesinceritate sau
neconcordanță cu realitatea.
Pentru a obține rezultate valide (în conformitate cu realitatea, este necesar să
examinăm acte și fapte cu caracter penal, adică cu consecințe penale).
2. Limitări:
- Nu înainte de a desfășura activități minime de investigații criminale:
- După înhumarea cadavrului, pentru subiecții care au avut legături afective cu victima;
- Examinarea victimelor, a părților vătămate;
- Examinarea persoanelor care recunosc în afara laboratorului;
- Examinarea în cazuri de dispariție.
3. Motivele pentru care se solicită o testare poligraf

- Evaluarea sincerităţii sau nesincerităţii suspecţilor, focalizarea investigaţiilor
criminale.
- Evaluarea sincerităţii sau nesincerităţii participanţilor la fapta penală (martori,
complici, autori, victime).
4. Cine poate fi examinat prin tehnica poligraf

Orice persoană care este aptă din punct de vedere fizic și psihic, și care consimte acest
lucru.
5. Cine nu poate fi examinat

 Bolnavul psihic
 Minorul
 Femeia însărcinată
 Persoanele care suferă de hipoacuzie severă, tulburări severe de limbaj
 Victimele infracțiunilor (se vor examina doar dacă exista mijloace de probă
care atesta netemeinicia declarațiilor acestora)
 Orice altă persoană despre care expertul apreciază motivat că nu poate fi
examinată;
6. Categorii de întrebări
a) Întrebări neutre – fără încărcătură emoțională și penală.
- Ai fost vreodată la școală? Răspuns: Da
b) Întrebări relevante - în legătură cu fapta investigată
- Tu ai omorat-o pe LARA SHABAN? Răspuns: Nu
c) Întrebări de comparaţie
- Până la vârsta de 18 ani, ai furat vreodată ceva, orice?
d) Întrebări simptomatice
- Îți este teamă că îți voi pune și o altă întrebare în afară de cele pe care ţi le-
am prezentat? Răspuns: Nu
Adresați o singură întrebare relevantă!
Etapele examinării poligraf

A. Pre-test
1. Pregătirea examinării
o Studiul dosarului
o Pregătirea laboratorului pentru examinare
o Selecționarea și construirea bateriei de teste
2. Interviul pretest
o Stabilirea stării de sănătate fizică şi psihică a subiectului (dacă a mâncat,
a dormit sau a fost supus vreunui interogatoriu anterior)
o Stabilirea poziției subiectului în raport cu problema investigată
o Prezentarea și revizuirea chestionarelor utilizate în bateriile de teste.
o Obținerea acordului scris al subiectului cu privire la efectuarea

examinării.
B. In-test
1. Aplicarea bateriilor de teste sub controlul aparaturii
2. Colectarea datelor psihofiziologice
C. Post-test
1. Analiza și interpretarea datelor obținute în urma examinării
2. Stabilirea diagnosticului – nesinceritate, sinceritate
3. Interviul (discuția) post-test
4. Elaborarea raportului de examinare
Documente
Raport de constatare criminalistică;
Raport de expertiză criminalistică;
Proces-verbal de refuz al examinării;
Raport de evaluare psihologică (poligraf).
Contraindicații
Persoanele ce urmează a fi examinate cu tehnica poligraf trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) trebuie ca anterior să aibe asigurate condiţii de odihnă şi alimentaţie normală;
b) să fie într-o stare psiho-medicală normală;
c) nu vor fi supuse unor anchete prelungite, iar dacă acestea au avut loc, vor fi
întrerupte cu cel puţin 3 zile înainte de testare;
d) nu vor fi aduse la testare persoanele care sunt sub influenţa băuturilor alcoolice
sau a medicamentelor ce influenţează funcţiile sistemului nervos central şi a
sistemului nervos periferic;
e) împotriva persoanelor aduse la testare nu se vor face ameninţări, constrângeri,
promisiuni sau îndemnuri, factori care pot vicia rezultatul testării;
f) împotriva subiecților care au refuzat examinarea nu vor fi folosite tehnici
persuausive pentru o eventuală acceptare a examinării.
Noua examinare
În condiţiile prevăzute de art. 124 C.p.p. sau în situaţia în care nu au putut fi stabilite
concluzii certe cu privire la prima expertiză/raport de constatare, organul de urmărire
penală/instanţa poate dispune o nouă examinare.
Noua examinare va fi efectuată la un interval de cel puțin 15 zile de la prima
examinare, de către un alt expert/specialist, în cazul în care în primul raport de constatare au
fost stabilite concluzii certe.
Expertul/specialistul care efectuează nouă examinare va urmări, pe cât posibil,
modificarea condiţiilor/situaţiilor, întrebărilor care au generat concluziile de imposibilitate a
pronunţării pentru prima examinare.
Efectuarea unei expertize

La solicitarea organelor de urmărire penală sau a instanţelor se poate efectua un raport
de expertiză criminalistică privind detecţia comportamentului simulat. În acest caz, instanța
poate să numească un expert autorizat (expert-parte). Acesta va lua cunoștință despre
chestionarul cu problematica solicitată de organul de urmărire penală sau instanța de judecată,
iar eventualele obiecții vor fi consemnate într-un proces-verbal ce va fi adus la cunoștința
instanței sau organului de urmărire penal.
Pe durata examinării, expertul autorizat va sta în camera activităţilor comune şi va
asista la desfăşurarea ei prin geamul unisens sau prin mijloacele de înregistrare audio video.
Expertul autorizat va lua la cunoştinţă despre datele colectate în etapa in-test, despre
rezultatele interviului post-test şi de concluziile expertului oficial. Expertul autorizat va putea
formula o opinie cu privire la rezultatul examinării
Obiectivele unei examinări:

1. identificarea autorului (subiectul este sau nu autorul infracțiunii investigate);
2. stabilirea calității sale procesuale (victimă, martor, complice, autor);
3. determinarea gradului de vinovăție a subiectului investigat (culpă sau
intenție).
Diagnosticul
 Diagnosticul poate fi unul cert:
- absența modificărilor psihofiziologice specifice comportamentului simulat –

subiect sincer;
- prezența modificărilor psihofiziologice specifice comportamentului simulat –
subiect nesincer
 Diagnostic de imposibilitatea pronunțării.
Documente întocmite cu ocazia unei examinări poligraf

a) Declarația de consimțământ la examinare
b) Rapoarte de constatare criminalistică
c) Rapoarte de expertiză
d) Procese-verbale de refuz a examinării
e) Adrese
Domenii în care examinare poligraf ar putea fi utilă în spațiul penal

- Examinarea periodică a infractorilor care au fost eliberați condiționat;
- Examinarea trecutului infracțional al psihopaților de tip sexual;
- Examinarea trecutului persoanelor ce doresc să intre în instituțiile de aplicare a
legii.
Exemple de intervenţie prin intermediul tehnicii poligraf
Cazul nr. 1 – Măcelarul din Berceni
Dispariţia cu suspiciune de omor a numitei Marcu Maria, în vârstă de 48 de ani, în

data de 26.05.2007. Denumirea ulterioară a cauzei după profesia autorului şi locul comiterii
faptei: „Măcelarul din Berceni”.
Categorii de intervenții utilizate:

- identificarea autorului infractiunii in urma examinarii poligraf,
- stabilirea profilului de personalitate al acestuia.
Situaţia înainte de intervenţie:

Între soţii, Marcu Ion şi Marcu Maria existau de mai mulţi ani relaţii extrem de
tensionate. Deşi erau divorţaţi, locuiau, totuşi, în acelaşi apartament. Divorţul s-a pronunţat
din vina exclusivă a soţului. În urma unor altercații repetate soldate cu vătămarea corporală a
numitei Marcu Maria, prin ordonanţa preşedenţială s-a dispus evacuarea legală a numitului
M.I. de la domiciliul comun.
Data la care s-a emis ordonanta presedenţială este joi 23.05.2007. Acesta este
considerat evenimentul declanşator al infracţiunii.
În data de 26.05.2007 orele 09.38 a fost auzită ultima dată numita Marcu Maria într-o
convorbire telefonică purtată cu o rudă. Soţul, Marcu Ion, a susţinut că, soţia lui plecase la
rude la țară și că nu cunoștea motivul pentru care aceasta nu se întorsese. Telefonul mobil al
soţiei şi un portmoneu al aceleaşi persoane au fost găsite pe raza localității Gârbovi din
Ialomita, în data de 27.05.2007.
În data de luni 28.05.2007 am efectuat o examinare poligraf pentru a verifica o
eventuală implicare a soțului M.I. în dispariţia numitei Marcu Maria
Examinarea a fost solicitata de Biroul Urmariri al S4 Bucuresti
Rezultatul intervenţiei:
După comunicarea rezultatelor examinării poligraf în aceeaşi zi:
- cazul a trecut din competenţa Biroului Urmăriri în compentenţa Serviciului Omoruri
al DGPMB;
- au fost declanșate toate activitățile de cercetare la fața locului pentru prelevarea
tuturor elementelor ce ar fi putut să ateste săvârşirea unei eventuale infracțiuni;
- pe data de 30.05.2007 în „Fântâna lui Liru” pe drumul E68 sunt găsite fragmente
cadaverice ce se constată că aparţin numitei M.M.
- este arestat numitul Marcu Ion.
În rechizitoriu s-a consemnat că alături de mijloacele de probă, „caracterul nesincer
al declaraţiilor inculpatului M.I. a fost stabilit şi prin raportul de constatare tehnico-
ştiinţifică cu privire la comportamentul simulat (poligraf) – filele 111-116, vol.II, din care
rezultă faptul că inculpatul M.I a prezentat, la toate cele patru întrebări relevante adresate
(inclusiv, întrebarea: Sâmbătă, 26.05.2007, tu ai omorât-o pe soţia ta, Maria?) modificări
semnificative ale parametrilor biologici, care pot fi interpretate ca indici ai
comportamentului simulat”.
Profilul de personalitate al lui M.I:

Prin rezolutia Parchetului de pe lângă Tribunalul Municipiului Bucuresti s-a dispus
evaluarea psihologică a numitului M. I., invinuit in dosar.
Materiale puse la dispoziţie:

– dosarul cauzei.
– subiectul M.I.
Instrumentele psihologice utilizate:
a) Inventarul Psihologic California .
b) Chestionarul de nevrotism si psihopatie PICHOT –PNP
c.) Inventarul Stare- Trasatura a Exprimarii Furiei –Staxi-2
d) Testul SZONDI
e)Testul Color Luscher
f) Testul Arborelui
Testul Szondi
- In conditii de nesiguranta are o detasare agresiva, violenta si o motivatie egoista;
- O doza mare de impulsivitate (S+);
- Doreste sa fie apreciat asa cum este el .
- Manifesta o panica interna ca o consecinta a dorintei de a controla agresivitatea
- Reprezinta tipul omului simplu de pe strada ,brutal dar senzual cu o doza de control
egoist si cu descarcari violente.
- Se cenzureaza cu grija, isi pune o masca care, de fapt, este minciuna, cameleonismul,
tendinta de a dismula (Hy-!)
- Are un centru de reglare de tip psihopatic (e-,hy-.k-,p-) sau o predispozitie spre
criminologie ( termen utilizat de L.Szondi).
Profil MI – concluzii:
1. Subiectul nu prezinta manifestari de tip psihopatologic.
2. Din testele de personalitate prezentate sub forma unor inventare de intrebari reiese
un profil al omului mediu cu tendinte de autocontrol al agresivitatii.
3. Testele proiective prezinta un subiect impulsiv, egocentric, agresiv in relationare si
cu un potential criminogen.
4. Caracteristica principala a subiectului pe timpul examinarii este de a se ascunde, de
a-si pune o masca, de a se prezenta intr-o lumina favorabilă.
5. Subiectul percepe situatia prezentă ca extrem de dificilă si cu toate acestea
manifestă reticentă, inchidere, opoziţie, dar si panică.
6. Sistemul nervos vegetativ al subiectului este instabil din cauza suprasolicitarilor

generate de situatia prezentă.
Inculpatul M.I. execută în prezent o pedeapsă de 25 de ani de închisoare. (Nu a

recunoscut niciodata savarsirea faptei este in acest moment bolnav de diabet si hipertensiune
arteriala pe fond nervos.)
Cazul nr. 2 - Vifor și Crăiasa Zăpezii

Doua omoruri savarsite in conditii similare.
Interventia psihologica: elaborarea profilului incipient al presupusului infractor in baza
analizei dosarului.
Obiectul interventiei: doua infractiuni de omor savarsite in acelasi loc, un teren viran
situat la intersectia strazilor Sinei cu Zetarilor, cu acelasi mod de operare, prin lovire cu
obiecte contondente (pietroaie) in zona capului, cu aceeasi categorie de victime (oameni ai
strazii).
 Decembrie 2011 - am intocmit un profil psihologic al autorului infractiunilor
de omor comise in Str. Sinei in 30.04.2010 si 02.11.2011.
Date incipiente ale profilului psihologic al autorului infracţiunilor de omor comise, in
strada Sinei Sector 5 in data de 30.04.2010 si 02.11.2011:
1. Date generale.
- Autorul este un barbat cu varsta cuprinsa intre 30 si 45 de ani, naţionalitatea şi
cetăţenia sunt române. Are o constitutie atletica sau masivă, cu forţă fizică şi mâini
puternice. Aspect exterior neingrijit. Nu are locuinta, a trait in mediul oamenilor
străzii, actualmente este marginalizat chiar de grupul boschetarilor.
- A fost abuzat fizic si/sau sexual de oamenii strazii in trecut. Posibil comportament
homosexual.
- Foarte posibile internari in institutii de ocrotire gen casa de copii si/sau in institutii de
sanatate mentala.
2. Educaţie.
Nivelul educaţional de bază este de maxim 7 clase.
3. Activitate profesională
Fără ocupatie, desfăşoară activităţi profesionale bazate pe forţă fizică (manipulant,
descarcator, caraus).
Nu este capabil să păstreze un loc de muncă. Daca are un loc de munca vremelnic,
relaţiile cu colegii pot fi tensionate. Autorul este un personaj arţăgos, sensibil la critică,
creează stări conflictuale.
4. Antecedente penale
Este posibil să fi săvârşit infracţiuni similare şi chiar să fi fost condamnat pentru
infracţiuni cu violenţă; vătămări corporale, ultraj, tâlhărie, tulburarea a ordinii publice,
tentative de omor şi chiar viol.
5. Tipul de personalitate
Temperament – coleric predominant.
Inteligenţă – posibil retard intelectual QI (30-60). Subiectul este apt să supravieţuiască
chiar cu resurse limitate şi în condiţii austere. Este un caz de personalitate de tip borderline şi
antisocial. Se manifestă cu episoade de furie şi violenţă fizică, corelate cu comportament
sexual nepotrivit, abuz de alcool, furt de obiecte din magazine, din locuri publice.
Comportamentul criminal apare fără sentimente de vinovăţie sau remuşcare. Violenţa
şi agresivitatea extreme pot fi o consecinţă a stărilor de tensiune generate de frustarea
marginalizării, a incalcarii spatiului existential sau a unor situatii conflictuale si traumatizante
anterioare.
Pe suprafaţa corpului sunt vizibile cicatrici ale unor răni provocate cu ocazia actelor de
comportament hetero şi autoagresive ale autorului.
 Martie 2012 - autorul a fost identificat in persoana lui Fodor Stefan, in urma
introducerii profilului sau ADN in baza de date genetice, ca o consecinta a condamnarii sale
in urma unei infractiuni de talharie. Prin compararea profilului sau genetic coincide cu cel
obtinut de la fata locului de la cele doua infractiuni.
• Datele autorului
F.S – n.15.11.1977, varsta 34 de ani, cetatean roman, concubinaj, un copil (al
concubinei), cu domiciliul in localiatatea Codlea, 2 clase primare. Ultimul loc de munca:
abatorul Codlea, in calitate de manipulant. Antecedente penale – furturi si talharii, prima la 15
ani, cu un total de 9 ani executati din 12 ani condamnari. Afirma internare la psihiatrie Brasov
pentru tulburari de comportament.
Din expertiza medico-legala psihiatrica rezulta:

Functionare psihologica globala simpla, rudimentara, cu valori accentuate pentru
tendintele impulsive si cele antisociale.
Echilibru afectiv precar cu descarcari agresive explozive, cenzura morala slaba.

Dg. Tulb. de personalitate de tip antisocial.
Recunoaste savarsirea faptelor imediat ce i se aduc la cunostinta:

 29/30.04.2010 - Motivul omorului a fost decizia victimei, Zabari, de a nu-l
plati pe autor, Fodor, pentru serviciile sexuale orale si anale. L-a omorat cu o piatra pe care a
gasit-o in apropiere, in timp ce victima se imbraca.
 02.11.2011 - Dupa ce F. a consumat cu victima bauturi alcoolice a obligat-o sa

intretina cu el relatii sexuale normale si anale .Victima femeie i-a spus ca se va duce la Politie
sa-l reclame. In acel moment a luat o piatra si a lovit-o in repetate randuri in zona capului. A
doua zi cand a constatat ca si-a pierdut caciula s-a intors sa o caute, dar a constatat ca terenul
era inconjurat cu o banda galbena si a inteles ca femeia a murit. Ambele fapte sunt realizate
pe fondul consumului de alcool..
Dupa un interval de 6 luni am propus o examinare poligraf pentru a stabili daca mai
exista si alte victime
Cazul nr. 3 – P:I (Viol cu perversiuni sexuale)

In noaptea de 12/13.04.2012 numitul P. L. a intretinut cu numita M.V., fosta prietena,
relatii sexuale normale si orale, prin amenintari si constrangere. A amenintat-o ca o omoara,
ca o taie in bucati cu sabia. La aceasta reprezentatie a asistat si Florica, prietena autorului de
la data respectiva.
Interventia nr. 1 - Examinare prin intermediul tehnicii poligraf.
Subiectul aflat in stare de arest, initial nu a vrut sa efectueze testul Poligraf. A fost
adus in laborator, a acceptat, si, in urma examinarii a recunoscut intreaga fapta.
„In noaptea de 12/13.04.2012 am intretinut relatii sexuale normale si orale cu numita
Maria Voicu impotriva vointei ei, lovind-o si amenintand-o ca vreau sa o tai cu sabia. Am
facut acest lucru deoarece Maria continua relatia cu fostul ei sot . Am vrut sa o umilesc fata de
Florica”.
După ce recunoaşte săvârşirea faptei penale prezente, Parau afirmă că a mai avut alte
două comportamente hetero-agresive în 2007, cu o prietenă, Ana-Maria: „i-am spus că dacă
nu este cuminte o pun pe calea ferată. Maşina s-a blocat de fapt pe calea ferată”.
Emilia (2006) pe care a obligat-o să îşi taie o falangă de la un deget: „m-a îmbolnăvit
cu o boală (cu transmitere sexuală) şi i-am spus că trebuie să plătească, şi, sub ameninţarea
mea şi-a tăiat degetul cu un cuţit”.
Profilul personalitatii criminale

In luna mai am intocmit profilul psihologic al numitului P.. Din investigatia de
specialitate au reiesit urmatoarele date:
1) Subiectul P. este incapabil să-şi controleze afectele care se descarcă brutal. Ca o
consecinţă a unor conflicte afective recente sau mai vechi el are o puternică nevoie de
control a situaţiilor şi a relaţiilor afective cu sexul opus, ceea ce îl poate determina la
săvârşirea unor acte punitive majore.
2) Parau prezintă manifestări ale unui nucleu al personalităţii criminale (egocentrism,
indiferenţă, impulsivitate, agresivitate). Comportamentul anterior şi cel prezent indică
un risc major ca acesta să săvârşească o infracţiune gravă împotriva vieţii în situaţia
unui nou conflict emoţional.
3) Subiectul poate fi autorul şi a altor infracţiuni sexuale ca o consecinţă a opoziţiei
victimelor sau a nevoii sale de control a unei situaţii sau relaţii afective. Nu săvârşeşte
infracţiunea pentru satisfacţie sexuală ci, încearcă să-şi satisfacă nevoia de impunere
sau de restabilire a controlului.
Starea reactiva a subiectului a fost determinata de primul abandon al carei victima a
fost, si anume, plecarea sotiei in Spania.
- Nevoia de control a partenerului este o compensatie pentru teama de a nu fi
abandonat.
- Nevoia de umilire publica a victimei este o compensatie la complexul de inferioritate
generat de statutul de persoana inselata.
- Capitolul 7 -
ELEMENTE DE PSIHOLOGIE VICTIMALĂ
Victima
Orice persoană care a suferit un prejudiciu, o trauma sau o pierdere în urma implicării
în actul infractional săvărsit cu intenție sau din culpă:
 pirederi sau daune materiale
 pierderi sau daune de natura fizică psihică sau morală
Tipuri de victime
 Victime ale infractiunilor impotriva proprietății
 Victime ale infractiunilor impotriva vietii si a libertatii persoanei
Victime ale infractiunilor de furt

1. Furtul din locuinta
• Pierdere de natura materiala
• Sentiment de puternic disconfort determinat de incalcarea vietii private, un
sentiment acut de insecuritate, determinat, in primul rand, de faptul că persoane necunoscute
au patruns fără voie in spatiul existential privat.
• De foarte multe ori sunt răvăsite obiecte de vestimentatie si spatii intime si sunt
imprastiate sau distruse obiecte cu valoare afectivă.
Conduite ale victimelor

• Simt nevoia de resecurizare a locuintei, schimbă incuietorile, montează alarme,
cumpara caini de pază.
• Au un sentiment de instrăinare
• Nu doresc să ramana singure in locuintă, cheamă prieteni si cunoscuti să
locuiască impreună
• Tresar si devin foarte atente la zgomote si miscari din zona de locuit, pe care
alteori le ignorau
Intocmirea unui cerc de banuiti

• Sunt banuite ultimele persoane care au patruns in grupul de prieteni;
• Sunt banuite persoanele cele mai putin valorizate (femeia de serviciu, vecina);
• Sunt banuiti „baietii rai” din bloc sau de pe stradă;
• Sunt banuite persoanele cu care victima a avut relatii conflictuale.
Atentie la motivatia banuielii:

- de foarte multe ori persoanele sunt banuite in mod corect, dar intr-un numar insemnat
de situatii, pot aparea surprize (furtul de 60.000 de euro din locuinta unui primar).
2. Infractiunile de talharie
• O stare de soc si de stres post traumatic care este direct proportionala cu
violenta folosită de talhari.
• Apar stari anxiogene, insomnie, tulburari ale tuturor proceselor cognitive.
Afirmatii de genul „nu mai sunt om de cand s-a intamplat”.
• Victime extrem de expuse: casieri de la benzinarii, farmacii, case de schimb
valutar, amanet, persoane in varstă care locuiesc singure in locuințe, prostituate.
Comportamentul victimelor în momentul savarsirii faptei

La victimele reale apar stari de dezorganizare a activitatii, agitatie, repetarea unor
activitati, miscari haotice, necontrolate, apar stări de blocaj.
- Conduite obediente in raport cu solicitarile atacatorului.
- Reactia de lupta sau fuga.
Comportamentul victimelor imediat post faptă

 Solicită sprijin (in masura in care pot) de la prima persoană cu care intră in
contact. Din acest considerent declaratiile acestor primi martori pot fi extrem de concludente
cu privire la evenimentul produs.
 Se află intr-o starea de soc care poate induce tulburari de perceptie, memorie,
gandire, limbaj.
 Nu intotdeauna respectă protocolul, in sensul că initial pot să nu sune la 112, ci
la un prieten, la sot sau la o persoană de mare incredere.
 Uită să apese chiar butonul de panică, in primele momente.
Nivelul de veridicitate al declarațiilor

Primele relatări pot avea un grad ridicat de acuratete. Recomandăm inregsitrarea lor
audio, dar, in acelasi timp, pot fi grevate de o mare implicare emotională.
Daca sunt implicate arme de foc sau obiecte taietor-înțepătoare atunci nivelul de
acuratete al marturiei tinde să se imbunatatească.
Gradul de exactitate este determinat de o serie de conditii de timp, anotimp, iluminare
si durata efectivă a contactului. Atunci cand sunt doi sau mai multi atacatori este, uneori,
dificil de stabilit cu certitudine care a fost contributia fiecaruia.
Se intâmplă ca victimele să aglutineze conduitele atacatorilor (unul l-a lovit si altul i-a
sustras bunurile) si el sa redea, uneori, invers sau neclar evenimentele. Pot sa nu recunoască
atacatorii.
Pot sa se interinfluenteze si să apară conduite de contagiune socială (parerea celei mai
avizate victime să fie preluată in mod necritic de alte victime care au fost mai putin
implicate). Sugerăm, in acest sens, ca si victimele să fie audiate in mod separat, deoarece este
posibil se existe tendința de a prezenta o situatie infactională din care să fie excluse anumite
conduite proprii care au putut genera declansarea faptelor penale.
False victime de talharie

 Victima cunoaste autorul si au avut, anterior, o relatioanare mai mult sau mai
putin tensionată. Atentie la cuplurile aflate in destructurare, divort, in care unul doreste să
incheie relatia si, de regulă, celalalt insistă să o continue.
 Casieri, postasi, soferi care transporta valori: bani bunuri si care reclamă, in
mod fals, ca au fost atacati și talhăriți, in diverse puncte ale traseului.
 Prostituate sau proxeneti care depun plângeri de tâlhărie in conditiile de neplată
a serviiciilor prestate.
Victime ale infractiunilor cu motivatie sexuală

 Victime majori
 Victime minori
 Victime persoane vulnerabile (in varsta, cu diverse afectiuni, imobilizate).
Victime ale unor infractiuni de viol

 Stare de soc
 Relatează cu dificultate evenimentele prin care au trecut

 Stari de blocaj, plans, rusine
 Nu relateaza de foarte multe ori tot ce s-a intamplat
 Dificultati de relationare care pot fi interpretate in mod gresit ca tendintă de a
ascunde ceva
 Descarcari autentice prin plâns în momentul in care ne apropiem de situatii
delicate
 Trec uneori rapid peste evenimentele neplacute, dar oferă o serie de amanunte
care sunt importante.
 Elementele de probatoriu sunt explicate in mod coerent
 O stare de scarba si greata fata de propria persoană, nu se mai simt confortabil
in propria piele
 Tulburari de identitate
 Depresie pe termen lung
 Abuz de alcool si substante
 Conjugalitati deficitare
 „Foame” de relatii sexuale sau frigiditate si respingere
 De regulă, depun plangere imediat după eveniment sau relatează familiei sau
apartinatorilor prin ce au trecut.
 Prezintă cel putin partial urme ale violentelor fizice
 Sunt cooperante in constituirea probatoriului.
Minorul ca victima
Trebuie sa tinem cont de caracteristicile dezvoltării neuro psihice ale minorului.
Impactul infractiunii este direct proportional cu agresiunea fizică, psihică resimtita de minor.
 Atentie la gradul de veracitate al declaratiilor minorului abuzat. Luati in calcul
ca inainte de a vorbi in fata organului judiciar, minorul a stat de vorbă cu bunicii, parintii,
tutorii, psihologul. Aceste persoane nu sunt instruite in a adresa intrebari in mod
corespunzător si, in mod constient sau nu, transmit minorului temerile, opiniile lor cu privire
la un posibil scenariu al desfasurarii abuzului.
Minorul ca victima a infractiunilor sexuale

Daca nu este vorba despre o agresiune ce a presupus durere sau umilintă, copilul nu
resimte că ceea ce s-a intamplat, este ceva negativ. Asezarea evenimentelor in acest caz in
ecartul negativ este mai degrabă o preluare a pozitiei adultilor.
• Atitudinea organului judiciar: Din partea organului judiciar ar trebui sa fie
interzise atitudini care pot revolta si bloca victima. De exemplu: glume pe seama
vestimentatiei sau a machiajului, a anturajului sau a comportamentului victimal.
Nu toate persoanele sunt inzestrate cu capacitatea de prevedea o posibilă stare de
pericol viitoare.
Este indicat sa fie prezentă si o persoana de acelasi sex cu victima.
Audierea trebuie realizată incercand sa stabilim, in primul rand, conduitele agresorilor
si apoi ale victimelor, fară a face reprosuri legate de inactiune, victimelor sau de posibilele
conduite nefiresti.
Falsa victimă de viol

• Persoane care trebuie sa explice pierderea virginitătii. Depun plangere, de
regulă, la solicitarea părinților, pentru a-si spala onoarea sau pentru a explica un interval de
timp in care au absentat.
• In cazul ruperii unei intelegeri de casatorie sau „logondă” la anumite etnii.
• Pentru a obtine despagubiri de la diverse persoane printr-o formă de santaj.
Plangerea este depusă, de regulă, la un interval de timp rezonabil.
Nu se realizează examenul medico-legal sau il refuză (cazul Jean Monnet)
Victimele infractiunilor de incest

• Ruda abuzatoare stabileste o relatie preferentială cu victima. De exemplu, tatal
este mai atent la fata cu care intretine relatii sexuale, îi face cadouri, pleaca doar cu ea in
concedii, excursii, chiar dacă mai are si alti copii.
• Incestuosul se comportă ca un iubit gelos si îngradeste libertatea relatională a
victimei.
 Atentie ! De cele mai multe ori mama stie ca se intamplă ceva, dar, in mod tacit, este
de partea agresorului si consideră ca victima minte.
Victimele infractiunilor si situatiilor cu impact major

• Vatamare corporala grava
• Tentativa de omor
• Incendii de proportii
• Atentate teroriste
• Catastrofe naturale, feroviare, aviatice, navale
Evenimentul traumatizant este major si poate determina alterari la nivelul functionarii
intregului psihism.
Este necesara o evaluare de specialitate pentru a ne asigura de acuratetea depozitiilor.
Interventia psihoterapeutica si de consiliere psihologică imediata este absolut
necesară.
- Capitolul 8 -
DELINCVENȚA JUVENILĂ
Repere teoretice
Delincvența juvenilă = delincvența adolescentului
Ansamblul comportamentelor deviante pedepsite de legea penală, săvârșite de minori
(<18 ani ).
Studii statistice oficiale arată că:
- În Romania, între 1991 și 2007, minorii au reprezentat 4,5-8% din totalul
persoanelor cercetate și 7-11% din totalul persoanelor condamnate.
- În lume, media minorilor condamnați este de 10% din totalul persoanelor care
au fost condamnate.
Factori individuali și de mediu care generează la adolescent propensiunea către
infracționalitate:
 factori de mediu biologic – schimbări în forța fizică;
 factori de ordin psihologic – perioada de conturare a identității, personalitatea;
 factori de ordin social;
 factori de ordin familial.
Caracteristici prezente ale delincvenței juvenile

- Scăderea vârstei de debut a săvârșirii actelor infracționale (pe plan mondial)
- Creșterea gradului de periculozitate socială
- Creșterea ponderii cazurilor de delincvență în grup
- Creșterea cazurilor de recidivă
- Atragerea minorilor în grupurile infracționale ale majorilor
- Săvârșirea infracțiunilor sub influența consumului de alcool și stupefiante
Normalitate, devianță, delincvență

• Normalitate statistică – modul
• Normalitatea normativă – conformismul

• Normalitatea medicală - sănătos sau patologic
• Devianță de natură sociologică
• Devianța de natură penală
Criterii de existență a infracțiunii:

• Fapta să prezinte pericol social;
• Fapta să fie săvârșită cu vinovăție (cu responsabilitate);
• Fapta să fie prevăzută de legea penală.
Vinovăția
Este rezultatul interacțiunii a doi factori:
- factorul intelectiv: a fost conștient de fapta sa, a avut reprezentarea faptei, a
urmărilor acesteia;
- factorul volitiv: - cu intenție (prevede și urmărește producerea faptei);
- din culpă (prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl
acceptă)
Agresivitatea și adolescența
Simptom primar al tulburărilor de conduită. Studiul longitudinal arată că variabila care
prezice cel mai bine criminalitatea adultă este agresivitatea timpurie.
Caracteristici:
1) - impulsivitate: incapacitatea de a amâna trecerea la act, chiar cu prețul unei
pedepse sau al generării unui risc de auto- sau hetero-agresiune;
2) - instabilitate emoțională provenită din fragilitatea eului;
3) - inadaptare socială;
4) - duplicitatea conduitei;
5) - dezechilibru existențial;
6) - psihopatia, ca tendința de a se folosi, fără scrupule de alții, lipsa remușcărilor, un
stil de viață instabil, antisocial cronic.
Atașamentul la minorii delincvenți

Fredl – caracteristica adolescenților cu probleme sociale este „foamea de dragoste” și
„frica de dragoste”.
Acestor copii le-au lipsit multe:

 securitate economică
 posibilitatea identificării cu adultul
 lipsa sentimentului de a fi dorit și iubit
În același timp nu pot răspunde în maniera adecvata dovezilor de afecțiune primite.

Dragostea oferită de altul provoacă, paradoxal, dileme, crize, reacții de transfer, furie.
Separarea de mamă în copilaria timpurie poate fi un precursor al comportamentului
delincvent (Rutter si Madge, 1976 ).
Atașamentul social
Atașamentul social este legătura afectiva care îl leagă pe individ de mediul său. Cu cât
individul este mai legat de mediul său, cu atât prin mecanismul de conformism social se face
socializarea mai stabilă și, ca urmare, individul este mai puțin implicat spre delincvență.
Atașament față de părinți și familie – lipsa sentimentelelor de înstrăinare.
Atașamentul față de prieteni, acceptarea prietenilor așa cum sunt, ușurința de a-și
împărtăși gândurile.
• Angajamentul – modul pozitiv de indeplinire a rolului.
• Credinta – convingeri privind corectitudinea modului de viata.
Infractorul minor esueaza in internalizarea, atasamentul si angajamentul in societatea
morala si incepe sa adere la normele altei „culturi”: cea infractionala
Factorii de risc in geneza comportamentului delincvent juvenil

• Factori de ordin social si psihosocial
• Factori de risc familial
• Factori de risc legati de personalitatea adolescentului
Factorii psihosociali de risc:

Existenta unor factori externi intaritori (recompensa) pentru actele deviante si
inhibitori pentru actele prosociale (munca, cinste).
• Modele de comportament deviant si delincvent
• Factori macrosociali: saracia, rasismul
• Apartenenta la o subcultura devianta
Factori de risc familial

• Dezorganizarea familiei
• Statutul de copil nedorit
• Institutionalizarea copilului
• Situatia precara a familiei
• Provenienta din zone sarace cu rata ridicata a infractionalitatii
• Nescolarizarea
• Asistarea la acte de violenta in familie, asistarea la acte de violenta in afara
familiei
• Membrii cu antecedente penale
• Consum de alcool si droguri
• Promiscuitatea familiei
Factori de risc la nivelul personalitatii:

• Deficit de intelect
• Distorsiuni de gandire de tip „totul sau nimic”.
• Deficiente in rezolvarea de probleme sau conflicte interpersonale
• Probleme de modulare a comportamentelor, incapacitatea de autoreglare a
comportamentului
• Esecul mecanismelor de autocontrol ‘
• Responsabilitate personala scazuta
• Extraversie
• Tulburari de comportament
• Dependenta droguri si alcool
• Impulsivitate: cautare de senzatii tari
• Egocentrism
• Desconsiderarea drepturilor si libertatilor celorlalti
• Lipsa sentimentului de vinovatie
• Atitudini si credinte antisociale
• Nevoi achizitive pronuntate
• Imagine de sine negativa:
- constelatii traumatice in familie
Caracteristicile infractiunilor savârsite de minori

• Infractiuni, de regula, achizitive,
• Infractiuni cu motivatie sexuala,
• Infractiuni savarsite in grup ,
• Infractiuni savarsite ca o consecinta a consumului de stupefiante.
Caracteristici ale infractiunii

• O doza de ingeniozitate
• Temeritate
• Inspirare din filme
• Daca sunt descoperiti, dau bir cu fugiti, in putine cazuri devin violenti
• Preocupare scazuta pentru ascunderea urmelor
• Se „toarna” cu usurinta, unii pe altii
• Se grabesc sa scape de bunurile furate
• Constituie “veriga slaba” si colacul de salvare al grupului infractional
Recidiva
• Paternul infractional singular
• Paternul infractional recurent
• Cariera infractionala
• SUA – FBI 1980( program Follow-up pe o perioada de 6 ani).
-68% din subiecti au fost din nou arestati
-52% au suferit o noua condamnare
-50% au fost inchisi
• Marea Britanie
Din toti detinutii eliberati in 1995, 58% au primit o condamanare in primi doi ani. Iar
dintre persoanele sub 21 de ani, 77% au recidivat.
• Romania
10% din minori sunt reveniti din cei care populeaza Centrele de Reeducare
Minori, din care 41% recidiveaza in primele trei luni de la eliberare, 24% in perioada
cuprinsă între 3-6 luni si 35%, dupa 6 luni.
Din cei care au savarsit infractiuni cu consecințe grave, 75% isi inceteaza activitatea
infractionala in primi trei ani.
Institutii corectionale
• Centre de detentie minori
• Adaposturi pentru minorii delincventi
• Centre pentru primire si diagnostic minori
• Centre de plasament familial
• Centre de corectie de tip tabara
• Tabere de tip ferma
• Scoli de formare
• Centre de tratament rezidential
Din totalul populatie incarcerate, minorii reprezentau, in 2012:

• 1.8% în Romania
• 4,5% în Japonia
• 8,3% în Moldova (International Center for Prison Studies)
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:
Atkinson, Rita L., Atkinson, Richard C., Smith, Edward E., Bem, Daryl J., Introducere în
psihologie, EdituraTehnică, Bucureşti, 2002
Banciu, P.D., Rădulescu, M.S. & Voicu, M. (1985). Introducere în sociologia devianţei.
Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Bogdan, T., Sântea, I. & Drăgan-Cornianu, R. (1983). Comportamentul uman în procesul
judiciar. Ed.Ministerului de Interne, Bucureşti.
Bogdan, T. (1973). Probleme de psihologie judiciară. Ed.Ştiinţifică, Bucureşti.
Buş, I. (1997). Psihologie judiciară. Cluj-Napoca: Ed.Presa Universitară Clujeană.
Buş, I. (1998). Utilizarea tehnicii poligraf în România, în Cogniţie, Creier, Comportament,
vol. 2, nr. 3-4, 395-409.
Buş, I., David, D.(1999). Intervenţie psihologică în practica judiciară, Cluj-Napoca: Ed.
Presa Universitară Clujeană.
Buş, I. (2000). Psihodetecţia comportamentului simulat. Cluj-Napoca: Ed. Ingram.
Buş, I. (2001). Rolul variabilei imagistice asupra detectării comportamentului simulat, în
Revista Cogniţie, Creier Comportament, 3.
Butoi, T & Butoi, I.T. (2001). Psihologie judiciară. Bucureşti: Ed. Fundaţiei România de
Mâine.
Ciopraga, A. (1979). Evaluarea probei testimoniale în procesul penal. Ed.Junimea, Iaşi.
Ciopraga, A. (1996). Criminalistica - Tratat de tactică. Ed.Gama, Iaşi.
Dragomirescu, V.T.(1976). Psihosociologia comportamentului deviant. Ed.Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Durkheim, É. (1974). Regulile metodei sociologice. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
Foucault, M. (1997) - A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii. Ed.Humanitas,
București
Freud, S. (1980). Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieţii
cotidiene. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Iacobuţă, I., Covalciuc, M. (2004) - Criminalistică, Ed.Pamfilius, Iaşi
Kiss, Cs. (2009) - „Psihofiziologie criminalistică - Diferenţe de reactivitate”, Editura

Universitară Bucureşti
Lemnaru, V., Apetrei, G. (coordonator), (2006) - Aspecte psihologice ale ascultării
învinuitului sau inculpatului, Casa de editură Venus, Iaşi
Mitrofan, N. & colab.(1992). Psihologie judiciară. Ed.Şansa, Bucureşti.
Oancea, I. (1998). Probleme de criminologie. Ed. All Educational, Bucureşti.
Păunescu, C. (1994). Agresivitatea şi condiţia umană. Ed.Tehnică, Bucureşti.
Pinatel, J. (1963). Criminologie. Ed. Dalloz, Paris.
Pinatel, J. (1971). “La société criminogene”. Ed.Calman-Lévy, Paris.
Pirozynski, T., Scripcaru, G. & Berlescu, E.M. (1996). Psihopatologie relaţională.
Ed.Junimea, Iaşi.
Pitulescu, I. (1995). Delincvenţa juvenilă. Ed.Ministerului de Interne, Bucureşti.
Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicţionar de psihologie. Ed.Albatros, Bucureşti.
Preda, V. (1981). Profilaxia delincvenţei şi reintegrarea socială. Ed.Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Preda, V. (1998). Delincvenţa juvenilă. Cluj-Napoca, Ed. Presa universitară clujeană.
Quay, H.C. (1987 c). Patterns of delinquent behavior in H.C.Quay (Ed.), Handbook of
juvenile delinquency. Ed.John Wiley, New York.
Radu, I. (coord.) (1991). Introducere în psihologia contemporană. Ed.Sincron, Cluj-Napoca.
Rădulescu, M.S. & Piticariu, M. (1989). Devianţă comportamentală şi boală psihică.
Ed.Academiei, Bucureşti.
Rădulescu, M.S. (1991). Anomie, devianţă şi patologie socială. Ed. Hyperion XXI, Bucureşti.
Rădulescu, M.S. (1994). Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al probelmelor sociale.
Computer Publishing Center, Bucureşti.
Rădulescu, M.S. & Piticariu, M. (1989). Devianţă comportamentală şi boală psihică.
Bucureşti, Ed. Academiei R.S.R.
Reid, E.J. & Inbau, E.F. (1977). Truth and Deception. The polygraph (“Lie Detector”)
Technique. Second Edition, The Williams & Wilkins Company, Baltimore.
Rutter, M. & Giller, H. (1984). Juvenile delinquency: Trends and perspectives. Ed.Guilford,
New York.
Rutter, M., Madge, N. - Cycles of Disadvantage, Heinemann: London, 1976.
Schafer, S. (1977). Victimology. The victim and His Criminal. Pretice-Hall Company, Reston,
Virginia.
Sellin, T. (1960). Culture Conflict and Crime in RDPC 9.
Stancu, E. (2004) - Tratat de criminalistică, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Ed.Universul

juridic, București
Sutherland, E. (1966). Principes de criminologie. Ed.Cujas, Paris.
Tandin, T. (1997). Cum să ne ferim de infractori. Bucureşti, Ed. Ministerului de Interne.
Tandin, T. (1999). “Hoţii din buzunare” în Revista Pentru Patrie, 1, 6 – 9.
Thio, A. (1988). Deviant behavior. Harper Collins Publishers Inc.
Von Hentig, H. (1948). The Criminal and His Victim. Studies in the Sociobiology of Crime.
Zdrenghea, V. & Butoi, T. (1991). Investigaţia psihologică a comportamentului simulat. Ed.
Ministerului de Interne, Bucureşti.

PJ Partea I ZI PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PJ Partea I ZI PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „TITU MAIORESCU” BUCUREȘTI

Conf.univ. dr. KISS CSABA

Capitolul 2 – Teorii explicative ale actului infracțional …6

Capitolul 3 – Analiza psihologică a actului infracțional.

Capitolul 4 – Dimensiuni psihologice ale anchetei judiciare … 49

Capitolul 5 – Psihologia martorului, mărturiei și mărturisirii … 60

Capitolul 6 – Intervenția psihologică în practica judiciară … 71

Capitolul 7 – Elemente de psihologie victimală … 84

Capitolul 8 – Delincvența juvenilă … 90

Obiectul de studiu al psihologiei judiciare

Importanta psihologiei judiciare

gravităţii acestora. Gradul de periculozitate al unui comportament antisocial depinde, în mare

Legatura psihologiei cu stiintele dreptului.

Procedura penala – psihologie

Psihologie – medicina legala

Teoriile trebuie să răspundă la o serie de întrebări legate de actul infracțional sau

Putem împărți teoriile în două ramuri:

Astfel, el a ajuns la aprecierea că:

Teoria bio-tipologică cuprinde mai multe variante ce au ca element comun susţinerea

cavitatea toracică şi abdominală dezvoltată; strat de grăsime la suprafaţa trunchiului;

• Tipul ectomorf (cerebrotonic) - dezvoltare corporală predominant externă; corp lung,

Teoria inadaptării bio-psihice

Structura bio-psihologică poat fi compusă din două grupe de trăsături:

Funcţia morală reprezintă, în opinia lui Kinberg, modalitatea şi profunzimea asimilării

Teoria constituției criminale a fost formulată de criminologul italian Benigno di

2) Teoriile psiho-sociologice susțin că achiziţiile rezultate în procesul interacţiunii şi

Teoria asocierilor diferențiale

Teoria conflictelor de culturi

Pornind de la asemenea observaţii, Merton ajunge să stabilească următoarele tipuri de

Teoria interacționismului social

Conform teoriei interacţionismului social, fenomenul criminalitaţii este rezultatul

Crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu înlătură

Teoria criminalului nevrotic

În viziunea celor doi cercetători (Cioclei, 1996)15, criminalitatea poate fi clasificată în

Instinctele de apărare contribuie la conservarea eului, funcţionează sub semnul

Teoria personalității criminale

Nici una dintre teoriile prezentate nu poate fi considerată suficientă şi deplin

ANALIZA PSIHOLOGICĂ A ACTULUI INFRACŢIONAL

Complexitatea cauzală a fenomenului infracţional

Fenomenul infracțional: necesitate sau întâmplare

Relația cauzală intern - extern

Dimensiuni interne ale actului infracțional

FAZELE ACTULUI INFRACȚIONAL

Faza infracțională propriu-zisă – trecerea la act

comiterii faptei (instrumente de spargere, arme, victimă, martori, context spaţio-temporal al

Faza de urmărire/cercetare penală

Infractorii reprezintă o categorie socială aparte, cu o mare diversitate

Infractorul agresiv sau violent

se caracterizează prin: imaturitate intelectuală, impulsivitate, agresivitate, egocentrism,

Infractorul debil mintal

PROFILUL PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI

CARACTERISTICILE PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI

Inadaptarea la o formă culturala duce la tendința de adaptare în alte subculturi sau

Infractorii reacţionează diferenţiat la situaţiile frustrante, de la abţinere (toleranţă la

12. Indiferenţa afectivă

PARTICULARITĂŢILE PSIHOLOGICE ALE DIFERITELOR CATEGORII DE

1. Cerşetorul - formează un clan deosebit în lumea infractorilor. Se poate spune că

Cerşetorii sunt organizaţi în adevărate “reţele” naţionale sau internaţionale, liderii

 Blocarea unei uși

5. Spărgătorul de locuințe - Se conturează tipic ca personalitate, prin operarea în

Tipologii de tâlhari și moduri de acțiune:

7.1. Escrocul și înșelăciunea

Se îmbracă elegant, acordă o mare atenţie ţinutei şi modului de prezentare, se