Universitatea ”Petre Andrei” din Iași

Facultatea de DE PSIHOLOGIE, ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI ȘI

ASISTENȚĂ SOCIALĂ
Specializarea PSIHOLOGIE

REFERAT
la disciplina PSIHOLOGIE JUDICIARA

Titlul referatului: IMPORTANTA PSIHOLOGIEI JUDICIARE IN CONTEXTUL

EVALUARII COMPORTAMENTULUI INFRACTIONAL

Titular de disciplină: Lect.Univ. dr. Catalin Popescu

Autor: NUME ȘI PRENUME STUDENT: HATNEANU ELENA MIRELA (CAS.ROTARIU)

Anul de studiu : 3
e-mail: mirela_hatneanu@yahoo.com
 Psihologia judiciara oferă servicii profesionale pentru populațiile medicolegale și juridice
clinice. Populația medico-legală clinică este compusă în mare parte din persoane care se pot
prezenta cu un diagnostic psihiatric sau pot aveaalte caracteristici care sunt relevante pentru o
decizie clinico-legală și care sunt implicate în sistemul judiciar. Fiecare individ are un statut de
identificat clinic (considerată în sens larg) și un statut juridic. Sinteza problemelor clinice și
juridice distinge populațiile de medicină legală clinică din populațiile clinice.Când este necesară
evaluarea psihologică în procesul judiciar, care sunt domeniile şi obiectivele, sunt întrebări la
care vom încerca să oferim răspunsuri în cele ce urmează, iar în capitolul destinat metodelor de
evaluare să prezentăm cum anume se face evaluarea acestor domenii în context juridic, chiar
dacă unele încă nu sunt prevăzute de legislaţia din România. Evaluarea psihologică presupune
utilizarea unui instrumentar complex de evaluare psihologică, capabil să surprindă o arie cât mai
mare și în același timp relevantă de aspecte: abilități, aptitudini, trăsături, motivații etc.; astfel
examenul psihologic presupune folosirea adecvată a întregului ansamblu de metode specifice
psihologiei cu nuanțe de interpretare și corelare specifice diagnosticului. Rolul psihologului
judiciar (criminalist) în echipa de evaluare este deosebit de important, acesta investigând, în
funcție de cerere și obiectivul evaluării, comportamentul persoanei respective, redactând un
raport psihologic complet care va fi parte din dosarul cauzei respective.
Studiul personalităţii şi a caracterului uman datează cel puţin din timpul antichităţii. In
lucrarea Characters, Tyrtamus (371–287 BC) supranumită ‘Theophrastus’ sau ‘vorbitul divin’ de
Aristotel acesta împarte populaţia Atenei în 12 30 de tipologii de personalitate. Acestea au
exercitat o puternică influenţă asupra studiilor ulterioare ale personalităţii umane, cum ar fi cele
ale lui Thomas Overbury (1581-1613) în Anglia şi Jean de La Bruyère (1645-1696) în Franţa.
Conceptul de tulburări de personalitate este însă mult mai recent. Acesta provine de la psihiatrul
francez Philippe Pinel în lucrarea sa „Manie sans délire” (Manie fără delir) o condiţie pe care a
caracterizat-o ca izbucniri de furie şi violenţă ("manie"), în absenţa oricăror semne de boală
psihotice cum ar fi iluzii şi halucinaţii ("délires"). Aproximativ 60 de ani mai târziu, în 1896,
psihiatrul german Emil Kraepelin (1856-1926) a descris şapte forme de comportament antisocial
sub umbrela de „personalitate psihopată”. Acest termen a fost ulterior extins de colegul mai mic
al lui Kraepelin şi anume Kurt Schneider (1887-1967) pentru a include pe cei care „suferă de
anomalia lor”.
DSM-IV defineşte o tulburare de personalitate (TP) ca modalitate generalizată și durabilă de
percepere, relaționare și gândire despre mediul extern și despre sine însuși care:
1. deviază considerabil de la cerințele culturii individului
2. este generalizat, inflexibil și dezadaptativ în raport cu o gamă largă de
situații
3. debutează în adolescență sau precoce în perioada adultă
4. este stabil în cursul timpului
5. duce la deteriorare funcțională
6. se manifestă în două (sau mai multe) din domeniile: cognitiv, afectiv,
funcţionare interpersonală, controlul impulsului.
Există o asociere bine stabilită între tulburările de personalitate şi criminalitate, însă natura
relaţiei este mai puţin cunoscută. Am revizuit literatura de specialitate şi astfel, în baza studiilor
efectuate am observat tendinţe de tipologii în criminalitate, astfel încercând să realizăm o mică
introducere în observaţiile noastre legate de criminalitate şi tulburări de personalitate asociate
diverselor fapte sancţionate de legea penală.
Observaţiile realizate pe date empirice arată că cele trei grupuri A, B și C cu tulburările
de personalitate aferente sunt asociate cu diferite tipuri de infracţiuni.
Deşi numărul subiecţilor cu tulburări de personalitate implicaţi în criminalitate este ridicat, rolul
ascuns al acestor tulburări poate varia mult de la infracţiune la infracţiune.
Este bine de stabilit faptul că persoanele aflate în centre corecţionale şi medii 13 privative de
libertate au grade mai mari de tulburări de personalitate, în special tulburarea de personalitate
antisocială faţă de persoanele din societatea de zi de zi.
Relaţia dintre tulburările de personalitate şi violenţa criminalităţii, cât şi recidiva este bine
documentată, astfel încât a fost chiar catalogată ca factor de risc în situaţiile de evaluare a
riscului, după cum este precizat şi în Ghidul istoric şi clinic de management al riscului
(Historical Clinical Risk Management, versiunea 3 a HCR-20)”), Ghidul de apreciere a violenţei
(Violence Risk Assessment Guide, VRAG), Sex Offender Risk Appraisal Guide (SORAG) cât şi
de The Hare Psychopathy Checklist revised (PCL-R), ce măsoară psihopatia unui anumit subtip
de personalitate antisocială, ce a devenit bine cunoscut ca un instrument actual pentru estimarea
riscului de recidivă la violenţă.
 O înţelegere clară a naturii legăturii dintre tulburările de personalitate şi comportamentul
antisocial are implicaţii importante pentru tratament şi gestionarea riscurilor. Până de curând mai
puţină atenţie a fost acordată tipurilor şi aspectelor de tulburare de personalităţii în afara de cel
antisocial şi relaţia acesteia cu comportamentul infracţional. Astfel între tulburările de
personalitate şi criminalitate s-au observat anumite aspecte şi tipuri de comportament implicate
predominant in criminalitate, printre care amintim tipuri de comportamente ilicite, violente şi
nonviolente.
Revizuind literatura de specialitate din perioada 2009-2014 referitoare la tulburările de
personalitate şi faptele ilicite, căutând mai ales informaţii pentru tulburarea de personalitate
combinată cu criminalitate, comportament criminal, violenţă, omor, închisoare şi aspecte
medico-legale, respectiv, în baze de date ca MEDLINE şi Psyc INFO am reuşit să analizăm
studii ce examinau relaţia dintre tulburările de personalitate şi faptele infracţionale.
In generozitatea abordarii personalitatii individului implicat in conflictul cu legea, aceasta
disciplina psihologica trateaza problematica complexa a marturiei judiciare, reliefand premisele
psihologice ale marturiei, limitele psiho-fiziologice ale sensibilitatii, influenta factorilor obiectivi
si subiectivi in procesele perceptive, calitatile proceselor de memorare, oglindite in potentialele
de reproducere si recunoastere, aprecierea marturiei in raport cu personalitatea si interesele in
cauza, precum si problematica bunei credinte.
Un loc predilect il detine tratarea problematicii psihologice a anchetei judiciare in cadrul
careia ecuatia anchetat - anchetator pleaca de la psihologia infractorului si ea va evidentia ambele
aspecte psiho-comportamentale ale conduitei, care pot fi sincere sau simulate persoanei ce face
obiectul anchetei judiciare.
Psihologia juridica atrage atentia asupra propriilor limite ale anchetatorului si
magistratului in genere tributare structurilor sale temperamental - caracteriale, ilustrand existenta
diferitelor tipologii si conduite ce pot aparea pe parcursul anchetei judiciare si indemnand
totodata la serioase reflectii si atitudini de autocontrol.
Desi nu este o arie problematica ce apartine exclusiv psihologiei juridice, abordarea
victimei, cel de-al doilea membru al diadei penale, intereseaza tot mai mult, deoarece in esenta
cunoasterea psihologiei victimei poate deveni o sursa deosebit de importanta in descoperirea
infractorului.
Psihologia judiciara se intereseaza de asemenea de diferite aspecte psihologice legate de
delicventa juvenila, cu intentia, pe de o parte, de a ajuta la evidentierea factorilor etiologici ai
comportamentului delicvential si, de pe alta parte, de a formula recomandari pentru directia
preventiva si pentru cea recuperatorie.
De asemenea, problematica psihologica a privarii de libertate, aspectele psihologice si
psiho-sociale ale mediului penitenciar nici nu puteau sa lipseasca din sfera de interes a
psihologiei judiciare.
Aprecierea marturiei se va face în functie de existenta acestor senzatii care pot fi:
cutanate (tactile, tem1ice, algice), olfactive si gustative.
Fundamentarea prezentei psihologiei judiciare pe terenul dreptului este demonstrata de
faptul ca înainte de a fi existat raporturile de drept, în societate au evoluat raporturi naturale,
interumane, cu continut si motivatie psihologica, interesele partilor fiind determinate de motivatii
si scopuri, energizate de mobilizarea vointei fizice si psihice a agentilor de drept, precedate sub
aspect cogIiitiv de mai mult sau mai putin complexe procese de deliberare sub aspectul
prevederii si anticiparii urmarilor.
În sens exemplificativ ne vom opri asupra institutiei cardinale a raporturilor de drept si
anume vointa (a carei sorginte primordial psihologica este dincolo de orice comentariu). Actele
juridice din toate timpurile sunt rezultatul vointei juridice - "întelegeri" - a agentilor de drept
(persoane fizice, persoane juridice), în literatura juridica straina plecându-se de la principiul
libertatii contractuale în sensul ei cel mai general. Vointa juridica s-a bazat pe conceptul de
libertate si initiativa individuala a agentului juridic.
Agentul juridic pentru a-si exprima libertatea contractuala are garantata exprimarea
vointei libere, manifesta prin producerea de efecte juridice care, evident, se bazeaza pe conceptul
psihologic de vointa în toata amplitudinea sa psihologica. De fapt, vointa juridica este
considerata, în întreg sistemul de drept, ca o categorie cardinala sau perena de care depinde
evolutia întregii ordini juridice si include o corelare între vointele private la nivelul domeniu!ui
privat si vointa colectiva la nivelul institutiei statale si al societatii civile. In cazul statului de
drept, echilibrul între individ si societate are la baza tot efectul vointeijuridice în acceptiunea sa
de consens.
Daca vrem sa ne reprezentam exact forta vointeijuridice este suficient sa reflectam asupra
spectaculoaselor rezultate obtinute recent în dreptul international: unificarea Germaniei si
pulverizarea zidului Berlinului, consensul între state si puteri cu interese altminteri deosebite,
vointa juridical reconciliind interesele statelor respective si oglindindu-se în acte de drept
international.
Toate aceste consideratii reflecta dimensiunea psihologica a dreptului, insuficient
cercetata atât la noi, cât si pe plan international.
Vointa juridica exprimata în acte juridice consensuale de forma autentica (scrisa), trebuie
sa se manifeste în afara oricaror vicii de consimtamânt. Problema este de a sti daca realmente
vointa exprimata în actele juridice este neviciata, daca vointa liber exprimata este confonna cu
cea interna.
În ultima instanta, a decide daca un act este valabil din punctul de vedere al exprimarii
vointei sale, înseamna o analiza psihologica introspectiva. Metodele utilizate în prezent sunt
relative cu privire la aceste aspecte, sistemul probator clasic neputând realiza întotdeauna acest
obiectiv fundamental. Teama rezulta din existenta actelor juridice simulate, vânzari deghizate,
care, dupa experienta ilicita, pot constitui conventii secrete si conventii aparente fata de terti. De
aici rezulta faptul ca dimensiunea psihologica în dreptul civil vis-a-vis de categoria juridica si
psihologica a vointei este o problema de esenta. Solutia este utilizarea mijloacelor moderne de
detectie a comportamentului simulat în cauzele civile, declaratii ale partilor contractante în
afaceri comerciale, marturii depuse în cauze civile etc. Numai asa partile contractante pot sa-si
tatoneze reciprocacordurile, corespondentele între vointa liber exprimata si vointa interna.
sihologul criminalist isi aduce o contributie importanta la solutionarea unor cauze penale
atat prin investigarea comportamentului simulat cu ajutorul tehnicii poligraf, cat si prin
intocmirea profilului psihologic al diferitelor categorii de infractori.

Diagnosticarea profilului psihocomportamental al infractorului, prin aplicarea unor probe

psihologice (testele de inteligenta, testele proiective, inventarele de personalitate etc.) constituie
sursa unor informatii deosebit de valoroase atat in descifrarea personalitatii infractorului, cat si in
stabilirea mobilului care a dus la savarsirea infractiunii. Cunoasterea trasaturilor de personalitate
ale infractorului contribuie la individualizarea celor mai eficiente tehnici si metode de audiere si
cercetare a acestuia (Bus, 2001).
 Notiunile de psihologie judiciara contribuie, in dreptul penal, la aprecierea elementelor de
culpa, vinovatie, intentie, prevedere, stare emotionala, conduita simulata, responsabilitate etc.,
ajutand la o buna dozare a pedepselor si o justa incadrare a faptelor.

Legaturile procedurii penale cu psihologia judiciara se regasesc in aceea ca o serie

intreaga de activitati, cum ar fi: confruntarea, perchezitia, prezentarea spre recunoastere,
ascultarea, nu pot fi eficiente decat in masura in care cei ce se ocupa de cercetare vor avea
cunostintele psihologice necesare cunoasterii corecte a conduitelor umane, in raport cu a caror
interpretare si obiectivare actul procedural sa aiba maximum de eficienta sub aspectul aflarii
adevarului.
Relatia cu criminalistica este biunivoca, regasindu-se atat in aspectele teoretice cat si in
cele practice ale ambelor discipline. Numai cunoscand psihologia judiciara, criminalistii vor
putea trage concluzii cu privire la intentiile, motivatiile si actiunile autorilor si a victimelor
acestora, anticipandu-se conduitele de simulare, victimizare, eludare a identificarii, fabricarea de
alibiuri etc., toate acestea apte sa ofere indicii de descoperire a autorilor si probarea vinovatiei
acestora.
In ceea ce priveste tactica criminalistica, numai daca ne referim la vasta si complexa
activitate de ascultare a invinuitului, este clara necesitatea cunoasterii intregului registru al
potentialului psihologic al individului uman (invinuit, victima, martor, parti, experti etc.),
implicat in procesul judiciar.
Psihologia judiciara mentine legaturi stranse cu criminologia, care studiaza conduita
infractionala din punct de vedere al genezei si trecerii de la potential la act criminogen ca
fenomen sociopsihologic. Psihologia judiciara ofera criminologiei date si legitati, instrumentar si
metodologie.
Psihologia judiciara are legaturi de interdisciplinaritate cu medicina legala, careia ii ofera
tabloul psihocomportamental si caracterial al personalitatii infractorului, ilustrand in mod nuantat
motivatiile, tendintele, potentialul intelectual, actional, coeficientul de agresivitate, structura
temperamentala si echilibrul emotional in vederea circumstantierii conduitelor autorului din
punct de vedere psihologic si ulterior psihiatric, in legatura cu necesitatea juridica a stabilirii
gradului de responsabilitate penala.
 Prezenta psihologiei judiciare in sistemul judiciar fundamenteaza cateva deziderate etice
si deontologice (Mitrofan & colab., 1992):
¨umanizeaza norma juridica, dandu-i mai multa viata continutului acesteia;
¨dezvaluie magistratului pe omul real, concret, unic si irepetabil in individualitatea sa
biotipologica si psiho-comportamentala;
¨orienteaza justitia catre intelegerea fiintei umane din punct de vedere
psihocomportamental (intentie, culpa, marturisire, simulare, recunoastere, regret,
responsabilitate, iresponsabilitate, prevedere, provocare, consimtamant, stare emotionala etc,);
¨orienteaza justitia catre realizarea procesului judiciar cu respectarea demnitatii, libertatii
de constiinta si expresie, a integritatii psihomorale si fizice, a liberului consimtamant, a dreptului
la protectie si aparare al persoanei implicate in actiunea judiciara;
¨ofera justitiei date utile (programe, strategii) cu privire la reeducarea si reinsertia sociala
a persoanelor private de libertate.
In Romania, psihologia judiciara se confrunta cu doua intrebari fundamentale: 1) in ce
masura psihologii identifica problemele judiciare, ca intrand in sfera lor de activitate? si 2) care
sunt rolul si contributia activitatii psihologice, comparativ cu alte discipline, in sistemul
activitatii judiciare? Practica judiciara si politica manageriala de administrare a actului de justite,
sunt in masura sa dea raspuns celor doua intrebari.

BIBLIOGRAFIE:
Psihologie judiciara - N. Mitrofan, T. Butoi, Zdreanghea (Ed. Sansa, Iasi)
N. Mitrofan, T. Butoi, V. Zdrenghea, Psihologie Judicimra, Edinlra Sansa, Bucuresti,
1992.
http://www.stiucum.com/drept/psihologie-judiciara/Notiuni-fundamentale-de-
psihol62534.php