Sunteți pe pagina 1din 87

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

PSIHOLOGIE JURIDICĂ
SUPORT DE CURS

Titular curs: Prof.univ.dr. Cătălin Bordeianu

1
I.1. PSIHOLOGIA JURIDICĂ – DEFINIŢIE, OBIECT,
RAPORTURI CU ALTE DISCIPLINE

Psihologia juridică se defineşte ca acea disciplină distinctă formativ-aplicativă şi de


cultură profesională a magistratului în statul de drept, având ca obiect studierea nuanţată şi
aprofundată a presoanei umane implicate în drama juridică, în vederea obţinerii cunoştinţelor
şi evidenţierii legităţilor pihologice apte să fundamenteze obiectivarea şi interpretarea corectă
a comportamentelor umane cu finalitate juridică sau crimogenă.
Această disciplină psihologică ajută la înţelegerea omului, subliniind faptul că, în viaţa
psihică aplicarea legilor compatibilităţii mecanice sau a relaţiilor simpliste, biunivoce,
constituie o eroare. Aceasta deoarece comportamentul uman – atât cel conformist, cât şi cel
deviant – nu poate fi înţeles şi explicat, din perspectivă psihologică, decât în termeni
probabilistici. Din punctul de vedere al psihologiei juridice, acceptarea raţionalităţii totale a
acţiunilor umane este de neconceput. “Ficţiunea lipsită de substanţă a unui om care cunoaşte
întreaga textură social-normativă, prescripţiile morale şi normele juridice în totalitatea lor,
care este în toate împrejurările perfect sensibil şi spontan, adaptabil la orice fluctuaţie a
acestora şi care, în acelaşi timp, ar acţiona totdeauna conform cu aceste norme, fără putinţă
de tăgadă că este un rod al imaginaţiei sau poate un ideal către care trebuie să tindem dar
care, până astăzi, doar prin excepţie devine o realitate” (Bogdan T., Probleme de psihologie
juridică).
Daca vrem să înţelegem omul, adica pe noi insine, va trebui sa-l privim nu ca pe un
robot, egal cu sine şi identic cu semenii săi, ci să recunoaştem inegalitatea înzestrării sale
native, faptul că oamenii nu sunt la fel încă din faza concepţional-genetică.
Şansa fiinţei umane – la nivel individual – de a fi unică şi irepetabilă constituie
frumuseţea inegalabilă a coexistenţei de structuri temperamentale şi biotipologice infinite,
şlefuite social în caractere şi personalităţi diferenţiate ca potenţial de educabilitate, învăţare şi
subordonare în raport cu norma juridică.
Din perspectiva psihologiei juridice, individul uman trebuie acceptat ca o fiinţă care în
mod obişnuit actionează raţional, dar uneori automat şi chiar iraţional, iar societatea se
preocupă tot mai eficient să reducă din ce în ce mai mult eclipsele de iraţionalitate ce se pot
manifesta la nivelul individului uman. Acceptarea omului pe astfel de coordonate situează
psihologia juridică în poziţia de a fi singura în măsură să ofere predicţii de diversificare,
montare şi individualizare cantitativă şi calitativă a acţiunilor educaţionale şi reeducaţionale a
celui aflat în conflict cu limitele de toleranţă ale normei juridice.
Psihologia juridică obligă la recunoaşterea situaţiei ca, prin înzestrarea nativă şi prin
valorificarea sau nevalorificarea potenţelor educaţionale, fiecare individ are o rezistenţă
diferită faţă de tentaţii. Ceea ce trece dincolo de aceste limite constituie, într-un anumit fel, o
culpă a societăţii, pentru care nu trebuie condamnat individul ci, în virtutea unor orientări
ecologist-preventive, trebuie mai mult să păzim societatea de indivizii puţin rezistenţi la
tentaţii. La omul normal mintal atitudinile antisociale sunt reversibile. Studierea căilor de
realizare a acestor reversibilităţi, elaborarea creatoare a noi sisteme creative şi mai eficiente
de reversibilitate înseamnă a abandona calea cu precădere punitivă şi angajarea mai hotărâtă
pe căi extrapunitive şi psihopedagogice.
Această disciplină psihologică tratează problematica complexă a mărturiei juridice,
reliefând premisele psihologice ale mărturiei, legile recepţiei senzoriale în formarea
depoziţiilor testimoniale, influenţa factorilor obiectivi şi subiectivi în procesele perceptive
calităţile proceselor de memorare, aprecierea mărturiei în raport cu personalitatea şi interesele
martorului, precum şi problematica bunei credinţe.

2
Un loc predilect îl deţine tratarea problematicii psihologice a anchetei juridice.
Psihologia juridică va atrage atenţia asupra propriilor limite ale anchetatorului şi
magistratului ilustrând existenţa diferitelor topologii şi conduite ce pot apărea pe parcursul
anchetei juridice şi îndemnând la serioase reflecţii şi atitudini de autocontrol.
Abordarea victimei interesează tot mai mult deoarece cunoaşterea psihologiei victimei
poate deveni o sursă deosebit de importantă în descoperirea infractorilor. Se poate contribui
astfel la limitarea procesului de victimizare.
Psihologia juridică se interesează de diferite aspecte psihologice legate de delincvenţa
juvenilă, cu intenţia, pe de o parte, de a ajuta la evidenţierea factorilor etiologici ai
comportamentului delincvenţional şi, pe de altă parte, de a formula recomandări pentru
direcţia preventivă şi pentru cea recuperatorie.
Problematica psihologică a privării de libertate, aspectele psihologice şi psihosociale
ale mediului penitenciar coexistă în sfera de interes a psihologiei juridice.
Obiectivele urmărite de către psihologia juridică pot fi împărţite în două categorii :
a) obiective teoretice;
b) obiective practic-applicative.
În cadrul obiectivelor teoretice se impun a fi mai importante mai ales următoarele :
- de a-şi organiza şi îmbunătăţi aparatul teoretico-conceptual cu care operează şi de a
asigura funcţionalitatea acestui aparat
- de a elabora modele teoretico-explicative privind etiologia unor fenomene psihice de
care se ocupă în mod preponderent
- de a urmări validarea unor modele conceptuale, teoretico-explicative, elaborate de
psihologia generală şi psihologia socială în urma testării acestora în cadrul specific al
activităţii juridice
- de a oferi informaţii în vederea susţinerii unor modele ştiinţifice elaborate de
psihologia generală şi psihologia socială.
În cadrul obiectivelor practic-aplicative pot fi incluse :
- de a-şi elabora o metodologie specifică de cercetare, investigare a realităţii psihice
din domeniul judiciar
- de a oferi organelor juridice informaţii pertinente şi utile privitoare la existenţa
psihicului în sistemul judiciar
- de a surprinde şi evidenţia fenomenele psihice din domeniul de studiu
- de a ajuta organele juridice să stabilească adevărul şi să aplice legea
- de a contribui la elaborarea unor programme recuperative şi de acţiune socială
preventivă
- de a oferi asistenţa psihologică în formarea expertizelor de specialitate.

I.2. RAPORTURI INTERDISCIPLINARE

I.2.1. Relaţia cu psihologia generală

Psihologia generală oferă o bază solidă pentru rezolvarea problemelor practice şi


studiază general-umanul din perspectivă psihologică, ca reflectare în omul individual a
planului general-social. Această perspectivă este mai abstractă şi mai generală. Ea oferă, însă,
aparatul conceptual şi metodologic pentru disciplinele aplicative, deci şi pentru psihologia
juridică.

I.2.2. Relaţiile cu psihologia socială

3
Legătura cu psihologia socială este atât de strânsă, încât unii autori consideră
psihologia juridică ca fiind una din ramurile aplicative ale psihologiei sociale. Pentru
psihologia juridică, explicaţia psihosocială, bazată pe considerarea individului uman în
contextul interacţiunilor sale cu grupurile de apartenenţă, cu alte persoane, cu normele social-
morale şi cu cele social-juridice se dovedeşte a fi deosebit de utila.

I.2.3. Relaţiile cu psihologia experimentală

Psihologia experimentală ofera date deosebit de importante mai ales în ceea ce


priveşte abordarea diferitelor comportamente ale personalităţii subiectelor, în vederea
evaluării conduitelor simulate şi a posibilelor dezechilibre.

I.2.4. Relaţiile cu diferite ramuri ale ştiinţelor juridice

Psihologia juridică contribuie:


- în dreptul penal, la aprecierea elementelor de culpă, vinovaţie, intenţie, prevedere,
stare emoţională, conduită simulată, responsabilitate;
- în dreptul procesual penal, o serie întreagă de activităţi, cum ar fi: confruntarea,
percheziţia, ascultarea, nu pot fi eficiente decât în măsura în care organele de cercetare au
cunoştinţe de psihologie juridică;
- în criminalistică, cunoştinţele de psihologie sunt importante în cercetarea la faţa
locului, dar mai ales în ascultarea învinuitului;
- în ceea ce priveşte medicina legală, psihologia juridică îi oferă acesteia tabloul
psihocomportamental şi caracterial al personalităţii umane, ilustrând motivaţiile, tendinţele,
potenţialul intelectual, acţional, coeficientul de agresivitate, structura termperamentală şi
echilibrul emoţional, în vederea circumstanţierii conduitelor autorului pentru a stabili gradul
de responsabilitate penală.

I.3. ASPECTE ETICE ŞI DEONTOLOGICE PE CARE LE RIDICĂ


PREZENŢA PSIHOLOGIEI ÎN SISTEMUL JUDICIAR

Prezenţa psihologiei în sistemul judiciar fundamentează următoarele deziderate etice


şi deontologice :
- umanizează norma juridică
- orientează justiţia către înţelegerea fiinţei umane şi către realizarea procesului
judiciar cu respectarea demnităţii, libertăţii de justiţie şi conştiinţă, a integritatii psiho-morale
şi fizice, a liberului consimtamant, a dreptului la protecţie şi aparare
- oferă justiţiei date profunde şi nuanţate capabile să ajute orientările pozitive
privitoare la reinserţia socială şi terapia fiinţei umane private de libertate.

4
II. ANALIZA PSIHOLOGICĂ A ACTULUI INFRACŢIONAL

II.1. Diverse perpective privind etiologia actului infracţional

II.1.1. Teorii predominant nepsihologice

Cercetătorii implicaţi în desfăşurarea fenomenului infracţional sunt interesaţi, în


primul rând, de explicarea cauzală a acestora, de evidenţierea factorilor determinanţi,
deoarece concepţiile şi teoriile elaborate au un puternic rol regulator asupra diferitelor
componente ale sistemului legal, dar mai ales asupra tipurilor de activităţi corecţionale şi a
celor profialactice.
Numărul teoriilor explicative elaborate de-a lungul timpului este extrem de mare,
dovadă clară a dificultăţilor integrative şi a neacceptării vreunei resemnări din partea
cercetătorilor. Aceste teorii pot fi incluse în două mari categorii: teorii nepsihologice şi teorii
psihologice.
Din prima categorie fac parte: teoriile biologice, teoriile constituţionale, teoriile
sociologice şi teoriile economice.
Înainte de a ne referi la fiecare din aceste teorii, trebuie să amintim de reprezentanţii
şcolii clasice criminologice, cei care au încercat să explice crima mai ales dintr-o perspectivă
filosofică.

Cesare Beccaria, de fapt, Cesare Bonesana, Marchiz de Beccaria, purtătorul de


cuvânt al unui grup de aristocraţi. Monografia sa „On Crime and Punishments” a fost
publicată în 1764. Beccaria face o critică severă sistemului de pedepsire a diferitelor
infracţiuni, sistem caracterizat prin barbarism şi fiind la totala discreţie a autorităţilor. A
condamnat în special unele practici folosite precum: pedeapsa capitală, tortura, închisoarea
debitorului, încarcerarea înainte de judecată, acuzaţiile secrete, reinterpretarea legilor de către
judecător etc.
Teza lui centrală este că: „pedeapsa nu trebuie să fie, în fiecare moment, un act al
violenţei unuia sau mai multora asupra unui cetăţean privat, ci trebuie să fie realmente
publică, promptă, necesară şi pe cât posibil în circumstanţe date proporţională cu crimele,
dictată de legi”. În conceptia lui Beccaria, numai purtarea periculoasăa pentru stat şi pentru
alte persoane trebuie să fie interzisă, iar pedeapsa nu trebuie să fie mai severă decât se
consideră necesar pentru a împiedica persoanele de la comiterea unor astfel de crime.
Importanta cunoaşterii în avans a cantităţii de pedeapsă ce trebuie administrată conduce la
adoptarea unei pedepse fixe sau “determinante”.
Un alt reprezentant al acestei şcoli este Jeremy Bentham care sustine, la fel ca şi
Beccaria, ca: “scopul pedepsei este de a preveni recidivismul şi de a împiedica pe alţii de la
comiterea unor acţiuni similare”.
Teoriile biologice susţin, în esenţă, că anumite anomalii sau disfuncţii fiziologice
constituie factori determinanţi ai comportamentului infracţional. O influenţă covârşitoare a
exercitat-o medicul italian Cesare Lombroso.
Este teoreticianul cel mai reprezentativ, care a făcut din ideea tipului fizic criminal o
cauză a crimei. Teoria sa susţinea că, în esenţă, caracteristicile fizice ale individului erau
indicatorii de bază ai degenerării şi inadaptării.
Lombroso includea pozitivismul lui Comte, evoluţionismul lui Darwin, dar şi alte
studii ale timpului făcute în relaţia dintre crima şi corpul uman.

5
Teoria evoluţionistă a timpului a clasificat atavismul ca pe o formă incipientă vieţii
animale. Cu alte cuvinte, criminalul semăna cu stramoşii săi, carora le-a păstrat caracteristicile
fizice.
Aceste caracteristici despre care se credea că ar indica tipul atavistic pentru o persoană
ce ar putea deveni criminal, erau următoarele:
1. devierile în mărimea capului sau a formei acestuia;
2. asimetria feţei;
3. dimensiunile excesive ale fălcilor şi ale pomeţilor;
4. defectele particulare ale ochilor;
5. urechi de dimensiuni neobişnuite sau, în unele cazuri, foarte mici sau depărtate de
cap, asemenea urechilor unui cimpanzeu;
6. nas strâmb, în vânt sau turtit, acvilin sau cioc de pasăre;
7. buze cărnoase umflate;
8. obrajii buhăiţi ca aceia ai unor animale;
9. specificităţi ale cerului gurii cum ar fi un omuşor mare sau o serie de umflături şi
denivelari asemenea acelora existente la unele reptile care au cerul gurii despicat;
10. dentiţie anormală;
11. bărbie proeminentă sau excesiv de lungă, scurtă sau turtită asemenea maimuţelor;
12. abundenţa, varietatea şi precocitatea zbârciturilor;
13. anomaliile părului marcate prin caracteristici specifice sexului opus;
14. defecte ale toracelui cum ar fi prea multe sau prea puţine coaste sau mai mulţi
sâni;
15. inversiunea caracteristicilor sexuale sau a organelor genitale;
16. lungimea excesivă a braţelor;
17. mai multe degete la mâini sau la picioare;
18. asimetria craniului.
La infactorul “nascut criminal” Lombroso a adăugat două categorii: criminalii nebuni
şi criminoloizii. Criminalii nebuni nu sunt de la naştere, ei devin criminali ca rezultat al unor
schimbări din mintea lor, care se întrepătrund cu abilitatea lor de a distinge între bine şi rau.
Majoritatea oamenilor de ştiinţă nu i-au împărtăşit entuziasmul şi nici punctul de
vedere lui Lombroso. Munca lui a fost întreţinută mai mult de critici decât de susţineri. Teoria
că criminalii locuiesc pe treapta cea mai de jos a scalei evoluţiei nu a prezentat interes pentru
cercetarea ştiinţifică. Dar faptul că Lombroso a studiat viaţa şi moartea a mii de prizonieri şi
a comparat aceste studii cu acelea obţinute de la grupurile de control, în căutarea sa pentru
determinarea crimei, a schimbat natura întrebărilor puse de generaţiile de învăţati care i-au
urmat.
Influenţa lombrosiană continuă în cercetarea ştiinţifică europeană contemporană;
oamenii de ştiinţă americani precum criminologul Marvin Wolfgang spunea: „mă folosesc
precum un om de pai pentru atacul analizelor biologice ale comportamentului criminal”. La
moartea sa, datorită scopurilor sale din viaţă, Lombroso şi-a donat corpul laboratorului de
medicină legală iar creierul Institutului de Anatomie al Universităţii din Torino, unde pentru
mulţi ani părintele criminologiei empirice a îmbrăţişat determinismul biologic.

Emile Durkheim
Ultimul născut al unei familii tradiţionale de evrei din estul Franţei, Emile Durkheim
s-a născut la Epinal în 15 aprilie 1858. Provenit dintr-o familie cu o puternică tradiţie
religioasă, Durkheim a studiat în tinereţe ebraica şi doctrina talmudică. A absolvit şcoala
normală superioară şi a reuşit la două bacalaureate: unul în litere (1874) şi celălalt în ştiinţe
(1875). Şi-a susţinut doctoratul în filosofie cu teza Despre diviziunea muncii sociale, însoţită
de o teză complementară redactată în latină, asupra Contribuţiei lui Montesqieu la construirea

6
ştiinţei sociale. Între 1885-1886 studiază ştiinţele sociale în Paris, apoi în Germania sub
conducerea lui Wundt. După întoarcerea din Germania publică în revista filosofică trei
articole: „Studii recente asupra ştiinţelor sociale”, „Ştiinţa pozitivă şi morala în Germania” şi
„Filosofia în universităţile germane”. Din 1882 predă la două licee din provincie, iar în 1887
Durkheim este remarcat de Louis Liard – director al învăţământului superior în Ministerul
Instrucţiei Publice şi, astfel, devine profesor de pedagogie şi ştiinţă socială la Universitatea
din Bordeaux – acesta fiind primul curs de sociologie predat într-o universitate. În toamna
anului 1887 se căsătoreşte cu Louise Dreyfus, fiica unui industriaş parizian specializat în
cazangerie.
Realizările sale ştiinţifice sunt foarte vaste. Pe lângă numeroase articole şi recenzii
critice, el publică Diviziunea muncii sociale (1893), Regulile metodei sociologice (1895),
Sinuciderea (1897), Formele elementare ale vieţii religioase (1912). După moartea să sunt
publicate următoarele lucrări ale sale: L'education morale (1923), Sociologie et philosophie
(1925), Le socialisme (1928), L'evolution pedagogique en France (1938).
Este numit în 1902 lector în Ştiintele educaţiei la Sorbona şi profesor titular de
pedagogie patru ani mai tarziu când va preda şi sociologia. În 1906 predă la catedra de
pedagogie a Facultăţii de litere din Paris, şi în 1913 catedra sa primeste numele de „chair de
sociologie” de la Sorbona.
În jurul său se strânge o echipă de colaboratori muncitori şi devotati printre care şi
Marcel Mauss, Paul Fauconnet, fraţii Bourgin, Henri Hubert cu ajutorul cărora el înfiinţează
în 1898, Année sociologique, prima revistă de ştiinţe sociale din Franţa.
Dureros lovit de moartea unicului său fiu, André – ucis pe frontul din Salonic,
Durkheim se stinge din viaţă la Paris pe 15 noiembrie 1917, la doar 59 de ani.
Emile Durkheim este considerat „autorul cu cea mai importantă contribuţie în fixarea
academică a sociologiei ca ştiinţă şi în impunerea ei deplină în cercul ştiinţelor umaniste”,
după ce Auguste Comte îi dăduse numele şi raţiunea de a exista. El este şi organizatorul şcolii
franceze de sociologie.
Sociologul francez Emile Durkheim a considerat crima ca fiind o parte integrantă a
tuturor societăţilor. Deoarece crima este un act care este pedepsit, o societate scutită de crimă
este imposibilă. Grupul dominant într-o societate defineşte în mod invariabil un anumit
comportament ca fiind indezirabil şi pedepsibil. Deci definirea socială conferă unui act
caracterul criminal şi nu calitatea intrinsecă a actului.
Ocupându-se de problema suicidului, Durkheim consideră anomia ca fiind una din
cauzele sale şi aceasta este definită drept condiţia în care individul simte pierderea orientarii –
“acei care au numai spaţiu gol deasupra lor sunt aproape inevitabil pierduţi în el dacă nici o
forţă nu-i restrânge”.

Robert K. Merton relaţionează crima cu anomia şi descrie 5 moduri de adaptare la


scopurile şi mijloacele societăţii:
1. conformitate în raport cu ambele
2. inovarea, acceptarea scopului social fără însă o egală interiorizare a normelor
morale prescrise privind mijloacele de realizare
3. ritualism, respingerea scopurilor definite cultural în conformitate cu concepţia
religioasă privind mijloacele
4. retragerea, respingerea atât a scopurilor definite cultural, cât şi a mijloacelor
instituţionalizate
5. rebeliunea, respingerea scopurilor şi mijloacelor stabilite social şi încercarea
introducerii unei “noi ordini sociale”.
Robert K. Merton face analiza căilor prin care investigaţia concretă poate determina
teoria socială. El arată că uneori, fapte neaşteptate, aberante şi capitale pot iniţia noi

7
conceptualizări teoretice. Cercetarea empirică, fructuoasă, nu verifică numai ipoteze deduse
teoretic, ci, de asemenea, dă naştere la noi ipoteze. Aceasta s-ar putea numi “serendipitate”,
adică descoperirea unor rezultate valide datorită şansei sau perspicacităţii.
Cloward şi Ohlin formulează teoria oportunităţii diferenţiate conform careia,
indivizii ce aparţin claselor de jos şi grupurilor subculturale, doresc să folosească mijloace
legitime în obţinerea succesului în plan social, dar ei se lovesc de o multitudine de bariere
precum: diferenţe culturale şi de limbaj, adversităţi economice, o limitată disponibilitate a
resurselor. Când mijloacele sunt blocate, oamenii sunt forţati să cultive metode ilegale şi
astfel rezultă crima. Această teorie prezintă o serie de limite printre care:
- lipseşte suportul empiric pentru descrierea teoriei privind delincvenţa juvenilă
- nu există o evidenţă că tinerii din clasa de jos sunt mult mai frustraţi decât cei care
aparţin clasei de mijloc în ceea ce priveşte achiziţiile educaţionale
- termenii cu care operează teoria sunt vag definiţi
- crimele sunt comise adesea de către cei care n-au negat niciodată oportunităţile (de
exemplu un director de bancă care săvârşeşte infracţiunea de delapidare)
Teoriile economice încearcă să stabilească o legătură între infracţiune şi condiţiile
economice. Primele încercări sunt legate de numele unor autori precum Bonger şi de Comisia
prezidenţială pentru întărirea legii şi administrarea justiţiei.

II.1.2. Teorii predominant psihologice

Aceste teorii pun accentul pe caracteristicile persoanei, pe structura şi factorii


componenţi ai personalităţii, pe rezultatele învăţării şi interacţiunii sociale, ca fiind drept
principale cauze ale comportamentului infracţional.
În cadrul acetor teorii putem distinge între teorii propriu-zis psihologice – cum este
cazul teoriilor analitice sau psihanalitice – şi teorii psiho-sociale.

Teoriile analitice au ca argumente centrale afirmarea eşecului în ceea ce priveşte


controlul efectiv al ego-ului şi super-ego-ului datorat greşelilor timpurii în formarea copilului
sau neglijării parentale.
Punctul de vedere clasic al lui Freud privind relaţia dintre crimă şi pedeapsă a fost
amplu prezentat şi dezvoltat de către Franz Alexander şi Hugo Staub în lucrarea lor
“Criminalul, judecătorul şi publicul”. Abordarea lor poate fi sintetizată astfel:
1. Din punct de vedere psiho-dinamic, toţi oamenii sunt criminali înnăscuţi. Fiinţa
umană apare în lume ca un criminal, adică neadaptat social. În primii ani de viaţă, copilul îşi
prezervă criminalitatea în cel mai înalt grad, fiind preocupat numai de realizarea plăcerii şi
evitarea durerii. În perioada 4-6 ani, dezvoltarea criminalului începe să se diferenţieze de cea
a persoanei normale.
2. Complexul Oedip este un fapt psiho-dinamic fundamental care produce
criminalitate, dacă nu este rezolvat în mod reuşit. Conform doctrinei freudiene, toţi băieţii
manifestă ostilitate faţă de tată şi iubire faţă de mamă, iubire care cuprinde şi dorinţa sexuală.
Vinovăţia şi anxietatea determinate de aceste sentimente trebuie să fie rezolvate pentru ca
tânărul să devină un om sănătos psihic.
3. Descoperirea motivelor inconştiente este sarcina funadamentală a criminologiei.
Pentru cei care împărtăşesc punctul de vedere psihanalitic extrem, anumite pattern-uri
criminale sunt reflectarea simbolică a unor motivaţiei inconştiente. De exemplu, utilizarea
unui pistol de către un tâlhar reprezintă formarea unei reacţii în sensul impotenţei masculine.
Pistolul este considerat simbolul potenţei.
4. Primul act rebel (crima) este comis în copilăria timpurie şi este un factor
determinant important pentru formarea spiritului justiţiar al unei persoane. Prima crimă pe

8
care toţi oamenii, mai devreme sau mai târziu, o comit, este violarea prescripţiei privind
curăţenia.
Ferenczi vorbeşte chiar despre o “moralitate sfincterială” care reprezintă începutul şi
fundamentarea moralei adultului.
Teoriile psihanalitice nu reuşesc să ofere o explicaţie actelor criminale comise de
criminalii “normali”, care învaţă şi preiau asemenea acte de la alţi criminali.

Teoriile psiho-sociale accentuează asupra achiziţiilor rezultate în procesul


interacţiunii şi învăţării psihosociale şi sociale ca fiind drept principale explicaţii ale
criminalităţii. În cadrul acestor terorii putem diferenţia: teoriile controlului social, teoriile
învăţării psihosociale, teoriile învăţării sociale, teoriile etichetarii sociale.
Teoriile controlului psihisocial susţin că tentaţia indivizilor de a devia în plan
comportamental este relativ generală şi constantă, ceea ce înseamnă că aceştia se vor
comporta în mod constant antisocial dacă ei nu sunt formaţi şi sustinuţi pentru a evita acest
comportament. O astfel de teorie este propusă de Hirschi. În opinia acestui autor, mecanismul
controlului social care acţionează coercitiv asupra individului, trebuie căutat în legăturile
acestuia cu societatea: dacă legăturile sunt puternice, individul se va conforma normelor
sociale.
Legătura fiecarui individ cu societatea are 3 elemente şi anume:
1. ataşamentul faţă de persoanele convenţionale. Un individ ataşat de alţii va lua în
consideraţie atât efectele comportamentul său cât şi efectele comportamentelor celorlalţi
asupra sa, în timp ce un individ neataşat se va gândi numai la sine;
2. obligaţia faţă de comportamentele convenţionale – în măsura în care un individ a
investit timp şi energie în activităţi conventionale, legătura lui cu societatea va fi întărită;
3. convingerea individului că trebuie să se subordoneze societăţii.
O altă teorie care aparţine acestei categorii este teoria înfrânării, fundamentată de
Walter Reckless. În concepţia lui, comportamentul criminal este influenţat de o varietate de
factori precum:
1. Factorii de presiune socială
2. Factorii de presiune ce acţionează ca factori de atragere şi care abat indivizii de la
normele sociale acceptate
3. În imediata vecinatate a individului există o înfrânare externă, eficientă sau nu, ce
provine din partea vieţii familiale şi a grupurilor suportive
4. Înfrânarea internă.
Teoriile învăţării accentuează asupra mecanismelor prin intermediul cărora
comportamentul criminal este învăţat. În această categorie putem include teoria asocierii
diferenţiale a lui Edwin Sutherland, care consideră că la baza comportamentului criminal se
află socializarea într-un sistem de valori ce conduce la violarea legii. Teza centrală este aceea
că “comportamentul criminal este învăţat prin interacţiunea – proces psihosocial – cu alţii
într-un grup familiar. Învăţarea include tehnicile comiterii actelor criminale plus motivele,
trebuinţele, raţionalizările şi atitudinile favorabile comiterii crimei”.
Principiile de bază ale asocierii diferenţiale pot fi sintetizate astfel:
1. Comportamentul criminal este învăţat
2. Comportamentul criminal este învăţat în interacţiune cu alte persoane în procesul
comunicării
3. Aspectul influenţial al învăţării comportamentului criminal apare în grupurile
sociale familiale
4. Când comportamentul criminal este învăţat, învăţarea include: a. tehnicile comiterii
crimei, b. direcţionarea specifică a motivelor şi atitudinilor

9
5. Direcţionarea specifică a motivelor şi tendinţelor este învăţat de la definiţiile
codului legal ca fiind favorabile sau nefavorabile
6. O persoană devine delincventă datorită excesului definiţiilor favorabile pentru
comiterea infracţiunii
7. Asociaţiile diferenţiale pot varia în frecvenţă, durată, intensitate şi prioritate
8. Procesul învăţării comportamentului criminal prin asociere cu patter-nurile
criminale şi necriminale implică toate mecanismele din orice tip de învăţare
9. Deşi comportamentul criminal este o expresie a nevoilor şi valorilor generale, el nu
este explicat prin intermediul acestora.
Teoriile învăţării sociale accentuează asupra interacţiunii dintre persoane şi mediu, în
vederea identificării condiţiilor, funcţie de care indivizii violează legea. Dezvoltarea unei
orientări particulare, criminale sau necriminale, reflectă acumulările dintr-o varietate de
situaţii. Patterson afirma: “copiii nu depăşesc faza comportamentului antisocial extrem: ei
rămân devianţi dacă nu sunt pedepsiţi. Copiii antisociali îşi educă propriii părinţi.
Comportamentele antisociale au în mod tipic un impact. Ele sunt foarte eficiente în educarea
adulţilor şi colegilor asemănători în sensul de a înceta să formuleze cerinţa”.
În cea mai mare parte, teoriile privind învăţarea socială sunt de orientare behavioristă,
comportamentistă, deoarece ele presupun ca principal mecanism condiţionarea instrumentală
bazată pe întărirea reacţiei de răspuns.
Pentru o adevărată condiţionare socială, Trasler listează următoarele aspecte:
1. Eficienţa condiţionării sociale va depinde de forţa reacţiei necondiţionate cu care
este asociată
2. Acolo unde există o relaţie puternică între copil şi părinţi, sancţiunea retragerii
aprobării va provoca anxietate
3. Relaţiile dintre copii şi părinţi sunt relaţii de dependenţăa dacă ele sunt: a.
exclusive, b. afective, c. stabile.
Albert Bandura formulează una dintre cele mai reprezentative teorii ale învăţării
sociale, considerând că în dezvoltarea diferitelor forme de comportament, intervin o serie de
mecanisme precum imitaţia şi modelarea. În cadrul schemei generale privind învăţarea socială
a comportamentului agresiv, Bandura evidenţiează: 1. originile agresiunii, 2. instigatorii
agresiunii, 3. regulatorii agresiunii. Din prima categorie fac parte: învăţarea observaţională,
performanţa, determinanţii structurali. Din a doua categorie fac parte: instigatorii, modelatorii,
tratamentul aversiv (care cuprinde: agresarea fizică, ameninţări verbale şi insulte),
persuadarea stimulativă. Din a treia categorie fac parte regulatorii agresiunii sau mecanismele
de întreţinere.
Teoriile etichetării sociale pleacă de la presupunerea că devianţa este creată de
etichetele folosite în societate în legătură cu anumite acte. Devianţa nu este bazată numai pe
calitatea actului, ci provine din reacţiile sociale asupra actului.
Tot în categoria teoriilor psihosociale includem şi concepţia lui Yablonski privind
autoconceptualizarea. Acest factor are mai multe rădăcini şi mai multe implicaţii. Copiii care
sunt maltrataţi fizic, sexual sau emoţional de către părinţi sunt înclinaţi să comită acte
delincvente.

II.2. Devianţa şi criminalitatea

II.2.1. Paradigme teoretice principale

De-a lungul timpului, sociologia devianţei şi cea a criminalităţii şi-au constituit o serie
de interpretări şi modele teoretice cu caracter modern, care, alături de cele cu caracter
tradiţional, fac parte integrantă din ansamblul teoretic al sociologiei “problemelor sociale”.

10
Paradigma funcţionalistă

Strâns legat de ideile organicismului şi evoluţionismului, susţinute în sociologia


europeană de A. Comte, H. Spencer, E. Durkheim ş.a., funcţionalismul cosideră că unitatea
fundamentală de analiză a sociologului este societatea şi nu individul, atât structurile, cât şi
funcţiile societale fiind considerate sisteme a căror interdependenţă asigură echilibrul
întregului ansamblu social.
Spre deosebire de concepţiile tradiţionale asupra devianţei, cu caracter biologist şi
psihologist, care localizau cauzele criminalităţii la nivelul indivizilor, paradigma
funcţionalistă a elaborat o interpretare de tip holistic, care caută sursele devianţei şi
criminalităţii la nivelul structurilor sociale deficitare. Holismul (de la engl. Whole) sugerează
ideea ireductibilităţii întregului la suma părţilor sale.
În domeniul sociologiei devianţei şi criminalităţii, funcţionalismul cunoaşte deplina sa
dezvoltare în deceniile cinci şi sase ale secolului al XX-lea, având ca reprezentanţi principali
pe Talcott Parsons, R. Merton şi Kingsley Davis.
Lui Talcott Parsons îi aparţine concepţia structural-funcţionalistă ce pleacă de la
presupunerea fundamentală că societatea este bazată pe o ordine normativă unanim acceptată
datorită consensului valoric stabilit între toţi membri societăţii. Astfel, omul este un individ
conformist, suprasocializat, dominat de structuri, care se supune atât presiunilor externe ale
mecanismelor instituţionalizate, cât şi presiunilor interne datorate socializării. Aceste presiuni
determină conformitatea indivizilor cu normele şi mijloacele instituţionalizate, aşa încât
devianţa apare doar ca o stare potenţială şi nu ca o realitate efectivă.
În această concepţie este explicată mai degrabă conformitatea decât devianţa. În
interpretarea parsonsiană, numai boala este acceptată ca tip de devianţă legitimă, întrucât
individul bolnav este scutit de rolurile, obligaţiile, responsabilităţile pe care ar trebui să le
îndeplinească în mod normal în viaţa socială.
Concepţia lui Parsons s-a constituit într-o ideologie conservatoare, într-o sociologie a
establishment-ului, a statu-quo-ului, care justifică structurile şi funcţiile societatii şi, prin
urmare, cei care au continuat concepţia structural-funcţionalistă au încercat să amelioreze
caracterul conservator al acestei concepţii, propunând o serie de modificări.
R. Merton, spre exemplu, a procedat la o codificare ştiinţifică a postulatelor
funcţionalismului pe care a denumit-o “paradigma analizei funcţionale”.
Cele trei postulate universale ale funcţionalismului l-au transformat dintr-o concepţie
ştiinţifică într-una ideologică:
a) postulatul unităţii funcţionale – toate activităţile sociale şi toate elementele culturale
sunt funcţionale în mod pozitiv pentru sistem. R. Merton critică această idee, întrucât într-o
societate pluralistă, postulatul unităţii funcţionale bazat pe consens deplin e contrazis de
marea diversitate a sistemelor normative, care apreciază în mod diferit caracterul funcţional
sau disfuncţional al unei acţiuni. Din punct de vedere ştiinţific, susţine Merton, noţiunea de
disfuncţie nu este echivalentă cu imoralitatea, de unde se înţelege că devianţa poate avea
caracter funcţional pentru anumite grupuri sociale şi caracter disfuncţional pentru altele;
b) postulatul funcţionalismului universal – toate activităţile sociale şi toate elementele
culturale au, în mod universal, funcţia de a promova sau menţine sistemul. Merton subliniază
că există atât efecte funcţionale benefice pentru sistem, cât şi efecte disfuncţionale care îi
ameninţă echilibrul. Ambele efecte au un caracter manifest orientat ca atare, sau un caracter
latent, determinat de consecinţele involuntare ale unor acţiuni sociale, de unde rezultă că
acţiunile deviante pot fi consecinţa, fie a unor disfuncţii manifeste, fie a unor disfuncţii
latente;

11
c) postulatul indispensabilităţii funcţiilor – toate activităţile sociale şi toate elementele
culturale sunt indispensabile pentru unitatea funcţională a sistemului. Merton apreciază că pot
exista activităţi sau elemente ale căror funcţii lipsesc sau sunt îndeplinite de o serie de
alternative funcţionale cu caracter echivalent numite “substitute funcţionale”. Devianţa poate
fi astfel un substitut funcţional pentru actiunile anumitor grupuri sociale care nu pot accede la
succes, bunăstare economică sau poziţii privilegiate în societate, pe căi obişnuite.
Indiferent de versiunile sale, tradiţionale sau moderne şi de amendamentele aduse de
Merton, paradigma funcţionalistă este criticabilă, întrucât pleacă de la premisa eronată că
societatea este bazată pe consens valoric, ceea ce presupune, obligatoriu, că orice acţiune
deviantă subminează ordinea socială a sistemului social. În consecinţă, devianţa este apreciată
în mod exclusiv din punct de vedere al exigenţelor de ordine şi nu al motivaţiilor personale
ale indivizilor.
În pofida criticilor, funcţionalismul sau structural-funcţionalismul are o permanenta
vitalitate, supravieţuind în sociologia contemporană.

Paradigma conflictului social

Preluând de la Marx şi de la Wright Mills ideea că nu consensul social, ci conflictul


reprezintă principala condiţie a ordinei sociale, punând în competiţie grupuri sociale lipsite de
resurse economice cu cele care beneficiază din plin de acestea, teoreticienii conflictului, între
care se numără Lewis Coser, Ralf Dahrendorf, John Rex s.a., au adus în sprijinul acestei teze
următoarele argumente:
a) ordinea socială este emanaţia puterii şi nu a consensului social, asa cum susţine
Parsons, însă cel mai important aspect al ordinei sociale, este reprezentat de conservarea
puterii prin intermediul instituţiilor de control social (Ralf Dahrendorf);
b) sistemul social trebuie considerat numai în raport cu situaţiile conflictuale existente,
de la tranzacţiile specifice concurenţei de piaţă până la violenţa manifestă, situaţii ce tind să
producă o societate pluralistă, definită de clasele sociale ale căror interese explică acţiunile
membrilorm(John Rex);
c) conflictele sociale au şi un rol pozitiv, contribuind la creşterea ajustărilor între
grupurile sociale, permiţând menţinerea lor şi prevenirea retragerii unor indivizi din cadrul lor
(L.A.Coser).
În sociologia devianţei, paradigma conflictului social a fost dezvoltată ca urmare a
criticismului radical din sociologia americană a deceniului şapte, care a desfăşurat ample
dezbateri asupra inegalităţii sociale. Printre reprezentanţii cei mai semnificativi ai paradigmei
conflictului în sociologia devianţei se numără Richard Quinney, Paul Walton, Anthony Platt,
Austin Turk ş.a.
Richard Quinney consideră că legea este instrumentul clasei dominante şi apreciază că
sistemul juridic capitalist are ca scop transformarea oricărei conduite care ameninţă
privilegiile şi proprietatea claselor favorizate într-un comportament ilegal. Quinney a efectuat
o tipologie a crimelor (infracţiunilor) în funcţie de diferenţele de putere existente între clasele
dominante şi cele defavorizate:
a) crime “prădalnice”, printre care se numără spargerile, tâlhăriile (jafurile), comerţul
cu droguri şi contrabanda, comise de către indivizii fără resurse în scopul asigurării necesităţii
de supravieţuire într-un mediu dominat de inegalitate socială;
b) crime cu caracter particular, între care pot fi menţionate omorul, atacul înarmat şi
violul, săvârşite, mai ales, de acei indivizi care sunt abrutizaţi de condiţiile dure ale
capitalismului;

12
c) crime de rezistenţă (opoziţie), printre care actele clandestine de sabotaj economic şi
munca făcută de mântuială, caracterizează clasa muncitoare, care alege aceste mijloace pentru
a se împotrivi capitalismului;
d) crime de dominare, comise de către corporaţii, printre care fixarea artificială a
preţurilor, încălcarea legislaţiei financiare, poluarea mediului etc., care au ca scop menţinerea
sistemului existent;
e) crime ale puterii executive (acte de corupţie), săvârşite în diferite scopuri, toate
având ca motivaţie menţinerea poziţiilor de putere, prestigiu şi bunăstare materială.
Teoreticienii conflictului apreciază ca, în toate formele ei, devianţa a devenit un
răspuns adaptativ la condiţiile de viaţă ale capitalismului contemporan, iar sancţionarea ei are
loc în funcţie de poziţia de clasă, urmărind ordinea socială inegalitară a sistemului social.

Paradigma interacţionismului simbolic (Teoria “etichetării”)

Societatea americană a intrat în ultimele decenii într-o fază de dezvoltare care vizează
o reîntoarcere la tradiţiile europene şi, în primul rând, la modelul teoretic weberian cu privire
la semnificaţiile acţiunii umane. Această schimbare de perspectivă se poate sintetiza în
următoarele idei:
a) respingerea presupunerilor prealabile şi a definiţiilor făcute situaţiilor sociale prin
scheme apriorice;
b) luarea în considerare a lumii subiectivităţii umane pentru a da acţiunii actorului
social un sens pe baza căruia să se poată interpreta motivaţiile actului de conduită comunicat
şi orientat în raport cu conduitele celorlalţi;
c) considerarea lumii sociale ca o “scenă” a întâlnirii dintre experienţe şi semnificaţii
particulare şi refuzul de a mai considera această lume un univers cantitativist dominat de
proprietăţi şi legi invariabile;
d) adoptarea metodei fenomenologice ca fiind singura în măsură să evidenţieze
caracterul voliţional al activităţilor umane în lumea intersubiectivă a vieţii cotidiene;
e) plasarea sociologului în perspectiva actorului social care exercită acţiunea, adica
convertirea semnificaţiilor reale într-o lume alternativă celei cotidiene, care cuprinde
interpretarea interpretărilor subiective ale acţiunii.
Adoptarea unei asemenea perspective interpretative a permis constituirea mai multor
curente cu caracter fenomenologic:
• teoria schimbului (exchange theory), elaborată de George Homans, Peter Blau
şi Robert Emerson, a interpretat comportamentul uman ca fiind produsul unui “schimb” de
bunuri materiale şi spirituale între protagoniştii acţiunii sociale;
• interacţionismul simbolic, schiţat iniţial de George H.Mead şi fundamentat
ulterior de Herbert Blumer şi discipolii săi, printre care Erving Goffman, Howard S.Becker,
Anselm Strauss, Edwin Lemert s.a., a pecat de la ideea că faptele sociale sunt rezultatul
proceselor de interacţiune între participanţii la lumea cotidiană a simbolurilor şi
semnificaţiilor reciproc împărtăşite, în care totul se negociază, neexistând nimic
predeterminat sau prestabilit;
• etnometodologia, reprezentată de Harold Garfinkel, Jack Douglas şi Erving
Goffman, şi-a propus să înlăture bariera artificială dintre cunoaşterea ştiinţifică şi cea comună,
aşa încât sociologii să efectueze o descriere a vieţii cotidiene identică cu cea a actorilor sociali
înşişi.
Toate aceste orientări au determinat deplasarea preocupărilor sociologilor de la
aspectele deterministe ale acţiunii (de ce au loc acestea?), la aspectele ei fenomenologice
(cum poate fi descrisă sau interpretată aceasta?), orientându-i spre investigarea vieţii cotidiene
a micilor comunităţi alcătuite din grupuri de devianţi şi marginali: toxicomanii, în special

13
fumătorii de marijuana (H.S. Becker), bolnavii mental, internaţi în spitale psihiatrice (E.
Goffman), delincvenţii (Edwin Lemert) etc.
Orientările fenomenologice şi-au adus o contribuţie de seamă în domeniul sociologiei
prin următoarele idei:
• lumea devianţilor (out-sider-ilor – H.S. Becker) este similară celei
convenţionale, normele şi valorile subculturilor deviante găsindu-şi corespondent în valorile
ce definesc societatea convenţională;
• nici un act nu este deviant prin el însuşi, ci este definit ca atare numai ca
urmare a interacţiunilor sociale în cursul cărora indivizii reacţioneaza faţă de conduitele altor
indivizi, care nu seamănă cu ale majorităţii, etichetându-le ca fiind deviante.
Această idee s-a concretizat în aşa-numita teorie a “etichetării” (labeling theory),
susţinută, între alţii, de Howard S. Becker, Edwin Lemert, Kai Erikson, Erving Goffman,
Thomas Scheff ş.a.
Problema fundamentală a acestei teorii constă în aflarea unui răspuns la întrebarea “de
ce (cum) o anumită conduită este desemnată ca fiind deviantă?”, însă sinteza teoriei etichetării
necesită câteva enunţuri:
a) împărţirea oamenilor în indivizi normali şi indivizi devianţi nu poate fi susţinută,
întrucât toţi oamenii, într-un moment sau altul al vieţii lor, încalcă normele sociale;
b) majoritatea acestor cazuri de încălcare a normelor sociale nu este detectată de către
agenţii de control social şi este denumită “devianţă primară”;
c) calificarea unui act ca fiind deviant depinde de reacţia societăţii faţă de încălcarea
normelor, de imprejurările în care se produc aceste abateri şi de categoriile de indivizi
desemnaţi ca devianţi;
d) din punctul de vedere al devianţilor înşişi, conduita lor este perfect normală (este
“aşa cum trebuie să fie” în sensul postulat de E. Durkheim). Abia după ce are loc procesul de
etichetare din afară, apare devianţa ca atare, denumită “devianţă secundară”. Indivizii
etichetaţi ca devianţi adoptă o conduită conformă cu această etichetă, căutând compania unor
persoane care au aceeaşi identitate şi împărtăşesc acelaşi stil de viaţă;
e) procesul de etichetare este realizat de către agenţi de control social care au puterea
de a stigmatiza, de a supune pe indivizii nonconformişti unui ritual de degradare, de a-i
sancţiona şi de a-i obliga să se resocializeze pentru a reveni la identitatea considerată
“normală” de către societate.
Ca orice concepţie fenomenologică, teoria etichetării are şi limite:
- reduce explicaţia sociologică la o simpla interpretare de semnificaţii, ignoră
determinantele structurale ale conduitelor umane;
- identifică devianţa cu anormalitatea, ignorând faptul că devianţa este un fenomen
social, iar anormalitatea este un fenomen psihopatologic;
- ignoră cauzele primare ale devianţei în favoarea consecinţelor secundare determinate
de etichetare;
- nu ia în considerare devianţa cu caracter secundar sau nedetectat, cum sunt actele de
corupţie a acelor care deţin puterea, care de cele mai multe ori nu sunt nici stigmatizate, nici
etichetate.
Teoria etichetării a avut un impact puternic asupra mişcării de umanizare a mediilor
carcerale, prin semnalarea pericolelor instituţionalizării, ale dependenţei prelungite faţă de
instituţiile de control social (mai ales în cazul deţinuţilor infractori sau al pacienţilor din
spitalele de psihiatrie) şi a oferit, totodată, o descriere mai adecvată a modului de desfăşurare
a unor “cariere deviante” determinate de mecanismele etichetării.

Orientari fenomenologice în domeniul criminologiei şi penologiei

14
Tezele fenomenologice au dat naştere în deceniul şapte unui nou model de teoretizare
a fenomenelor de infracţionalitate şi bolilor psihice, model aplicat în criminologie pentru a
descrie cu precădere relaţiile între “stigma” (eticheta) ataşată individului criminal şi evoluţia
ulterioară a conduitei sale infracţionale, în direcţia recidivării faptelor pentru care a fost
incriminat.
Ratele înalte de recidivism al actelor criminale evidenţiază faptul că tratamentul
corecţional aplicat în locurile de detenţie nu face altceva decât să întărească comportamentul
criminal şi, fiind departe de a îndeplini funcţia de sancţiune, intimidare şi reabilitare,
închisoarea devine un gen de “şcoală” pentru infractori care învaţă noi tehnici ale crimei.
Sociologi, cum ar fi Jack P.Gibbs, Don Brown sau Maynard L. Erikson, au arătat că
există o corelaţie pozitivă între severitatea pedepsei şi recidivarea infracţiunilor comise,
adeziunea faţă de normele şi valorile subculturilor criminale fiind mai puternică decât
ameninţarea aplicării unor sancţiuni.
O serie de cercetări întreprinse asupra tinerilor delincvenţi au evidenţiat faptul că 80%
dintre cei care au săvârşit delicte cu caracter grav au devenit, ulterior, infractori adulţi cu
conduite criminale structurate şi persistente.
Erving Goffman consideră închisorile ca fiind “instituţii totale” care îşi asumă
responsabilitatea deplină pentru toate aspectele de viaţă ale indivizilor privaţi de libertate. “O
instituţie totală, sublinia Goffman, poate fi definită ca un loc de rezidenţă şi de muncă în care
un mare număr de indivizi, care au o situaţie identică, fiind despărţiţi de societatea
exterioară pentru o perioadă de timp apreciabilă, duc împreună un ciclu de viaţă îngrădită şi
administrată în mod formal. Închisorile servesc ca un exemplu clar în această privinţă,
permiţându- ne să apreciem că ceea ce se întâmplă într-o închisoare poate fi găsit şi în
instituţiile ale căror membri nu au încălcat nici o lege”, adică în aziluri pentru bătrâni,
orfelinate, spitale psihiatrice, şcoli militare, lagăre de concentrare etc.
Atât Erving Goffman, cât şi Bruce Jackson au arătat ca resocializarea membrilor
instituţiilor totale presupune privarea de fostele lor statusuri şi supunerea la un tratament
restrictiv, vizibil în programul disciplinar, tăierea părului, portul aceleiaşi uniforme ş.a., în
raport cu normele, valorile şi stilul de viaţă al instituţiei respective.
Alături de cultura oficială a instituţiei există o cultură paralelă, “azilară”, care constă
în norme şi mijloace specifice rezistenţei controlului oficial, în favoarea menţinerii ajutorului
reciproc între membri.
Bruce Jackson observa ca “un penitenciar este similar unui lagăr de concentrare:
oficialii reprezintă inamicul, iar deţinuţii constituie prizonierii”.
Există şi un alt aspect important care caracterizează viaţa în instituţiile totale, subliniat
de criminologii fenomenologi, şi anume dependenţa indivizilor internaţi de stilul de viaţă şi de
constrângerile culturii instituţionale şi lipsa capacităţii de revenire la modul normal de
existenţă ce defineşte societatea exterioară.
Se dezvoltă astfel “personalităţi instituţionale”, care îşi găsesc identitatea şi afirmarea
numai în mediul organizaţional în raport cu care sunt în deplină securitate şi siguranţă.

II.2.2. Conceptul de personalitate în psihologia juridică

Personalitatea infractorului este studiată din perspectivă sinergetică implicând:


1. cercetarea clinică
2. examinările paraclinice
3. investigaţiile biogenetice
4. interpretarea neurofiziopatologică
5. cercetarea sociologică

15
6. cercetarea medico-legală.
O asemenea abordare a studierii comportamentelor deviante va permite:
1. aprecierea corectă asupra stării psihice a personalităţii deviante
2. determinarea trăsăturilor esenţiale ale personalităţii analizate din perspectivă
sinergetică
3. natura şi evoluţia tulburărilor care au însoţit sau precedat săvârşirea actului
4. aprecieri asupra periculozităţii trăsăturilor de personalitate şi a tulburărilor de
comportament.
Personalitatea infractorului, determinată complet şi temeinic, este fondul pe care
trebuie să se încrucişeze funcţiile acuzării şi apărării, pentru că, în ultimă analiză, pedeapsa
este impusă infractorului iar efectele sale sunt condiţionate de această personalitate.
Elementele pozitive ale personalităţii vor putea conduce către o pedeapsă mai blândă, pe când
cele negative vor trebui înfrânte printr-o pedeapsă mai aspră. Există şi situaţii în care
pedepsele sunt insuficiente, acestea generând fenomenul recidivei sau obişnuinţei
infracţionale.
Personalitatea se caracterizează prin următoarele trăsături:
- unitatea şi identitatea sa, care realizează un tot coerent
- vitalitatea
- conştientizarea, ca proces prin care individul îşi făureşte reprezentarea mentală a
tuturor activităţilor sale
- raporturile individului cu mediul ambiant şi reacţiile la mediu în vederea reglării
comportamentului.
Personalitatea se prezintă sub forma unei piramide biotopologice a cărei bază e
formată de ereditate, cele patru suprafeţe fiind formate din amprenta morfologică, de
temperament, caracter şi inteligenţă. Vârful piramidei constituie sinteza globală a
personalităţii.
Jean Pinatel condideră că, în comportamentul criminal, “trecerea la act” constituie
momentul decisiv. Condiţiile trecerii la act sunt comandate de un nucleu al personalităţii ale
carui componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă.
Pinatel pune un accent deosebit asupra faptului că nucleul personalităţii criminale nu
este un fapt dat, ci o rezultantă; ceea ce permite distingerea nedelincventului de delincvent
este aptitudinea, mai mult sau mai puţin pronunţată, de trecere la act. Este esenţial să se
studieze personalitatea.
În analiza personalităţii, se disting două planuri: planul componentelor personalităţii şi
planul tipurilor de personalitate.
Componentele biopsihologice cuprind toată zestrea nativă a individului. Calităţile şi
deficienţele majore ale organismului îşi pun amprenta în mod hotărât asupra personalităţii.
Temperamentul constă în acele caracteristici formale care se referă la modul cum se
desfaşoară viaţa psihică a individului. Termenul românesc cel mai apropiat este “fire”.
Înzestrarea aptitudinală a personalităţii se referă la abilitatea naturală de a dobândi
cunoştinţe, ori la îndemanări de ordin general sau special. Inteligenţa, de exemplu, este
considerată a fi o aptitudine generală.
Componentele bilogice se dezvoltă şi acţionează în condiţiile existenţei şi ale acţiunii
concomitente ale componentelor sociale.
Componentele sociale se referă la efectele acţiunii unor agenţi de natură socio-
culturală traduse în structuri achiziţionate care, pe măsura consolidării lor, devin forţe
motrice, chiar motive care modelează comportamentul.
Trăsăturile personalităţii sunt considerate ca fiind variabile. Ele evoluează în cursul
vieţii individului, pentru că el este în permanentă interacţiune cu mediul social şi cu cel fizic,
în continuă transformare.

16
Tipuri de personalitate

În concepţia lui Jung, există două tipuri extreme:


1. Extravertitul tipic-sociabil, cu mulţi prieteni, vesel. Sentimentele sale nu
sunt, însă, sub control riguros, iar în genere, extravertitul nu este întotdeauna
o persoană demnă de încredere.
2. Introvertitul tipic este o persoană liniştită, retrasă, care preţuieşte mai mult
bunurile decât oamenii. Îşi controlează foarte strâns sentimentele şi este în
general un om de încredere, care pune mare preţ pe valorile etice.
Între aceste două tipuri se plasează tipul intermediar (ambivert) care are caracteristici
din ambele tipuri extreme.

Tipologia şi caracterizarea infractorilor

1. În funcţie de gradul de conştientizare şi control al comportamentului


criminal: infractori normali şi anormali
2. În funcţie de tentinţa de repetare a acţiunilor criminale: infractori recidivişti
şi infractori nerecidivişti.
Unii autori propun diferenţierea între recidiviştii reali şi cei formali. Primii sunt
caracterizaţi ca indivizi pentru care infracţiunea constituie expresia modului de viaţă
antisocial. Cei formali se caracterizează printr-o viaţă ordonată, o activitate mai mult sau mai
puţin corectă, cea de-a doua infracţiune, care-i transformă în recidivişti, fiind întâmplătoare.
3. În funcţie de gradul de pregătire infracţională: infractori ocazionali şi
infractori de carieră.
Criminalii de carieră sunt, de obicei, formaţi şi socializaţi în direcţia comiterii crimei.
Yablonski arată trăsăturile esenţiale ale criminalului de carieră:
1. crima este mijlocul sau principal de asigurare a traiului
2. criminalul îşi formează deprinderi tehnice şi modalităţi de acţiune
folositoare pentru comiterea infracţiunii
3. îşi dezvoltă atitudini favorabile pentru infracţiune
4. debutează cu calitatea de copil delincvent
5. se aşteaptă să petreacă o parte din viaţa sa în închisoare, considerând acest
lucru ca fiind normal
6. de obicei, este “normal” din punct de vedere psihologic.
Yablonski diferenţiază patru categorii de criminali:
1. criminali socializaţi – prezintă tulburări emoţionale şi devin criminali în
urma impactului contextului social în cadrul căruia învaţă reguli şi valori
deviante;
2. criminali neurotici – comit acte infracţionale datorită compulsiunilor
neurotice;
3. criminali psihotici – sunt indivizi cu dezordini severe ale personalităţii, care
au o percepţie complet distorsionată asupra societăţii şi lumii din jurul lor.
Spre deosebire de criminalii socializaţi, ei nu-şi planifică crimele.
Personalitatea psihotică se dezvoltă treptat distrugând componente
structural-funcţionale ale vieţii psihologice de bază;
4. criminalii sociopaţi – sunt caracterizati printr-o personalitate egocentrică.
Sociopatul prezintă următoarele caracteristici:

17
1. farmec superficial şi o bună inteligenţă
2. absenţa iluziilor şi ale altor semne ale gândrii iraţionale
3. absenţa nervozităţii sau a fenomenelor psihoneurotice
4. instabilitatea
5. evitarea adevărului
6. lipsa remuşcării sau a ruşinii
7. comportamentul antisocial, motivat
8. judecată săracă şi eşecul în a învăţa din experienţă
9. egocentrismul patologic şi incapacitatea de a iubi
10. încărcătură emoţională foarte săracă a relaţiilor afective, indiferenţă în
relaţiile interpersonale generale
11. tendinţe suicidare rare
12. viaţă sexuală defectuos integrată
13. eşec în a urma o anumită cale sau un anumit drum în viaţă.

18
III. VICTIMA ŞI VICTIMOLOGIA

III.1. Rolul victimei în comiterea infracţiunii

Prin victimă înţelegem “orice persoană umană care suferă direct sau indirect
consecinţele fizice, materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale”. Victima
este persoana care fără să-şi fi asumat conştient riscul, deci fără să vrea, ajunge să fie jertfită
în urma unei acţiuni sau inacţiuni criminale. Din punct de vedere istoric rădăcinile academice
ale victimologiei sunt legate de o serie de lucrări apărute în perioada anilor 1940-1950. Printre
primii oameni de ştiinţă care s-au considerat ei inşişi victimologi se numără: Mendelsohn care
a examinat rezistenţa victimelor violului; Von Hentig care s-a ocupat de vulnerabilitatea
presupusă a unor categorii de indivizi, cum ar fi cei foarte tineri, cei foarte bătrâni sau cei cu
tulburări mentale; Wolfgang, care a studiat unele categorii de indivizi, luând în atenţie factori
precum vârsta, sexul, rasa etc., ale căror acţiuni au contribuit la moartea lor violentă. Începând
cu anul 1970, victimologia devine tot mai mult o arie de specializare.
Deşi există multe aspecte ce ţin de relaţia infractor-victimă de care se interesează
victimologii, cel mai important dintre ele se referă la faptul dacă victimele pot sau nu să
împartă într-o anumită măsură responsabilitatea cu infractorii ce comit acte de natură
antisocială împotriva lor. Introducând noţiunea de “victimă activantă” Hans von Hentig
ajunge la concluzia că, direct sau indirect, şi victima poarta o parte din vină în desfaşurarea
acţiunii infracţionale. Mendelsohn introduce conceptul de “potenţial de receptivitate
victimală”, care înseamnă gradul de vurnerabilitate victimală a unui individ, acesta fiind
condiţionat de o multitudine de factori precum: vârsta, sexul, aspect bio-constituţional,
pregătire socio-culturală, IQ, caracteristici psihocomportamentale. De exemplu, neglijenţa,
superficialitatea pot corela cu valori crescute ale nivelului vurnerabilităţii victimale.
Pe linia posibilităţilor de evaluare şi măsurare unii autori şi-au exprimat speranţa că va
fi posibil să se calculeze indexul vulnerabilităţii în vederea prezicerii posibilităţii ca un
individ dat să devină victima unei anumite categorii de infracţiuni.
Gradul de vulnerabilitate victimală poate fi precizat prin intermediul a două categorii
de factori:
a) factori personali (retardaţi mintal, handicapaţi fizic, minori, femei etc.);
b) factori situaţionali (de exemplu, turiştii constituie un grup vulnerabil, infractorii
atacându-i fără teamă, ştiind că datorită unor consideraţii legate de timp, bani etc., puţini
dintre aceştia sunt dispuşi să participe la rezolvarea cazurilor de către sistemul judiciar.

III.2. Tipologia în victimologie

Încercările de clasificare a victimelor se lovesc de o multitudine de greutăţi care pot fi


sistematizate astfel:
1. marea diversitate a infracţiunilor şi, deci, a categoriilor de victime;
2. practic, victimele aparţin tuturor categoriilor de variabile: vârstă, sex etc.;
3. diferenţe mari interindividuale în grupurile de victime în ceea ce priveşte
responsabilităţile şi rolul jucat în comiterea infracţiunii.
Cu toate acestea, diverşi autori s-au străduit să realizeze clasificări în funcţie de o serie
de criterii. Un prim criteriu îl poate constitui categoria infracţională în urma căreia o persoană
sau mai multe sunt victimizate. Astfel, putem diferenţia: victime ale infracţiunii de omor, de
viol, de furt, de tâlhărie etc.
Folosind relativ aceleaşi criterii, Karmen diferenţiază următoarele categorii de
victime:

19
1. copii dispăruţi
2. copii maltrataţi fizic şi sexual
3. persoane în vârstă – victime ale crimei
4. femei maltratate
5. victime ale atacului sexual
6. victime ale şoferilor în stare de ebrietate.
Cele mai multe clasificari iau în atenţie criteriul privind gradul de implicare şi de
responsabilitate a victimelor în comiterea infracţiunii. Mendelsohn diferenţiază următoarele
categorii:
1. complet inocent
2. având o vinovăţie minoră
3. la fel de vinovat ca şi infractorul
4. mai vinovat decât infractorul
5. având responsabilitate totală în comiterea infracţiunii
6. stimulant sau confabulator
După acelaşi criteriu Fattah diferenţiază următoarele categorii:
1. nonparticipare
2. latent
3. provocator
4. participant
5. fals
Lamborn evidenţiază următoarele categorii, subliniind în special, tipurile de
“întâlnire” victimă-infractor:
1. iniţiere
2. facilitare
3. provocare
4. comitere
5. cooperare
6. instigare
Părintele victimologiei, Henting, conturează 13 categorii de victime:
1. victime nevârstnice (rapier, utilizarea drept complici la diferite infracţiuni, abuzul
sexual)
2. femeile (infracţiuni de ordin sexual sau acţiuni infracţionale motivate material)
3. vârstnicii
4. consumatorii de alcool şi stupefiante
5. imigranţii
6. minorităţile etnice
7. indivizii normali, dar cu o inteligenţă redusă
8. indivizii deprimaţi
9. indivizii achizitivi (cei care urmăresc să profite şi să-şi mărească bunurile)
10. indivizii destrăbălaţi şi desfrănaţi
11. indivizii singuratici
12. chinuitorii
13. indivizii “blocaţi” şi cei “nesupuşi”. Individul blocat este cel încurcat în tot felul
de categorii, iar în categoria celor nesupuşi intră aceia care, atacaţi fiind, nu se lasă lesne
victimizaţi.
Karmen împarte victimele în două categorii:
a) victime acuzate
b) victime apărate

20
În prima categorie intră acele cazuri de victime împotriva cărora sunt dovezi că ele
împart răspunderea în forme diferenţiate cu infractorul. Tipurile de comportamente de care
pot fi făcute vinovate victimele sunt cele de facilitare, precipitare şi provocare. În a doua
categorie intră acele victime împotriva cărora nu exista nici un fel de dovadă sau argument ca
ar avea vreo vină sau ar fi avut vreo legătură cu infractorul înainte de comiterea infracţiunii.
Acuzarea victimei poate apărea în triplă ipostază:
a) ca o explicare individualistă pentru problemele sociale. Aşa cum criminalii sunt
condamnaţi pentru încălcarea legii, tot aşa şi victimele trebuie să răspundă pentru
comportamentul lor dinaintea şi din timpul incidentului.
b) ca proces psihologic. Acuzarea victimei poate rezulta din credinţa accentuată într-o
lume justă. Lucruri şi întâmplări rele apar numai pentru persoane rele. Indivizii care cred că
lumea reală este o lume dreaptă nu vor să găsească greşeli victimelor dacă ele pot să şi le
repare.
c) ca un mod de a vedea al infractorilor. Delicvenţii juvenili consideră în mod
frecvent victimele lor potenţiale ca având trăsături negative, neutralizând astfel orice
sentiment al vinovaţiei.
Două perspective pot fi diferenţiate în cadrul apărării victimei:
a) prima este blamarea criminalului. Apărarea victimei, cuplată cu acuzarea victimei,
este postulată pe doctrina responsabilităţii personale pentru conduita delictuală, dar această
responsabilitate revine numai făptuitorilor;
b) a doua formă de apărare vizează acuzarea sistemului. Rădăcinile problemei crimei
sunt de găsit în instituţiile de bază pe care este construit sistemul social.
Încercând să aplice această diferenţiere a apărătorilor şi acuzatorilor victimei, Karmen
ajunge la concluzia că apărătorii victimei sunt uneori acuzatorii victimei; indivizii nu-şi
menţin o poziţie fixă, rigidă. Când este luat în consideraţie întregul scop al criminalilor şi
victimelor, fiecare blamează anumite victime şi le apără pe altele.
Stephen Schafer diferenţiază următoarele 7 categorii de vitime:
1. victime care anterior faptului infracţional nu au avut nici o legătură cu făptaşul;
2. victime provocatoare, sunt cele care, anterior victimizării lor, au comis ceva –
conştient sau inconştient – faţă de infractor;
3. victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorului. Este cazul persoanelor
care, prin conduita lor, influenţează răufăcătorii în a comite infracţiuni, deşi între ei nu a
existat niciodată nici o legătură (de exemplu, persoana care trânteşte portiera maşinii, dar uita
să o închidă);
4. victime slabe sub aspect biologic. Daca totuşi se pune problema vinovăţiei,
răspunderea revine în primul rând persoanelor care sunt obligate să le supravegheze;
5. victimele slabe sub aspect social sunt acele persoane care aparţin unor grupuri
minoritare etnice sau a unor religii neagreate de comunitate
6. victime autovictimizante sunt acele persoane care orientează agresiunea către
propria persoană. Drogomaniile, suicidul, cartoforia, sunt acele acte deviante sau chiar
criminale în care cel lezat joacă atât rolul de criminal cât şi pe cel de victimă
7. victime politice sunt persoanele care au de suferit datorită convingerilor lor politice.

21
III.2.1. Criminalii în serie

Criminalitatea în serie a preocupat de multă vreme funcţionarul public numit poliţist şi


opinia publică, atunci cand Poliţia a spus pe faţă că e vorba de un “criminal în serie”. Dar ce e
un criminal în serie? Din punctul de vedere al omului obişnuit, al “cetăţeanului “de pe stradă,
un criminal este o persoană care a ucis o altă persoană folosind mijloace foarte crude care au
dus la moartea acesteia. Criminalul în serie provoacă mai multe astfel de crime folosind
aceleaşi mijloace crude aproape de fiecare dată, uneori lăsând şi câte un indiciu la locul faptei.
Nu vom încerca să definim ştiinţific noţiunea de “criminal în serie”.
De cele mai multe ori ajung în închisoare, după ce au fost descoperiţi şi judecaţi, dar
mulţi rămân pe străzi, continuând să omoare oameni nevinovaţi de cele mai multe ori. În alte
cazuri omoară cu motivul că au fost surprinşi de alte persoane care trebuie şi ele suprimate. În
alte cazuri omoară pentru că li s-a cerut să omoare, în această categorie intrând teroriştii,
grupările separatiste de genul Hezbolah, ETA, IRA etc., grupările mafiote de genul La Piovra
– Caracatiţa în Italia,Yacuza în China etc.
Criminalul în serie ucide şi din motive psihologice. Nu de puţine ori specialiştii au
constat că o traumă din copilărie sau adolescenţă, care au marcat persoana respectivă pe viaţă,
a dus la producerea unor crime după aceeaşi tipologie.
Criminologii au ajuns la concluzia că ucigaşii în serie apar mai ales în oraşele mari,
dar nu exclud nici oraşele de provincie. Orice om de pe stradă, om obişnuit poate deveni ţinta
unui criminal în serie. Cel puţin aşa spun autorii “Enciclopediei ucigaşilor în serie” Brian
Lane şi Wilfried Gregg.
Pentru asasinul în serie, „motivul” crimei se află foarte bine şi adânc înrădăcinat în
psihicul său, încât victima trebuie să aparţină unui anumit gen, cum ar fi de exemplu, să poată
fi inclusă într-o categorie largă de persoane, ca femeile şi copiii, şi să se afle în locul
nepotrivit la momentul nepotrivit.
E adevărat, însă, că unii criminali în serie îşi selectează cu precizie victimele.
Complicaţiile se nasc atunci când, datorită incapacităţii unui criminal de a-i identifica pe
membrii grupului său de ţinte, acesta ajunge la atacuri cvasi-întâmplătoare. În ciuda afirmaţiei
că nu făcea decât să cureţe străzile de prostituate, Peter Sutcliffe primejduia viaţa tuturor
femeilor care se aflau întâmplător afară noaptea, atacând şi omorând o serie întreagă de
femei, chiar dacă nu erau prostituate.
Prin urmare, fiecare fiinţă umană poate deveni victima potenţială a unui asasin,
împotriva căruia nu există nici o armă de protecţie, întrucât şi mijloacele de investigare
tradiţionale, bazate pe motive bine determinabile, sunt lipsite de eficacitate.

III.2.2. Caracteristici ale criminalului în serie

Pentru a înţelege această frecvenţă a criminalilor în serie trebuie să observăm câteva


caracteristici, având în vedere că ucigaşul în serie are câteva trăsături aparte, din care vor fi
descrise doar principalele şase:
1. Crimele se repetă (“în serie”), petrecându-se cu frecvenţă mai mare sau mai
mică, adeseori crescând ca număr, după o perioadă de timp ce poate însemna chiar ani
de zile; ele continuă până când asasinul este prins, sau până când moare sau, la rândul
său, este ucis.
Definiţia de mai sus reprezintă tiparul fundamental al asasinului în serie. Este evident
că nu există vreun număr predeterminat de victime de la care asasinul devine criminal în
“serie” şi nici vreo frecvenţă stabilită a acestei activităţi macabre căreia i se aplică termenul
de mai sus. Spre exemplificare, am putea da cazul sud-africanului Ronald Cooper care, deşi a

22
ucis o singură dată înainte de a fi arestat, a dezvăluit în jurnalul său un program extensiv şi
planificat cu grijă de ucidere a copiilor.
Această predispoziţie este deseori recunoscută chiar de ucigaş. Mulţi dintre ei, după
ce au fost arestaţi, au mărturisit că ar fi continuat să ucidă dacă ar fi fost lăsaţi în libertate.
William Banin, “ucigaşul de pe autostradă” din California, i-a declarat unui ziarist, după
proces: „Nu mi-a pierit pofta de a ucide. Nu mă pot stăpâni să n-o fac”.
Pentru cei mai mulţi criminali în serie, actul crimei, dublat adeseori de abuz sexual şi
mutilare, constituie un motiv în sine. În plus, la fel ca în cazul stimulării prin alcool sau
droguri, „doza” e din ce în ce mai mare. Aşa cum un drogat nu se va vindeca niciodată de
patima lui dacă va avea acces liber la stimulent, tot aşa şi asasinul va continua în serie
îndeletnicirea sa oribilă până ce fie va muri, fie va fi omorât, sau până când va fi prins şi
înlăturat din societatea pe care o afectează.
2. La fel ca în cazul omuciderilor “normale”, crimele tind să se petreacă în relaţie
de unu-la-unu.
Forma cea mai comună de omucidere este incidentul singular, prin care o persoană e
omorâtă de o altă persoană. Convenţional, criminologia clasifică acest gen de omoruri în două
categorii:
1.“crima pasională”, comisă într-un moment de furie intensă sau de frustrare;
2. crima înfăptuită “cu sânge rece”, care se distinge printr-o premeditare atentă,
motivată adeseori de speranţa unui câştig personal.
Odată atins obiectivul propus (eliminarea soţului necredincios, de exemplu, sau a
deţinătorului unui obiect râvnit), nu există nici un motiv de a mai presupune că asasinul va
ucide din nou. Dintr-un studiu bazat pe statistica crimelor, se poate vedea că, în anul 1989, în
Anglia şi Ţara Galilor, o mare parte a omuciderilor au fost comise de persoane care se
cunoşteau cu victima. Există şi circumstanţe accidentale, în care un criminal în serie a ucis
mai mult de o persoană într-un incident, adesea fiind vorba de membri ai aceleiaşi familii, ca
şi de o infracţiune complementară, cum ar fi hoţia. Însă cel mai răspândit scenariu pentru
crima în serie, ca şi pentru omorul accidental, este cel pe cont propriu şi cu o singură victimă.
În mare măsură, motivele unui asemenea scenariu sunt evidente. În mod clar, e mai “sigur” să
lucrezi singur, în sensul că numai ucigaşul ştie despre crimă, şi trebuie să ucizi o singură
victimă, pentru că acest fapt reduce posibilitatea ca autorul crimei să primească o ripostă dură
sau ca victima să scape. Mai mult, caracterul individualist al criminalului în serie face
imposibilă situaţia în care el să fie capabil sau dornic de a-şi împărtăşi nevoile şi plăcerile
altcuiva. Această concluzie reiese, în conformitate cu statisticile, din faptul că el duce o viaţă
paralelă sub chipul unui salariat demn de încredere, onorabil cap de familie şi bun vecin.
Cu toate acestea surprinde frecvenţa cuplurilor, partenerilor şi grupurilor criminale
deşi, în acest caz, indivizii din care se compune perechea depind unul de altul. Şi, totuşi,
cerinţele de securitate pe care ucigaşul singuratic le simte ca fiind esenţiale, sunt satisfăcute.
Cuplurile ucigaşe
Sensul obişnuit se referă la o pereche bărbat-femeie, aproape întotdeauna împlicaţi
într-o relaţie sexuală, în care bărbatul este, în general, partea dominantă. Se observă un
fenomen interesant, şi anume că, în vreme ce ambii parteneri au, ca indivizi, înclinaţii
degenerate, “personalitatea lor combinată” se dovedeşte mortală doar atunci când sunt
împreună. Pentru acest fenomen francezii au expresia “folie a deux” (iluzie împărtăşită de
două persoane legate emoţional), iar psihologia – termenul Gestalt, conform căruia “întregul
organizat e mai puternic decât suma părţilor lui”.
Printre cele mai cunoscute cupluri ucigaşe se numără englezii Ian Bradly şi Myra
Hindley şi australienii David şi Catherine Birnei.
Partenerii

23
Noţiunea cuprinde cuplurile care nu se bazează pe relaţii sexuale. De obicei, după
arestare “partenerii” se acuză reciproc. Exemple sunt William Burke şi William Hare,
scoţieni care ciopârţeau cadavrele.
Grupurile ucigaşe
În orice discuţie pe tema grupurilor ucigaşe, se menţionează numele lui Charlie
Manson, deşi “familia” lui Manson nu e nicidecum un fenomen izolat. Cu toate că nu există
un model general, aşa cum s-ar putea descoperi printre cuplurile şi partenerii criminali,
grupurile s-au dovedit instrumente foarte eficiente ale crimelor multiple, persoanele
componente fiind unite, în cele mai multe cazuri, de un ideal comun creat de propriile lor
închipuiri. De fapt, adeseori, grupurilor ucigaşe li se poate aplica foarte bine acelaşi principiu
de folie a deux. Indivizii în sine pot fi incapabili de a comite o crimă dar, adunaţi sub aripa
unui grup cu o cauză comună şi un lider, pot fi cuprinşi de un val de “nebunie” colectivă.
3. Nu există – sau e foarte redusă – o conexiune între ucigaşi şi victimă,
persoanele implicate având foarte rar relaţii directe de rudenie.
Acest atribut al criminalilor în serie e, într-un sens, un fenomen de dată recentă: există
victime care au fost alese tocmai pentru că aparţin familiei asasinului, aşa cum se întâmplă în
cazul crimelor premeditate care urmăresc un câştig financiar.
Majoritatea acestor evenimente s-au petrecut într-o vreme când nici criminologia, nici
medicina şi nici arta investigaţiei nu erau atât de dezvoltate, încât cazurile de moarte suspectă
de atunci să fie încadrate la omor, cazuri care acum ar fi considerate omucideri evidente. Dat
fiind stadiul primitiv al diagnosticului medical de atunci, nu este surprinzător că Mary Ann
Cotton a putut să-şi ucidă câţiva soţi, şi toţi copiii vitregi, şi să obţină ca în dosare cauza
morţii să fie trecută “febra gastrică”.
Oricum, pe măsură ce tehnica de cercetare criminalistică şi comunicaţiile între poliţii,
ca şi înţelegerea gândirii criminale, au avansat, astfel de tipare clare victimă/motiv au devenit
tot mai dificil de mascat.
4. Cu toate că ar putea exista un “tipar”, sau un anume “tratament administrat
victimei”, crimele individuale din cadrul unei serii, dezvăluie rareori un motiv raţional
sau clar definit.
Avem de-a face, în principal, cu ceea ce se numeşte “explicaţie psihologică” a unei
crime în serie – motive care-şi au rădăcinile într-o capacitate restrânsă de a distinge binele de
rău, într-o incapacitate de a lua o decizie, într-o exacerbare a poftelor şi aşa mai departe. În
ciuda acestui fapt, individul este considerat responsabil de comportamentul său; într-adevăr,
una dintre cele mai şocante observaţii a fost aceea că asasinul în serie nu poate fi absolvit,
pur şi simplu, de faptele sale, ca un psihopat a cărui violenţă să fie pusă pe seama devierii lui
mintale. În mod frecvent, criminalul are o personalitate foarte bine organizată şi raţională şi,
adeseori, îşi planifică crimele cu mult timp înainte.
5. Creşterea vertiginoasă a mobilităţii în spaţiu, de la inventarea automobilului
încoace, dă posibilitatea criminalului ca, la dorinţa lui, să se mute repede dintr-un loc în
altul, adeseori înainte chiar de a i se fi descoperit crima.
Aşa cum absenţa mobilului face ca un poliţist să întocmească cu greu o listă de
suspecţi, tot astfel şi natura unei crime cu autor necunoscut face ca schimbul de informaţii
între forţele de poliţie să fie dificil. Acest lucru este valabil mai ales în Statele Unite unde, pe
lângă marea întindere a teritoriului, există o atitudine păgubitoare a multor poliţii statale care-
şi păzesc propriile teritorii. Până când nu apare un tipar special al crimei, e puţin probabil ca
asasinatele să fie comparate între ele, chiar dacă este vorba de state învecinate. Până atunci
însă, criminalul are suficient timp la dispoziţie ca să mai poată comite şi alte crime şi să se
afle deja într-un alt stat.
6. În mod obişnuit există un grad înalt de violenţă inutilă sau “exces de crimă”, în
cadrul cărora victima este supusă unor brutalităţi exagerate.

24
Motivul aceste brutalităţi are legătură cu mobilul crimei. Pentru o mare parte a
criminalilor în serie, actul în sine constituie întreaga motivaţie a omorului; ea nu este mijloc
de a obţine un alt sfârşit, ca în cazul jafului, unde esenţa unui succes al operaţiei este dată de
fugă. Apar multe situaţii în care victima e torturată încet, uneori timp de câteva zile, această
întârziere având drept scop mărirea duratei de plăcere a asasinului.
Există o legătură strânsă între fanteziile sado-sexuale şi crima în serie. Adesea acestea
sunt asociate cu dorinţa de a domina. Toate aceste motive presupun folosirea cu plăcere a
violenţei, mergând până la excese.
Din analize psihologice aprofundate s-a stabilit că asasinii în serie intră în patru mari
categorii sau “genuri”: Vizionarii, Misionarii, Hedoniştii şi Căutătorii de Putere.
Vizionarii
Această categorie include criminalii care acţionează ca răspuns la unele “voci” sau
alter ego-uri şi unde “instrucţiunile” primite servesc la justificarea şi legitimarea actului
crimei. De exemplu, convingerea lui Herbert Mullin – ratificată de voci şi de ceea ce el
denumea “mesaje telepatice” – era că, prin vărsare de sânge, el şi numai el putea evita un
seism catastrofal care ar fi distrus California. Din cauza naturii psihopatice a
comportamentului vizionarului, el ar aparţine unei categorii mai uşor de indentificat printre
concetăţenii comparativ sănătoşi la minte.
Misionarii
Este vorba de ucigaşii care “curăţă”, care acceptă o responsabilitate autoimpusă de a
îmbunătăţi calitatea vieţii şi de a elibera societatea de “elementele sale indezirabile”.
Victimele “vizionarilor” pot avea aproape orice ocupaţie, orice religie şi orice credinţă
politică, deşi în cele mai multe cazuri, grupurile ţintă sunt alese pentru că ele constituie
obiectul condamnării societăţii – practicantele prostituţiei, homosexualii şi minorităţile
rasiale. De exemplu, Billy Glaze, un nord-american cu sânge de indian, credea că toate
femeile indiene trebuie violate şi ucise. Carroll Cole executa “femeile libertine”.
Hedoniştii
Constituie o categorie complexă, care include genul de ucigaşi pentru care, în sens
larg, “plăcerea” este răsplata asasinatului. Se cunosc trei subgrupuri ale acestei categorii :
- Cei care ucid din voluptate ;
- Ucigaşii din emoţie ;
- Ucigaşii pentru câştig.
Căutătorii de putere
O complicaţie comună persoanelor cu un nivel slab al respectului de sine este dorinţa
de a deţine controlul asupra vieţii şi morţii altora într-un asemenea grad, încât se ajunge ca
aceasta să servească drept mobil intrinsec al crimei. Adesea este dificil ca ucigaşii pentru
putere să fie deosebiţi de grupul mai larg al ucigaşilor din voluptate, pentru care dominaţia
este, de asemenea, un motiv puternic.
Explicaţiile asupra comportamentului criminal se bazează pe factori biologici,
psihologici şi sociali. Explicaţiile biologice şi psihologice presupun că comportamentul
criminal rezultă din punerea în evidenţă a stărilor mentale şi psihologice care diferenţiază
criminalii de noncriminali. Explicaţiile sociologice caută să explice comportamentul criminal
în termeni demografici.
***
După explicaţia în detaliu a comportamentului criminal, vom argumenta acest comportament prin
descrierea activităţii unora dintre cei mai prolifici criminali în serie ca: Jack “Spintecătorul”, Andrei Cikatilo,
Gilles de Rais unul dintre cei mai vechi asasini în serie, acţionând pe la începutul secolului al cinsprezecelea,
Ramiro Artieda etc.

Jack “Spintecătorul”: Timp de trei luni, între sfârşitul lunii august şi până la începutul lunii noiembrie
1888, zona Whitechapel din cartierul de est al Londrei a fost martora unei serii de crime odioase – încă

25
nerezolvate. Asasinatele se caracterizau printr-o sălbăticie nemaiîntâlnită; fiecare dintre cele cinci victime – toate
prostituate – au fost atacate pe la spate şi tuturor li s-a tăiat beregata; în patru cazuri, corpurile au fost supuse
unei asemenea mutilări şi disecţii, cum numai o minte bolnavă sau un maniac sexual putea să-şi imagineze.
Durata acestui mister, care s-a transformat probabil în seria celor mai faimoase crime din lume, a dat
naştere unei biografii foarte ample.
Prima victimă a fost Mary Ann Nchols (zisă Polly), care a fost ucisă pe 31 august 1888, într-o vineri, pe
Buck’s Row. Raportul poliţiei din ziua următoare preciza: “Nu se cunoaşte o crimă mai brutală şi mai feroce ca
aceasta”. Pe 8 septembrie, a urmat “Întunecata Annie” Chapman de 47 de ani, care a fost asasinată cu cruzime pe
Hanbury Streeet. O crimă dublă s-a înregistrat duminică, 30 septembrie. Primul cadavru a fost găsit în jurul orei
unu noaptea, de un căruţaş ce se afla cu treburile lui în Berners Street: “Cadavrul aparţinea unei femei şi avea o
tăietură foarte adâncă în jurul gâtului, de la o ureche la cealaltă”. A fost identificată ulterior ca fiind “Lungana
Liz” Stride. În colţul de sud-vest al lui Mitre Square s-a găsit al doilea cadavru, cel al Catherinei Eddowes: “În
acest caz, victima era atât de desfigurată, încât identificarea a fost foarte dificilă; abdomenul îi fusese practic
smuls şi o parte din intestine scoase şi înfăşurate în jurul gâtului... Omorul era opera unei mâini de
profesionist...”
Ultima crimă şi cea mai îngrozitoare – pentru că Spintecătorul a avut timp suficient la dispoziţie – a
avut loc la 9 noiembrie: Mary Jane Kelly a fost ucisă în propria ei cameră din Miller’sCourt. Gâtul îi fusese
secţionat de jur-împrejur cu un cuţit, despărţind aproape capul de trup. Abdomenul îi fusese spintecat şi deschis
parţial, braţul drept şi sânii tăiaţi, ca şi capul ce atârna de trup ţinându-se numai de piele, nasul retezat, pielea de
pe frunte jupuită, gambele detaşate de picioare şi răzuite de carne. Abdomenul fusese tăiat cu un cuţit “adânc, în
cruciş”, măruntaiele din partea inferioară şi ficatul smulse. Interiorul corpului şi părţi din coaste lipseau, dar
ficatul, se spune, fusese plasat între picioarele bietei victime. Criminalul aşezase pe o masă carnea de pe coapse
şi de pe gambe, împreună cu sânii şi nasul, iar una din mâini o înfipsese în stomac.” (Illustrated Police News)
Cu aceasta, crimele au încetat şi au început controversele care aveau să dureze mai bine de un secol. În
ciuda uriaşului efort făcut de poliţia metropolitană, nu a fost găsită nici o dovadă concludentă pe care să se poată
sprijini acuzaţia de crimă, iar teoriile referitoare la identitatea lui Jack oscilau între probabil şi imposibil –
numărul teoriilor era identic cu cel al emiţătorilor. Câteva din cele mai importante ar fi următoarele:
Montague John Druin: un avocat ratat, care s-a aruncat în Tamisa în decembrie 1888. Faptul că moartea
lui a coincis cu încetarea crimelor din zona Whitechapel a constituit o dovadă incontestabilă pentru unii că el era
criminalul.
Severin Kloslowski (alias George Chapman): şi-a ucis trei neveste prin otrăvire, dar era puţin probabil
ca un criminal să-şi schimbe propriul modus operandi. Oricum, s-a înregistrat faptul că inspectorul-şef,
detectivul Frederick Abberline, însărcinat cu căutarea Spintecătorului, a observat că, la arestarea lui Chapman,
acesta ar fi spus: “În sfârşit, aţi pus mâna pe Jack Spintecătorul”. Mai târziu şi-a recunoscut spusele, dar a intrat
în mitologia consacrată Spintecătorului.
Dr. Roslyn D’Onston Stephenson, autor de lucrări consacrate esotericului şi magiei care, s-a sugerat, ar
fi înfăptuit crimele din East End ca ritualuri de magie neagră. “Misterul” s-a adâncit cu dispariţia lui, în 1904.
A.S.R. Prinţul Albert Victor, duce de Carence (nepotul reginei Victoria): scandalurile din familia regală
au fost întotdeauna publice şi aparenţele care înconjurau familia Clarence au dat naştere la numeroase teorii care,
mai mult sau mai puţin, aveau darul de a-l încrimina chiar pe duce. Cea mai speculată teorie a fost cea a
existenţei unei complicităţi între Sir William Gull, medicul de familie, actorul Walter Sickert şi vizitiul curţii, pe
nume John Netley. Potrivit acesteia, ei ar fi fost autorii asasinatelor pentru a preîntâmpina un scandal, care l-ar
fi implicat pe duce, cu o vânzătoare şi un copil nelegitim.
O altă teorie îl consideră ucigaş pe James Keneth Stephen, tutorele ducelui la Cambridge, homosexual
şi, aşa cum chiar el declarase, un duşman patologic al femeilor.
Dr. Thomas Neill Cream era al însuşi autor a numeroase crime, singura sa legătură cu Jack fiind faptul
că, înainte de a fi spânzurat, după cum spune legenda, ar fi rostit: “Eu sunt Jack...”, o confesiune tristă, curmată
brusc de nodul care s-a strâns în jurul gâtului său. De altfel, în timpul toamnei macabre în care s-au comis
crimele din Londra, Thomas Cream se afla într-o închisoare din America.
În plus, s-a mai sugerat şi că Jack ar fi putut fi Jill Spintecătoarea, o moaşă nebună sau o femeie odioasă
care provoca avorturi; sau poate era un evreu, un măcelar ritual, şi care nu ar fi reprezentat o privelişte
neobişnuită în East End, unde ar fi fost de aşteptat să poarte haine pătate de sânge şi un cuţit la fel? Într-adevăr,
s-au mai făcut referiri şi la un alt avreu, Kominski, care locuia în Whitechapel şi care fusese internat într-un azil,
în martie 1889.
Dar ceea ce ar trebui reţinut ar fi ipoteza unui scriitor, cum că Jack n-ar fi fost nici unul dintre cei
presupuşi, ci un ucigaş care va rămâne necunoscut şi nedescoperit.

Andrei CIKATILO: În 1978, prima lui victimă cunoscută, o adolescentă, a fost găsită moartă într-o
pădure de lângă Rostov, un port din sud-estul fostului U.R.S.S.. În urma acestei descoperiri, a fost trimis în faţa

26
plutonului de execuţie un cunoscut pervers sexual. Poliţiştii nu încetaseră să se tot felicite, când a fost găsit un
nou cadavru.
De-a lungul anilor care au urmat, lista celor care au dispărut s-a făcut tot mai lungă, iar descoperirile de
cadavre mutilate au tulburat cu regularitate viaţa paşnică a oraşului. La un moment dat, s-au descoperit opt
cadavre într-o singură lună. Ucigaşul proceda întotdeauna la fel. Cu un al şaselea simţ, dăruit animalelor de
pândă şi răufăcătorilor înnăscuţi, el îşi agăţa victimele dintre cei slabi şi vulnerabili, aflaţi la periferia societăţii,
cutreierând străzile şi gările în căutarea celor fără adăpost, cărora era puţin probabil să li se simtă lipsa, şi a
copiilor care mergeau singuri la şcoală.
În ciuda vânătorii declanşate de poliţia din Rostov până în Siberia, şi care era condusă de investigatori
pricepuţi, secondaţi de Moscova, autorităţile păreau neajutorate în faţa listei de atrocităţi comise. Acestea
începuseră să se extindă şi în statele învecinate, Ucraina şi Uzbekistan. Odată, poliţiştii au arestat un suspect.
Acesta s-a sinucis în închisoare în aşteptarea procesului, iar şirul crimelor a continuat să crească nestingherit.
În 1979, a fost ridicat un bărbat aflat într-o zonă împădurită izolată, dar acesta i-a convins pe poliţişti că
era un simplu vagabond. După ce i-au luat numele şi i-au notat semnele particulare, omul a fost lăsat să-şi vadă
de drum. Acelaşi bărbat a fost adus la interogatoriu 5 ani mai târziu, când a fost găsit în apropierea locului unei
crime, având în geantă o frânghie şi un cuţit. El a fost supus unui test sangvin care a demonstrat că grupa lui de
sânge diferea de cea descoperită în urma testelor făcute pe probele de spermă recoltate de la unele cadavre. Ca
atare, suspectul a fost eliberat imediat. El se numea Andrei Romanovici Cikatilo. Poliţia rusă nu avea cunoştinţă
de acele cazuri extrem de rare în care secreţiile provenind din diverse părţi ale corpului puteau avea grupe
serologice diferite. Cikatilo era unul din aceste cazuri.
Abia în noiembrie 1990 a început să se strângă laţul în jurul “Spintecătorului din Rostov”. Un ofiţer de
poliţie l-a oprit pe Cikatilo în plină stradă, deoarece a zărit pete de sânge pe faţa lui. Când a aflat că în acel timp
s-a petrecut o altă crimă în pădure, ofiţerul a raportat superiorilor săi incidentul cu petele de sânge. Cikatilo a
fost pus sub supraveghere. Pe data de 20 noiembrie, poliţiştii l-au văzut apropiindu-se de un tânăr într-o gară.
Cikatilo a mărturisit comiterea a nu mai puţin de cinzeci şi cinci de crime, deşi, aşa cum a recunoscut chiar el la
început, “s-ar putea să fi existat şi altele”.
Procesul acestui profesor, în vârstă de 54 de ani, fost director al uzinei de reparaţii a locomotivelor din
Rostov, a început în Rostov, într-o atmosferă sobră, la 14 aprilie 1992. În centrul sălii a fost construită o cuşcă
imensă cu bare metalice, pe post de boxă a acuzatului, în care a fost adus Cikatilo, legat cu lanţuri, ca un animal
sălbatic. Familiile victimelor l-au înconjurat, ţipând după sângele asasinului. Cele două volume de rechizitoriu
includeau 35 de victime copii – dintre care unsprezece băieţi şi optsprezece tinere femei.
După arestare, Cikatilo a fost supus unor controale psihiatrice minuţioase. Deşi el poate fi inclus în
mare în categoria ucigaşilor care acţionează din voluptate, cerinţa lui de bază pentru actul actul sexual se
împleteşte, printre altele, şi cu viziuni fantastice. Către sfârşitul primei săptămâni a procesului său, Cikatilo a
insistat să se adreseze Curţii. Pe lângă recunoaşterea încă o dată a vinei sale, el a relatat despre privaţiunile
suferite de mic în casa lui şi despre copilăria “groaznică” pe care a avut-o. El a mai povestit şi despre faptul că
fratele lui a fost mâncat de viu de ţăranii ucrainieni flămânzi, care fuseseră privaţi de hrană în urma colectivizării
forţate a lui Stalin. În finalul discursului său, Cikatilo a declarat: “Eu sunt o greşeală a naturii, o bestie”.
A fost condamnat la moarte prin împuşcare şi executat.

CHARLES MANSON&Co.: Manson şi aşa numita “familie” au creat valuri de groază în întreaga
Californie, stat care nu este tocmai neobişnuit cu crimele bizare şi criminalii în serie. Acele valuri de groază
aveau să se răspândească, curând după aceea, în toată lumea.
Fost puşcăriaş şi ratat fără nici o perspectivă, Manson îşi domina discipolii de aceeaşi calitate cu un
amestec de filosofie biblică denaturată şi texte ale formaţiei Beatles, tendenţios interpretate. Acestea, combinate
cu atracţia sexuală şi magnetismul pe care îl exercita asupra membrilor de sex femeiesc al “familiei” sale, au
asigurat controlul fizic şi spiritual complet al lui Manson asupra grupului.
Primele crime despre care s-a aflat prin mass-media au avut loc în vara anului 1969, pe când “familia”
se afla într-un ranch părăsit, utilizat pentru filmări cinematografice, proprietate a lui George Spahn. Aici şi-a
organizat “Armada de uscat”, o flotă de transportoare blindate pentru teren nisipos, care urmau să-i protejeze pe
membrii gospodăriei sale pe durata a ceea ce el numea “Helter Skelter”. Este caracteristic pentru educaţia
lacunară a lui Manson, faptul că, pentru el, “Helter Skelter” era o simplă interpretare eronată a cuvintelor unui
cântec sris de Beatles – habar n-avea că denumirea se referea la căluşeii din iarmaroc. Charlie hotărâse deja că
un alt cântec, mai vechi, al celor patru celebrităţi, Blackbird – “Mierla” – (literar – “pasărea neagră”) –
reprezintă o chemare pentru toţi negrii din America la răscoală împotriva albilor, iar acum era de părere că sosise
momentul să înceapă holocaustul, ceea ce ar fi dus la anihilarea reciprocă a raselor şi ar fi permis Familiei să
preia controlul total.
Dar această pregătire de tip militar avea nevoie de finanţare şi Manson ştia – sau credea că ştie – exact
de unde să obţină banii: se vorbea că Gary Hinman, muzician şi prieten cu Manson, moştenise recent 20.000 de
dolari. Pe 25 iulie 1969, Mary Brunner, Bobby Beausoleil şi Susan Atkins au sosit acasă la Gary, încercând să

27
scoată banii de la el prin bătaie. Când tot ce le-a putut oferi tânărul înspăimântat au fost cele două maşini ale
sale, Manson a ordonat să fie ucis. La plecarea trioului de familie, ei au scris pe perete epitaful lui Gary, cu
propriul sânge: “Porc de politician”. Atkins a mai încercat să facă şi un desen, nu prea reuşit, al unei labe de
panteră, cu intenţia de a arunca vina crimei asupra “Panterelor Negre”.
Imediat după miezul nopţii, sâmbătă, 9 august1969, patru umbre se strecurau în curtea unei vile retrase
de pe Cielo Drive numărul 10050, în Beverly Hills. În acea epocă, Manson nu se ocupa el însuşi de crime; în
seara aceea era rândul lui “Tex” Watson, Patricia “Katie” Krenwinkle, “Sadie”Atkins şi Linda Kasabian să
îndeplinească voinţa maestrului. Cielo 10050 era ocupat în acea seară de actriţa Sharon Tate (soţul ei, regizorul
Roman Polanski, era plecat la filmări), care era însărcinată în luna a noua, şi de patru prieteni. Într-o orgie de
crime monstruoase, Familia a lăsat în urmă cinci cadavre oribil măcelărite. Numai Voytec Frykowski fusese
înjunghiat de mai mult de cincizeci de ori, tăiat, împuşcat şi lovit atât de cumplit cu ţeava unui pistol, încât arma
fusese distrusă. Pe uşa de la intrarea în casă a fost scris cu sânge “Porci”; nici unul dintre criminali n-avea idee
pe cine uciseseră – doar nişte victime, la grămadă.
O singură persoană de la ranch-ul Spahn nu era mulţumită: Charlie Manson. Când a fost anunţată la
televiziune ştirea despre baia de sâge, aceasta l-a ofensat vizibil pe Charlie în orgoliul său, pentru că treaba
fusese făcută de mântuială. S-a hotărât să arate chiar el tuturor cum trebuie lucrat.
Pe 11 august, la numai două zile după crimele din vila Tate, după ce au consumat droguri pentru a se
monta, Manson a pornit, în fruntea unui grup format din “Tex” Watson, Susan Atkins, Katie Krenwinkel, Linda
Kasabian, Clem Grogan şi Leslie van Houten, într-o nouă escapadă criminală. Puţin după ora unu noaptea,
Familia a invadat vila din Silver Lake a omului de afceri Leno LaBianca şi a soţiei sale, Rosemary; ca şi în cazul
victimelor din Cielo Drive, locul fusese ales la întâmplare. După ce i-au înjunghiat şi tăiat pe cei doi LaBianca,
Manson şi discipolii săi au scris motto-urile “Moarte porcilor”, “Sus” şi “Helter (sic!) Skelter” cu sânge pe
pereţi; ca un act final de violenţă gratuită, cuvântul “Război” a fost scrijelit pe abdomenul lui Leno LaBianca.
În urma acestor crime absolut nebuneşti, Familia a fost scoasă din vizuină. Susan Atkins a fost arestată,
puţin mai târziu sub acuzaţia de prostituţie şi, în timp ce se afla în arest, şi-a recunoscut rolul jucat în cazul Tate,
faţă de o altă arestată din aceeaşi celulă. Informaţia a ajuns la urechile directorului închisorii şi, pe data de 1
decembrie 1969, Familia a fost adunată şi s-au emis acuzaţii de crimă împotriva principalilor săi membri.
Manson, Krenwikel, Atkins şi van Houten au fost judecaţi împreună şi, pe 19 aprilie 1971, după unul dintre cele
mai extraordinare procese din istoria Californiei, au fost găsiţi vinovaţi şi condamnaţi la moarte pentru crimele
Tate şi LaBianca. La un proces ulterior, Manson, Bruce Davis şi Clem Grogan au fost găsiţi vinovaţi de crimă şi
conspiraţie în uciderea lui Hinman şi a unui actor care juca în roluri de cawboy, pe nume “Shorty” (micuţul)
Shea. Charles “Tex” Watson a fost judecat separat şi găsit vinovat în şapte cazuri de crimă şi conspiraţie; şi el a
fost condamnat la moarte. Susan Atkins s-a recunoscut vinovată în uciderea lui Gary Hinman şi a fost
condamnată la închisoare pe viaţă, la fel ca şi Bobby Beausoleil. Mary Brunner şi Linda Kasabian au păcălit
autorităţile şi nici un fel de acuzaţii nu au fost emise împotriva lor. În virtutea faptului că în statul California
fusese abrogată pedeapsa cu moartea, sentinţele de condamnare la moarte au fost comutate în închisoare pe viaţă.
Deşi nu au mai fost aduse şi alte acuzaţii, există motive pentru a crede că multe alte crime ar putea fi
puse în responsabilitatea “Familiei” lui Charles Manson, inclusiv uciderea câtorva dintre membrii acesteia. În
cartea sa, Helter Skelter, Vincent Bugliosi, procuror în procesul Tate/LaBianca, nu trece cu vederea însăşi
afirmaţia lui Charles Manson de a fi comis 35 de crime – ba chiar este de părere că aceasta ar putea fi o
subevaluare, deloc caracteristică pentru Manson.
Încarcerat la San Quentin, el face câte o cerere de eliberare ori de câte ori are această posibilitate,
folosindu-şi sinistra forţă de persuasiune pentru a convinge autorităţile care răspund de eliberarea condiţionată că
e perfect normal şi că nu au de ce să se teamă. Este, totuşi, puţin probabil ca bărbatul definit cândva drept cel
mai periculos om din America să fie eliberat vreodată.

Unul dintre cei mai periculoşi criminali în serie de la noi din ţară a fost un student la Facultatea de
Medicină pe nume Râmaru. Acest tânăr melancolic şi singuratic ucidea doar în zilele ploioase şi mohorâte. A
fost descoperit cu ajutorul unui fragment de reţetă pe care rămăsese lizibilă ştampila medicului. Râmaru, datorită
legilor aspre din perioada anilor ’60, a fost condamnat la moarte.
Dar, din punctul de vedere al unor autori, şi terorismul este tot un fel de criminalitate în serie. Un
exemplu concludent este situaţia actuală din Orientul Mijlociu sau din Irlanda de Nord. În Orientul Mijlociu, mai
precis la graniţa dintre Israel şi teritoriile palestiniene din Fâşia Gaza şi Yerihon. De obicei, toate organizaţiile
separatiste desfăşoară o activitate mai mult sau mai puţin teroristă. În nordul Spaniei bascii din ETA omoară de
multe ori oameni nevinovaţi pe lângă persoanele vizate de atacurile lor. În atacurile sinucigaşe mor, pe lângă
sinucigaş, şi alte persoane.
Toate activităţle de prevenire şi combatere a criminalităţii desfăşurate de poliţie de cele mai multe ori,
din păcate, dau greş. Până sunt prinşi, criminalii în serie ucid. De exemplu, în cazul lui Jack Spintecătorul care
nu a fost descoperit niciodată şi astăzi mai sunt întrebări oare cine le-a omorât pe acele femei? Când e
descoperit, ucigaşul în serie este judecat şi, de cele mai multe ori, condamnat la mulţi ani de închisoare, în statele

28
în care nu se acceptă pedeapsa capitală, iar în statele unde legislaţia prevede, sunt condamnaţi la moarte. Ucigaşii
periculoşi sunt încarceraţi în închisori de maximă securitate.
Din aceste cazuri se desprinde o concluzie majoră: criminalii în serie sunt nişte oameni foarte
periculoşi. Unii ucid din plăcere alţii ucid de nevoie, cum este cazul asasinilor plătiţi, alţii pentru că simt nevoia
de a ucide la anumite intervale de timp.
Încă din cele mai vechi timpuri societatea s-a confruntat cu crima în serie, unul din cazurile cele mai
cunoscute fiind cel al lui Gilles de Rais, unul dintre căpitanii Jeannnei d’Arc. Acesta tortura şi apoi ucidea
tinerele fete şi băieţi. Gilles de Rais a fost ucis prin strangulare, ulterior trupul lui fiind aruncat pe rug de către
autorităţile vremii.

După părerea autorilor “Enciclopediei ucigaşilor în serie” acestea ar fi tiparele de comportament agresiv
episodic:
1. Comportament ritual.
2. Sănătate ce maschează instabilitatea mentală.
3. Impulsivitate.
4. Căutare periodică de ajutor.
5. Tulburări severe de memorie şi incapacitate de a spune adevărul.
6. Tendinţe sinucigaşe.
7. Tendinţe permanente de a comite agresiuni.
8. Hipersexualitate şi comportament sexual anormal.
9. Leziuni craniene; răni suferite la naştere.
10. Tendinţe de folosire repetetă a drogurilor şi abuzul de alcool.
11. Părinţi drogaţi şi alcoolici.
12. Victime ale abuzurilor fizice sau psihice în copilărie.
13. Rezultat al unei sarcini nedorite.
14. Născut în urma unei sarcini dificile.
15. Nefericire în copilărie, având ca efect incapacitatea de a găsi fericirea.
16. Cruzime extrordinară faţă de animale.
17. Atracţie faţă de incendii, fără vreun interes de natură infracţională.
18. Simptome de dezechilibru neurologic.
19. Dovezi de tulburări genetice.
20. Simptome biochimice.
21. Sentimente de lipsă de putere şi inadaptare.

În lumina acestor informaţii—care fac mai uşoară identificarea unui crimunal în serie – pare logic ca un
program naţional de diagnostic şi tratament să devină eficace.

***

29
III.3. Diferite categorii de victime: particularităţi specifice

III.3.1. Victimizarea femeii

Prin tradiţie feminitatea desenează o serie de trăsături de personalitate precum:


sensibilitate, fineţe, preocupări pentru frumos, emotivitate, inteligenţă analitică etc. Formele
de victimizare la care a fost supusă femeia au variat de la o cultură la alta, de la o etapă
istorică la alta, de la forme mai uşor agresive până la forme violente, fizic şi psihic
traumatizante.
Una din infracţiunile careia îi este victimă cel mai des femeia este violul.
Dupa Mina Minovici exista 4 grupe mari de viol :
1. reducerea la neputinţă a victimei prin forţă brutală. Se ţine cont de raportul de forţă
fizică dintre victimă şi agresor;
2. violul prin constrângerea morală, cum ar fi ameninţarea cu o armă ce anihilează
rezistenţa victimei sub imperiul groazei;
3. violul prin aşa-zisele abuzuri de situaţie;
4. violul la persoanele feminine cu stări patologice fizice şi mentale.
În cazul violului actul social este subiect de interpretare, în primul rând de către
victimă şi violator, apoi de către organele juridice. Violul poate fi comis de către un străin sau
de către cineva care s-a aflat înainte de viol într-o relaţie cu victima.
O altă formă frecventă de vicitmizare a femeii o constituie maltratarea şi chiar
uciderea femeii de către soţ. Cauzele pot fi multiple: conflictele intraconjugale, infidelitatea
soţiei sau suspiciuni ale soţului privind fidelitatea conjugală, gelozia, soţ alcoolic sau bolnav
psihic. În unele cazuri, ca urmare a frecventelor ameninţări şi agresiuni fizice, soţiile pot
comite ele însele infracţiuni, inclusiv crime asupra soţilor.

III.3.2. Victimizarea copilului

Copilul face parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută,


datorită particularităţilor psihocomportamentale şi de vârstă specifice: lipsiţi aproape complet
de posibilităţi fizice şi psihice de apărare, capacitate redusă de anticipare a unor acte
comportamente proprii sau ale altora, capacitatea redusă de înţelegere a efectelor, a
consecinţelor unor acţiuni proprii sau ale altora, capacitate redusă empatică, imposibilitatea
lor de a discerne între intenţiile bune şi rele ale altor persoane, sinceritatea şi puritatea
sentimentelor, gândurilor, intenţiilor etc. Datorită acestor caracteristici ei pot fi uşor antrenaţi
în acţiuni victimizante pentru ei, pot fi manevraţi, minţiţi, determinaţi să comită acte ale căror
consecinţe negative pentru alţii şi pentru ei nu pot să le prevadă.
Forme foarte grave de victimizare a copilului (bătaia şi incestul) se întâlnesc în
familie. Incestul este prevăzut de legea penală şi definit în codul penal ca fiind: “Raportul
sexual între rude în linie directã sau între frati şi surori se pedepseste cu închisoare de la 2 la
7 ani”. Codul penal pedepseşte aspru şi corupţia sexuală – actele cu caracter obscen săvârşite
asupra unui minor sau în prezenţa unui minor, dar şi raporturile sexuale cu minori.

30
III.3.3. Victimizarea persoanelor în vârsta

Batrâneţea, sau vârsta a III-a, este etapa finală a vieţii omului care începe aproximativ
la vârsta de 65-70 de ani şi cuprinde următoarele etape: între 65-70 de ani – perioada de
trecere şi adaptare; între 70 şi 80 de ani – bătrâneţea propriu-zisă; între 80 şi 90 de ani –
bătrâneţea avansată; după 90 de ani – marea bătrâneţe.
Bătrâneţea prezintă o serie de caracteristici specifice:
- predominarea proceselor involutive, reducerea treptată a potenţialului energetic şi a
capacităţii vitale
- diminuarea capacităţii de efort fizic
- accentuarea fenomenului de sclerozare, scăderea labilităţii funcţionale a organelor de
simţ şi a sistemului nervos.
Procesul de victimizare poate avea loc în cadrul mediului familial de aprtenenţă, cei
care victimizează fiind rude, sau persoanele străine ce le poartă de grijă. Printre cele mai
frecvente infracţiuni se numără jaful.
Cercetătorii insistă tot mai mult pe departajarea a două categorii de victimizare a
persoanelor în vârsta:
a) crime de stradă, comise de persoane total străine
b) maltratarea bătrânilor de persoane cunoscute.
În prima categorie, regăsim infracţiunile de furt şi tâlhărie, având ca obiectiv principal
jefuirea victimei. În a doua categorie intră mai multe forme de maltratare a bătrânilor cum ar
fi: agresiunea fizică, agresiunea psihică, exploatarea financiară prin minciună şi furt ilegal,
neglijarea lor prin ignorarea prezenţei lor, privarea de hrană şi medicamente etc.

III.3.4. Autovictimizarea

O categorie aparte de victime sunt persoanele care orientează procesul victimizării


către sine. Forma tipică şi cea mai gravă o constituie suicidul.
Majoritatea definiţiilor date suicidului scot în evidenţă elementul intenţional, faptul că
persoana în mod conştient îşi suprimă propria viaţă. Pot fi diferenţiate trei categorii de suicid:
a) suicidul – ameninţare. Indivizii care ameninţă cu suicidul vor mai mult să traiască
decât să moară, iar ameninţările lor sunt folosite drept mijloace de atingere a unor scopuri în
viaţă;
b) suicidul – tentativă. Cei care încearcă să se sinucidă sunt mult mai ambigui în
intenţia lor;
c) suicidul reuşit.
Putem discerene cel puţin patru tipuri de sentimente suicidare:
1. sinucigaşii pot avea sentimente de scuză şi apărare în raport cu unele persoane;
2. sinucigaşii pot avea sentimente vindicative faţă de unele persoane sau faţă de sine;
3. sinucigaşii pot deveni mărinimoşi şi generoşi faţă de lumea pe care o abandonează;
4. sinucigaşii pot deveni inundaţi de sentimente suprarealiste.
Deşi până în prezent au fost elaborate mai multe teorii privind etiologia acţiunilor
suicidare, ele pot fi împărţite în două mari categorii şi anume: teorii psihiatrice şi teorii
sociologice. Diferenţa esenţială între cele două grupe de teorii constă în faptul că, în timp ce
teoriile psihiatrice presupun că există ceva rău cu persoanele care se sinucid, teoriile
sociologice presupun că nu există nimic rău cu acestea.
Teoriile sociologice sustin că principala cauză a sinuciderii nu este legată de individ ci
mai mult de grupul de apartenenţă.
Durkheim arăta că există două cauze majore ale sinuciderii: integrarea socială şi
reglarea socială. Integrarea socială se referă la ataşarea voluntară a indivizilor la grupul sau

31
societatea de care aparţin, iar reglarea socială presupune intervenţia coercitivă a grupului sau
a societăţii asupra comportamentului membrilor.
Durkheim susţine că indivizii care se caracterizează printr-un grad prea mare sau prea
mic de integrare socială pot în mai mare măsura să comită suicidul. El diferenţiază patru tipuri
de suicid:
1. suicidul egoist – tipul cauzat de nivelul prea scăzut al integrării sociale
2. suicidul altruist – datorat nivelului prea înalt al integrării sociale
3. suicidul anomic – generat de nivelul prea redus al reglării sociale
4. suicidul fatalist – produs de nivelul prea înalt al reglării sociale.
Teoria lui Durkheim a dat naştere la o multitudine de alte teorii. Teoria trifactoriala
care susţine că suicidul este determinat de trei categorii de factori: sociologici, psihologici,
economici. Suicidul este definit ca un act de agresiune orientat către sine şi datorat unei
anume forme de frustrări. În privinţa factorului psihologic, Henry şi Short consideră că un
super ego puternic produce o înaltă probabilitate psihologică a suicidului. Raţionamentul
implicat este acela că, dacă unii indivizi au fost condiţtionaţi de părinţii lor să-şi dezvolte o
conştiinţă puternică, ei vor fi înclinaţi în mai mare măsură să se blameze pe ei inşişi decât pe
alţii pentru problemele lor.
Privitor la factorul economic autorii arată că ratele suicidului cresc în timpul crizelor
economice.
Teoria integrării statutului este fundamentată de Gibbs şi Martin. Din cele 4 tipuri de
suicid reţinem numai suicidul egoist despre care Durkheim afirma: “Suicidul egoist variază
invers în raport cu gradul de integrare a grupurilor sociale din care individul formează o
parte”. Această afirmaţie este reformulată: “rata suicidului într-o populaţie variază invers în
raport cu stabilitatea şi durabilitatea relaţiilor sociale din cadrul acestei populaţii” –
conceptul de integrare socială folosit de Durkheim este înlocuit cu cel de stabilitate şi
durabilitate socială. “Stabilitatea şi durabilitatea relaţiilor sociale variază direct cu măsura
în care indivizii se conformează cerinţelor structurate şi aşteptărilor plasate asupra lor de
către alţii”; este introdus conceptul de conformitate socială.
Măsura în care indivizii dintr-o populaţie se conformează cerinţelor structurate şi
sancţionate social, precum şi expectaţiilor plasate asupra lor de către alţii variază invers faţă
de măsura în care indivizii din acea populaţie sunt confruntaţi cu conflictele de rol. Măsura în
care indivizii dintr-o populaţie sunt confruntaţi cu conflictele de rol variază direct cu măsura
în care indivizii ocupă statute incompatibile în acea populaţie. Măsura în care indivizii ocupă
statute incompatibile într-o populaţie variază invers cu gradul integrării statutului în acea
populaţie.
Gibbs şi Martin formulează următoarea teoremă: “rata suicidului unei populaţii
variază invers cu nivelul integrării statutului în acea populaţie”.
În cadrul teoriilor fenomenologice se numără teoria înţelesurilor suicidale şi teoria
procesului suicidal.

32
III.4. Cunoaşterea psihologiei victimei – sursă importantă în descoperirea
infractorilor

Din marea varietate a datelor de interes pentru conoaşterea victimelor, T. Bogdan


apreciază că au o semnificaţie deosebită în procesul identificării autorilor următoarele date:
- datele referitoare la determinarea naturii juridice a cazului;
- datele privind stabilirea celui mai plauzibil mobil;
- datele relative la precizarea circumstanţelor esenţiale ale evenimentului;
- datele care definesc personalitatea victimei;
- cercul de relaţii al victimei, mediile şi locurile frecventate;
- informaţii privind mişcarea în timp şi spaţiu a victimei, cu accent deosebit pe
perioada imediată evenimentului;
- date privind bunurile deţinute de victimă;
- informaţii privind antecedentele morale, medicale, penale şi contravenţionale ale
victimei.

III.5. Aspecte psihologice privind protecţia şi autoprotecţia împotriva victimizării

Măsurile de protecţie socială revin în special organelor juridice. Acţiunile de pază, de


anticipare şi prevenire a infracţiunilor, promtitudinea şi eficienţa în descoperirea infractorilor,
aplicarea corectă a normelor de drept penal sunt măsuri sociale de protecţie împotriva
victimizării.
Măsurile de autoprotecţie sunt cele ce revin persoanelor particulare.
În cadrul măsurilor de autoprotecţie nu sunt de neglijat strategiile evitării (care sunt
acţiunile indivizilor care au scopul de a limita expunerea lor în raport cu persoanele
periculoase sau cu situaţiile ameninţătoare), tacticile de depăşire a situaţiilor de risc (care sunt
folosite pentru a minimiza pericolul de victimizare când expunerea la risc este de neevitat),
prevenirea crimei prin proiectarea mediului înconjurător (accentuează asupra importanţei
creării spaţiului de apărare prin îmbunătăţirea mijloacelor de închidere şi asigurare a intrărilor
şi a ieşirilor, de exemplu).
Toate aceste strategii şi tactici nu pot fi evaluate cu uşurinţă privind eficacitatea lor,
deoarece este dificil de identificat situaţiile particulare în care ele ar putea preveni acţiunile
victimizante.

33
STUDII DE CAZ

DIMENSIUNI PSIHOLOGICE ŞI JURIDICE


ALE TENTATIVEI DE SUICID

„Suicidul este absenţa celorlalţi”


Paul Valery

Este sinuciderea un act de libertate supremă sau o constrângere? Este moartea voluntară o formă de
autodeterminare liberă sau o formă de crimă? Este comportamentul suicidar o modalitate logică de a depăşi o
situaţie limită ce pare fără ieşire? Este individul liberul judecător al vieţii sau morţii proprii, cel care poate muri
de îndată ce raţiunea i-o porunceşte? Poate libertatea etică să domine instinctul de conservare? În condiţiile în
care a trăi este un act de curaj şi demnitate, poate fi considerat suicidul un act raţional, un act de onoare?
O multitudine de alte întrebări se pot pune hermeneuticii unor forme de suicid care surprind credinţa
omului în raţiunea supremă a vieţii.
Înainte de toate, sinuciderea constituie o problemă existenţială majoră prin dimensiunile esenţial
subiective, constituie o enigmă şi un paradox ce exprimă un eşec existenţial. Sinuciderea este o moarte inutilă
care prin motivaţia sa se îndepărtează de patologia mintală devenind astfel o problemă socială ce exprimă o
devianţă, o rupere a legăturilor psiho-sociale a subiectului cu mediul în care există.
Sinuciderea constituie în fond, expresia unei crize acute de conştiinţă ce exprimă o stare de tensiune
afectivă între individ şi grup/societate. Sub acest aspect, sinuciderea implică o abordare multidisciplinară,
antropologică, ce trebuie să aducă convergenţa studiilor separate, îndeosebi cele psiho-sociologice, şi focalizarea
într-un concept unitar, într-o imagine comprehensivă a fenomenului.
Dificultatea abordării comportamentului suicidar rezultă din faptul că fenomenul nu se prezintă ca
unitar sub aspectul motivaţiilor şi modului de realizare, dimensiunile sale neputând fi reduse la o singură teorie.
Mortalitatea prin sinucidere devine un fapt alarmant. Dacă la ceasta se adaugă şi efectele de lungă
durată (infirmităţi fizice, infirmităţi afective) ale tentativelor de suicid, problema ia o amploare deosebită atât
din punct de vedere social, dar şi din punct de vedere psihic, clinic etc.
Lucrarea de faţă aduce în discuţie relaţia dintre tentativa de suicid şi calitatea vieţii într-o societate
anomică, dominată de criză. Dacă o societate deschisă (ideală) oferă protecţie împotriva sinuciderii o societate
anomică creşte riscul de suicid. Numărul sinuciderilor a crescut în mod evident în perioada contemporană. Acest
rezultat trist trebuie atribuit în primul rînd ritmului alert al societăţii actuale, traiului zbuciumat din mijlocul
societăţii, luptei aprige pentru existenţă şi complicării crescânde a relaţiilor sociale. Slăbirea credinţei religioase,
civilizaţia care deschide individului un câmp de acţiune aproape nelimitat naşte tendinţa spre un egoism feroce
care împiedică individul în a-şi găsi fericirea, prin nevoile tot mai numeroase şi mai greu de satisfăcut.
Sinuciderea reprezintă un adevărat test asupra stării de sănătate socială, psiho-relaţională a unei
societăţi. Este şi motivul pentru care am abordat această temă complexă, dar deosebit de importantă pentru
înţelegerea mecanismelor sociale ce caracterizează societatea românească contemporană.
Se presupune că toţi cei care încearcă să se sinucidă suferă de afecţiuni psihice grave (schizofrenie, delir
halucinatoriu, melancolie bipolară etc.), ipoteză infirmată de rezultatele studiului care demonstrează că nu toţi
subiecţii suferă de boli psihice grave.
O altă ipoteză este aceea că numărul tentativelor de suicid în rândul femeilor este mai mare în
comparaţie cu numărul tentativelor de suicid înregistrate în rândul bărbaţilor. Rezultatele mai multor studii au
confirmat ipoteza, raportul tentativelor de suicid la bărbaţi şi la femei fiind de 4 la 6.
Se presupune că unul din factorii care permite instalarea depresiei şi declanşarea comportamentului
suicidar este rezistenţa la schimbare. Această ipoteză a fost confirmată de faptul că subiecţii cercetării
(persoane adulte cu vârste cuprinse între 36-58 de ani) sunt afectaţi de modificarea stilului de viaţă datorită
slăbirii mecanismelor de adaptare şi a creşterii rezistenţei la schimbare.

34
TEORII ASUPRA SINUCIDERII

1.1 Sinuciderea şi liberul arbitru

Există voci ce susţin dreptul la moarte voluntară opunând moralei creştine următorul argument: Spuneţi
că voinţa lui Dumnezeu care ne-a creat interzice moartea voluntară. Dar, dacă e adevărat, de ce Dumnezeu ne-
a creat în asemenea chip încât să avem posibilitatea de a ne sinucide?1
Bineînţeles, nu putem fi de acord cu acest argument. Acest mod de a privi lucrurile ar permite
justificarea ororilor (crima, furtul, etc.). Poate fi reţinut însă un singur aspect: omul este o fiinţă care se poate
sinucide.
Dacă faptul că te poţi sinucide nu justifică sinuciderea, el stă totuşi la baza unor probleme morale
specific umane, şi anume: marea ispită de a atinge neantul, impulsul omului de a verifica adevărul în ceea ce
priveşte libertatea atribuită sieşi. Moartea voluntară reprezintă o ultimă provocare la limită, o ultimă şansă de a
dovedi existenţa unei libertăţi absolute.
Lumea modernă este marcată de o tenace criză a libertăţii oscilând între obsesia afirmării voinţei
individuale şi angoasa unei potenţiale libertăţi absolute.
Liberul arbitru inerent conştiinţei umane defineşte constant poziţia oricărui individ indiferent dacă a
fost etichetată de către societate ca aparţinând sferei normalului sau patologicului.
În sens larg, teoria liberului arbitru descrie două registre:
- în forma ei intelectualistă de sorginte postluministă, se referă la acea capacitate a omului de a face
orice;
- al doilea referent al noţiunii de liber arbitru vizează arbitrarul pur, care nu poate fi însă premisă a
libertăţii pentru că emană din disperare şi o întreţine în formele ei minore şi superficiale.
În sens restrâns, liberul arbitru se referă la subiectul aflat în faţa a două alternative între care el poate să
aleagă.
Implicând o decizie liberă în care subiectul are posibilitatea de a alege între toate marile sensuri ale
destinului, sinuciderea traversează în plan ontologic întreaga problemă a libertăţii umane. Aşa cum afirmă
moraliştii, în om există mai degrabă o tentaţie iminentă condiţiei sale decât o voinţă sau un instinct al morţii
care, ca orice ispită, contrează libertatea fiinţei umane şi devenirea ei umană.2
Încercările de tipologie a suicidului variază, în genere, între două extreme: sinucidere raţională, la
capătul unei reflecţii profunde (modelul Cato) şi sinuciderea ca rătăcire nebunească ce se lasă în voia morţii
fără să se gândească la moarte3 (modelul Ofelia). Între cele două imagini antinomice se desfăşoară evantaiul
multiform al cazurilor în care moartea este cerută atât de argumentele gândirii voluntare cât şi de vraja
nebuniei.4
Deseori, analiza fină relevă ambiguitatea actului sinuciderii, dorinţa de a trăi putând să se negativizeze:
în dorinţa de a muri, astfel încât unele sinucideri sunt, paradoxal, expresia ataşamentului faţă de viaţă. Caracterul
de apel (cry for help) al majorităţii tentativelor autolitice reclamă mai degrabă un compromis existenţial
acceptabil decât voinţa reală a neantizării.
Această sinucidere disperată nu exprimă nostalgia abisului ci dorinţa de a nu mai fi expus, de a fi
protejat împotriva suferinţei.
Trebuie remarcat că, deşi suicidul este un act licit, nu apare justificată aprecierea existenţei unui drept
la sinucidere. Se consideră că această chestiune trebuie lăsată în reglementarea opiniei publice la protecţia
valorilor etice, religioase, cutumiare. Mai mult o libertate decât un drept, opţiunea pentru moartea voluntară
apare condiţionată de interesul comun al edificiului social în care este inserat individul. Dar nici un mandat
social nu poate da dreptul de a interveni în viaţa celuilalt.
Dincolo de preocuparea pentru cuantificarea spaţiului de exprimare a liberului arbitru, orice sinucidere
trebuie să fie receptată ca un veritabil discurs al cărui mesaj, adresat mai puţin eternităţii cât lumii de aici, merită
să fie descifrat şi interpretat în profunzimile sale abisale. De cele mai multe ori acest mesaj poartă în sine o
dimensiune mai profundă decât libertatea: speranţa.

1
Landsberg, Paul-Ludwig – Eseu despre experienţa morţii, Traducere de Marina Vazaca, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p.95.
2
Strobinsky, Jean – Textulşi interpretul, în volumul Psihiatria în societate, Iaşi, Editura Psihomnia, 1995, p.81.
3
Ibidem, p.81.
4
Ibidem, p.82.

35
1.2. Viziunea creştină asupra sinuciderii

Creştinismul, în ceea ce priveşte sinuciderea, nu admite nici o justificare. Moartea voluntară reprezintă
în viziunea creştină echivalentul unui păcat de moarte. Teologia morală creştină se opune cu vehemenţă şi în
mod absolut (fără excepţii) sinuciderii spre deosebire de alte morale existente ceva mai permisive.
Buddhiştii, orficii, evreii din Vechiul Testament nutresc o anumită aversiune faţă de moartea voluntară,
dar în cazul lor există un număr destul de mare de excepţii admise. Oroarea sacră faţă de sinucidere este un
fenomen propriu şi exclusiv creştin.5
Stigmatizând în mod absolut sinuciderea, creştinismul confirmă de fapt existenţa Ispitei, căci ispita
există fiind imanentă naturii umane. Este suficient doar să ne amintim că sinuciderea există la toate popoarele şi
în toate epocile chiar şi la pretinşii primitivi, uneori mai frecvent decât am crede în general. Natura suferinţei
umane – afirmă P.L. Landsberg – face ca acolo unde există o cât de mică prezenţă de viaţă psihică să apară în
mod necesar şi această ispită, să existe momente în care omul să-şi dorească moartea.6
Pentru P.L. Landsberg marile ispite reprezintă forţe ce pot influenţa dinamica evoluţiei morale a unei
fiinţe extrem de imperfecte, dar menite perfecţiunii.7
Pentru teologii creştini sinuciderea este contrară înclinaţiei naturale a omului, contrară legii naturale şi
contrară milei, acelei mile pe care omul trebuie să o manifeste faţă de el însuşi (Sf. Toma). Ce trebuie să credem
despre un asemenea argument? Răspunsul dat de Paul-Ludwig Landsberg vine în completarea celor afirmate
anterior: dacă moartea voluntară s-ar opune înclinaţiei naturale a omului, suicidul nu ar exista sau ar exista în
cazuri extrem de rare şi patologice, ori – argumentează P.L. Landsberg – un fapt acceptat la toate popoarele
necreştine nu poate fi împotriva legii naturale.8
Merită să ne îndreptăm atenţia către un fapt cunoscut şi, de cele mai multe ori, respectat de comunităţile
creştine şi anume refuzul Bisericii de a înmormânta sinucigaşul conform ritualului creştin. Putem spune că bunul
creştin este înspăimântat de plecarea neaşteptată a celui care a săvârşit păcatul de moarte luându-şi viaţa, căci
acesta a refuzat propria-i Mântuire. De fapt, imensa majoritate a celor ce se omoară nu se gândesc şi nu vor
câtuşi de puţin să-şi piardă mântuirea.9 Pentru P.L. Landsberg, actul sinuciderii reprezintă nici mai mult nici mai
puţin decât o şansă unică pentru sinucigaş, o nădejde nebunească de viaţă, care se adresează marii regiuni
necunoscute de dincolo de moarte.10
Prin natura să fiinţei umane îi este groază de suferinţă şi caută fericirea. Dacă omul se omoară o face tot
pentru a scăpa de suferinţa acestei vieţi în schimbul unei fericiri şi al unei serenităţi necunoscute.

1.3. Perspectiva sociologică asupra sinuciderii

Nu se poate vorbi de sinucidere ca fenomen fără a sublinia importanţa cercetării efectuate de sociologul
Emile Durkheim. Lucrarea Despre sinucidere11, publicată în anul 1897, constituie un model teoretic fundamentat
construit pe analiza unei cazuistici bogate.
Pornind de la constatarea că autodistrugerea umană este truvabilă în orice tip de societate, sociologul
francez defineştă sinuciderea ca fiind – în anumite limite cantitative – un fapt social normal. Numim sinucidere
orice moarte care rezultă mijlocit sau nemijlocit dintr-un act pozitiv sau negativ săvârşit de victima însăşi şi
despre care aceasta şţie ce rezultat va produce.12 Sinuciderea devine patologică abia atunci când frecvenţa
cazurilor de comportament suicidar depăşeşte pragul obişnuit. Cu alte cuvinte, deşi sinuciderea este – aparent –
un act strict individual, de o mare intimitate personală, în fapt şi ca fenomen sociologic, este un act ce depăşeşte
capacitatea individuală de decizie.
După Emile Durkheim, această definiţie nu are doar avantajul de a preveni alăturările înşelătoare sau
excluderile arbitrare,13 ci oferă şi o idee despre locul pe care sinuciderile îl ocupă în ansamblul vieţii morale.
Definiţia exclude ideea conform căreia sinuciderile ar constitui o grupă cu totul izolată de fenomene
monstruoase, fără nici un raport cu alte moduri de conduită. În această distincţie se găseşte raţiunea pentru care
Durkheim stabileşte o diferenţă marcantă între motivaţie şi cauză în suicid. Motivele invocate de victimă nu sunt
de fapt – afirmă sociologul – veritabilele cauze care o împing să comită actul suicidar; ele sunt de fapt pretexte
cu o etiologie complexă, pretexte ce nu pot explica actul din moment ce atâtea persoane având aceleaşi motive
nu se sinucid. Cauzele reale ale fenomenului sunt, deci, în concepţia lui Emile Durkheim, de ordin social.
5
Ladsberg, Paul-Ludwig – Eseu despre experienţa morţii, Traducere de Marina Vazaca, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p.92.
6
Ibidem, p.93.
7
Ibidem, p.93
8
Ladsberg, Paul-Ludwig – Eseu despre experienţa morţii, Traducere de Marina Vazaca, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p.108.
9
Ibidem, p.109
10
Ibidem, p.110.
11
Durkheim, Emile – Despre sinucidere, Traducere de Mihaela Calcan, Iaşi, Institutul European, 1993.
12
Durkheim, Emile – op.cit., p.12.
13
Durkheim, Emile – op.cit., p.13.

36
Fenomenul sinuciderii este raportat de către E. Durkheim la procesul cel mai puternic al modernităţii:
creşterea volumului şi a densităţii populaţiilor. Raportul individului cu diversele forme de agregare socială
explică direcţia pe care o va căpăta viaţa lui. Tot ceea ce afectează aceste relaţii: diviziunea muncii, migraţiile,
războaiele, revoluţiile, deci marile comoţii sociale afectează şi starea individului. Sociologul francez descoperă o
relaţie puternică între aceste fenomene şi echilibrul individualităţii, care are o natură şi o determinare sociale.
Analizând variaţiile valului de sinucideri în raport cu marile comoţii sociale, Durkheim constată că
acestea activează sentimentele colective, stimulează spiritul de partid ca patriotism, credinţă politică sub forma
credinţei naţionale şi, concentrând atenţiile spre acelaşi scop, pe aceleaşi intervale determină o integrare mai
mare a societăţii14. Marile războaie scad numărul de sinucideri. În timpul revoluţiei din 1848-1849, peste tot în
Europa, sinuciderile au scăzut. Crizele electorale au şi ele acelaşi rezultat.
În toate aceste cazuri ceea ce acţionează este un element comun. S-a constatât că sinuciderile variază
invers proporţional cu:
a) integrarea societăţii religioase;
b) integrarea societăţii domestice;
c) integrarea societăţii politice.
Cauza comună este, prin urmare, integrarea socială, aceasta fiind proprietatea comună a tuturor
grupurilor studiate.
E. Durkheim diferenţiază patru tipuri de suicid:
1. Suicidul egoist – tip de sinucidere cauzată de nivelul scăzut al integrării sociale.
Dacă, deci, convenim a numi egoism această stare în care eul individual se afirmă excesiv faţă de eul
social pe spezele acestuia din urmă, vom putea denumi egoist acest tip particular de sinucidere care rezultă
dintr-un individualism nemăsurat.15
Sinuciderea este expresia pe care o capătă în societate deficitul, fie excesul, fie dezintegrarea vieţii
colective, pentru individ şi pentru populaţii. Prin urmare, susţine E. Durkheim, există un raport între populaţii şi
viaţa colectivă sau sociabilitate. Când viaţa împreună este mai scăzută, mai comprimată - ca sferă sau ca
intensitate – în populaţie şi indivizi, partea neacoperită de social este expusă manifestărilor patologice. Când
viaţa colectivă este prea intensă generând un exces de altruism individul este într-o asemenea măsură confundat
cu grupul încât este incapabil să reziste loviturilor sorţii16.
Urmărind îndeaproape trăsăturile sinuciderii egoiste, Durkheim oferă exemple atît din domeniul vieţii
societăţilor domestice, cît şi a celor politice. Astfel, imunitatea faţă de sinucidere pe care o prezintă cei căsătoriţi
în raport cu celibatarii sau văduvii se datorează societăţii familiale, iar frecvenţa mai scăzută a sinuciderilor în
perioadele de criză politică se datorează afirmării mai puternice a conştiinţei colective şi creşterii gradului de
integrare socială.
Sinuciderea egoistă - constată Durkheim – variază invers proporţional de socialitate şi direct
proporţional cu individualizarea excesivă.
2. Suicidul altruist – tip de suicid opus celui egoist, cauza provenind dintr-o socializare excesivă.
Omul se poate sinucide – observă Durkheim – şi atunci când este detaşat de societate, dar şi atunci când
este prea puternic integrat.
Dacă egoismul este o stare a eu-lui nesubordonat decât sie însuşi, altruismul exprimă contrariul acestei
stări prin faptul că eu-l nu mai aparţine individului, ci unei conştiinţe situate în afără lui. În timp ce egoistul este
detaşat de viaţă pentru că nu este animat de nici un scop util, altruistul resimte din plin importanţa acestui scop,
dar îl situează în afără vieţii personale pe care o priveşte ca un obstacol în realizarea lui. Cu alte cuvinte,
individul se pierde în universul grupului din care face parte.
Ca exemple ilustrative de sinucidere altruistă, Durkheim oferă cazul popoarelor primitive sau al
societăţilor antice, în care războinicii preferau să se sinucidă, decât să înfrunte efectele, considerate de către ei
ignobile, ale bolii şi bătrâneţii, sau în care femeile şi supuşii trebuiau să se sinucidă pentru a-şi urma, şi dincolo
de moarte, soţul sau stăpânul. Alt exemplu sugestiv sunt sinuciderile militarilor din armatele moderne, în care
datoriile impuse de disciplina colectivă prevalează asupra propriilor interese şi dorinţe ale individului.
3. Sinuciderea anomică – tip de sinucidere cauzată de efectele crizelor economice asupra ordinii
sociale.
Durkheim distinge două tipuri de crize, care prin efectele lor generează o creştere neobişnuită a
numărului de sinucideri: crize acute, manifestate prin accese intermitente şi transformări bruşte ale ordinii
sociale şi crize cronice, manifestate prin perturbarea de lungă durată a vieţii economice şi, implicit, a ordinii
colective. Primul tip de crize are loc în două forme, similare din punct de vedere al rezultatelor sociale pe care le
antrenează: dezastre economice, care generează decăderea bruscă a anumitor indivizi într-o stare inferioară celei
pe care o ocupau anterior perioadei de criză, şi crize de prosperitate, care au ca efect creşterea puterii şi a
bogăţiei unor indivizi care până atunci ocupau o poziţie modestă în ierarhia socială.
14
Durkheim, Emile – op.cit., p.14.
15
Durkheim, Emile – op.cit., p.15.
16
Durkheim, Emile – op.cit., p.92.

37
4. Suicidul fatalist – tip de sinucidere opus celui anomic. Durkheim nu insistă asupra acestui tip de
suicid, însă afirmă că acesta rezultă dintr-un exces de reglementare.
Cei vulnerabili la acest tip de sinucidere sunt subiecţii al căror viitor este îngrădit şi ale căror dorinţe
sunt restrânse de o disciplină morală resimţită ca fiind opresivă.
Exemplul cel mai caracteristic este cel al sclavilor care se sinucid datorită exceselor puterii despotice, al
deţinuţilor care resimt ca fiind intolerabilă disciplina închisorii sau al soţilor foarte tineri ori al femeii căsătorite,
care se sinucid datorită constrângerilor şi servituţilor impuse de mariaj. În aceste cazuri, fatalismul constă nu atât
în excesul de reguli, cât în incapacitatea individului de a le interioriza ca norme legitime şi acceptabile.
Alţi sociologi, consideră acest tip de suicid ca o formă de anomie regresivă, întrucât are drept
caracteristică principală declasarea individului din condiţia socială anterioară şi incapacitatea să de a se adapta
noilor condiţii.

1.4. Sinuciderea. Aspecte psihopatologice

Dacă sinuciderea este tot atât de veche ca şi omenirea, studiul – mai mult sau mai puţin sistematic –
începe practic în secolul trecut. În această perioadă se conturează, de fapt, şi cele două direcţii majore în
abordarea acestui fenomen. Primele cercetări, datând de la începutul secolului XIX (Fabret, Burrows,
Esquirol)17, se fundamentează pe supoziţia că între suicid şi boala psihică funcţionează o corelaţie perfectă care
epuizează practic etiologia actului suicidar. Dar acest model explicativ, al monomaniei suicidare se dovedea
superficial pentru o mulţime de cazuri, care scăpa interpretării psihiatrice întrucât caracterele normalităţii psihice
erau cele care se impuneau observaţiei.
Un model teoretic mult mai bine fundamentat, construit pe baza analizării unei cazuistici bogate, este
cel oferit de Emile Durkheim. Sociologul francez porneşte de la constatarea că autodistrugerea umană este
întâlnită în orice tip de societate. Concluzia studiului său este că, şn anumite limite cantitative, sinuciderea este
un fapt social normal ea devenind patologică abia atunci când frecvenţa cazurilor de comportament suicidar
depăşeşte pragul obişnuit.
Creşterea interesului pentru cunoaşterea fenomenului ca manifestare autodistructivă specifică şi complexă
este justificată şi de rezultatele unor analize epidemiologice, care remarcă o creştere în acest sens. Putem invoca
studiile efectuate de D. Lester, F.R. Diekstra, Bogdan V. Delavrancea, E. Popovici, C. Pritchard, M. Terbancea, Călin
Scripcaru şi Tadeusz Pirozynski18. Concluziile acestor studii şi cercetări impun instituirea unor măsuri eficiente de
prevenire a riscului suicidar, tratament şi recuperare, în cazul tentativei autolitice.
Din punct de vedere psihologic şi psihopatologic, suicidul reprezintă o autodistrucţie specifică, reacţie
comportamentală de tip antisocial, idee care implică factorul individual instinctiv şi cauzele psihopatologice
specifice, ca delirul, halucinaţiile, ideile ipohondriace, stările obsesivo-fobice, melancolia. Aceste considerente
de ordin teoretic şi practic obligă căutarea unei explicaţii adecvate a fenomenului. Este suicidul un accident al
existenţei umane sau o manifestare patologică şi în ce condiţii ale vieţii poate apărea?
După Virgil Dragomirescu19, existenţa psihică normală poate fi considerată ce fiind o curbă ascendentă
(copilăria şi adolescenţa) completată de un platou (maturitatea) şi încheiată de un versant descendent (bătrâneţea)
care începe cu naşterea individului şi sfârşeşte cu moartea sa, suicidul înscriindu-se ca un accident pe acest
parcurs.
Se remarcă reacţiile de criză complexă a conduitei autodistructive majore, aşa cum este considerat
suicidul de majoritatea autorilor unor studii psihiatrice, însă criza suicidară nu trebuie asimilată conduitei
suicidare: Ea este numai un moment din desfăşurarea conduitei şi corespunde de fapt cu realizarea actului
suicidar20. Cunoaşterea precisă a etapelor dinamicii suicidului este esenţială pentru acţiunea terapeutică cât şi
pentru profilaxie şi recuperare.
Suicidologia, ramură a medicinei legale, are ca obiect de studiu suicidopatia, considerată ca entitate
aparte ce evoluează în trei etape distincte şi obligatorii. Această afirmaţie poate fi considerată ca fiind prea
categorică, având în vedere interesul multiplu şi interdisciplinar în cercetarea fenomenului, de către psihologie,
psihiatrie, sociologie, criminologie etc. Prezentarea celor trei etape ale suicidopaţiei este însă motivate de
interpretarea dinamică a conduitelor deviante autodistructive şi de necesitatea apropierii de realitatea clinică
psihiatrică, de interpretarea socio-psihologică şi de orientarea preventivă a măsurilor psihoterapeutice ce se
impun în combaterea acestor aspecte deviante cu conţinut şi consecinţe anti sau asociale.
a) Suicidaţia este faza de incubaţie, faza mintală de cercetare a motivaţiei, în cursul căreia subiectul îşi
pune probleme morţii şi a necesităţii de a muri. Ea este declanşată de una sau mai multe cauze, fie de ordin
patologic (tipul de personalitate, boală psihică), fie de ordin sociologic (dificultăţi de adaptare socială, slăbirea
17
Revista de studii şi cercetări sociale, Nr.5, Anul 1995, p. p. 301-304.
18
Citaţi de Scripcaru, Călin – Suicid şi agresivitate, Iaşi, Editura Psihomnia, 1996, p. p. 38-39
19
Dragomirescu, Virgil – Psihosociologia comportamentului deviant, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p.60
20
Ibidem, p. p. 62-64.

38
sau accentuarea coeziunii grupului social). Acestea determină, pe plan intrapsihic, formarea unei atitudini
motivaţionale corespunzătoare pregătirii actului suicidar, cauza reprezentând momentul conflictului.
b) Suicidacţia reprezintă faza de trecere de la imaginile abstracte, conflictuale, la etapa pregătirilor
concrete, prin căutarea formelor şi a metodelor de conduită autodistructivă. Această fază este influenţată şi
întreţinută de anumite circumstanţe care depind fie de individ, fie de factorul social. În acest sens au valoare
circumstanţele psihopatologice (etilism cronic, narcomanii, psihopatii, stări reactive), somatogene (malformaţii
congenitale, infirmităţi, boli somatice grave, incurabile) şi sociogene (prozelitismul, conflictele social-juridice,
sociopatiile). În cursul acestei faze asistăm la o creştere marcată şi progresivă a stării de tensiune intrapsihică,
care, ajunsă la paroxism, explodează sub forma unei reacţii psihogene, moment în care individul adoptă decizia
înfăptuirii suicidului. Este momentul exploziei autodistructive.
c) Traumatizaţia este faza de punere în practică a modalităţilor autodistructive, sau actul în sine,
urmat sau nu de reuşită, adică de moarte.
Importante în această etapă a conduitei suicidare sunt metodele folosite şi efectele lor. efectele pot fi
psihopatologice sau specifice (suicidul realizat, tentaţia de suicid, şantajul suicidar) şi sociale sau nespecifice
(suicidul egoist, suicidul altruist, suicidul anomic).

1.5. Criza comunicării sociale şi tentativa de sinucidere

S-a spus despre sinucidere, şi nu fără temei, că este un fenomen care se întâlneşte în orice societate,
indiferent de tipul istoric al acesteia. Cu alte cuvinte, nu există şi nu a existat societate în care să nu se producă -
cu o frecvenţă mai mare sau mai mică, dar niciodată nulă - fenomenul autodistrugerii umane. Mai mult, în istorie
s-a întâmplat uneori ca sinuciderea să cunoască veritabile epidemii. Plutarh aminteşte de un asemenea fenomen
în Milet, lumea romană a fost şi ea cuprinsă de acest flagel, chinezii şi indienii au cunoscut, în trecutul
îndepărtat, sinuciderea rituală colectivă de sorginte religioasă, iar mai aproape de zilele noastre este de
notorietate sinuciderea colectivă petrecută în Guyana franceză în 1978.
Dacă toate aceste exemple istorice au fost fenomene ieşite din comun prin amploarea lor epidemică,
aceasta nu înseamnă că fenomenul sinuciderii este recurent la intervale mari de timp, în rest înregistrându-se
pauze de manifestare, ci doar că acestea sunt nişte vârfuri ale unei evoluţii relativ constante. Mai mult, prezenţa
comportamentului suicidar se pare că este marcată - la scară istorică - de o tendinţă ascendentă. Astfel, calcule
statistice germane21 arată că în cursul secolului trecut au murit prin sinucidere aproximativ două milioane de
oameni iar în secolul XX se estimează zece milioane de sinucigaşi. Desigur, creşterea cantitativă a acestui
fenomen îşi are o primă explicaţie în creşterea populaţiei mondiale, adică în raţiunile proporţionalităţii. Există
totuşi diferenţe între creşterea absolută şi cea relativă, cea din urmă fiind, după toate indiciile, mai mare, ceea ce
permite supoziţia că augmentarea fenomenului suicidar are şi alte cauze pe lângă cea legată de proporţionalitatea
firească în raport cu creşterea populaţiei.
Lumea modernă cunoaşte fenomene disociative noi, inexistente în trecutul omenirii, cum ar fi cel de
anomie, cu impact evident asupra fenomenului suicidar; capacitatea integratoare a societăţilor moderne, în
comparaţie cu cea a comunităţilor care le-au precedat, este sensibil mai redusă, ceea ce înseamnă în mod evident
o redusă protecţie a individului faţă de tentaţiile autodistrucţiei.
Între individ şi societate relaţiile sunt adesea conflictuale, şi lucrul acesta nu poate să rămână fără
urmări din perspectiva suicidologică. Că lucrurile stau într-adevăr astfel, se poate proba printr-o simplă
constatare de ordin medical: între cauzele mortalităţii în lumea de azi, sinuciderea ocupă un loc de frunte
(locurile 2-4 în anumite ţări)22.
Suicidul poate fi considerat un act absurd în raport cu instinctul de conservare, dar, în mod cert, suicidul
este un simptom al anomiei, un test de sănătate psiho-socială.
Când ne referim la problemele sociale româneşti post-totalitare diagnosticul cel mai adecvat care ar
putea fi utilizat este acela de anomie. Aplicat la realitatea societăţii româneşti, acest diagnostic pare să sugereze
că, spre deosebire de perioada totalitară, caracterizată de presiuni normative excesive de conformare a indivizilor
la cerinţele sociale exterioare, perioada actuală se caracterizează prin23:
- presiuni normative slabe şi contradictorii;
- coordonarea inadecvată a funcţiilor sistemului social determinată de conflictul existent între normele
vechi şi cele noi;
- gradul scăzut de integrare socială determinat de puternicul accent pus pe valorile individualismului şi
ale concurenţei cerute de economia de piaţă;
- absenţa unui cadru legislativ şi flexibil etc.

21
Voicu, Gheorghe – Sinucidere şi anomie. Dimensiuni socio-politice ale autodistructivităţii, în Revista de studii şi cercetări sociale, Nr.5,
Anul 1995, p. p. 301-302
22
Voicu, Gheorghe – op.cit., p.306
23
Ibidem, p.306.

39
Toate acestea pot constitui premise ale unui model teoretic al anomiei capabil să caracterizeze, cel puţin
în parte atât de des invocata criză a societăţii româneşti, societate ce se caracterizează printr-un nivel scăzut de
integrare socială a indivizilor determinat de absenţa unui sistem de credinţe şi valori comune care să susţină
motivaţia acţiunii sociale şi prin tendinţa de individualizare puternică a conduitelor şi acţiunilor, diferenţiere
socială din ce în ce mai mare, în condiţiile adâncirii treptate a diviziunii muncii; în mod complementar, scăderea
gradului de solidaritate şi coeziune socială, creştere tendinţelor de egoism ale indivizilor.
Datele statistice confirmă din plin ipoteza lui Emile Durkheim, reiterată de discipolii săi şi de atâţia alţi
cercetători, privitoare la faptul că în perioadele intens politizate, de maximă antrenare a cetăţenilor cu un scop
comunitar sau social, fenomenul suicidar se diminuează, el crescând în schimb în perioadele de criză economică
şi de disoluţie morală şi axiologică24. Ruptura politică din România de la sfârşitul anului 1989 a avut deci un
impact extraordinar asupra fenomenului autodistructiv, în sensul în sensul diminuării presiunii suicidare, iar
crizele de dinainte şi de după ’89 confirmă sensul creşterii acestei presiuni.
Desigur, o criză bazală s-a suprapus rupturii politice, dar politicul a oferit atunci structuri de integrare şi
motivaţii comportamentale mult mai puternice; evident că, în măsura în care criza nu a fost soluţionată,
fenomenul suicidar şi-a reluat tendinţa de creştere, şi încă într-o manieră accentuată (vezi anexe). Se confirmă,
aşadar, încă o dată că sinuciderea este un barometru extrem de fin pentru ceea ce se întâmplă în intimitatea, în
profunzimile unei societăţi, creşterea sau descreşterea numărului de sinucideri fiind întrutotul semnificativă
pentru starea de boală sau de sănătate a corpului social.
Din punct de vedere al suicidologiei comparate, rata sinuciderii la 100.000 de locuitori plasează
România într-o zonă de mijloc alături de Polonia, Belgia, Franţa cu 11-16 sinucideri / 100.000 de locuitori
(Ungaria – 40 sinucideri / 100.000 de locuitori, Danemarca – 25 sinucideri / 100.000 locuitori, Grecia, Irlanda –
3,4 / 100.000 de locuitori).
Anomia nu este o problemă care se rezolvă de pe o zi pe alta. Normele şi valorile sociale trebuie să aibă
soliditate, să fie – pentru aceasta – rezultatul unei evoluţii organice, naturale, pentru că numai astfel pot cunoaşte
aderenţa individuală cât mai răspândită. Aceasta nu este o speculaţie, o judecată de valoare, ci însăşi morala a
ceea ce s-a întâmplat în ultima perioadă (creşterea numărului de sinucideri). Căci, judecând după ultimele
tendinţe ale fenomenului în discuţie, pare destul de sigur că masiva reducere a numărului de sinucideri din primii
doi ani postcomunişti nu a însemnat câtuşi de puţin o rezolvare a problemelor anomice, ci doar o suspendare
(efect Placebo), o remisiune temporară, din moment ce tendinţele anterioare şi-au reluat cursul foarte rapid. Cu
alte cuvinte, criza morală şi social-politică a societăţii româneşti pare confirmată solid de tendinţele actuale ale
acestui fenomen, chir dacă datele problemei sunt în măsură considerabilă schimbate.
După toate indiciile, fenomenul suicidar are astăzi tendinţa de a depăşi nivelul atins în perioada
antedecembristă. Astfel, dintr-o problemă periferică a societăţii, sinuciderea devine cu fiecare zi o problemă tot
mai gravă, cu un impact social tot mai mare. Cele aproximativ 3500 de decese pricinuite de acest fenomen la
nivelul ţării (cifră ce întrece de peste trei ori pe cea a omuciderilor) mărturisesc singure despre amploarea şi
gravitatea factorului de mortalitate reprezentat de sinucidere. Este deci imperios ca societatea românească să ia la
cunoştinţă despre ceea ce se întâmplă dramatic în profunzimile sale. În absenţa cunoaşterii fenomenului nu poate
fi vorba de nici o strategie profilactică sau terapeutică.

1.6. Formele patologice ale sinuciderii

Aspectele patologice privind suicidul implică dominant tulburările stărilor afective de severă depresie
cu durere morală, teme delirante, obsesive şi tulburări halucinatorii dominate de autoanularea propriei condiţii
de a trăi. Suicidul sau tentativa de suicid pot apărea ca primă manifestare imperativă, impulsivă şi dominantă a
stării psihopatologice. Uneori, dezorganizările emoţionale acute, pasagere sau intense, cu semnificaţie
subiectivă, reactivă şi de intensitate catastrofică sau existenţială devin brutale şi supraliminale unei limite de
funcţionare vitală.
Raptusul anxios cu potenţial latent sau exprimat exploziv realizează riscul suicidului, în general fără
semne de avertizare. În aceiaşi categorie sunt surprinse şi stările pasionale cu reacţii dramatice însoţite uneori de
comiterea unui omor urmat de suicid.
Stările delirante de culpabilitate, autoacuzarea ca şi cele cu dominaţia conţinutului mistic, pot ajunge
sau dezvolta dominanţa imperativă a unei conduite autodistructive ce poate dura obsesiv şi, odată cu trecerea
duratei, ajunge apoi la acte ce se comit.
Halucinaţiile, sub formă episodică sau durabilă, auditive şi imperative, vizuale şi terifiante, pot institui
motivaţia patologică a unei conduite suicidare.
Mecanisme patogene asociate acţionează şi asupra unor conduite predominant autoagresive, dar uneori
şi heteroagresive, cum sunt cazurile confusivo-onirice – agitaţii anxioase.

24
Durkheim, Emile – Despre sinucidere, Traducere de Mihaela Calcan, Iaşi, Institutul European, 1993, p. p. 317-319.

40
Suicidul patologic25 poate apare atât ca debut cât şi ca stadiu terminal al unei boli psihice şi ia forme
psihotice (cu disimulare şi premeditare patologică), halucinatorii (schizofrenia sau epilepsia), confuzionale
(suicidul oniroid), impulsiv (psihopatologic), automatic (epilepsie), de şantaj.
Emile Durkheim26 clasifică suicidul datorat tulburărilor cerebrale în patru categorii. Astfel :
a) Sinuciderea maniacă se datorează fie halucinaţiilor, fie concepţiilor delirante. Bolnavul se omoară
pentru a scăpa de un pericol sau de o ruşine imaginară ori pentru a asculta un ordin misterios venit de sus.
Motivele acestei sinucideri şi modul de evoluţie reflectă caracterele generale ale maladiei din care derivă, deci
ale maniei. Ideile şi sentimentele cele mai diverse se succed cu o viteză extraordinară. Este un vârtej perpetuu.
Halucinaţia sau delirul – care îl determină pe subiect să se distrugă - apar deodată şi rezultă tentativa de suicid,
apoi, într-o clipă, scena se schimbă şi dacă încercarea de sinucidere a eşuat, aceasta nu mai este reluată, cel puţin
pentru moment.
b) Sinuciderea melancolică este legată de o stare generală de extremă depresie, de tristeţe exagerată
care îl determină pe bolnav să nu mai aprecieze corect relaţiile sale cu oamenii şi lucrurile din jur. Viaţa i se pare
lipsită de sens şi dureroasă. Cum această dispoziţie este constantă apar şi ideile de sinucidere care sunt de o mare
fixitate. Deseori se grefează pe această disperare generală halucinaţii şi idei delirante care împing direct la
sinucidere. Dacă această sinucidere este determinată tot de motive imaginare se distinge totuşi de forma să
precedentă prin caracterul său cronic. Bolnavii din această categorie îşi pregătesc cu grijă mijloacele de execuţie;
în urmărirea ţelului lor dovedesc perseverenţă şi o ingeniozitate incredibilă.
c) Sinuciderea obsesivă. În acest caz nu există motiv real sau imaginar, sinuciderea fiind cauzată de
ideea fixă a morţii care domină spiritul individului. El este obsedat de dorinţa de a se omorî, chiar dacă şţie că nu
are nici un motiv rezonabil să o facă. Este o nevoie instinctivă, asupra căreia nici gândirea, nici raţionamentul nu
au putere, este analoagă acelor nevoi de a fura, de a incendia din care a generat monomania. Cum subiectul îşi dă
seama de caracterul absurd al dorinţei sale el încearcă la început să lupte. Dar pe toată perioada rezistenţei sale
este trist, anxios (sinucidere anxioasă). Dar imediat ce bolnavul a hotărât să renunţe la luptă şi să se omoare
neliniştea încetează şi calmul revine. Dacă tentativa eşuează ea este suficientă uneori pentru a diminua dorinţa
maladivă.
d) Sinuciderea impulsivă sau automată nu este mai motivată decât precedenta; nu este justificată nici în
realitate nici în imaginaţia bolnavului. Numai că, în loc să provină dintr-o idee fixă care obsedează spiritul o
perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp şi care influenţează progresiv viaţa, ea rezultă dintr-un impuls brusc şi
imediat, irezistibil. Acest impuls apare într-o clipă şi determină actul sinucigaş, cel puţin debutul execuţiei.
În cazul sinuciderii impulsive înclinaţia spre suicid izbucneşte brusc şi işi produce efectele cu un
veritabil automatism, fără să fi fost precedat de vreun accent cognitiv. Vederea unui cuţit, plimbarea pe marginea
unei prăpăstii, dau naştere instantaneu ideii de sinucidere şi actul în sine urmează atât de repede încât bolnavii
nici nu-şi dau seama de ceea ce se întâmplă.
Putem aminti şi de alte maladii mintale în al căror tablou clinic poate fi semnalat un potenţial suicidar.
Astfel, în cazul depresiei de intensitate psihotică tentativa de suicid sau suicidul realizat apar fie ca o descărcare
a tensiunilor psihice insuportabile, fie ca o soluţie unică în faţa eşecului existenţial aparent, generat de trăirea
ideilor delirante. Deseori disimulată şi pregătită minuţios, trecerea la actul suicidar este violentă, hotărâtă şi, în
acelaşi timp, solitară, demonstrând autenticitatea dorinţei de autodistrugere. Psihoticii apelează frecvent la
defenestrare şi spânzurare. Ideea de suicid este obsedantă, este dorită şi căutată, iar posibilitatea suicidului îl
pune pe suferindul depresiv într-un pericol de moarte. De aceea se impune supravegherea atentă a depresivului,
în perioada crizei, dar şi în perioada convalescenţei (coada melancoliei). Depresiile de intensitate psihotică apar
în unele stări reactive, în psihoze afective, în schizofrenie sau în psihozele depresive de involuţie (vârstnici).
Apariţia ideilor delirante depresive de vinovăţie, de autoacuzare, de negare a capacităţilor fizice /
intelectuale proprii poate determina suicidul sau omuciderea altruistă.
Mitomania. În acest caz, prin suicid subiectul încearcă să şteargă impresia lăsată de atitudinea sa.
Este de reţinut faptul că în tulburările psihice de tip psihotic, cu destructurări de comportament, gradul
de intensitate al ideii şi dorinţei de suicid va depinde de intensitatea tulburărilor psihice şi degradarea
consecutivă a personalităţii restante27 cu ce a mai rămas valid din ea, astfel încât, în psihoza maniaco-depresivă,
psihoza suicidară prin excelenţă, hotărârea devine de nestrămutat şi de neexplicat. În depresie, dîmpotrivă,
explicaţiile pot fi ample, cu scopul de a scoate în evidenţă sentimentele acute de culpă ale subiectului. În
statistica lui Bogdan V. Delavrancea28, 16% din bolnavii care au recurs la sinucidere erau psihotici, din care 10%
sufereau de psihoză maniaco-depresivă şi 2% de schizofrenie. În statistica lui Terbancea29 numai 12% aveau
antecedente psihiatrice, deşi se consideră că suicidul rămâne factorul principal de mortalitate în psihiatrie. Dar
25
Scripcaru, Călin – Suicid şi agresivitate, Iaşi, Ed. Psihomnia, 1996, p.27.
26
Durkheim, Emile – Despre sinucidere, Iaşi, Ed Institutul European, p. p. 28-30.
27
Delavrancea, Bogdan V. – Autonomia şi independenţa conştiinţei şi raporturile ei cu actul sinucigaş, Braşov, Ed. Transcendent, 1992,
p.92.
28
Ibidem, p.105.
29
Citat de Scripcaru, Călin – Suicid şi agresivitate, Iaşi, Ed. Psihomnia, 1996, p.67.

41
statisticile diferă în privinţa relaţiei dintre suicid şi boală psihică de la 12% la 40%, în cadrul acestora, unii actori
acordând preponderenţă depresiilor endogene şi alcoolismul cronic. În bolile psihice, însă, afără de psihoza
maniaco-depresivă şi depresia endogenă, suicidul nu are valoare de simptom, putând interveni în orice boală. În
concluzie, dacă în suicid cauza determinată este deseori fragilitatea psihică ce poate avea condiţionări ereditare,
cauza ocazională este frecvent o situaţie socială.

I.7. Sinuciderea. Perspectivă juridică

În cetăţile greco-latine exista o legislaţie a sinuciderii bazată pe anumite principii. Astfel, existau
pedepse aplicate celor care se sinucideau fără a fi cerut, în prealabil, aprobarea autorităţilor competente
(sinuciderea ilegitimă). Sinuciderea este considerată legitimă dacă persoana cere mai întâi permisiunea
Senatului arătând raţiunile pentru care viaţa să devenise de nesuportat, iar acesta îi aproba cererea. Magistraţii
aveau o rezervă de otravă şi furnizau o anumită cantitate de otravă celor care obţineau aprobarea Consiliului
celor şase sute.
În cazul popoarelor aşa-zis primitive, la care numărul de sinucideri altruiste era destul de mare, este
greu de făcut afirmaţii în privinţa legislaţiei. Îngăduinţa cu care era privită sinuciderea ne face să credem că nu
era prohibită formal. Este totuşi posibil ca moartea voluntară să nu fi fost acceptată în toate situaţiile.
Imediat ce s-au constituit societăţile creştine30 sinuciderea a fost interzisă formal, deşi în Sfintele
Scripturi nu există texte ce interzic sinuciderea. Încă din anul 452, Sinodul de la Orleans declară că sinuciderea
este o crimă şi nu poate fi decât efectul unei furii diabolice. Dar abia în secolul următor, mai precis în anul 563,
Sinodul de la Praga a stabilit o sancţiune penală pentru o astfel de faptă. S-a decis ca sinucigaşii să nu fie onoraţi
cu nici o comemorare în sfântul sacrificiu al slujbei, iar cântecul psalmilor să nu acompanieze corpul lor până la
mormânt. Legislaţia civilă s-a inspirat din dreptul religios, adăugând pedepse materiale la cele canonice.
Cadavrul era supus unui proces ţinut în faţa celor competenţi, bunurile sinucigaşului nu puteau reveni
moştenitorilor legali, confiscarea putea fi însoţită şi de alte suplicii (spânzurarea cadavrului, arderea acestuia
etc.). Nobilii intrau în dizgraţie şi erau declaraţi plebei, li se tăiau pădurile, li se demolau casele şi li se distrugeau
blazoanele.
Revoluţia din 1789 a abolit toate măsurile represive şi a şters moartea voluntară de pe lista crimelor
legale. Dar religia continuă să o interzică şi să o pedepsească, iar morala publică o condamnă. Sinuciderea
determină încă un soi de aversiune, nu numai faţă de sinucigaş ci şi faţă de locul unde s-a produs fapta şi chir
faţă de persoanele apropiate celui în cauză. Suicidul este o tară morală, chiar dacă opinia publică pare să devină
mai indulgentă decât altădată. Sinuciderea păstrează ceva din vechiul caracter criminologic. După jurisprudenţa
generală, complicele la sinucidere este urmărit penal.
O legislaţie asemănătoare se găseşte la toate popoarele creştine şi este chiar mai aspră decât în Franţa.
În Anglia, încă din secolul al X-lea, regele Eduard asimila sinuciderea cu crima de orice gen. Până în 1823 s-a
menţinut obiceiul de a târî cadavrul sinucigaşului pe străzi şi de a-l îngropa separat. Cel ce se sinucidea era
considerat trădător, iar bunurile sale reveneau coroanei. În 1870 a fost abolită această dispoziţie, împreună cu
toate celelalte confiscări cauzate de trădare.
Dreptul rus era însă mai sever. Dacă se demonstrează că sinucigaşul nu a acţionat sub influenţa unei
tulburări nervoase, cronice sau temporare, testamentul său este considerat nul, la fel cu toate dispoziţiile date
pentru eventualitatea morţii; nu are dreptul la o înmormântare creştină. Chiar simpla tentativă este pedepsită cu o
amendă fixată de autorităţile ecleziastice.
Codul german şi spaniol prescriau pe lângă pedepsele religioase şi morale, confiscarea bunurilor şi
condamnau orice complicitate.
Societăţile mahomedane condamnă aspru sinuciderea. Nimic nu contrazice mai mult decât moartea
voluntară spiritul general al civilizaţiei mahomedane, căci principala virtute este supunerea absolută faţă de
voinţa divină, resemnarea docilă care face să suporţi totul cu răbdare. Act de insubordonare şi revoltă,
sinuciderea este o abatere gravă de la datoria fundamentală.
În Egipt justiţia recomandă sinuciderea în cazurile penale. Se pare că a existat o sinucidere ritualică
pentru faraoni după al XXVIII-lea an de domnie.
În China31 nu existau nici un fel de restricţii privind sinuciderea. Odată cu răspândirea buddhismului,
care propovăduieşte circuitul Samsara al reîncarnărilor succesive, sinuciderea devine fenomen social ritualizat
efectuat în cadrul unei ceremonii publice. În aceste condiţii se ajunge la o frecvenţă foarte mare a sinuciderilor,
astfel încât în secolul XX a fost necesară elaborarea unor edicte de stabilire.
În India, tradiţia vedică şi buddhistă nu precizează, în legătură cu sinuciderea, decât avantajul eliberării
spiritului de trup. Văduvele erau obligate să se sinucidă pentru a-şi urma soţul; deşi cu timpul această tradiţie a

30
Durkheim, Emile – op.cit., p. p. 265-266
31
Kernbach, Victor – Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti, Ed. Albatros, 1995, p. p. 577-579

42
fost interzisă, se pare că se practică şi în prezent. Această sinucidere este considerată a fi un act de onoare, o
sinucidere – simbol numită sati în cinstea zeiţei Sati, soţia lui Shiva, care, conform tradiţiei mitice s-a sinucis.
Ţara care a excelat şi excelează prin frecvenţa şi cruzimea actelor sinucigaşe este Japonia32. În
vechime, actul sinucigaş depindea de cultul specific al strămoşilor şi de veneraţia faţă de împărat. Aici putem
vorbi de o anihilare completă a tanatofobiei, datorită credinţei în purificarea prin moarte. Unul dintre ritualuri
este harakiri sau seppuku, ritual ce constă în tăierea beregatei sau despicarea fulgerătoare a abdomenului.
Femeile japoneze practică sinuciderea gigaki (tăierea beregatei). Un alt ritual este kamikaze şi reprezintă forma
tradiţională militară. În epoca modernă această tradiţie a dus la transformarea soldaţilor în arme vii (în ultimul
război mondial aviaţia japoneză şi-a creat un corp special de piloţi fără alternativă numit sakubutsu).
Lăsând la o parte diferenţele dintre măsurile represive şi aprobarea prin practicare la diverse popoare,
observăm că legislaţia cu privire la sinucidere a traversat două faze principale. Mai întâi i s-a interzis individului
să se sinucidă din proprie iniţiativă, fără aprobarea statului. Actul este imoral doar atunci când aparţine în
exclusivitate individului, fără ca organele vieţii colective să fie implicate. În cea de-a doua fază condamnarea
morţii voluntare este absolută şi fără excepţie. Dreptul de a dispune de o viaţă omenească a fost retras nu numai
persoanelor particulare ci şi societăţii.
Sub aspect etico-legal, sinuciderea evoluează de la incriminarea să până la discriminarea totală de azi.
Astfel, în doctrina juridică şi criminologică, suicidantul este considerat un criminal potenţial. Suicidul poate
evita un omor şi omorul poate evita un suicid.
Declaraţia drepturilor omului suspendă dreptul de control al grupului asupra individului şi astfel
sinuciderea nu mai este penalizată. În Anglia, Suicid Act – 1961 abrogă crima de sinucidere dar nu absolvă pe
cel ce ajută un suicidant, dă sfaturi, procură mijloace de sinucidere sau determină.
La noi sunt foarte rare cazurile în care acuzaţia de tentativă de suicid se transformă în acuzaţie de crimă.
Cu privire la aceasta Codul Penal prevede:

Cine sugerează unei alte persoane comiterea suicidului, sau colaborează la efectuarea actului, dacă
suicidul este înfăptuit sau se încearcă înfăptuirea lui, săvârşeşte o infracţiune ce se pedepseşte prin privare de
libertate pe o perioadă de până la 5 ani.

De asemenea, din legislaţia actuală aflăm că moartea prin suicid este considerată a fi moarte violentă
care, alături de homicid şi accident, face obiectul investigaţiei medico-legale obligatorii. Persoanele care au
încercat să se sinucidă sunt supuse unui examen psihiatric şi apoi unui program recuperator.

STATISTCA EUROPEANĂ A SINUCIDERILOR


ÎN PERIOADA 1925 – 2004

Ratele morbidităţii şi mortalităţii prin suicid sunt greu de estimat. În realitate se pare că procentajul
sinuciderilor şi al tentativelor suicidare este mai ridicat, dar, din dorinţa autorităţilor medicale şi juridice de a
proteja familia sinucigaşului sau a tentatorului, se apreciază uneori că ar fi vorba de un deces accidental sau de o
eroare în autoadministrarea unor medicamente, ceea ce reduce, într-o oarecare măsură, procentajul. Prin aceasta
prevalenţa reală a sinuciderilor este greu de stabilit cu precizie, în primul rând datorită faptului că cei care au
comis o tentativă suicidară, nu îi mai recunosc intenţionalitatea, recunoaştere care se extinde frecvent şi asupra
familiei (care doreşte să ascundă actul).
Aceste inadvertenţe sunt favorizate de o serie de factori, ca de exemplu:
- catalogarea şi înregistarea imprecisă şi incorectă a ceea ce ar trebui să fie cunoscut şi bine precizat;
- protejarea familiei (şi uneori a oficialităţilor publice care ar dori să aibă un procentaj cât mai scăzut
de sinucideri);
- nepotrivirile existente între criteriile de evaluare şi diagnosticare a suicidului.
Numeroşi autori semnalează faptul că ratele morbidităţii şi mortalităţii prin suicid sunt greu de estimat,
datorită atât factorilor entropici, surselor de informaţii epidemiologice deficitare, cât şi atitudinii sociale negative
faţă de acest fenomen, ceea ce duce la realizarea unor acte autolitice mascate sau la înregistrarea lor sub formă
de accident.
Datele epidemiologice evidenţiază faptul că în unele ţări (Ungaria, Finlanda, Austria, Danemarca) 33
suicidul reprezintă a patra cauză de deces după bolile cardiovasculare, tumorile maligne şi accidentele ruţiere.

32
Ibidem, p. p. 577-579
33
OMS – World Health Statistics Annual, 2004

43
Epidemiologic, suicidul este un fenomen social a cărui prevalenţă diferă mult atât de la o zonă
geografică la alta, cât şi în cadrul aceleiaşi zone. Astfel, după datele furnizate de J. C. Chesnais în Histoire de la
violence, redate în tabelul nr. 1, rata sinuciderii raportată la 100.000 de locuitori în anul 1995 se prezenta astfel
în următoarele ţări:

Tabel nr.1
Rata sinuciderilor raportată la 100.000 locuitori în anul 1995

Ungaria 41,9 Italia 5,6


Finlanda 24,5 Suedia 19,0
Austria 23,7 Japonia 17,6
Danemarca 23,6 Polonia 12,8
Germania 23,3 Canada 12,8
Elveţia 23,0 USA 12,5
Norvegia 11,3 Irlanda 4,6
Ţările de Jos 9,6 Spania 4,1
Portugalia 8,5 Grecia 2,9
Anglia 7,7 Israel 6,8

În conformitate cu datele OMS, mortalitatea prin suicid pentru europeni în perioada 1995 – 2004 se
prezintă astfel:

Tabel nr.2
Rata mortalităţii prin suicid la femei şi bărbaţi raportată la 100.000 locuitori (2000 – 2004)

Ţara Bărbaţi Femei


Ungaria 48,4 14,6
Finlanda 41,7 9,2
Austria 27,0 -
Elveţia 26,5 -
Danemarca - 11,5
Belgia - 10,1

Aceste date confirmă cele amintite anterior şi ne putem întreba de grecii, spaniolii, irlandezii, evreii,
italienii se sinucid într-o proporţie mai mică decât ungurii.
Răspunsul poate veni şi din faptul că, alături de factorii suicidogeni, un rol deosebit de important îl au
obiceiurile, reacţiile, temperamentele şi mentalitatea. De notat este faptul că interpretarea fenomenului suicidar
porneşte de la oameni şi nu de la generalităţi şi teorii. Uneori, sinuciderea poate fi resimţită ca ultimă soluţie
pentru unii oameni ce prezintă dereglări ale echilibrului relaţional faţă de sine (subapreciere, devalorizare) şi faţă
de ceilalţi (cifrele sunt relevante în acest sens: peste o mie de oameni se sinucid zilnic şi aproximativ 600 – 700
oameni comit tentative suicidare34.
Prevalenţa suicidului diferă în funcţie de mai mulţi parametri demografici35, după cum urmează:
- raportul bărbaţi / femei este de 3 la 1;
- raportul vârstnici / tineri este de 2 la 1;
- raportul solitari / căsătoriţi este de 2 la 1,
în timp ce, la cei care şi-au pierdut partenerul de viaţă, raportul sinuciderilor la bărbaţi este de patru ori
mai mare decât la femeile aflate în aceeaşi situaţie.
Dintr-un studiu epidemiologic efectuat de experţii OMS în 2001 pe o populaţie de 400 milioane (din 25
de ţări), rezultă că media anuală a ratei suicidului este de 18 decese la 100.000 locuitori. Dar abaterile în minus
sau în plus de la această rată medie oscilează între: 1,8 - Irlanda; 3,5 – Grecia; 7,1 – Italia; 31,4 – Japonia; 31,9 –
Danemarca şi 43,2 – Ungaria. În general, rata medie a suicidului pentru ţările scandinave precum şi pentru ţări ca
Elveţia, Germania, Austria şi Japonia este de 25 la 100.000 locuitori, iar pentru Grecia, Spania, Italia, Canada,
Olanda, România este de sub 10 la 100.000 locuitori.

34
OMS – Causes of Death, Geneve, 2001.
35
Scripcaru, Călin – Suicid, agresivitate şi hermeneutică, în volumul Psihiatria în societate, Iaşi, Ed. Psihomnia, 1995, p.84.

44
În tabelul ce urmează este redată dinamica fenomenului suicidar pe parcursul mai multor ani în diferite
ţări ale lumii:

Tabelul nr.336
Dinamica ratei suicidare raportată la 100.000 locuitori

Ţara AAni Rata anuală a Ţara Ani Rata anuală a


sinuciderilor la 100.000 sinuciderilor la 100.000
locuitori locuitori
Anglia 1985 7,5 Franţa 1985 15,9
1990 9,0 1990 19,6
1995 8,9 1995 22,9
2000 7,9 2000 21,1
Bulgaria 1985 12,9 Grecia 1985 2,8
1990 13,6 1990 3,3
1995 16,3 1995 4,1
2000 15,3 2000 3,9
Austria 1985 24,1 Ungaria 1985 41,1
1990 27,7 1990 43,2
1995 28,9 1993 24,0
2000 31,3 1995 46,1
1996 46,0
2000 40,7
Elveţia 1985 22,3 Germania 1992 19,9
1990 24,0 1993 20,8
1993 25,0 1994 21,0
1995 23,1 1995 26,0
1996 23,7 2001 25,0
2000 21,9
Italia 1991 7,1 Olanda 1985 8,4
1992 5,7 1990 12,2
1993 5,4 1995 9,9
1994 5,4 2000 9,5
2001 10,0
România 1985 9,4 Suedia 1993 20,1
1990 11,4 1996 17,0
1995 8,9 2001 25,0
2000 12,3
Japonia 1993 17,5
1996 20,0
2001 25,0

Analizând datele din tabelul de mai sus ajungem la concluzia că prevalenţa suicidului în aceste ţări este
aproximativ constantă şi că diferenţele de la o ţară la alta sunt destul de semnificative, ceea ce confirmă afirmaţia
sociologului francez E. Durkheim (1897) că, în funcţie de caracteristicile socio-culturale ale diferitelor
comunităţi şi sinuciderile prezintă aceiaşi proporţie constantă de-a lungul unor perioade mari de timp. Pentru a
sublinia aceste aspecte redăm în tabelul următor prevalenţa suicidului în diferite ţări începând cu anul 1925, la
distanţe de 5 ani, până în 1990:

Tabelul nr.437
Prevalenţa suicidului în diferite ţări (1925 – 1990)

Anii Denumirea ţărilor


Anglia Belgia Austria Franţa Germania Japonia Ungaria Suedia
1925 10,1 13,4 35,3 - 22,1 20,0 28,0 14,4
1930 12,3 15,9 35,3 19,0 26,1 20,9 30,0 15,0

36
OMS – World Health Statistics Annual, 2004
37
Ibidem

45
1935 13,6 17,7 40,7 20,2 28,6 21,6 32,9 16,4
1940 12,3 17,3 31,4 - 28,6 17,6 30,5 16,3
1945 9,3 12,8 - 13,1 - 12,6 - 14,7
1950 10,7 14,1 22,3 13,7 17,0 17,1 23,7 15,2
1955 11,3 13,6 23,4 15,9 19,3 25,3 20,5 17,8
1960 11,2 14,6 23,1 15,8 18,8 21,6 26,0 17,4
1965 10,8 15,0 22,8 15,0 20,0 14,7 29,8 18,9
1970 8,0 16,5 24,2 15,3 21,5 15,1 34,6 22,3
1975 7,5 16,2 24,1 15,8 20,9 18,0 38,1 19,4
1980 8,8 14,7 25,7 19,4 20,9 17,6 44,9 21,0
1985 8,4 22,5 29,5 22,9 19,5 21,4 45,3 18,6
1990 7,9 16,2 31,3 21,1 26,0 23,4 42,2 19,0

Studiile epidemiologice din ultimii ani arată că prevalenţa suicidului are tendinţa de stabilizare şi că
fiecare ţară sau zonă geografică pare a avea un anumit standard naţional sau zonal propriu, de la care nu se fac
abateri nici chiar pe parcursul unor perioade îndelungate.
Pentru argumentarea celor prezentate în tabelele nr. 3 şi 4, redăm în continuare valorile procentuale ale
dinamicii fenomenului suicidar în unele ţări din Europa raportat pe sexe la 100.000 locuitori:

Tabelul nr. 538


Rata sinuciderilor raportată la 100.000 locuitori (bărbaţi)

Nr.crt. Ţara 1980 1985 1990 Media Nr.crt Ţara 1980 1985 1990 Media
.
1 Ungaria 63,5 66,1 59,9 63,16 8 Bulgaria 19,2 29,2 10,7 21,03
2 Finlanda 40,6 40,4 46,4 42,46 9 Norvegia 19,1 20,8 23,0 20,96
3 Austria 40,4 42,1 34,8 39,10 10 Olanda 12,2 14,6 13,0 13,26
4 Danemarca 38,9 35,1 32,2 35,40 11 Anglia 11,4 12,1 12,1 11,86
5 Elveţia 33,6 33,0 31,5 32,70 12 România 14,6 7,4 13,3 11,76
6 Franţa 28,0 33,1 30,5 30,53 13 Spania 6,3 6,8 10,6 7,90
7 Polonia 20,9 22,6 22,0 21,8 14

38
OMS – Causes of Death, Geneve, 2001

46
Tabel nr. 639
Rata sinuciderilor raportată la 100.000 locuitori (femei)

Nr.c Ţara 1980 1985 1990 Media Nr.c Ţara 1980 1985 1990 Media
rt. rt.
1 Ungaria 28,7 25,9 21,4 25,33 9 Olanda 7,4 8,1 7,5 7,83
2 Danemarca 21,3 20,6 16,3 19,40 10 Norvegia 6,5 7,4 8,4 7,43
3 Austria 15,1 15,8 13,4 14,76 11 Anglia 6,5 5,6 3,7 5,30
4 Elveţia 14,4 13,2 12,7 13,43 12 România 4,4 5,4 4,7 4,83
5 Franţa 11,1 12,7 11,7 11,83 13 Polonia 4,3 4,5 4,5 4,43
6 Finlanda 9,8 9,8 11,5 10,36 14 Spania 2,1 2,3 4,0 2,80
7 Iugoslavia 8,7 9,7 9,9 9,43 15 Grecia 1,4 2,5 2,1 2,16
8 Bulgaria 8,0 9,4 8,8 8,73

Din tabelele 5 şi 6 se constată că în grupa ţărilor cu mortalitate suicidară maximă se încadrează Ungaria,
Finlanda, Austria şi Danemarca, în timp ce în grupa ţărilor cu o mortalitate suicidară medie şi submedie se
încadrează majoritatea ţărilor europene printre care şi România cu o medie de 11,76 sinucideri în rândul
bărbaţilor, respectiv 4,83 sinucideri în rândul femeilor (raportat la 100.000 locuitori).
Dacă în primul război mondial, cu o durată de 4 ani şi 104 zile, şi-au pierdut viaţa aproximativ 10
milioane de oameni, iar în al II-lea război mondial, cu o durată de 6 ani (2194 zile), au fost ucise 32 milioane de
fiinţe umane, în cei 55ani postbelici aproximativ 10 milioane de oameni au decedat prin sinucidere (la care
adăugăm şi 130-150 milioane tentative de sinucidere).
După datele OMS, România, cu aproximativ 9,7 sinucideri la 100.000 locuitori, se situează printre ţările
cu o rată suicidară de sub 10 la 100.000 locuitori, rată care scade sau depăşeşte rareori această limită.
În România, conform datelor furnizate de Comisia Naţională pentru Statistică, situaţia sinuciderilor pe
grupe de vârstă se prezintă astfel:

Tabel nr. 740


Sinuciderea pe grupe de vârstă şi sex

Vârsta 1989 1990 1993 1997


5-19 ani 127 125 99 114
B 76 89 69 86
F 51 36 30 28
20-59 ani 1764 1387 1432 1784
B 1379 1074 1143 1444
F 385 313 289 340
Peste 60 ani 638 567 630 752
B 431 360 426 547
F 207 207 204 205

Se constată o scădere a cifrei absolute a sinuciderilor pe anul 1990 faţă de 1989, apoi o creştere
semnificativă până în anul 1993. Scăderea înregistrată în 1990 ar putea fi explicată, conform teoriei lui E.
Durkheim, prin efervescenţa politică de atunci. De asemenea, numărul sinuciderilor în rândul bărbaţilor este de
aproximativ trei ori mai mare decât în rândul femeilor, deşi la numărul tentativelor situaţia este inversă.

METODE ŞI TEHNICI DE ANALIZĂ A TENTATIVEI DE SUICID

De-a lungul studiului efectuat în cadrul Spitalului de Psihiatrie Socola am utilizat metodele şi
tehnicile specifice asistenţei sociale cu scopul obţinerii informaţiilor necesare evaluării corecte a fiecărui pacient
în parte.

1. Documentarea

După observaţia directă, tehnica documentării constituie a doua sursă principală de date şi informaţii.
Un specialist trebuie să şţie cum să vadă realitatea (ce şi cum să observe) şi totodată să se informeze asupra
realităţii (adică ce şi cum să observe). Cele mai perfecţionate chestionare şi cele mai reuşite interviuri nu vor
putea oferi mai mult decât ceea ce prin natura lor pot să ofere opinii, adică imagini ale faptelor şi fenomenelor

39
Ibidem.
40
Comisia Naţională pentru Statistică, 1998

47
studiate, elemente care, indiferent de prelucrările şi tratamentele pe care le vor suferi, nu vor putea suplini
faptele observate direct sau datele obiective din documentele redactate şi elaborate la faţa locului.41
Deşi este o tehnică clasică, indispensabilă investigaţiei sociale, documentarea nu poate constitui o
sursă unică şi nu poate suplini celelalte tehnici de investigaţie. Este însă centrul de greutate al unei lucrări
efectuate cu profesionalism.
Cu necesitate, orice studiu şi orice investigaţie presupune cunoaşterea lucrărilor publicate pe tema
respectivă şi a rezultatelor obţinute în cercetările efectuate de către echipele de cercetare. Se impune astfel
alcătuirea unei bibliografii cât mai cuprinzătoare şi, desigur, adecvate, la obiect. Pentru realizarea acestei lucrări
a fost utilizat atât procedeul empiric (stabilirea treptată a materialelor necesare), cât şi procedeul sistematic
(stabilirea bibliografiei cu ajutorul unor centre specializate de documentare: Biblioteca Centrală Universitară
Iaşi, Biblioteca Judeţeană Ghe. Asachi Iaşi).
Pentru a susţine validitatea teoriilor expuse în lucrare am apelat la datele statistice existente (cu
rezervele de rigoare în ceea ce priveşte limitele utilizării unor date statistice, a eficienţei acestora în a reflecta
fenomenul descris).
Fişa de observaţie a constituit principala sursă de informaţie privind atât datele personale cât şi starea
afectivă a celor zece subiecţi ai cercetări.
Documentarea rămâne tehnica sociologică a cărei utilizare permite acţiunea în cunoştinţă de cauză a
specialistului în ştiinţe sociale.

2. Observaţia directă

Observaţia directă constituie tehnica principală de investigaţie a câmpului social, întrucât ne oferă
informaţii cu valoare de fapte, care constituie materialul cel mai bogat, divers şi nuanţat, susceptibil de analize
calitative.
Ca metodă de investigare, observaţia presupune perceperea sistematică, conform unui plan elaborat, a
comportamentelor, atitudinilor în momentul manifestări acestora. Posibilităţile de utilizarea a observaţiei se diferenţiază în
funcţie de obiectul observării, tehnica de înregistrare utilizată şi poziţia observatorului.
Obiectul este ales în funcţie de scopul teoretic urmărit, atenţia fiind îndreptată spre multiplele faţete ale
acţiunilor şi interacţiunilor sociale: forma de manifestare (schimb de mesaje, caracteristici fizice ca indicii a
unor stări subiective), durata (repartiţia în timpul subiectiv şi obiectiv), frecvenţa de apariţie, intensitatea şi
succesiunea.
În funcţie de gradul de implicare în universul-ţintă putem diferenţia trei roluri alternative adoptate de
observator :
a) participant implicat emoţional şi comportamental în situaţii sociale;
b)cercetător exterior situaţiilor sociale;
c) participant - cercetător parţial implicat.42

Practica de investigare a consacrat trei posibilităţi de înregistrare a datelor :


1. înregistrarea datelor în procesul observaţiei;
2. folosirea unor aparate de înregistrare audio, video;
3. înregistrarea post-factum a informaţiilor.43
Din combinarea variantelor de roluri adoptate de analistul social cu posibilităţile de înregistrare a
datelor rezultă trei tipuri de observaţie :
a) structurată;
b)nedistorsionată;
c) participativă.
Având în vedere scopul urmărit şi condiţiile speciale de desfăşurare a investigaţiei, înregistrarea
faptelor s-a realizat post-factum (gradul crescut de emoţivitate, condiţiile de spitalizare). Am acordat prioritate
observării atitudinilor posturale, expresivităţii, atitudinilor şi reacţiilor ce constituiau cadrul general. Informaţiile
obţinute au putut fi verificate prin consultarea unor documente (fişe de observaţie, documente personale etc.).
Utilizarea observaţiei directe ca tehnică principală de culegere a datelor mi-a acordat posibilitatea
nuanţării unor elemente complexe ale fenomenului sinuciderii (evitarea stereotipiilor, a prejudecăţilor de tipul
toţi cei care încearcă să se sinucidă sunt grav bolnavi psihic ), precum şi posibilitatea de a identifica resurse
potenţiale necesare refacerii sociale a individului în cauză.

3. Întrevederea
41
Miftode, Vasile – Metodologia sociologică. Metode şi tehnici de cercetare sociologică, Galaţi, Ed. Porto – Franco, 1995, p. p. 149-151.
42
Miftode, Vasile – op.cit., p.151
43
Miftode, Vasile – op.cit., p. p. 135-140

48
Întrevederea este tehnica principală în realizarea programelor de intervenţie socială, aflându-se în inima
acţiunilor umane şi a activităţii serviciilor sociale. Întrevederea este un procedeu de investigaţie verbală44, investigaţie
efectuată cu scopul de a culege informaţii ce vizează scopul stabilit; întrevederea nu este un scop în sine, ci vizează un
scop exterior - culegerea de informaţii necesare realizării unor programe sociale de intervenţie.45
În cadrul întrevederii rolurile interlocutorului sunt specializate întrucât subiectul deţine informaţii pe care
lucrătorul social nu le şţie şi doreşte să le afle.
Întrevederea dezvoltă un proces de interacţiune umană de tipul faţă-n faţă în care sunt importante atât
informaţiile verbale, cât şi conduitele, faptele, reacţiile, stările afective, credinţele etc., care exprimă îndeosebi
aspectele latente ale personalităţii subiectului.46
Intervenţia terapeutică - socială sau psihică - este incompatibilă cu practicarea raporturilor de autoritate
între actorii implicaţi (client şi terapeut). Relaţia non-directivă conferă independenţei clientului o mare valoare,
în timp ce relaţia directivă promovează conformismul social şi inegalitatea dintre participanţi. Profesia de
credinţă a non-directivităţii este astfel o filosofie socială, politică şi totodată o tehnică de terapie asociată, în
această formă, temelor de libertate şi democraţie.47
Tipurile de interviu şi întrevedere folosite în investigaţia tentativei suicidare sunt:
1) Interviul - cercetare care vizează mai ales culegerea de opinii, adică de informaţii cu valoare de
imagine subiectivă asupra universului social investigat;
2) Întrevederea - intervenţie care vizează îndeosebi stabilirea unui diagnostic social -
comportamental, modificarea mediului social şi favorizarea unei anumite soluţii practice de sprijin sau
vindecare-rezolvare a problemei vizate (psihiatrul, asistentul social, medicul).
Dacă în primul caz subiectul este martor-expert în raport cu faptele relatâte în faţa sociologului,
accentul fiind pus pe conţinutul informaţiilor, în al doilea caz subiectul colaborează cu lucrătorul social de la
egal la egal pentru construirea discursului-diagnostic, accentul fiind pus pe atitudinile, mentalităţile, conduita şi
manifestările subiectului însuşi şi ale mediului social în care se află, adică pe personalitatea subiectului-
interlocutor.
3) Tipuri în raport cu gradul de libertate al interlocutorului în formularea răspunsurilor sau în raport
cu gradul de profunzime al analizei, cu bogăţia şi complexitatea informaţiilor puse în circulaţie.
Limitarea şi profunzimea informaţiilor culese determină alte caracteristici ale întrevederilor:
a. număr de întâlniri sau de întrevederi ( tehnica panel );
b. durata întâlnirilor;
c. conţinutul vizat în discuţie, etc.
Între cele două extreme – discuţia cea mai liberă şi discuţia cea mai dirijată - există, potrivit lui M.
Grawitz, cinci grade sau cinci tipuri de interviu - întrevedere :
a. tipul clinic: maximă libertate şi maximă profunzime de cercetare şi cunoaştere a
personalităţii subiectului;
b. convorbire liberă, cu o maximă orientare a discuţiilor (în raport cu tema vizată);
c. convorbire centrată (ghidată) sau cu răspunsuri libere (focused interview) la temele vizate;
d. interviu cu întrebări închise, cu răspunsuri precodificate şi, deci, cu o libertate foarte redusă
de alegere a răspunsului ( cazul sondajelor de opinie, al formularelor standardizate ).
4) Interviuri sau întrevederi :
4.1.non-directive şi nestructurate (clinice, în profunzime);
4.2.semi-directive şi semi-structurate (ghidate, centrate, cu întrebări deschise)
4.3.directive şi structurate (cu întrebări închise).
În funcţie de mijloacele de culegere şi de modul de interpretare a datelor, interviurile sunt:
a. directe: întrebările şi răspunsurile afirmă direct conţinutul, nimic altceva nu poate fi adăugat
sau presupus existent;
b. indirecte: întrebările şi răspunsul implică faptul că sensul real al conţinutului lor poate fi
diferit de cel enunţat.
Specialistul poate alege forme de intervievare atât standardizate sau dirijate, cât şi tehnici
nestandardizate sau non-directive. Dacă întrevederea este condusă ferm sau orientată cu ajutorul unor întrebări
precise, atunci avem de-a face cu un interviu dirijat sau directiv. Dacă întrevederea este liberă şi se desfăşoară în
44
Miftode, Vasile – op.cit., p. p. 210-212
45
Ibidem
46
Ibidem
47
Miftode, Vasile – op.cit., p.212

49
jurul unei teme, subiectul având libertatea de a se exprima într-o manieră personală, fără nici-o întrebare
codificată, atunci avem de a face cu un interviu non-dirijat sau non-directiv.
În cazul acesta din urmă, se porneşte de la principul că persoana interogată este cea mai aptă a explica şi
prezenta propriile gânduri şi sentimente. Rolul specialistului este de a încuraja clientul în desfăşurarea povestirii, de ai
dovedi că-l ascultă cu atenţie (arta de a-l asculta), de a-l motiva în exprimarea a ceea ce şţie şi şţie în legătură cu tema
vizată. Starea afectivă a subiectului în timpul intervievării este, de asemenea, semnificativă şi trebuie notată de către
specialist. La fel, alte informaţii subtile: ezitările, reticenţele etc.
Dat fiind contextul special de lucru cu subiecţii (pacienţi ai Spitalului Universitar de Psihiatrie Iaşi)
accentul a fost pus nu atât pe partea tehnică a demersului, cât mai ales pe partea comunicaţional afectivă a
întregului proces. În acest fel se pot identifica mai bine structurile latente ale realităţii investigate, conţinutul
socio-afectiv şi personalitatea interlocutorilor privită în profunzimile sale.
Pentru evaluarea riscului suicidar poate fi utilizat ghidul de interviu prezentat în continuare:
GHID DE INTERVIU
INTERVIU DE EVALUARE A RISCULUI SUICIDAR
Stabilirea raportului Prezentarea şi explicarea scopului interviului
Înţelegerea tentativei suicidare Un rezumat detaliat al evenimentelor din cele 48 de ore care au
precedat tentativa. Împrejurările în care a avut loc actul – gradul de
planificare, izolarea, scrisoarea de sinucidere, motivele, acţiunile
după tentativă şi dacă s-a băut alcool. Tentative anterioare.
Clarificarea dificultăţilor Natura şi durata problemelor şi schimbările recente. Domenii de
curente acoperit : probleme psihologice şi fizice, relaţiile cu partenerul şi
familia, muncă, prieteni, etc.
Cadrul înconjurător Elemente relevante ale istoriei personale, dar şi ale istoriei familiei.
Modul de descurcare Resursele obişnuite de a se descurca şi resurse externe (prieteni,
agenţii sociale, medicul familiei). Modalităţi anterioare de
descurcare în faţa dificultăţilor.
Evaluarea stării mintale la Starea specială de spirit şi starea intelectuală.
interviu
Lista problemelor curente Formulată împreună cu clientul.
Stabilirea ajutorului necesar Ce doreşte şi ce este pregătit să accepte clientul. Cine altcineva ar
mai putea fi implicat (partenerul, familia, anturajul etc.).

În ciuda dificultăţilor şi a pericolelor de eroare – impactul factorilor emoţional, îndepărtarea frecventă a


subiectului de tema stabilită, grija subiectului pentru propria imagine, dificultatea analizelor de conţinut a unor răspunsuri
complexe, etc. – întrevederea sau convorbirea non-directivă este o tehnică care se răspândeşte tot mai mult printre
lucrătorii sociali, îndeosebi în cazul anchetelor - intervenţie socială, atât pentru cunoaşterea laturii calitative a
fenomenului studiat, cât şi pentru modificarea situaţiei în care se află subiecţii - clienţi, pentru ameliorarea contextului
social şi rezolvarea problemelor vizate.

4. Genograma

Genograma este un instrument utilizat în înţelegerea dinamicii familiilor şi caracteristica să


principală constă în descrierea relaţiilor inter-generaţionale într-o familie.48 Genograma presupune utilizarea
unor coduri a căror descifrare este menţionată într-o legendă, coduri ce ajută la exprimarea schematică a
relaţiilor inter-generaţionale cu relevanţă pentru istoricul social.

5. Ecomapa

Ecomapa reprezintă un instrument cu ajutorul căruia asistentul social precizează grafic locul
individului şi al familiei în contextul social evidenţiind natura relaţiilor existente, intensitatea conflictelor.49

6. Istoricul social

Acesta cuprinde informaţii referitoare la date cu valoare faptică şi la interpretarea semnificaţiei acestor
date. Realizarea istoricului social satisface exigenţele metodologice ale muncii asistentului social întrucât
cunoaşterea cu precizie a tuturor elementelor referitoare la viaţa trecută şi prezentă a subiectului influenţează
rezolvarea problemelor şi dificultăţilor acestuia.
48
Spânu, Mariana – Introducere în asistenţa socială a familiei şi protecţia copilului, Chişinău, Ed. Tehnică, 1998, p.162.
49
Spânu Mariana – op.cit., p.162

50
Cunoaşterea şi utilizarea corectă a metodelor, tehnicilor şi instrumentelor de lucru contribuie la
deplasarea accentului în intervenţia asistentului social de la de ce se întâmplă aceste lucruri? la cum să se
realizeze schimbarea dorită?

CONCLUZII

Sinuciderea reprezintă un adevărat test asupra stării de sănătate socială, psiho-relaţională a unei
societăţi oglindind tensiunile şi conflictele sociale, politice şi economice.
Datele statistice spun că în 1998 s-au înregistrat în întreaga ţară 3660 de sinucideri, cifră care întrece de
peste trei ori pe cea a omuciderilor, grav semnal de alarmă ce mărturiseşte despre amploarea şi gravitatea acestui
fenomen.
În lucrarea prezentată am încercat să surprind una din multiplele faţete ale acestui fenomen deosebit de
complex, sarcină deosebit de dificilă având în vedere contextul special de lucru – pacienţi ai Spitalului
Universitar de Psihiatrie – oameni care suferă de izolare, singurătate, a căror problemă-cheie este dificultatea
sau imposibilitatea de a comunica cu celălalt, oameni care în încercarea lor disperată de a găsi un sprijin au
apelat la strigătul de ajutor în extremis – tentativa de suicid.
Schimbarea regimului politic în decembrie 1989 a însemnat trecerea de la un tip de societate totalitară
la o societate de tranziţie caracterizată de un grad scăzut de coeziune socială, adică o societate de tip
anomic. Această tranziţie are un impact evident asupra sinuciderii, capacitatea integratoare a societăţii moderne
fiind sensibil redusă, ceea ce echivalează cu o redusă protecţie a individului faţă de tentaţia suicidară.
Modificările stilului de viaţă, climatul tensionat, izolarea sau autoizolarea sunt principalele
elemente care au contribuit la declanşarea comportamentului suicidar în cazul celor zece subiecţi ai lucrării
de faţă. Întrevederile repetate cu cei zece pacienţi mi-au oferit posibilitatea de a surprinde elemente interesante
privind fenomenul sinuciderii – manifestarea rezistenţei la schimbare ca reacţie de apărare a individului la
modificările de mediu, absenţa unor simptome care să indice manifestarea unor boli psihice grave.
Problemele prezentate pot explica disfuncţiile apărute la nivelul mecanismelor de adaptare la normele sociale
dominante.
Ceea ce este necesar şi trebuie făcut este manipularea mediului social prin asigurarea unei îngrijiri
specifice individualizate (exploatarea resurselor interne, dezvoltarea capacităţii de comunicare), îngrijire ce ar
contribui la menţinerea stabilităţii mediului.
Specialiştii Institutului de Medicină Legală au analizat dinamica sinuciderilor din perioada 1986 –
1989, comparativ cu anii de după 1990, şi au stabilit că deteriorarea rapidă, progresivă a climatului social, politic
şi economic în România este direct proporţională cu numărul celor care se sinucid. Anul 1990 marchează, din
punctul de vedere al numărului tentativelor de suicid şi al numărului de sinucideri, o scădere marcantă raportat la
anii precedenţi, lucru explicabil prin ambianţa euforică, optimistă, caracteristică primelor luni care au urmat
revoluţiei. După 1990 se observă o creştere a numărului sinuciderilor, la început latentă, apoi căpătând valori
explozive, anul 1998 marchează însă, apogeul înregistrându-se cea mai mare creştere a numărului de tentative
suicidare şi de sinucideri pentru intervalul studiat.
Deşi societatea românească traversează o perioadă de criză interminabilă şi dureroasă pentru întreaga
populaţie, se impune sublinierea următorului aspect: specialiştii (asistentul social, psihologul, medicul,
sociologul etc.) pot interveni într-o situaţie capabilă să se regenereze prin forţe proprii (intervenţie ce
presupune identificarea şi exploatarea optimă a resurselor individuale, cognitive şi afective, identificarea
resurselor comunitare.
Desigur, anomia nu este o problemă care se rezolvă de pe o zi pe alta. Normele şi valorile sociale
trebuie să aibă solidaritate, să fie – pentru aceasta – rezultatul unei evoluţii organice, naturale, pentru că numai
astfel pot cunoaşte aderenţa individuală cât mai răspândită.
Judecând după tendinţele ultime ale fenomenului suicidar pare destul de sigur că scăderea bruscă a
numărului de sinucideri din primii doi ani post-comunişti nu a însemnat câtuşi de puţin o rezolvare a
problemelor, ci doar o suspendare, o remisiune temporară a numărului de sinucideri, din moment ce statisticile
actuale evidenţiază o creştere rapidă a numărului de sinucideri şi a numărului de tentative de suicid. Cu alte
cuvinte, criza morală şi social – politică a societăţii româneşti pare confirmată solid de tendinţele actuale ale
acestui fenomen. Sinuciderea devine cu fiecare zi o problemă tot mai gravă cu un impact social tot mai mare.
Este deci imperios ca societatea românească să ia cunoştinţă despre ceea ce se întâmplă dramatic în profunzimile
sale. În absenţa acestei cunoaşteri nu poate fi vorba de aplicarea eficientă a strategiilor profilactice şi terapeutice.

ANEXE

51
Tabelul nr. 1
Proporţia sinuciderilor la 100.000 locuitori

Ţara Anul Total Masculin Feminin


Ungaria 1989 41,6 61,4 23,1
Austria 1989 24,9 36,1 14,7
Elveţia 1989 22,8 32,8 13,2
Franţa 1988 20,8 30,2 11,7
URSS 1988 19,5 30,9 9,4
Republica Cehă şi Slovacă 1989 17,7 27,1 8,8
Japonia 1989 17,3 21,5 13,1
Norvegia 1988 16,8 24,5 9,3
Bulgaria 1988 16,2 23,1 9,4
Polonia 1989 11,3 19,3 3,7
SUA 1988 11 20,1 5
România 1990 8,9 13,3 4,7
Italia 1987 7,9 11,7 4,2
Anglia 1989 7,6 11,6 3,8
Spania 1986 7,4 10,7 3,7
Portugalia 1989 7,2 11 3,7

Figura nr. 1
Proporţia sinuciderilor la 100.000 locuitori

70
60
50
40
30
20
10
0
c`
@nia
a

aria

egia

a
ia

r ia

ar ia
\ia
nia
ia
Italia
ia

S
lova
ugali

SUA

\
Span

URS

Fran
Polo
Angl

Aust
Elve
Japo
Bulg

Ung
Rom

Nor v

` ]I S
Port

Feminin
Ceh

Masculin
Rep.

Total

52
Tabelul nr. 2
Numărul total de cazuri de suicid în intervalul 1982-1993
pe teritoriul Moldovei

Anul Nr. Sinucideri


1985 278
1986 276
1987 302
1988 285
1989 358
1990 391
1991 349
1992 354
1993 308
1994 347
1995 389
1996 426
Total 4063

Figura nr. 2
Numărul cazurilor de suicid pe teritoriul Moldovei (1982-1993)

450
400
350
300
250
200
150
100
50
0
1985 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996

Nr. Sinucideri

Figura nr. 3
Sinucideri în '91-92 comparativ cu '93- '94 şi '95- '96

33% 39% 1991-1992

1993-1994

1995-1996
28%

Tabelul nr. 3
Nr. de cazuri de sinucideri pe judeţe din Moldova în perioada 1995-1996

53
Judeţul Nr. sinucideri
Iaşi 112
VS 46
SV 104
NT 136
GL 122
VN 66
BT 96
BC 131
Total 815

Figura nr. 4
Numărul de sinucideri pe judeţe din Moldova (1995-1996)

BC
BT
VN
GL
Nr. Sinucideri
NT

SV
VS

Ia]I

0 20 40 60 80 100 120 140

Tabelul nr. 4
Suicidul la bărbaţi şi femei în perioada 1985-1996

Anul Bărbaţi Femei


1985 202 76
1986 207 69
1987 215 87
1988 212 73
1989 270 88
1990 300 91
1991 259 90
1992 259 95
1993 237 71
1994 268 81
1995 298 91
1996 329 97
Total 3074 1009

Figura nr. 5
Suicidul la bărbaţi şi femei în perioada 1985-1996

54
350
300
250
200 B`rba\i
150 Femei
100
50
0
1985 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996

Figura nr. 6
Suicidul la bărbaţi şi femei (1985-1996)

75%

B`rba\I
Femei

25%

Tabelul nr. 5
Suicidul în mediul urban şi rural (1985-1986)

Anul Urban Rural


1985 70 208
1986 128 148
1987 142 160
1988 124 161
1989 161 197
1990 159 232
1991 155 194
1992 130 224
1993 111 197
1994 154 193
1995 162 227
1996 179 247
Total 1675 2388

55
Figura nr. 7
Distribuţia suicidului

42%
Mediul rural
Mediul urban
58%

Figura nr. 8
Distribuţia suicidului

300
250
200
Urban
150
Rural
100
50
0
1985 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996

Tabelul nr. 6
Suicidul pe judeţe în funcţie de mediu (urban-rural)

Judeţul Nr. sinucideri


Mediul urban Mediul rural
Iaşi 63 59
Bacău 35 65
Botoşani 69 62
Neamţ 39 97
Vrancea 21 45
Suceava 38 66
Galaţi 68 54
Vaslui 20 26
Total 353 474

56
Figura nr. 9
Sinuciderea pe judeţe în mediul urban/ rural

100
80
60
40 Urban

20 Rural
0

va
i

i
n

\
u

lu
I
]I

ce
]a

a\
c`

ea
Ia

as
ea

al
to
Ba

uc
ra

V
N

G
Bo

Tabelul nr. 7
Suicidul pe categorii de vârstă (1985-1996)

Categorii de vârstă Nr. de sinucideri


Sub 10 ani 13
11-20 ani 312
21-40 ani 1507
41-50 ani 1590
Peste 50 ani 720
Peste 70 ani 205
Total 4347

Figura nr. 10
Suicidul pe categorii de vârstă (1985-1996)

1600
1400
1200
1000
800
600
400
200
0
ni i i
ni ni ni an an
10a 2 0a 4 0a 50a 50 70
b - - - ste ste
Su 11 21 41 Pe Pe

57
BIBLIOGRAFIE

1. Comisia Naţională pentru Statistică - Bucureşti, 1994.


2. Delavrancea, Bogdan V. – Autonomia şi independenţa conştiinţei şi raportul ei cu actul sinucigaş, Editura
Transcendent, Braşov, 1992.
3. Durkheim, Emile – Despre sinucidere, Institutul European, Iaşi, 1993.
4. Dragomirescu, Virgil – Psihosociologia comportamentului deviant, Editura Ştiinţifică şI Enciclopedică,
Bucureşti, 1976.
5. Landsberg, Paul–Ludwig – Eseu asupra experienţei morţii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
6. Miftode, Vasile – Metodologia sociologică. Metode şi tehnici de cercetare sociologică, Editura Porto-
Franco, Galaţi, 1995.
7. OMS – Causes of Death, Geneva, 1991.
8. OMS – World Health Statistics Annual, Geneva, 1991.
9. Pirozynski, Tadeusz – Polimorfismul conduitelor auto şi heteroagresive, în volumul Psihiatrie,
pedopsihiatrie şi psihologie medicală, Iaşi, 1993.
10. Pirozynski, Tadeusz – Psihopatologie relaţională, Editura Junimea, Iaşi, 1996.
11. Quidu, Marcel – Le suicide. Les editions sociales francaises, Paris, 1970.
12. Rădulescu, Sorin M. – Homosociologicus, Editura Şansa, Bucureşti, 1994.
13. Schmidt, Abraham – Dialogue with death, World Books, 1976.
14. Scripcaru, Călin – Suicid şi agresivitate, Editura Psihomnia, Iaşi, 1995.
15. Scripcaru, Călin – Suicid, agresivitate şi hermeneutică, în volumul Psihiatria în societate, Editura
Psihomnia, IaşI, 1995.
16. Stahl, Henri H. – Teoria şi practica investigaţiei sociale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.
17. Tratat de psihiatrie – Oxford – Ediţia a II-a, Editat de Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România şi Geneva
Initiative Psyhiatry, 1994.
18. Voicu, Gheorghe – Sinucidere şi anomie, în Revista de studii şi cercetări sociale, nr.9, 1995.

58
DIMENSIUNI PSIHOLOGICE ŞI JURIDICE
ALE PROTECŢIEI SOCIALE A MINORULUI
PRIN FAMILIA SUBSTITUT

Introducere

În orice comunitate umană, indiferent de gradul de dezvoltare economică, de tipul de organizare a


producţiei şi distribuţiei bunurilor materiale, precum şi de modelul cultural care gestionează economia bunurilor
simbolice, există indivizi şi categorii de persoane care au dificultăţi în asigurarea prin forţe proprii a resurselor
necesare subzistenţei. Pe lângă cei afectaţi de conjuncturile economice nefavorabile, mai există persoane cu
dizabilităţi – uşoare sau severe, pasagere sau permanente –, precum şi indivizi ale căror probleme sunt generate
de disfuncţii în viaţa de familie şi în orizontul socializării. Pentru toţi aceştia soluţia ieşirii din situaţia de criză şi
restaurarea capacităţii de funcţionare socială normală provin adesea de la instituţiile asistenţiale. În perioadele
mai dificile prin natura lor, cum ar fi crizele economice şi politice, epocile de confuzie axiologică şi ideologică,
creşte semnificativ frecvenţa situaţiilor problematice şi a apelului la autorităţile publice, cu deosebire în
segmentul lor educaţional şi asistenţial.
Dintre toate categoriile de clienţi ai asistenţei sociale, minorii se disting printr-o serie de caracteristici
care impun utilizarea unor strategii de intervenţie speciale. În primul rând, minorul nu are (nici măcar în
situaţiile de normalitate socială) capacitatea de a-şi asigura prin resurse proprii mijloacele de subzistenţă, el fiind
dependent economic de familie. În al doilea rând, absenţa maturităţii fizice şi intelectuale, precum şi insuficienţa
formării profesionale îi accentuează starea de dependenţă. Aflat în plin proces de socializare – supus unor
influenţe educaţionale multiple, fiind tentat să aibă diverse experienţe care să-l apropie de maturitate –, minorul
este victima perfectă pentru unele categorii de devianţi şi marginali. În fine, clientul minor are o caracteristică
aparte dată de absenţa responsabilităţii juridice şi de necesitatea reprezentării lui de către susţinătorul legal în
raporturile juridice.
Cele mai frecvente relaţii de tip asistenţial care includ clienţi minori apar în situaţiile de dezorganizare
familială, pe fondul crizelor economice, al unor politici demografice defectuoase şi al destructurării modelelor
familiale tradiţionale. În România, politica demografică practicată de la mijlocul deceniului al şaptelea şi până în
1989 a generat o creştere forţată a natalităţii, în condiţiile diminuării treptate a resurselor pe care familiile le
puteau aloca îngrijirii copiilor. Venirea pe lume a unor copii pe care părinţii nu i-au dorit, precum şi naşterea
unui mare număr de copii din relaţii extraconjugale, în condiţiile absenţei planing-ului familial, ale unei slabe
educaţii sexuale şi ale interzicerii avortului, au făcut ca numărul minorilor abandonaţi să crească foarte mult.
Soluţionarea problemei minorilor abandonaţi şi a celor abuzaţi a fost şi este legată în mod dominant de
construcţia unui sistem instituţional gestionat de către autorităţile publice.
De aceea, dimensiunile psihologice ale instituţionalizării minorilor proveniţi din familii
dezorganizate şi carenţate, precum şi din relaţiile extrafamiliale ce reprezintă o practică frecventă în
asistenţa socială din România, impun o analiză interdisciplinară şi, de aici, demersul nostru în care
componentele asistenţiale şi juridice pe care le-am găsit nu fac decât să susţină necesara deschidere din
perspectivă psihologică a unei noi realităţi, evidenţiată atât de măsuri guvernamentale, cât şi de cerinţele
implicite ale vieţii cotidiene: familia substitut.
Acest lucru se datorează necesităţii îmbunătăţirii acelei tradiţii a instituţionalizării, existente încă din
perioada socialistă, bazată pe sistemul leagănelor şi al caselor de copii, anacronic pe de o parte, prilej de
controverse între psihologi, jurişti, sociologi şi asistenţi sociali, dar mai ales „subiect de prima pagină” atunci
când în mass-media din ţară şi din străinătate s-a dorit o „depunctare” a României în contextul culturii şi
civilizaţiei europene.
Deşi la scara întregii societăţi româneşti acest sistem răspunde încă, în linii generale, presiunii
exercitate de către familiile aflate în situaţii speciale, el prezintă o serie de dezavantaje, ce pot fi grupate în două
mari categorii şi pe care atât legislativul cât şi cercetarea interdisciplinară le evidenţiază:
a) dezavantaje economice, referitoare la costul ridicat al întreţinerii unui minor în instituţia asistenţială
şi la managementul defectuos al instituţiilor de stat;
b) carenţele de socializare, orizonturi psihologice grupate în aşa-numitul "sindrom al instituţionalizării"
(care constă în dificultăţile minorului de a stabili şi întreţine raporturi sociale pozitive, în întârzierea dezvoltării
mintale şi afective etc.).
Pentru a se diminua efectele negative ale instituţionalizării, serviciile asistenţiale au procedat la o
descentralizare accentuată şi la creşterea rolului strategiilor alternative (în special a plasamentului familial), cu o
pondere încă discursivă a demersului psihologic.
De asemenea, creşterea rolului organizaţiilor nonguvernamentale în protecţia minorului contribuie la
optimizarea prestaţiilor asistenţiale, care urmăresc, în ultimă instanţă, asigurarea unor condiţii de viaţă materială

59
şi de climat afectiv şi educativ cât mai apropiate de cele proprii familiilor normale, deşi, psihologic vorbind,
argumentele specialistului psiholog sunt considerate complementare şi nu implicite, cum ar fi firesc.
În cazul minorilor care, din diverse motive, nu pot beneficia de ocrotire în cadrul familiei naturale, fiind
necesară instituirea tutelei, se poate proceda fie la instituţionalizare (despre dezavantajele căreia am vorbit), fie la
creşterea şi educarea în cadrul unei familii substitut.
Respectiva familie poate să-şi asume responsabilitatea ocrotirii minorului fie pe o perioadă
determinată de timp (în cazul plasamentului şi al încredinţării), fie definitiv (în cazul adopţiei). "Mijlocul
elementar şi fundamental de protecţie pentru copiii în dificultate este de a-i menţine în familia biologică atâta
timp cât aceasta este în interesul minorului. Când dezvoltarea copilului nu poate avea loc în familia biologică,
este necesară plasarea într-un mediu cât mai apropiat de mediul familiei biologice, din punct de vedere al
apartenenţei etnice, al caracteristicilor colectivităţii, tradiţiei şi culturii"50. Rezultă de aici că, în vederea apărării
intereselor minorului, Autoritatea Tutelară trebuie să fie preocupată de plasamentul şi încredinţarea în familia
lărgită, iar în privinţa adopţiei să fie prioritară adopţia naţională.
Dată fiind frecvenţa cazurilor de ocrotire a minorului prin plasament, încredinţare şi adopţie, am
considerat necesară examinarea multidisciplinară (psihologică, asistenţială şi juridică) cât mai detaliată a
problematicii încredinţării în vederea adopţiei, corelată cu decăderea din drepturile părinteşti şi cu
adopţia.
Analiza acestor situaţii face apel deopotrivă la studiile de teorie din domeniul psihologiei, asistenţei
sociale şi dreptului civil, precum şi la practica autorităţilor tutelare de la diverse eşaloane ale administraţiei
publice locale.
Acest studiu ridică problema asigurării continuităţii generaţiilor prin urmaşi în situaţii dificile, în
condiţii de mediu familial carenţial, de dezertism familial şi în condiţii de scindare a ocrotirii părinteşti prin
deces, neglijenţă, abandon, scindare soluţionată prin instituţionalizarea în leagăn şi în casa de copii dar şi prin
substitut familial.
În asemenea situaţii, formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului este defavorizată, mediul fizic şi
climatul afectiv, educaţional favorizând apariţia sindromului de instituţionalizare şi acela încă nenumit în cadrul
familiei substitut.
Interesul pentru problematica complexă a ocrotirii şi educaţiei copilului privat sau dezavantajat de
familie, căruia literatura de specialitate i-a consacrat puţine lucrări, ne-au determinat să realizăm un studiu
teoretic şi experimental asupra instituţionalizării copilului antepreşcolar. Copiii mici (0-3 ani) instituţionalizaţi
ori din familiile substitut reprezintă categoria cea mai vulnerabilă, influenţele unui mediu rigid şi sărac afectiv
fiind resimţite puternic atât la nivel fizic cât şi la nivelul personalităţii.
Comunităţile de copii din instituţiile de protecţie sunt atinse de sindromul de instituţionalizare,
caracterizat printr-un retard accentuat la nivel motric, cognitiv şi socio-afectiv.
Studiul de faţă se vrea o pledoarie bazată pe argumente în favoarea acestor copii a căror evoluţie este
îngrădită de un mediu securizant sub aspectul protecţiei dar extrem de limitativ sub aspectul emoţional,
stimulant, experienţial şi, de aici, necesitatea unei noi abordări a adopţiei prin familia substitut şi a consecinţelor
psihologice ce decurg din aceasta.
A recurge la datele ştiintei (psihologice, pedagogice, sociologice, asistenţiale, juridice) pentru a
fundamenta şi propune măsuri care să amelioreze educativ situaţia acestor copii înseamnă a veni în sprijinul
celor care lucrează în casele de copii şi a celor care pot lua decizii în acest sens. Mai mult chiar, a merge pe linia
cercetării ştiinţifice înseamnă a examina problema în ansamblul ei şi a oferi soluţii cuprinzătoare, motivate care,
dincolo de aspectul euristic, să prezinte valoare practică.
Copiii care, în situaţii de excepţie, sunt şi vor fi încredinţaţi spre ocrotire societăţii, trebuie să
beneficieze de condiţii materiale corespunzătoare unui nivel de trai civilizat şi de un climat afectiv apropiat
mediului familial. Dacă ne gândim ce înseamnă pentru aceşti copii absenţa unei iubiri familiale, a unei copilării
fericite, a unui climat trăit în mijlocul celor dragi, a unor bucurii irepetabile, nu mai putem fi indulgenţi cu
neglijarea acestei probleme din punct de vedere material şi nici din punct de vedere pedagogic.
Această lucrare despre copiii care au nevoie de o asistenţă psihologică, socială şi juridică specială
precum şi de un mediu educogen adecvat este o încercare de a sensibiliza şi, mai ales, de a oferi argumente
pentru necesitatea intervenţiei în scopul ameliorării sau preîntâmpinării tulburărilor evolutive.

TEORII, IPOTEZE ŞI CERCETĂRI


ASUPRA CONSECINŢELOR INSTITUŢIONALIZĂRII PRECOCE

Consecinţele nefaste ale instituţionalizării asupra copiilor antepreşcolari au făcut subiectul a numeroase
cercetări efectuate în spitale, sanatorii, orfelinate. Prezentarea acestora, în capitolul de faţă, nu are pretenţii de
exhaustivitate, fiind doar o încercare de sistematizare a rezultatelor cercetărilor întreprinse în domeniu.

50
N. Pepelea, C.M. Moroşanu, N. Iftimie, I. Serbina, Administraţia publică locală. Atribuţii. Servicii, Cronica, Iaşi, 1994, p. 95.

60
Cercetările devenite clasice efectuate de către R. Spitz, Goldfarb, Bowlby asupra instituţionalizării la
vârste mici (0-3 ani) au ca fundament teorii de inspiraţie psihanalitică. Aceste teorii postulează că evoluţia
normală a copilului este determinată de o legătură afectivă, suficientă cantitativ şi calitativ, de una şi aceea;i
persoană maternă. Inexistenţa unei persoane de contact constantă în perioada primei copilării va perturba
evoluţia normală, creând stări de anxietate, apaţie, dificultatea învăţării unor comportamente sociale, sentimentul
instabilităţii propriei existenţe, lipsa “încrederii primordiale” care să permită dezvoltarea capacităţii de a stabili
relaţii intime şi de parteneriat.
Cercetările efectuate de şcoala vieneză (Ch.Buhler, H.Durfee, I.Gindl, Hertzer, M.Sturm, K.Wolf,
R.Spitz), vastele studii ale psihiatrului newyorkez W.Goldfarb şi cercetările lui Bowlby au înregistrat grave
retardări intelectuale şi importante tulburări evolutive ale copiilor , aspecte explicate ca fiind reacţii la privarea
de afectivitate maternă. Cele mai pesimiste previziuni le are Spitz care pronostichează tulburări corporale,
intelectuale şi afective ireversibile ale copiilor frustraţi afectiv. Retardul motric caracteristic copiilor
instituţionalizaţi este considerat de Spitz tot un efect al inexistenţei unei relaţii emoţionale bilaterale între copil şi
substitutul său matern. Efectele negative ale vieţii din orfelinate sau spitale au fost denumite de către Spitz
“hospitaslism”51, un concept care cuprinde atât retardările psihice cât şi pe cele fizice referitoare la stadiul
evolutiv dar şi la sensibilitatea crescută la infecţii a copiilor care sunt instituţionalizaţi.
“Omul căruia, ca sugar, i s-a refuzat dialogul, devine un ambalaj gol, mort sufleteşte, un client al
instituţiilor de ocrotire” spune Spitz52, considerând decisivă afectivitatea mamei în primul an de viaţă. Goldfarb
consideră că perioada critică pentru apariţia unui handicap permanent este deprivarea afectivă în primele şase
luni de viaţă iar Bowlby vârsta cuprinsă între 3 luni şi 4 ani.
Goldfarb a efectuat o cercetare (1943-1949), comparând copii care au trăit din cea mai fragedă copilărie
într-o familie adoptivă cu copiii altei grupe, care, începând cu cel mult a 6-a lună de viaţă şi până la 3 ani, au trăit
într-un orfelinat fiind ulterior adoptaţi.
În studiul întreprins, cercetătorul a stabilit, în afără tulburărilor evolutive intelectuale şi afective, o
retardare a limbajului, motivate de trăirea situaţiilor frustrante.
Goldfarb este adeptul opiniei că traumele determinate de către neglijarea afectivă nu pot fi compensate
nici prin afecţiunea unui mediu stimulator şi nici prin tratament psihologic.
În publicaţia să “Maternal Care and Mental Health”, Bowlby descrie efectele instituţionalizării timpurii
în optica aceleiaşi teorii a “deprivării afective”. Lucrarea să “Deprivation of Maternal Care”, 1962, cuprinde
rezultatul tuturor cercetărilor sale. Bowlby identifică variate aspecte ale condiţiilor din leagăn care constituie
obstacole în formarea unei baze afective:
1) Copilul nu are posibilitatea realizării unei legături stabile (de tip acţiune-reacţiune) cu o persoană de
contact.
2) În timpul primilor 3 - 4 ani de viaţă, copilul este supus unei despărţiri care durează mai mult de 3
luni.
3) În această perioadă, copilul îşi schimbă prea des persoana de contact.
Cercetările întreprinse îi vor argumenta lui Bowlby teoria referitoare la urmările târzii ale lipsei
dragostei materne. El ajunge la concluzia că “sărăcia afectivă” nu este nici frecventă şi nici necesară în cazul
unei despărţiri timpurii de mamă. Dar, este probabil că această despărţire să determine o tulburare de durată a
relaţiilor obiectuale, în sensul unei dependenţe extreme sau a unei distanţări, impulsivitate crescută şi capacitate
de concentrare redusă.
Bowlby presupune că, în primul an de viaţă, există o sensibilitate mare, sensibilitate la influenţele lumii
externe, care scade în toată perioada copilăriei. Influenţele mediului social din prima copilărie acţionează
pregnant, ele direcţionând evoluţia psihică într-un sens care, odată conturat, nu va mai putea fi schimbat. Bowlby
accentuează asupra importanţei “unei forme speciale de interacţiune”ce se stabileşte, în primul rând, între mamă
şi copil, interacţiune numită de acesta “legătură” (attachment). Cea mai importantă influenţă asupra copilului în
primul an de viaţă este legătura cu mama sau cu persoana care o înlocuieşte pe mamă. Mama este - conform
teoriei lui Bowlby - organizatorul psihic care face posibilă formarea Eului şi a Supraeului. Între 3 şi 12 luni,
psihicul trebuie supus influenţei unui organizator dacă se doreşte desfăşurarea unei evoluţii normale. Deci, există
o perioadă critică în care are loc un proces de formare, respectiv un proces de învăţare, care, ulterior nu mai
poatefi recuperat. “După vârsta de 12 luni, ocrotirea adecvată de către mamă este aproape inutilă” spune Bowlby
care în lucrările sale mai târzii va fi mai puţin drastic, extinzând perioada critică până la 3-4 ani şi considerând
dificultăţile formării unei legături în al doilea an de viaţă ca fiind “foarte mari”. Deci, teoria lui Bowlby
desemnează un determinism indiscutabil între prezenţa mamei - ca factor ce mediază interiorizarea de către
copil a conduitelor sociale - şi capacitatea copilului ajuns la maturitate de a avea legături sau relaţii normale.
Sintetizând teoriile “deprivării afective” ale lui Goldfarb, Spitz, Bowlby şi ale predecesorilor lor, rezultă
o ipoteză generală: sugarii care sunt despărţiţi de mamă şi sunt crescuţi în instituţii suferă grave tulburări psihice
51
Drăgoi Călin - Optimizarea procesului instructiv - educativ în casele de copii, EDP, Bucureşti, 1981, p.31, vezi şi P.Popescu-Neveanu -
Dicţionar de psihologie, Ed. Albratros, Bucureşti, 1978, p.315.
52
Spitz Rene - De la naissance e la parole. Le premiere annee de la vie, Presses Universitaries de France, Paris, 1968, p.26.

61
(afective şi intelectuale) care, după o perioadă îndelungată de instituţionalizare devin ireversibile şi care persistă
chiar şi după ce se obţine o bună îngrijire individuală. Sugarii au nevoie de o singură persoană de contact,
constantă. Cauza handicapului o reprezintă dragostea maternă insuficientă.
Criticile aduse acestei teorii au ca argument faptul că una din cercetările empirice efectuate de aceşti
autori nu confirmă în totalitate ipoteza generală.
Una din critici are în vedere condiţiile tehnice şi metodologice ale cercetătorilor ale căror rezultate sunt
considerate discutabile:”Cercetările practice întreprinse nu corespund, în mare măsură, exigenţelor actuale
privind reprezentativitatea grupelor de control şi de cercetare a fiabilităţii, validităţii şi obiectivităţii metodelor de
măsurare şi a controlului factorilor care pot interveni şi vicia rezultatul”53.
O altă critică are în vedere tonul ultimativ şi grav referitor la consecinţele privării de afectivitate,
consecinţe considerate ireversibile şi determinante pentru constituirea unei personalităţi disarmonice:
”Prelucrara metodică face ca aceste concluzii – ireversibilitatea tulburărilor psihice – să apară mai mult decât
problematice. Ori s-au prezentat doar efecte de scurtă durată sau în cazul adolescenţilor şi adulţilor, care
prezentau tulburări comportamentale, s-au căutat trăiri deprivante în prima copilărie pentru a se putea postula
aceste tulburări ca fiind efectele de durată ale tulburării afective”. S-a neglijat confortul fizic şi psihic şi calitatea
stimulării oferite de mediul în care copilul a crescut după faza de deprivare afectivă. De asemenea, nu s-a putut
dovedi cauzalitatea directă între instituţionalizarea timpurie şi absenţa sentimentelor materne faţă de proprii
copii”54).
O altă limită a cercetărilor clasice este punctul de vedere reducţionist care neglijează faptul că
întârzierile şi tulburările afective au fost măsurate în condiţii de instituţionalizare, deci într-un mediu fizic şi
socio - educaţional carenţial.
Teoriile deprivării afective absolutizează rolul mamei - ca suport emoţional - explicând prin lipsa
acesteia nu numai dezechilibrele afective (Bowlby), ci şi tulburările cognitive (Goldfarb) şi chiar retardul psiho-
motric (Spitz).
Chiar dacă cercetările lor empirice şi ipotezele emise n-au putut fi confirmate, Goldfarb, Spitz şi
Bowlby sunt consideraţi clasici fiindcă rezultatele alarmante ale cercetărilor lor au atras atenţia asupra condiţiilor
de viaţă din orfelinate.
Un alt grup de studii şi cercetări, de dată mai recentă, au depus eforturi în vederea valorizării
experienţelor din prima copilărie şi a efectelor acestora pentru evoluţia ulterioară, mai ales a efectelor de durată
ale experienţelor frustrante şi a modului cum pot fi acestea influenţate pedagogic şi psihoterapeutic.
Concepţia pe care se bazează aceste noi cercetări neagă atotputernicia trăirilor din prima copilărie, a
semnificaţiei de destin a primelor relaţii cu mama şi efectul traumatic ireversibil al despărţirii de mamă. Aceste
studii încearcă să demonstreze că instituţionalizarea timpurie (prima copilărie într-un orfelinat, combinată cu
frecventa schimbare a persoanelor de contact şi stimularea insuficientă) nu vor inhiba evoluţia intelectuală şi
afectivă în măsura în care (de exemplu cazul adopţiunii) este posibilă trecerea într-o relaţie stimulantă de durată.
Coleman şi Provence (1957), Wooton ca şi Ernst şi Luckner (1985) au criticat conceperea unilaterală a
studiilor clasice care neglijează deprivarea afectivă şi senzorială din familie, cu toate că, mare parte dintre copiii
insuficient îngrijiţi trăiesc în familie.
În cercetările clasice asupra consecinţelor instituţionalizării, cuantumul evolutiv (QE)55 a fost
considerat ca măsurând efectele definitive asle deprivării de instituţionalizare.
Coleman şi Provence, Denis (1960), Hunt (1976), Schaffer şi Enerson (1976) au dovedit că, prin
intermediul stimulării, cuantumul evolutiv poate fi mărit. Coeficientul evolutiv (QE) depinde de stimularea care
are lor prin intermediul mediului dar este independent de prezenţa constantă a unei persoane de relaţie. În cazul
unei stimulări insuficiente, QE-ul scade chiar în condiţiile prezenţei mamei.
Coleman şi Provence în 1957 au arătat existenţa unei retardări evolutive în cazul copiilor care aveau
mame depresive iar Prugh şi alţii la copii care proveneau în urma unor căsătorii nereuşite cu mame psihotice şi
depresive. În toate cazurile, copilul a fost insuficient stimulat, partial chiar subnutrit. În instituţiile care se
caracterizează prin instabilitatea unui contact intensiv între sugari şi personalul de îngrijire QE rămâne în
limitele normalului.
Denis (1960) a comparat două orfelinate sărace cu unul foarte bine dotat material. În acesta (ultimul),
evoluţia motrică era conform vârstei, iar în primele două sub medie. Evoluţia normală este determinată de
condiţiile specifice de mediu.
Cât de rapid funcţionează dezvoltarea copilului la sdchimbările mediului a fost demonstrat de către
Schaffer printr-un experiment cunoscut. El a comparat sugarii care trăiau într-un spital de copii cu sugarii dintr-
un leagăn de carantină cu multe îngrijitoare, contact intensiv cu copiii şi activităţi educaţionale zilnice. QE-ul a

53
Bowlby G. - Maternal Care and Mental Health, Geneva, World Health Organization, 1957, p.49.
54
Wolff S. - Enfants perturbes, Paris, D. Gauthier, 1971, p.209.
55
Notă: QE-ul exprimă condiţiile nebiologice şi negenetice în care trăieşte un copil (integrarea sistemului nevromuscular, starea generală a
sănătăţii, mod de alimentare, stimulare de către mediu).

62
fost estimat cu puţin timp înaintea intrării în orfelinat, cu puţin timp înaintea ieşirii şi la trei luni după
întoarcerea în familie.
În cazul sugarilor din leagăn QE-ul nu s-a modificat şi la fiecare testare a rămas în limitele normalului.
În cazul sugarilor din spital, QE-ul a scăzut imediat după internare şi a revenit la normal după externare.
“Acest experiment este un argument în favoarea ipotezei că atitudinile autonome ale maturizării reapar
rapid în cazul în care mediul este suficient de stimulativ pentru copil”.
În concluzie, rezultatele cercetărilor referitoare la importanţa mediului în dezvoltare, au stabilit că, dacă
condiţiile de mediu se normalizează şi dacă copilul dispune de un potenţial ereditar pentru a le putea exploata, se
poate obţine o evoluţie ulterioară normală sau chiar mai bună decât media, copilul depăşind retardarea de
instituţionalizare.
Nu se poate susţine, prin urmare, existenţa unei structuri psihice “fixată”odată pentru totdeauna ca
urmare a frustrărilor afective precoce (chiar dacă deprivarea afectivă are, parţial, influenţe asupra evoluţiei
viitoare) dar se demonstrează necesitatea îmbunătăţirii continue a calităţii îngrijirii copiilor.

1. Sindromul de instituţionalizare – definirea conceptului, manifestări,


etiologie

Începând cu anii 30, au fost descrise tulburări evidente ale comportamentului şi întârzieri serioase în
evoluţia copiilor din orfelinate. Complexa problematică a ocrotirii şi educaţiei copilului privat sau dezavantajat
de familie a făcut subiectul unor cercetări care au demonstrat existenţa particularităţilor dezvoltării psiho-motrice
şi socio-afective influenţate de practicile de creştere ale copiilor, mijloacele socio-educaţionale, climat afectiv,
factori educativi convergenţi, etc.
În literatura de specialitate, întâlnim o diversitate de termeni utilizaţi pentru a desemna totalitatea
consecinţelor nefaste ale vieţii de orfelinat - “retardare de instituţionare”56, “sindrom de deprivare”, “sindrom de
instituţionalizare” şi pentru a numi acele grupuri de copii a căror dezvoltare este primejduită: “defavorizaţi”,
“deprivaţi “, “neprivilegiaţi”.
Vom defini conceptul “sindrom de instituţionalizare” ca fiind retardarea psihomotrică şi socioafectivă
care se manifestă cu diferite intensităţi la copiii din instituţiile de protecţie.
Cu acelaşi sens ca şi sindrom de instituţionalizare întâlnim la Elfriede Wegricht conceptul de sindrom
de deprivare: ”întârzierea senzorială”, cognitivă, afectivă şi socială (caracteristică copiilor din orfelinat) suferinţa
fiind extinsă şi asupra organismului şi a “comportamentului infantil”57.
Autorul defineşte deprivarea ca fiind “insuficienţa globală de stimuli” şi deci cauza retardării: “atât
funcţiile biologice cum ar fi creşterea, creşterea ponderală şi motricitatea globală ca şi limbajul, capacităţile
intelectuale şi existenţiale şi comportamentul social, reacţionează la existenţa unui mediu nefavorabil.”.
Sindromul de instituţionalizare reprezint o problemă cu atât mai gravă, cu cât vârsta copiilor deprivaţi
este mai mică, situaţie în care impactul mediului asupra evoluţiei lor este determinant.
Întârzierile în dezvoltarea antepreşcolarilor din instituţiile de ocrotire nu pot fi recuperate fără o
normalizare a condiţiilor de mediu.
Rezultatele cercetărilor referitoare la sindromul de instituţionalizare au avut un efect puternic asupra
unor factori administrativi - organizaţionali ai unor leagăne şi case de copii care au conşţientizat pericolul unui
mediu fizic şi socio - educaţional stimulant “Situaţia se dramatizează în cazul copiilor internaţi în instituţii cu
sarcini de asigurare a asistenţei medicale dar care neglijează munca de educare şi climatul de avitaminoză
afectivă”58.
Apariţia sindromului de instituţionalizare semnalează existenţa unei dezarticulări, al unui dezechilibru
între trebuinţele biologice şi afective ale copilului şi posibilităţile de satisfacere a lor.
Sindromul de instituţionalizare se manifestă prin elaborarea lacunară a comportamentului, mai precis
prin sărăcia repertoriului motric, cognitiv şi socio - afectiv.
* În planul dezvoltării fizice sindromul îşi semnealează prezenţa prin: motricitatea generală limitată
care nu permite maturizarea osteomusculară cu repercursiuni asupra manualităţii şi elaborării mersului şi
deprinderi de igienă automatizate cu întârziere.
* În planul abilităţilor intelectuale, sindromul se manifestă prin dificultăţi de înţelegere şi un limbaj
foarte sărac. Retardul biologic şi psihic poate fi recuperat în timp, cu învestiţii de răbdare şi mult tact din partea
personalului. Cert este faptul că dezvoltarea biologică şi psihică are, în aceste condiţii, un caracter sincopat, cu
perioade de latenţă şi regresii ce ridică mari probleme educative. “Observarea sistematică a copiilor din leagăn
a argumentat ipoteza că instituţionalizarea după naştere şi în primele luni de viaţă constituie un handicap
pentru dezvoltarea biologică şi psihică a copilului”59.
56
Macavei Elena - Familia şi casa de copii, Ed. Litera, Bucureşti,1989, p.107.
57
Cioată Elena - Consecinţele psihologice ale experineţei de instituţionalizare, în Revista de pedagogie nr. 12/1979, p.31.
58
Drăgoi Călin - Optimizarea procesului instructiv educativ în casele de copii, EDP, Bucureşti, 1981, p.33.
59
Macavei Elena - Familia şi casa de copii, Ed. Litera, Bucureşti, 1989, p.106.

63
Sindromul de instituţionalizare se manifestă în plan social prin: comportament ce pendulează între
refuzul comunicării şi “incapacitatea păstrării distonanţei”60, stereotipii motorii (legănatul, suptul degetului),
dificultăţi în interiorizarea unor conduite sociale (datorită numărului redus de modele comportamentale şi de
limbaj).
*Manifestările afective ale sindromului de instituţionalizare constau în stări emoţionale negative cu
accente stridente. Restricţiile vieţii în colectiv, venite pe fondul vulnerabilităţii biologice şi psihice declanşează
stări de nervozitate colectivă, marcate de crize de afect (plâns şi furie, agresivitate şi autoagresivitate) şi atitudini
revendicative (gelozie, posesivitate). Instituţia oferă un mediu securizant sub aspect protector, dar sărac afectiv,
care nu satisface nevoia copiilor de a fi iubiţi şi de a manifesta propriile sentimente. Carenţa afectivă provoacă
copiilor stări emoţionale negative (anxietate, apaţie) care blochează procesul învăţării 61 şi au influenţe asupra
unor dimensiuni ale personalităţii62.
Manifestările fizice, cognitive, sociale şi afective ale sindromului de instituţionalizare sunt consecinţe
ale “nevrozei de abandon” şi ale neglijării copilului de către adultul - substitutul matern. Etiologia retardului
psihomotor şi socioafectiv este complexă.
Cercetările efectuate asupra vieţii din orfelinate au născut teorii şi ipoteze care, în încercarea de a găsi
cauzele retardării de instituţionalizare, accentuau anumite aspecte, omiţând sau minimalizând altele (vezi Spitz,
Teoriile hospitalismului).
Elementele generatoare ale sindromului de instituţionalizare pot fi grupate în:
A. Ecuaţia personală a copilului
B. Elemente de climat afectiv
C. Factori ce ţin de mediul fizic
D. Factori ai mediului socio-educaţional.
A. Răspunsurile individuale faţă de experienţa instituţionalizării sunt, în principal, raportate la:
temperament, sex şi structuri ereditare.
Caracteristicile copilului, unele dintre ele conturate încă din primul an de viaţă, au o mare valoare
pentru predicţia consecinţelor instituţionalizării. Copii cu relaţii interpersonale nesatisfăcătoare, inhibaţi social,
agresivi, sunt în modparticular afectaţi. Unele atribute personale pot contracara apariţia întârzierii în dezvoltare.
Astfel, în condiţii de instituţionalizare timpuriu, dezvoltarea cognitivă a copiilor foarte activi nu este sever
prejudiciată. Un copil foarte activ solicită în mod repetat atenţia celor din jur şi îşi introduce astfel o mai mare
variabilitate în cantitatea de stimulare (şi poate o creştere globală a stimulării) comparativ cu un copil inert.
Cercetările care au urmărit variabila sex au demonstrat că băieţii sunt în mod particular mai vulnerabili
faţă de experienţa de instituţionalizare63.
Potenţialul biopsihic nativ al copilului este ameninţat de factori eredocolaterali. Copiii din instituţiile de
protecţie provin, de foarte multe ori, din părinţi alcoolici, bolnavi neuropsihici şi au suportat traumatisme
prenatal sau postnatal, “zestrea” ereditară diminuând considerabil şansele de evoluţie normală.
B. Acceptarea psihologică a copilului în familie şi relaţiile normale cu mama asigură cadrul dezvoltării
biologice şi psihologice a copilului. Deteriorarea sau destrămarea acestor relaţii generează starea de frustrare cu
consecinţe severe asupra dezvoltării copilului. S-au dat diferite explicaţii intimităţii relaţiei mamă-copil , unele au
înclinat spre interpretarea relaţiei exclusiv prin trebuinţa mamei de a se investi efectiv în îngrijirea copilului (Freud),
altele au înclinat spre interpretarea relaţiei exclusiv din nevoia de securitate a copilului (Bowlby). Teorii cum sunt:
“teoria instinctului primar de cramponare sau a instinctului filial” a lui Hermann Imre, având la bază motivul de
dependenţă şi frica de separaţie, teoria “susţinere-manipulare” a lui Winnicot şi alţii au scos în evidenţă caracterul
exclusiv instinctiv al relaţiei ataşament mamă-copil, esenţial de altfel pentru dezvoltarea biopsihică normală a
copilului.
Destrămările relaţiei mamă-copil, în frustrează pe acesta de satisfacerea trebuinţelor primare, de
alimentare, tandreţe, comunicare în ambianţa normală de acceptare psihologică a copilului, determinând
dezechilibrul biologic şi psihic numit de Gueux “sindromul carenţei materne” ce constituie una din cauzele
crizei de adaptare a copilului. Crizele de adaptare se manifestă prin anorexie (negativism alimentar),
irascibilitate, sensibilitate la îmbolnăviri, refuzul comunicării (apaţie, închidere în sine) cu adultul (substitut
matern).

60
Notă: apare imediat după trecerea primului an de viaţă şi constă în comportamentul tipic copiilor crescuţi în instituţii de a se agăţa de
fiecare persoană nou venită, de a se “da în spectacol” pentru a fi remarcaţi. Bowlby consideră această tendinţă, de a intra foarte uşor în relaţii
cu adulţii, dar care se destramă tot atât de uşor, un precursor al răcelii sentimentale. El opina că este urmarea unei incapacităţi relaţionale
rezultată în urma multiplelor traume datorate despărţirilor repetate de persoanele cu care copilul a reuşit să lege relaţii afective.
61
Vezi Teoriile clasice ale deprivării afective - Spitz, Goldfarb, Bowlby.
62
Efectele târzii ale lipsei de iubire au fost studiate îndeosebi de Bowlby. Teoria sa este destul de controversată, acest punct de vedere
constituind sursa a numeroase polemici între cercetători. In final, este acceptată o conluzie relaţiv neutră: Climatul de avitaminoză afectivă
nu determină personalitatea şi comportamentul dar le influenţează.
63
Cioată Elena - Consecinţele psihologice ale experienţei de instituţionalizare, în Revista de Pedagogie, 12/1979.

64
Vulnerabilitatea biologică şi psihică provocată de carenţa afectivă maternă, se accentuează în condiţiile
deplasării copilului dintr-o secţie în alta şi a schimbării personalului, copilul fiind frustrat de o relaşţie afectivă
constantă, ceea ce explică parţial, distrofia, nervozitatea, sensibilitatea la îmbolnăviri.
Situaţiile frustrante care împiedică dezvoltarea normală a copilului în primii ani de viaţă au sursa
în mediul extern:
- absenţa mamei;
- stil impersonal de creştere (avitaminoză afectivă);
- absenţa intimităţii constante adult/substitut matern-copil cât şi în mediul intern:
- condiţia de “refuzat”(abandonat) trăită de copil ca insecuritate afectivă.
C. Diferenţele între copii încep să se manifesdte atunci când au profesori diferiţi. Dar, la început, ei au
acelaşi dascăl: mediul fizic înconjurător. Acesta poate fi însoţit de climate şi zgomote de fond variate dar îi
învaţă aceleaşi ucenicii.
Teoriile pedagogice consideră adesea mediul ca pe ceva inert, pur şi simplu cadrul unde se desfăşoară
ucenicia. Dar, dacă se consideră mediul fizic înconjurător ca un “dascăl”, se observă că este vorba despre un
profesor activ, omniprezent, tiranic, care nu încetează să corecteze şi să pedepsească copilul, în timp ce îl învaţă
regulile jocului. Dacă mediul fizic este privat de autoritate şi transformat în teren neutru, ucenicia este dintr-o
dată mult întârziată.
Weyne Dennis, în lucrarea Jurnal de psihologie genetică (1960) descrie un orfelinat din Teheran, unde
mediul fizic a fost “redus la tăcere”prin uniformitate şi monotonie coloristică şi auditivă. În acest orfelinat,
numai 14 la sută dintre copii erau capabili să se deplaseze în patru labe la o vârstă de la 1 la 2 ani: 42 la sută
dintre ei puteau, la aceeaşi vârstă, să se aşeze singuri şi numai 15 la sută erau capabili să meargă la vârsta de la 3
la 4 ani.
Există mii de posibilităşi d mediu înconjurător şi se poate afirma că un copil crescut în unul din aceste
medii va învăţa ceea ce mediul îi va preda.
Revenind la problema sindromului de instituţionalizare, putem spune că factorii mediului fizic
reprezintă una dintre cauze. În instituţiile de protecţie (în cele cu atribuţii sanitare, în special) mediul fizic îşi
pierde total “rangul de dascăl” fiind, dîmpotrivă, o cauză a retardului datorită stimulării senzoriale. Pentru ca un
copil să înveţe legile fundamentale ale lumii fizice, mediul fizic trebuie să fie activ. Uniformitatea formelor,
monotonia coloristică şi auditivă, lipsa contactelor cu mediul exterior, deci neexersarea cunoaşterii senzoriale,
conduce la blazare, la stare de dezinteresare a copilului, distrugând dorinţa de a explora puţinul pe care mediul îl
oferă. Acest cerc vicios are drept consecinţă instalarea sindromului de instituţionalizare.
D. Carenţele mediului socio-educaţional constituie o altă cauza a retardului biologic şi psihic şi al
progreselor lente în dezvoltarea copilului. Factorii esenţiali ai mediului socioeducaţional sunt: relaţia adult-copil
şi ambianţa stimulativă creşterii şi educării copilului.
Interacţiunea copilului cu mediul social nu trebuie să fie o acţiune sterilă, ea trebuie să aibă ca finalitate
dezvoltarea identităţii de sine şi autonomia copilului, interiorizarea unor anumite conduite sociale ( prin
socializare şi joc) şi, nu în ultimul rând, educarea lui.
Restricţiile programului îi ale vieţii în colectivitate, absenţa evenimentelor personale care să-i jaloneze
existenţa (sărbătorirea zilei de naştere, o excursie, primirea unei jucării, etc.) au repercursiuni în realizarea
identităţii de sine a copilului antepreşcolar instituţionalizat.
Universul socio-afectiv şi moral al copilului nu este un dat: el reprezintă “subiectivitatea” laboriosului
proces de interiorizare treptată a şirurilor de acte, acţiuni, conduite interpersonale. Cu alte cuvinte, maturizarea
socio-afectivă a copilului - rezultat al unei îndelungate ucenicii sociale, ca interiorizare treptată a unor forme
variate de conduite umane desfăşurate conform anumitor cerinţe sociale, norme sociale, în contextul relaţional eu
- alţii, cu tot haloul trăirilor subiective - va constitui condiţia fundamentală a integrării lui sociale ulterioare.
Mediul social pentru copiii instituţionalizaţi oferă prea puţine modele comportamentale şi
lingvistice, pe care copii le copiază, le imită fără discernământ, efectuându-şi astfel ucenicia socială într-un
cadru extrem de limitat.
Importanţa educaţiei este minimalizată şi chiar ignorată în unele instituţii de ocrotire (situaţie întâlnită şi
descrisă în capitolul de prezentare a cercetării practice). Lipsa de tact şi răbdare a personalului, lipsa spaţiului
special amenajat privează copilul de “esenţa şi raţiunea de a fi a copilăriei” - JOCUL.
Prin j o c, copilul aspiră la condiţia de adult, socializându-se, de aceea are o importanţă decisivă pentru
istoria psihologică a individului, îl pregăteşte pentru viitor, satisfăcând nevoi prezente. În joc şi prin joc se
exersează senzorialitatea, motricitatea, memoria, atenţia, se structurează şi se dezvoltă gândirea, imaginaţia; ca
agent al transmiterii experienţei şi al socializării, jocul disciplinează intelectul şi voinţa fiind şi un element de
sprijin în educaţie.
În instituţiile de ocrotire, ambianţa stimulativă a jocului contribuie la compensarea şi neutralizarea
tensiunilor psihice, determinate de nevrozele de abandon, la dezvoltarea psihomotrică şi socioafectivă generală.
Manifestarea sindromului de instituţionalizare semnalează şi o exploatare insuficientă a activităţii ludice.

65
Concluzii
Sindromul de instituţionalizare ca retard psihomotric şi socioafectiv este generat de cumularea
“handicapului iniţial ”64 (explicat prin factori endocolaterali - traumatisme ante şi postnatale, infecţii, boli) cu
“handicapul secundar” - de instituţionalizare - (explicat prin factori socioconjuncturali: separarea de familie,
stressul de subsolicitare şi carenţele mediului socio-educaţional).
Primii ani de viaţă în condiţii de instituţionalizare determină un evident decalaj de dezvoltare
manifestat prin elaborări lacunare ale comportamentului : sărăcia repertoriului motric, afectiv, cognitiv. Dar, cu
excepţia cazurilor de debilitate sau deficienţă congenitală, fondul biopsihic normal permite recuperarea în timp a
acestui decalaj dar numai în condiţiile unui program educativ consistent, consecvent şi individualizat.

2. „Patrimoniul psihologic” al asistenţei sociale


şi sindromul de instituţionalizare

Asistentul social are un status destul de precis reflectat într-un “spaţiu social” printr-un sistem de
concepte semnificativ, exprimând activităţi şi domenii ce aparţin de esenţa socialului: acţiune, intervenţie,
ajutor, degradare, marginalizare socială, schimbare, terapie.
Obiectivul asupra căruia acţionează asistentul social este mult mai complex decât cel vizat de alte
domenii, fie că este vorba de o colectivitate umană, un individ problemă, un mediu social degradat sau o familie
carenţială (cu disfuncţii economice, biologice, juridice sau afectiv - psihice).
O asemenea realitate – căreia i se adresează şi pe care intenţionează să o schimbe asistentul social - este
şi problema sindromului de instituţionalizare ca efect malefic al unei defectuoase funcţionări şi dotări a
instituţiilor de protecţie a copiilor.
Apariţia sindromului de instituţionalizare în totalitatea manifestărilor sale (pe plan afectiv, cognitiv,
fizic şi social) semnalează existenţa unor dezarticulări între susbsistemele instituţiei de ocrotire:
- subsistemul personal de îngrijire;
- subsistemul copiilor instituţionalizaţi;
- subsistemul spaţiului fizic;
- subsistemul stilului de convieţuire, ambianţei şi climatului educativ.
Sindromul de instituţionalizare ca retard psihomotric şi socioafectiv generat de stresul de substimulare
şi de climatul de avitaminoză afectivă, indică o lezare a “drepturilor copilului la iubire, educaţie şi dezvoltare
normală”. Această situaţie face ca problema sindromului de instituţionalizare să fie înscrisă între obiectivele
acţiunilor de asistenţă
socială a familiei alături de problematica “desertismului familial”(sub toate formele sale)65, a bătrânilor
dependenţi şi a copiilor problemă66.
Deprinderea abilităţilor practice şi o bună cunoaştere a asistenţei sociale - potrivit lui Merton, cu “raza
medie de generalizare”67- legitimează asistentul social ca expert în analiza lucidă a situaţiei şi iniţiator de acţiuni
ce au ca scop eliminarea problemei.
Sindromul de instituţionalizare poate fi abordat cu succes - se are în vedere înlăturarea condiţiilor
“cauză” de către asistentul social pentru ca teoriile specifice asistenţei sociale, teorii cu acţiune restrânsă şi
tematică precisă (Teoria îngrijirii, Teoria ataşamentului, Teoria pierderii, Teoria anxietăţii, Teoria participării şi
cooperării)68, îi dau posibilitatea surpinderii problemei din unghiuri diverse.
Legate de problema instituţionalizării, asistenţa socială propune o reţea de servicii, ce au ca obiective:
A. soluţii pentru evitarea internării copiilor în instituţiile de protecţie;
B. Soluţii manageriale vizând înlăturarea cauzelor ce conduc la tulburările de instituţionalizare
(personal de îngrijire, mediul fizic, climat socio - educaţional).
A. Evitarea internării copiilor în instituţiile de protecţie se bazează pe idea că familia este modul şi
mediul adecvat de structurare intelectuală, afectivă, volitivă a personalităţii copiilor, climatul familial devenind
cadrul de ambianţă materială, spirituală şi morală în care se vor forma copiii.

64
Macavei E. - Consecinţele despărţirii de familie asupra dezvoltării psihosociale a copilului - în Revista de Psihologie, nr. 1/1986, p.49
65
Notă: Mediul stabilizat agravat de tensiune şi conflict, de suferinţă fizică şi morală în relaţiile de convieţuire familială, numit de Roger
Mucchielli şi de alţi psihologi şi sociologi desertism familial, afectează relaţiile de convieţuire dintre soţi, părinţi şi copii, ameninţând
unitatea şi echilibrul familiei. Forme ale desertismului familial: (vezi Macavei E. – op.cit., p.68).
- abandonul real sau aparent (neglijarea) care generează copiilor sindromul nevrozei de abandon;
- situaţii în care nu pot fi respectate îndatoririle vieţii de familie: deces, desfiinţarea căsătoriei putative, boli cronice somatofiziologice şi
psihice, detenţie;
- situaţii în care sunt refuzate îndatoririle vieţii de familie: divorţ, despărţire în fapt, convieţuire formală tensionată de neînţelegeri grave şi
conflicte - premise ale abuzului asupra copiilor.
66
Notă: Martin Devis considera că un program de instruire, de cercetare şi de profesionalizare experimentală poate fi elaborat sub presiunea
problemelor din următoarele trei “arii sociale”: grupul şi mediul familial, copiii problemă, problematica bătrânilor.
67
Rober Merton - Elements de Theorie et methode sociologique, Editions PLON, Paris, 1965.
68
Martin Davies - The essential Social Workel, A Guide to Positive Practice, Wildwood House, England 1991, p. 28-46.

66
Pentru copil, familia este, conform psihologului francez Henri Wellon 69, “problema de a fi sau a nu fi ,
prin faptul de a se găsi aşezat, prin naşterea sa, într-un grup destinat să îi asigure alimentaţia, întreţinerea,
securitatea, educaţia”. De aceea, asistenţa socială iniţiază servicii speciale70ce au ca obiectiv educarea familiei
pentru acceptarea psihologică a copilului, profilaxia abandonului şi a desertismului familial dar şi servicii pentru
asigurarea unei noi familii copiilor orfani, abandonaţi sau a căror dezvoltare este periclitată în familia de origine
(adopţie, plasament familial, familii foster).
Educaţia familiei pentru acceptarea psihologică a copilului se referă la pregătirea cuplului familial
pentru venirea pe lume a copilului. În perioada prenatală asistenţa socială şi medicală urmăresc :
* intervenţia profilactică pentru depistarea din timp a afecţiunilor ce ar influenţa negativ zestrea nativă
şi dezvoltarea intrauterină normală a copilului, prin recomandări legate de igiena alimentaţiei, prevenirea
toxicozelor gravidice, igiena vieţii sexuale, regim de viaţă şi de muncă echilibrat..
* pregătirea familiei, a mamei în special, pentru acceptarea copilului, intervenţia terapeutică în cazul
mamei singure traumatizate de evenimente ca : deces, abandon, respingerea familei.
* în perioada lăuziei şi a primilor ani de viaţă ai copilului, se urmăreşte: prevenirea şi terapia nevrozei
de lactaţie (dezechilibru biopsihic manifestat prin anxietate, instabilitate afectivă în relaţiile cu copilul),
asigurarea asistenţei medicale şi psihologice pentru supravegherea dezvoltării somato-psihice normale a
copilului.
Serviciile de profilaxie a abandonului au în vedere supravegherea constantă a familiilor “problemă” cu
mediu tensionat şi îndrumarea acestora pentru a preveni destrămarea familiei şi neglijarea copiilor.
Tot aici se înscriu şi acţiunile de consiliere şi acordare de ajutor financiar, potrivit legislaţiei,
familiilor aflate în dificultate. Intervenţia acestor servicii este dirijată şi către: familiile disimetrice
(descompletate prin divorţ, deces, detenţie) pentru a se susţine reechilibrarea şi refacerea familiei, familiile
reconstruite prin recăsatorie, pentru a se urmări acceptarea psihologică a copiilor din căsătoriile anterioare,
mame singure cu probleme sociale, convieţuiri quasifamiliale (bunici, mătuşi, nepoţi) sau comuniuni
extrafamiliale (concubinaje), toate aceste situaţii prezentând riscul de abandon.
Terapia abandonului are în vedere asigurarea unei familii “substitut” copilului orfan, abandonat sau a
cărui dezvoltare este prejudiciată în familie prin servicii specializate, în găsirea şi instruirea unor familii în
vederea adopţiei, plasamentului familial sau familiilor foster (de întreţinere).
B. Instituţionalizarea în leagăne şi în casele de copii trebuie să fie soluţia de excepţie, după ce s-au
încercat toate modalitţile posibile de reintegrare familială.
În virtutea sistemului de valori promovat de asistenţa socială, lucrătorul social din instituţiile de ocrotire
este cel ce supraveghează calitatea dezvoltării copiilor şi tot lui îi revine responsabilitatea iniţierii unei echipe
interdisciplinare care să prezinte soluţii viabile şi valide, în vederea înlăturării problemelor şi optimizării
instituţiei.
Asistentul social din instituţia ai cărei copii prezintă tulburări de dezvoltare, va elabora un proiect de
intervenţie ce vizează înlăturarea cauzelor şi nu tratarea efectelor.

3. Metode şi tehnici de cercetare şi intervenţie utilizate

Metodologia şi elementele ei componente constituie mijloace sau instrumente intermediare, ajutătoare


şi nu un scop în sine! Orice asistent social trebuie să şţie, în acest sens, că scopul sau obiectul intervenţiei nu se
stabileşte în funcţie de metoda sau “tehnica de ajutor” ce urmează a fi aplicat, ci, dîmpotrivă, calea optimă de a
rezolva problema clientului se alege în funcţie de specificul demersului pe care trebuie să îl urmeze spre
îndeplinirea scopului propus. Asistentul social, bazându-se pe o solidă cunoaştere teoretică şi folosindu-şi
abilitatea de a surprinde realitatea depăşind empiricul, va trebui să folosească tehnicile şi metodele de investigare
şi intervenţie care au aderenţă la contextul social studiat şi care ar furniza date cât mai obiective.
Cu alte cuvinte, selectarea şi folosirea unor instrumente specifice în momentul şi contextul adecvat,
oferă asistentului social informaţii viabile asupra realităţii, protejând, în acelaşi timp, clientul-actor social, de
efectele negative ale folosirii unei tehnici nepotrivite.
Pentru a nu împieta asupra caracerului profesionist al intervenţiei, metodele folosite vor fi subordonate
sistemului de valori şi principiilor deontologice ale asistenţei sociale.
Pentru reuşita proiectelor de intervenţie, asistentul social trebuie să aplice “regula setului de
tehnici”pentru ca nici un procedeu şi nici o tehnică, oricât de perfecţionată ar fi, nu pot satisface toate nuanţele şi
aspectele spaţiului social vizat.
Pentru ca acţiunea de ajutor (de sesizare a disfuncţiilor şi de reechilibrare a sistemului) să depăşească
amatorismul trebuie utilizată metodologia proprie asistenţei sociale.
Aplicarea acestei metodologii, după cum scrie Henri Malţier presupune “stăpânirea perfectă a
meseriei”.
69
Henri Wellon - Familia şi copilul în Sociologia franceză contemporană, Antologie, Bucureşti, Ed. Politică, 1971.
70
Aceste servicii există în ţările vestice care au Programe de Politică socială bine puse la punct şi cadru legislativ adecvat.

67
3.1. Documentarea şi analiza prealabilă

Documentarea şi analiza prealabilă a informaţiilor, analiză ce cuprinde formularea de ipoteze şi


clasificarea conceptelor constituie operaţii sine qua non ale investigaţiei ştiinţifice. Empirismul metodologic s-
a răspândit în măsura în care aceste operaţii au fost ignorate sau subapreciate. Preocupările teoretice şi
metodologice preced, în mod firesc, anchetele de teren. Este necesară o adevărată construcţie logică a întregii
cercetări, pornind de la temă, obiective şi date prealabile la elaborarea concluziilor teoretice şi a soluţiilor de
intervenţie practică.
Încă din momentul fixării temei de cercetare, trebuie să dispunem de un minimum de cunoştinţe despre
tema respectivă, adică trebuie să avem anumite păreri, noţiuni, anumite idei preliminare necesare în alcătuirea
planului tematic al cercetării şi în formularea ipotezelor de lucru.
Pentru a dobândi aceste cunoştinţe, noţiuni şi idei preliminare, este necesară operaţia de documentare,
înţelegând prin aceasta informarea cât mai bună cu privire la obiectul sau sistemul studiat.
Documentarea prealabilă ne ajută la “curăţirea” (filtrarea) volumului nopstru de cunoştinţe primare
despre domeniul supus cercetării de balastul cunoştinţelor false, superficiale şi conturarea sistemului de idei
preliminare în deplină concordanţă cu realitatea socială.
În studiul întreprins asupra sindromului de instituţionalizare, operaţiunea de documentare a vizat:
- dezvoltarea normelor copilului 0-3 ani
- situaţia generală a subiecţilor studiilor de caz
- evidenţa şi statistica copiilor internaţi.
Pentru a realiza o cercetare cu adevărat ştiinţifică, se impune depăşirea nivelului experienţei comune şi
să ne apropiem de nivelul practicii epistemice, singurul în măsură să confirme sau să infirme părerile
preliminare.
Analiza prealabilă este operaţiunea de trecere de la experienţa comună, de la imaginea neclară despre
realitatea supusă cercetării, la o experienţă relativ specializată, la imagini mai clare, la noţiuni şi concepte
conturate, în măsură să ne sprijine în realizara cercetării propuse. Analiza prealabilă este o adevărată “muncă de
creaţie”, întrucât, din informaţii, detalii şi date care par izolate “simţului comun”, asistentul social schiţează
noţiuni, generalizează, construieşte concepte, modele teoretice datorită elementelor comune şi caracteristice
existente “latent” în volumul respectiv de “reprezentări”iniţiale71.
În cercetarea efectuată, analiza prealabilă a constat în conturarea şi clasificarea conceptelor :
- sindrom de instituţionalizare în relaţie cu conceptele hospitalism, deprivare, frustrare
- optimizare (a instituţiei) în relaţie cu conceptele: schimbare (din perspectiva asistenţei sociale),
echilibru dinamic.

3.2. Observaţia

Observaţia directă constituie tehnica principală de investigaţie, întrucât ne oferă informaţii cu valoare
de fapte, care constituie materialul cel mai bogat, divers şi nuanţat, susceptibil de analize calitative.
În ciuda unei anumite imprecizii şi a unor anumite elemente contradictorii, volumul de date cules prin
observaţii constituie şi trebuie să constituie baza oricărei analize şi cercetări.
Munca în asistenţa socială impune eliminarea oricărui amatorism din câmpul de acţiune şi
profesionalizarea intervenţiei. Ca urmare, pentru a satisface rigorile epistemologice ale unei cercetări cu adevărat
ştiinţifice, observaţia va avea ca fundament, un sistem teoretic logic, coerent şi specific. Aratând că observarea şi
înregistrarea celor mai semnificative date depind de inserţia lor într-o teorie sistematică, Noam Chomsky
scrie :”Determinarea datelor viabile şi pertinente nu e uşoară. Ceea ce e observat, nu e adesea nici pertinent,
nici semnificativ şi ceea ce este pertinent şi semnificativ este adesea dificil de observat...”72.
Observaţia a fost realizată după regulile observaţiei ştiinţifice, desfăşurându-se sistematic, analitic şi
repetitiv, depăşind astfel caracterul fragmentar şi incomplet al observaţiei empirice.
Caracterul sistematic este dat de utilizarea unei fişe de observaţie pentru culegerea şi înregistrarea
datelor.
Caracterul analitic este dat de identificarea subsistemelor instituţiei (subsistemul copiilor
instituţionalizaţi, subsistemul personalului, subsistemul mediului ambiant) şi stabilirea listei de probleme care
vor fi urmărite.
Caracterul repetitiv al observaţiei asigură un grad mai mare de obiectivitate şi evidenţiază tendinţele
dezvoltării şi evoluţiei obiectului studiat.
Observaţia copilului în manifestările sale expresive, lingvistice şi comportamentale joacă un rol
important în definirea unui diagnostic.
71
R.Boudon, P.Lazarsfeld - Le vocabulaire des sciences sociales; Concepts et indices, Paris, CNRS, 1965.
72
Noam Chomsky - Current Issues în Linguistics Theory, Mouton, La Haye, 1964, p.28.

68
Observaţia copilului vizează următoarele:
A. Aspectul, prezentarea, expresivitatea mimico-gestuală şi fizionomică, deprinderile de
comunicare nonverbale
ZÂMBETUL - apare în scurt timp după naştere (după unii autori la o lună). Un prim efect al stării de
înviorare afectivă şi al stării de “bine” fizic este apariţia surâsului. Este, în mod normal - însoţit de contactul
vizual şi de o privire iradiant luminoasă.
Zâmbetul face parte din codul afectiv - social de comunicare şi apariţia acestuia în contextul sau în afără
reacţiei de înviorare, capătă semnificaţia unui mesaj cu valabilitate socio - afectivă.
PRIVIREA - Formă a comunicării nonverbale prin mijlocirea căreia putem “citi” ceva în fiinţa
copilului: stări afective de moment (emoţionale, de tipul spaimei, bucuriei, etc) şi dispoziţii afective de durată
(depresie, indiferenţă, euforie).
GESTICA - Reprezintă o altă formă de manifestare a stărilor emoţionale. Studierea răspunsurilor
emoţionale la nevoile fiziologice exprimate prin gesturi, mişcările segmentelor şi corpului, mimica, sunt diferite
când exprimă nevoia de hrană, durere fizică sau altă stare.
PLÂNSUL - Constituie chiar din prima clipă un mod de comunicare între copil şi mediu. Plânsul este
un semnal de rupere a echilibrului între starea de bine - resimţită ca o stare afectivă pozitivă - şi starea de
disconfort resimţită ca stare afectivă negativă. Înlăturarea cauzei înseamnă, de fapt, scoaterea copilului din
tensiunea emoţională restabilirea echilibrului. Plânsul, prin manifestările sale, pune în mişcare mecanismele de
declanşare a stărilor emoţionale, deci el declanşează emoţia şi o întreţine. Cu cât este mai mare intervalul de
plâns, cu cât starea emoţională se intensifică şi, fireşte, se produc toate consecinţele acestei stări de dezechilibru.
B. Date privitoare la dezvoltarea psiho-motrică
Pentru ca actele (sau conduitele cum le numeşte J.Piaget) să devină acţiuni organizate şi îndreptate către
un scop pe baza cărora să se structureze comportamentul social, trebuie să capete un “suport” de cunoaştere şi
gândire. Mişcarea dezvoltă structurile cunoaşterii, adică percepţia, reprezentarea, compararea, clasificarea,
stabilirea unor raporturi între mărimi, etc., ceea ce, într-un cuvânt se numeşte actvitate intelectivă, o activitate
specifică psihismului uman, pe care se bazează formele de gândire şi conştiinţă.
Traiectoria dezvoltării cuprinde următoarele etape: la început mişcarea neorganizată, apoi mişcarea
transformată în act şi apoi cuvântul, care şi el este un rezultat al progresului cunoaşterii , determinat de mişcare.
Metodologic, însă, observarea psihomotricităţii copilului 0-3 ani, s-a făcut urmărindu-se itemii scalei de
dezvoltare psiho - motrică.
C. Date privitoare la dezvoltarea limbajului
Caracterul de maximă complexitate al acestui aspect este conferit de faptul că pentru a putea utiliza
cuvântul - deci vorbirea - ca formă de comportare socială, copilul trebuie să înveţe semnalele sonore,
simbolurile, semnificaţiile, codurile, strategiile utilizării acestora. Observaţia s-a ghidat după itemii scalei
expansiunii limbajului.
S-au urmărit şi aspecte legate de normalitatea condiţiilor de stimulare educaţională, în speţă, de
stimulare a recepţiei pe şase mari coordonate: afectivitatea; sensitivitatea; vizualitatea; motricitatea;
relaţionalitatea (cu obiectele şi persoanele); semnificaţia.
D. Tipurile de adaptare
Adaptare foarte bună:
- despărţirea fără ezitare de persoana care l-a adus în instituţia de protecţie
- cercetarea permanentă şi manifestarea curiozităţii pentru noul mediu
- stabilirea de relaţii rapide cu personalul instituţiei şi cu ceilalţi copii
Adaptare bună:
- presupune aceleaşi caracteristici, cu deosebirea că, în această situaţie, copilul adoptă mai curând
expectativa decât investigaţia
Adaptare dificilă:
- intermitenţă tensională
- nervozitate susţinută
- plâns, scâncit, oftat
- blocare a curiozităţii
E. Gradul de sociabilitate
De regulă, se manifestă diferenţiat, în funcţie de persoanele care se află în faţa copilului. Va fi mai mare
faţă de adulţi şi mai mic faţă de copiii de aceeaşi vârstă. Gradul de sociabilitate este condiţionat, printre altele, şi
de starea de confort psihic. Pentru a o surprinde şi a o înţelege, am avut în atenţie: alimentaţia adecvată; căldura
agreabilă; curăţenia; afectivitatea celorlalţi; sentimentul siguranţei; tipurile de contact cu persoanele de îngrijire;
activitatea de joc.
F. Date privitoare la personalul instituţiei şi relaţia acestuia cu copiii
- tipul de relaţie ce se instituie între aceştia şi copii
- vechimea şi motivaţia profesională

69
- gradul de specializare
- timpul de când copilul se află în îngrijirea lor
- facilităţi pe care personalul le are pentru a fi stimulat în activitate
- gradul de sensibilizare a personalului la problemele copilului instituţionalizat.
Date suplimentare în studiul acestui aspect am obţinut folosind chestionarul şi întrevederea.
G. Interpelările şi concluziile personale ale asistentului social. Posibile strategii de intervenţie

3.3. Istoricul social

Istoricul social al clientului (copilul instituţionalizat) include date primare de ordin social şi
interpretarea succintă a acestora.
Informaţii cu privire la familia de origine a copilului, modul în care părinţii percep situaţia copilului
distrofic, gradul lor de implicare în viaţa acestuia (vizite şi interes sau abandon) sunt obţinute de către asistentul
social.
Acesta se deplasează la solicitarea expresă a medicului şi în cunoştinţă de cauză pentru tot ansamblul de
probleme medico - sociale pe care pacientul le ridică:
a) Obţinerea de informaţii privind identitatea şi situaţia civilă a pacientului: unde locuieşte; * dacă are
rude;* dacă are suport social;* dacă este sub tutelă sau sub curatelă;* dacă are nevoie de asistenţă socio -
juridică.
Ansamblul acestor informaţii poate fi obţinut pe cale oficială, prin corespondenţă, prin deplasări pe
teren, prin contactarea diverselor persoane fizice oficiale, etc.
b) Situaţia familială. Aceasta poate fi deiferită de cea pe care o prezintă pacientul sau ruda “activă”
(care se interesează de pacient). Pot exista relaţii intrafamiliale tensionate, nemărturisite, situaţii de coaliţie şi
interesa al unor grupe familiale care pot fi nefavorabile pacientului.
Desigur, o imagine cât mai completă şi nuanţată a locului de habitat al pacientului are şi ea o mare
importanţă. Se poate nota (prin deplasarea la locuinţa pacientului) mărimea spaţiului locativ în raport cu
numărul de persoane care îl locuiesc: ordinea, curăţenia şi modul (stilistic) de manajare a spaţiului, gradul de
intimitate pe care şi-l pot permite membrii familiei, preocupările formale ale pacientului. Toate acestea, pot fi
corelate cu sursa de venituri, dinamica microgrupului familial.
c) Copilul instituţionalizat poate fi un copil orfan, abandonat sau provenind din familii dezorganizate
care nu-i pot oferi condiţii de viaţă sau care îi pun în pericol dezvoltarea normală.
Asistentul social poate obţine informaţii multiple din alte surse sociale: de la şcoală, de la vecini, de la
“oameni binevoitori” care au intrat în contact cu pacientul sau cu familia acestuia.
Toate aceste informaţii joacă un rol important în completarea “fondului de date” necesare unui
“diagnostic” nuanţat şi a unei acţiuni terapeutice cât mai eficiente şi cât mai umanitare73.
Istoricul social este un instrument metodologic folositor, deoarece: 1. furnizează şi funcţionează o mare
varietate de informaţii pentru evidenţa clientului; 2. se angajează clientul în procesul de evaluare a relaţiilor cu
mediul social; 3. ajută să identifice contribuţiile pozitive ale clientului la mediu, posibilele resurse pentru ajutor
pentru lipsurile în suportul acordat de mediu; 4. poate fi modificat peste timp, permţîând asistentului social şi
familiei să noteze schimbările; 5. realizarea unui istoric social complet şi complex reprezintă principala verigă a
unui studiu de caz.

3.4. Întrevederea

Tehnică centrală în domeniul intervenţiei psihologului sau asistentului social, întrevederea presupune
promovarea simultană a unei relaţii sociale dialogate pe de o parte, şi a unei interogări de fond, pe de altă parte.
Spre deosebire de interviul dirijat sau tehnicile formularelor standardizate (chestionar), întrevederea are
un caracter nondirectiv, oferind posibilitatea culegerii de informaţii atât din mesajele verbale cât şi din
manifestările nonverbale surprinse şi decodificate.
Aflată în centrul acţiunilor umane, întrevederea nu are caracterul de tehnică elaborată pe baza unor
criterii ştiinţifice pe care îl are în cazul activităţii serviciilor sociale.
Întrevederea, ca tehnică specifică de lucru, se caracterizează prin: stabilirea unei relaţii simetrice, de
egalitate, între psiholog şi client; obţinerea unor informaţii cu valoare de fapte şi evitarea situaţiilor
ambivalente create de un interviu dirijat sau de completarea formularelor.
Pentru a acoperi întreaga “arie” vizată, psihologul îşi va construi un ghid tematic care va structura
întrevederea, fără să îi ştirbească din caracterul său nondirectiv. Structurarea întrevederii presupune obţinerea
unui “inventar de probleme” (Stahl), folosindu-se în acest scop un ghid tematic şi de convorbire foarte flexibil.
Abilităţile de care psihologul trebuie să dea dovadă pentru realizarea unei întrevederi cu valoare de
tehnică specifică sunt: asigurarea unui climat de încredere, relaxant, concomitent cu adoptarea unui ton
73
Lăzărescu M. - Psihopatologie clinică, Ed. Helicon, Timişoara, 1994, p.298.

70
binevoitor, stimularea povestirii, orientarea discuţiei, reamintirea temelor neglijate, surpinderea aspectelor
spontane, decodificarea comportamentului nonverbal şi analiza congruenţei dintre mesajele verbale şi cele
nonverbale.
Prioritatea acordată acestei tehnici în faţa interviului dirijat sau tehnicilor formularelor este justificată de
avantajele folosirii întrevederii ca instrument de lucru. Aceste avantaje sunt: ponderea celor care refuză
convorbirea este pentru că oamenilor le face plăcere să vorbească despre problemele lor, informaţia este mai
precisă şi mai complexă (psihologul putând cere lămuriri suplimentare, modificându-şi şi nuanţându-şi
perspectiva asupra problemei cercetate); oferă posibilitatea captării fenomenelor de profunzime prin surpinderea
manifestărilor spontane.

3.5. Scalele evolutive şi procedeul evaluării

În cercetarea efectuată asupra sindromului de instituţionalizare la copiii antepreşcolari am folosit ca


instrument de lucru scalele evolutive (tabele-test).
Scalele de dezvoltare, ca metode psihometrice, sunt utilizate în scopul de a stabili nivelul de dezvoltare
al unor abilităţi senzorio-motorii, al intelectului sau al unor dimensiuni ale personalităţii.
Tabelele-test (pentru copilul antepreşcolar), folosite în cercetare au fost elaborare cu scopul de a elabora
diagnosticul pediatric mai timpuriu şi la o mai bună mânuire a copiilor mici cu handicap. Ele nu prezintă o
scală psihologică de tip tradiţional; au fost construite avându-se în vedere că, lucrând în dispensare, creşe,
leagăne de copii, spitale, nu este posibil să se efectueze procedee complicate care să necesite echipament special
sau condiţii de laborator.
Pentru evidenţierea manifestărilor sindromului de instituţionalizare, s-au făcut evaluări ale dezvoltării
psiho-motrice (poziţie şi mişcări largi, vedere şi mişcări de fineţe, comportament social şi joc ale copiilor din
instituţie) şi evaluări ale nivelului de dezvoltare a limbajului.
- Înregistrarea rezultatelor tabelelor-test de evaluare a nivelului de dezvoltare psiho-motrică a
copilului preşcolar
Copilul poate să răspundă sau să nu răspundă la diferitele procedee de testare în sensul că se poate
accepta ca admisibilă o sănătate medie a copilului, în funcţie de vârsta lui cronologică.
Puţini copii vor răspunde, fără echivoc, la fiecare dintre itemii însuşiţi în timpul unei singure examinări
(de aceea i se impun observaţiile repetate) şi mulţi care dovedesc să aibă abilităţi medii vor răspunde la vârste
mai timpurii sau mai târzii decât cele indicate. Există, de asemenea, numeroase răspunsuri de tranziţie care, deşi
prea variate şi delicate de a fi incluse în tabele, sunt totuşi, din punct de vedere clinic, cele mai relevante.
O regulă de lucru folositoare este aceea de a aştepta un răspuns adecvat la aproximativ două treimi din
itemii însuşiţi în fiecare dintre cele trei secţiuni separate pentru grupa de vârstă a copilului. Acest rezultat poate
fi considerat că indică “media” funcţionării în aceste abilităţi particulare şi în înţelegerea copilului. Dacă copilul
răspunde la jumătate dintre situaţiile de testare însuşite pentru următoarea grupă de vârstă (mai mare),
performanţa lui poate fi înregistrată ca “peste medie”. Dacă el răspunde numai la procedurile înşiruite pentru
grupul de vârstă mai tânăr decât el, atunci poate fi înregistrat ca “sub medie”. Pentru copiii cu handicap, se cere
o înregistrare descriptivă mai amănunţită a testelor aplicate şi a nivelului atins.
Aceste tabele test sunt de ajutor în evaluarea progreselor copiilor normali, în detectarea timpurie a
dezabilităţii fizice, a întârzierii mentale, a tulburărilor de personalitate şi sociale, şi orientarea copiilor spre aceia
care se ocupă de îngrijirea copiilor handicapaţi în comunitate.
- Înregistrarea rezultatelor scalei de dezvoltare a limbajului
Scala de dezvoltare a limbajului folosită la cercetare este o scală pusă de experţi la îndemâna părinţilor
(sau oricărei persoane fără pregătire de specialitate) pentru a oferi posibiltatea depistării unor eventuale întârzieri
în apariţia şi dezvoltarea vorbirii.
Scala prezintă o înşiruire de itemi (fiecare item reprezintă o manifestare a comportamentului verbal)
grupaţi pe etape, parcurgându-se astfel întreaga perioadă 0-3 ani.
Pentru determinarea nivelului de dezvoltare a limbajului vom efectua un calcul simplu.
Vom consideră fiecare item = 1 punct şi vom avea:
Etapa 0 - 3 luni = 18 puncte
Etapa 3 - 6 luni = 17 puncte
Etapa 6 - 9 luni = 19 puncte
Etapa 9 -12 luni= 19 puncte
Etapa 12- 18 luni = 19 puncte
Etapa 18 - 24 luni=19 puncte
Etapa 24 - 36 luni= 19 puncte
Scorul nu este absolut. Poate exista, la orice etapă, o diferenţă de 2 - 3 puncte, fără ca acest fapt să
indice o tulburare.

71
În urma observaţiilor repetate se vor completa rubricile tabelului următor:
Vârsta în Dezvoltare Nr. de puncte Gradul de Caracteristicile comportamentului verbal
normală obţinut întârziere care sunt nedezvoltate şi trebuie urmărite
3 15-18
6 30-35
7 38-40
8 45-47
9 50-54
10 58-60
11 62-65
12 68-71
14 74-76
16 78-80
18 82-84
21 86-88
24 94-96
30 100-102
36 110-112

Gradul de întârziere se calculează scăzându-se 5 puncte din scorul maxim. Pentru fiecare 5 puncte se
consideră o lună întârziere. Întârzierea cu semnificaţie patologică începe de la 10 puncte.

72
PROTECŢIA MINORULUI PRIN FAMILIA SUBSTITUT.
SOLUŢII ASISTENŢIALE, PSIHOLOGICE ŞI JURIDICE

1. Reglementarea responsabilităţii părinţilor faţă de copii

Modelul familial tradiţional presupune convieţuirea mai multor generaţii (de regulă părinţii, copiii şi
bunicii, fără a se exclude însă posibilitatea existenţei rudelor de gradul III sau IV) în acelaşi spaţiu de habitat.
Familia extinsă, caracterizată printr-o puternică solidaritate a membrilor ei, favorizează socializarea timpurie a
minorilor, care sunt incluşi în raporturi sociale multiple, îndeplinind roluri şi având responsabilităţi precise. În
astfel de contexte sociale, coeziunea întărită şi de factorul religios conduce la existenţa unei tradiţii a drepturilor
şi obligaţiilor reciproce ale părinţilor şi copiilor, de la care orice abatere este exclusă în principiu, fiind
sancţionată prin mecanisme interne şi comunitare.
"Familia modernă sparge tiparele tradiţionale, ea fiind caracterizată prin tendinţa de restrângere a
numărului de membri, reducându-se adesea la familia de tip nuclear, cel mult cu păstrarea bunicilor alături de
părinţi şi copii. Femeia este antrenată la fel ca şi bărbatul în activităţi profesionale, păstrându-şi însă în plus şi
funcţiile legate de gospodărie şi creştere a copiilor. Datorită numeroaselor activităţi zilnice, ea nu mai poate oferi
copilului un timp suficient pentru îngrijire şi dezvoltare; adesea se recurge la instituţiile pentru copii (creşe cu
program zilnic sau săptămânal) sau la “aşa-numita instituţie a bunicilor»..."74.
Evoluţia spre tipul de familie modernă destructurează relaţiile de tip tradiţional dintre părinţi şi copii,
favorizând în numeroase cazuri scăderea sentimentului responsabilităţii părinteşti. Perpetuarea
comportamentelor deviante de la o generaţie la alta reprezintă un risc major pentru stabilitatea şi normalitatea
familiei: copiii crescuţi în familii carenţate vor reproduce, la rândul lor, acelaşi tip de comportament pe care l-au
văzut la părinţi. Societatea modernă, afectată de flagelul iresponsabilităţii şi de criza familiei, a trebuit să-şi
construiască instrumentele juridice necesare păstrării unor relaţii corecte între părinţi şi copii, în special în
privinţa obligaţiilor celor dintâi faţă de minori.
Drepturile minorului sunt apărate în România printr-un sistem de reglementări legale avându-şi sursa în
dreptul intern şi în convenţiile internaţionale la care ţara noastră este parte.
Responsabilitatea părinţilor în raport cu copiii lor sunt stabilite, la nivelul cel mai general, prin
Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, adoptată de către Parlamentul român ca Legea 18/1990. În
Articolul 18 al acestei legi se stipulează, la alineatul 1, următoarele: "Statele părţi vor depune eforturi pentru
asigurarea recunoaşterii principiului potrivit căruia ambii părinţi au o răspundere comună pentru creşterea şi
dezvoltarea copilului. Răspunderea pentru creşterea copilului şi asigurarea dezvoltării sale revine în primul rând
părinţilor sau, după caz, reprezentanţilor săi legali".

2. Sustragerea de la obligaţiile părinteşti şi sancţionarea ei


în legislaţia românească

Pe fondul alterării valorilor familiei tradiţionale, din cauza unor exigenţe ale societăţii moderne sau din
cauza crizelor economice şi politice, sustragerea părinţilor de la obligaţiile fireşti faţă de copii devine un
fenomen tot mai frecvent. Comportamentul deviant al părinţilor poate lua mai multe înfăţişări, de la neglijenţă
vis-ŕ-vis de copil, până la maltratare. În societatea contemporană, neglijarea şi abuzul faţă de copil nu mai
constituie o "afacere internă" a familiei, ci presupun dreptul la ingerinţă din partea autorităţilor publice, în
conformitate cu interesul superior al copilului.
Legea 18/1990 prevede în acest sens următoarele: "1. Statele părţi vor lua toate măsurile legislative,
administraive, sociale şi educative corespunzătoare pentru protejarea copilului împotriva oricăror forme de
violenţă, vătămare sau abuzuri fizice sau mentale, de abandon sau de neglijenţă, de rele tratamente sau de
exploatare, inclusiv abuzul sexual, în timpul cât se află în îngrijirea părinţilor sau a unuia dintre ei, a
reprezentantului sau reprezentanţilor săi legali sau a oricărei persoane căreia i-a fost încredinţat" (articolul 19).
Detalierea prevederilor din Legea 18/1990, în sensul măsurilor legislative şi administrative
corespunzătoare pentru protejarea copilului s-a realizat în Codul familiei şi în Legea nr. 47/1993. Din aceste
două acte normative rezultă că nerespectarea obligaţiilor părinteşti şi exercitarea necorespunzătoare a drepturilor
în raport cu copilul se sancţionează civil, prin:
- declararea judecătorească a abandonului de copii (Legea 47/1993);
- decăderea din drepturile părinteşti (Codul familiei).

3. Decăderea din drepturile părinteşti

74
E. Zamfir & C. Zamfir (coord.), Politici sociale. România în context european, Editura Alternative, Bucureşti, 1995, p. 204.

73
3.1. Problematică generală

Decăderea din drepturile părinteşti este o sancţiune civilă prevăzută în articolul 109 din Codul familiei
şi se aplică prin hotărâre judecătorească părinţilor care pun în pericol dezvoltarea normală a copilului: "Dacă
sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin
purtare abuzivă sau prin neglijenţă gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea, învăţătura sau
pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de devotament faţă de România, instanţa judecătorească, la
cererea autorităţii tutelare, va pronunţa decăderea părintelui din drepturile părinteşti".
Această sancţiune se aplică numai în cazuri excepţionale, "când faptele părinţilor sunt foarte grave,
neexistând alte posibilităţi de a-i determina să-şi schimbe atitudinea"75.
Aplicarea sancţiunii se face de către judecătoria pe raza căreia părinţii în cauză îşi au domiciliul. În
cazul în care părinţii (sau părintele) domiciliază în străinătate sau nu lise cunoaşte domiciliul din străinătate,
acţiunea se introduce la instanţa reşedinţei din ţară. Dacă nu poate fi determinată reşedinţa părinţilor (pârâtului),
acţiunea se introduce de către Autoritatea Tutelară la instanţa reşedinţei sau domiciliului reclamantului.
În afără Autorităţii Tutelare, cererea de decădere din drepturile părinteşti mai poate fi depusă la instanţa
de judecată şi de către conducerea unităţii asistenţiale sau medico-sanitare în care este ocrotit minorul.
Judecarea cauzei se face cu citarea obligatorie a părinţilor şi a Autorităţii Tutelare reclamante.
Consecinţele decăderii din drepturi sunt următoarele:
- pierderea de către părinţi a tuturor drepturilor şi îndatoririlor pe care le au faţă de copii, cu excepţia
obligaţiei de întreţinere, prevăzută de art. 110 din Codul familiei;
- incapacitatea de a fi tutore (art. 117, lit. b, Codul familiei);
- incapacitatea de a adopta (art. 68, Codul familiei);
- incapacitatea de a consimţi la adopţia copilului lor (art. 70, alin. 2, Codul familiei).
Decăderea din drepturile părinteşti se poate pronunţa fie împotriva unuia, fie împotriva ambilor părinţi.
În primul caz, părintele nedecăzut continuă exercitarea drepturilor şi obligaţiilor legale faţă de copil. Păstrarea
legăturilor cu minorul este permisă părintelui decăzut din drepturi numai dacă acest fapt nu prejudiciază
creşterea, educarea sau pregătirea profesională a copilului (art. 111, Codul familiei).
Părintele decăzut din drepturi poate solicita instanţei judecătoreşti redarea exerciţiului drepturilor, dacă
au încetat cauzele care au dus la decădere.

3.2. Studiu de caz

3.2.1. Elemente de metodologie a lucrului cu familia

Metodologia asistenţei sociale (în dimensiunea ei tehnic-normativă şi, parţial, în cea teoretico-
epistemologică) este rezultatul unei acumulări de experienţă practică şi de progrese teoretice în planul ştiinţelor
socioumane, pe fondul creşterii interesului general faţă de rezolvarea problemelor sociale.
Prima dintre concepţiile globale care au orientat practica asistenţei sociale provine din medicină. Spre
sfârşitul secolului al XIX-lea, când începea să se contureze identitatea profesiei de asistent social, exista o
strânsă înrudire între asistenţa medicală şi cea socială. Primele asistente sociale nu erau altceva decât cadre
medicale cu pregătire medie, care urmăreau evoluţia pacientului în mediul său familial şi profesional după
încetarea tratamentului medical, considerând (pe bună dreptate) că refacerea completă a pacientului presupune
nu numai o bună îngrijire în spital, ci şi un sprijin post-tratament. În felul acesta, asistenţa socială a apărut în
prelungirea actului medical. Din acest motiv, strategiile de intervenţie, teoriile şi limbajul medical au fost
transferate în asistenţa socială. Asistentul însuşi era considerat un fel de medic ce are capacitatea de a descoperi
şi de a trata "maladiile sociale", iar serviciul social era privit ca o instituţie care stabileşte tipologii de diagnostic
şi de tratament pentru "bolile societăţii".
Modelul tratamentului social (modelul medical sau casework) a fost puternic influenţat de curentele
psihanalitice şi psihoterapeutice ale începutului de secol XX, fapt care a condus chiar la o "reformă
terminologică" în asistenţa socială din epocă. Astfel, termenul de "tratament" a fost înlocuit cu cel de "terapie",
vorbindu-se frecvent despre terapia socială, socioterapie, psihoterapie, terapie de sprijin etc. Cât priveşte
obiectivele urmărite prin asistenţa derulată după modelul medical, acestea aveau tot sonorităţi specifice:
tratament curativ (cel care se adresa persoanelor şi familiilor deja afectate de disfuncţii sociale şi psihosociale),
tratament preventiv (care se adresa clienţilor aflaţi în situaţie de risc) şi tratament promoţional (cel care,
acompaniindu-le pe primele două, se derula în tradiţia curentelor de educaţie populară în domeniul sanitar,
economic, social etc.).
În primele decenii ale veacului XX, se consideră că există două forme de tratament social, în funcţie de
"traseul" urmat de acţiunea asistenţială: tratamentul direct (numit şi psihoterapie) se adresa nemijlocit clientului
75
C. Moroşanu, N. Iftimie, C. Chelaru, N. Pepelea & I. Serbina, Autoritatea tutelară şi protecţia copilului, Editura Moldogrup, Iaşi, 1996, p.
34.

74
individual, acordându-i sprijin psihologic şi dezvoltându-i capacitatea înţelegerii de sine, ca premisă a refacerii
capacităţii de funcţionare socială normală; tratamentul indirect (sau socioterapia) era centrat pe mediul exterior
clientului; acţionând asupra mediului familial şi profesional, asupra grupului de prieteni sau de vecini, asistentul
social viza o schimbare comportamentală la nivelul clientului individual.
Practica asistenţială desfăşurată după model medical pornea de la premisa că disfuncţiile psiho-sociale
cu care se confruntă indivizii şi familiile sunt practic nişte "boli", pe care asistenţii sociali le pot diagnostica şi
trata. Clientul sau "pacientul" nu face decât să primească "tratamentul" cu încredere şi să aştepte "vindecarea".
Modelul medical a evoluat în timp, graţie modernizării perspectivelor psihosociologice de analiză a
problemelor umane şi sociale, devenind tot mai mult o "marcă metodologică" a asistenţei sociale. Denumirile
sub care îl regăsim în prezent sunt acelea de casework, serviciu social individualizat sau metoda intervenţiei
psihosociale. În esenţă, modelul conservă orientarea să iniţială către persoana asistatului sau/şi către microgrupul
de apartenenţă (în special cel familial, dar şi cel profesional, religios, educaţional etc.). Din acest motiv se
preferă utilizarea sintagmei "intervenţie socială personalizată" (mai curând decât "individuală"), sintagmă care
semnifică în acelaşi timp existenţa unei relaţii asistent-asistat de la persoană la persoană, ca şi includerea în
relaţia de ajutorare a persoanelor din proximitatea clientului (care nu mai este un "individ", o entitate abstractă
caracterizată, în tradiţia filosofiei moderne, în primul rând printr-o autonomie şi o solitudine originară şi abia în
plan secund prin relaţii de interdependenţă)76.
Modelul (sau metoda - cum preferă să o numească unii asistenţi sociali) se autoproclamă psihosocial(ă)
în sensul că analizele de situaţie problematică, diagnosticele şi intervenţiile propriu-zise vizează elemente de
viaţă psihică şi psihosocială ale clientului; de asemenea, metoda intervenţiei psihosociale utilizează instrumente
din arsenalul psihologic şi sociologic pentru a-l ajuta pe client în plan personal şi în planul funcţionării sociale.
Denumirile diferite utilizate în literatura canadiană (serviciu social individualizat sau intervenţie
personalizată) şi în cea americană şi europeană (intervenţie psihosocială) trimit la două nuanţe ale unuia şi
aceluiaşi model: "serviciul individualizat este orientat, înainte de toate, către adaptarea persoanelor la situaţia lor
şi către rezolvarea problemelor rezultate din interacţiunea persoană-situaţie, în timp ce, evoluând, intervenţia
psihosocială este preocupată mai curând de problemele legate de bunăstarea personală şi de funcţionarea socială
a clienţilor"77. Dacă prin bunăstarea personală se înţelege conformitatea condiţiilor reale de viaţă cu exigenţele,
preocupările şi idealurile clientului într-un context realist şi rezonabil, funcţionarea socială se defineşte ca un
fenomen cu patru dimensiuni aflate în interacţiune: capacităţile, potenţialităţile şi resursele persoanei;
trebuinţele, aspiraţiile şi exigenţele persoanei; capacităţile şi resursele societăţii; trebuinţele şi exigenţele
societăţii. Se afirmă despre un actor social (individual sau multipersonal) că are o funcţionare socială adecvată
dacă reuşeşte să satisfacă deopotrivă exigenţele şi trebuinţele personale şi pe cele ale comunităţii din care face
parte, graţie capacităţilor proprii şi graţie resurselor societăţii.
Rezumând "obiectul" şi finalitatea intervenţiei psihosociale, vom spune că este vorba despre persoana
(adică individul ca fiinţă socială) aflată în dificultate, pe care o sprijinim pentru a-şi rezolva problemele şi pentru
a-i favoriza funcţionarea socială. Atât "obiectul", cât şi finalitatea, presupun utilizarea unor mijloace care
privilegiază relaţia dinamică între asistent, asistat şi problema cu care acesta din urmă se confruntă.
Postulatele modelului casework sunt următoarele:
Orice persoană întâlneşte, în decursul vieţii, dificultăţi, conflicte şi tensiuni legate de specificul vieţii ca
atare (spre exemplu, legate de schimbările fiziologice proprii diferitelor etape de vârstă, de schimbările de rol
social etc.) sau provocate de circumstanţe ale mediului.
• Persoana caută să rezolve situaţia problematică fie exclusiv prin efort propriu, fie apelând la
ajutorul altora.
• Nu orice tensiune sau problemă resimţită de o persoană constituie o situaţie problematică de
care să se intereseze serviciul social. Totuşi, fiecare om se poate afla, la un moment dat, în situaţia de a nu-şi
putea asuma de unul singur dificultăţile şi de a avea nevoie de un ajutor, de susţinere temporară, de o relaţie de
sprijin în acelaşi timp afectivă, permisivă şi competentă profesional. Această relaţie interpersonală pozitivă poate
constitui esenţa intervenţiei psihosociale.
Cum se realizează, însă, în mod concret sprijinul psihologic individualizat? A. Menthonnex consideră
că există cinci faze ale procesului de ajutorare.
1. Faza de întâlnire: poate fi "provocată" de către asistentul social care identifică o persoană aflată într-
o situaţie problematică sau poate să urmeze unei cereri din partea persoanei în cauză, care solicită ajutor; este o
etapă de cunoaştere reciprocă, profund marcată de elemente emoţionale, şi în cadrul căreia se construieşte
fundamentul relaţiei de încredere; pentru clienţii care recurg la asistenţa socială în urma unui mandat tutelar sau
penal, faza de întâlnire este în acelaşi timp şi etapa de luare în grijă.
2. Faza studiului psihosocial vizează cunoaşterea acelor elemente din viaţa clientului care îi sunt
necesare asistentului social pentru a-l putea ajuta: situaţia familială, materială şi de habitat; activitatea

76
A se vedea Cristian Bocancea şi George Neamţu, Elemente de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi, 1999, pp.93-128.
77
Andrée Menthonnex, Le service social et l'intervention sociale, Les Editions I.E.S., Genève, 1995, p. 84.

75
profesională şi pregătirea şcolară; factorii bio-psihosociali (sănătate, experienţe trăite, atitudini, aspiraţii, roluri
jucate, apartenenţa de grup etc.); elementele semnificative ale istoriei individuale; relaţiile interpersonale
fundamentale şi secundare; factorii de presiune şi cauzele lor probabile; experienţele problematice anterioare şi
modul lor de soluţionare; resursele şi limitele (constrângerile) clientului; identificarea problemei actuale şi
evaluarea preliminară a cauzelor ei.
3. Faza de diagnostic psihosocial sau de evaluare a situaţiei clientului. Prin diagnostic trebuie să se
poată răspunde la următoarele tipuri de întrebări: cum percepe clientul (şi cum percep cei din proximitatea sa)
situaţia problematică?, care sunt condiţiile de mediu care au dat naştere problemei?, care sunt elementele
personale care au determinat apariţia problemei clientului?, care sunt scopurile şi aşteptările clientului în ceea ce
priveşte soluţionarea?, ce forţe facilitează şi ce forţe frânează rezolvarea problemei? Diagnosticul psihosocial
este o evaluare (dintr-o dublă perspectivă: a personalităţii individului şi a mediului său social) a problemei cu
care se confruntă clientul şi o proiecţie realistă a mijloacelor de a o rezolva.
4. Elaborarea planului de intervenţie, adică stabilirea obiectivelor, a mijloacelor de realizare şi a
etapelor de parcurs.
5. Faza de realizare a planului sau intervenţia psihosocială propriu-zisă.
În fiecare din cele cinci faze, autoarea menţionată indică utilizarea unor tehnici de comunicare (interviu)
şi de sprijin pe care le grupează în trei categorii: tehnici de susţinere şi dezvoltare a atuurilor clientului; tehnici
de ghidare şi orientare; tehnici de clarificare.

3.2.2. Aplicaţie

În activitatea de protecţie a minorului desfăşurată pe raza comunei Dumeşti, judeţul Iaşi, serviciul de
autoritate tutelară a iniţiat procedura de decădere din drepturile părinteşti pentru părinţii a doi minori, Laura A.
(în vârstă de 8 ani) şi Dumitru-Ştefan A. (în vârstă de 7 ani).
La data de 05.09.1997, din căsătoria lui Mihai A şi a Vioricăi A. din Botoşani a rezultat minora Laura,
naşterea fiind înregistrată la Oficiul stării civile din municipiul Botoşani, conform Certificatului de naştere.
La data de 09.12.1998, s-a născut Dumitru-Ştefan, înregistrat la acelaşi oficiu de stare civilă, conform
Certificatului de naştere.
Ambii copii fiind născuţi în timpul căsătoriei legal încheiate între Mihai şi Viorica A., tatăl de drept al
minorilor este Mihai A., filiaţia faţă de mamă nefiind pusă în chestiune, rezultând din faptul naşterii (art. 47,
Codul familiei).
După naşterea copilului Dumitru-Ştefan, tatăl Mihai A. tăgăduie paternitatea ambilor minori, afirmând
că ei rezultă dintr-o legătură extraconjugală a soţiei sale Viorica A., cu numitul Dumitru P.
Întrucât Mihai A. nu introduce acţiunea de tăgăduire a paternităţii nici în cazul minorei Laura, nici în
cazul minorului Dumitru-Ştefan, în termenul legal de 6 luni de la naşterea copiilor, acţiunea s-a prescris, Mihai
A. rămânând legal tatăl copiilor.
Conflictul dintre soţi pe tema paternităţii a condus la separarea de fapt a lui Mihai şi Viorica A.
Presupusul tată biologic al minorilor, numitul Dumitru P., recunoaşte paternitatea, dar nu procedează la
declaraţia necesară la serviciul de stare civilă, nici la menţionarea acestei recunoaşteri într-un înscris autentic.
La data de 05.12.1997, mama minorilor, separată în fapt de soţul ei, Mihai A., o încredinţează pe Laura
A. părinţilor presupusului tată biologic, domiciliaţi în comuna Dumeşti, judeţul Iaşi. Ulterior, în 2001, îl
încredinţează şi pe minorul Dumitru-Ştefan.
Gheorghi P. şi Strătica P., părinţii tatălui biologic al minorilor, acceptă ocrotirea acestora, chiar dacă nu
exista nici un act oficial de recunoaştere a paternităţii.
La data de 20.09.2001, Comisia pentru Ocrotirea Minorilor de pe lângă Consiliul Judeţean Iaşi hotărăşte
soluţionarea dosarelor din 1999, privitoare la minorii Dumitru-Ştefan A. şi Laura A. în felul următor: minorii
sunt încredinţaţi, începând cu data de 01.09.2001, lui Gheorghi şi Strătica P., din comuna Dumeşti, cu alocaţie de
încredinţare şi alocaţie de stat pentru copii.
Hotărârea Comisiei pentru Ocrotirea Minorilor de pe lângă Consiliul Judeţean Iaşi menţionează că
minorii, lipsiţi de condiţii de creştere şi educare în familie, sunt încredinţaţi bunicilor paterni, fapt inexact din
punct de vedere juridic, în absenţa recunoaşterii legale a paternităţii de către numitul Dumitru P. Totuşi,
Hotărârea citată ţine seama de interesul superior al minorilor în cauză, precum şi de solicitarea numiţilor
Gheorghi şi Strătica P., care se consideră rude de gradul al doilea cu minorii care le-au fost încredinţaţi.
De la data încredinţării minorilor familiei Gheorghi şi Strătica P., părinţii copiilor Laura A. şi Dumitru-
Ştefan A. nu i-au vizitat niciodată şi nu şi-au îndeplinit nici obligaţia de întreţinere.
Autoritatea Tutelară de pe raza comunei Dumeşti, luând act de această situaţie, în urma anchetei sociale
efectuate la domiciliul familiei căreia i-au fost încredinţaţi minorii, a constatât următoarele:
- mama minorilor, Viorica A., cu domiciliul actual necunoscut, nu şi-a vizitat copiii timp de aproape trei
ani, nici nu şi-a îndeplinit obligaţia de întreţinere;

76
- tatăl minorilor, Mihai A., cu domiciliul actual necunoscut, nu şi-a vizitat copiii timp de aproape trei
ani, nici nu şi-a îndeplinit obligaţia de întreţinere;
- Gheorghi şi Strătica P., părinţii presupusului tată natural al minorilor, au dobândit calitatea de familie
foster prin Hotărârea Comisiei pentru Ocrotirea Minorilor de pe lângă Consiliul Judeţean Iaşi, la data de
20.09.2001; ulterior, ei solicită adopţia celor doi minori care le-au fost încredinţaţi.
În vederea rezolvării cazurilor celor doi minori, Autoritatea Tutelară iniţiază la Judecătoria Iaşi acţiunea
de decădere din drepturile părinteşti a numiţilor Mihai A. şi Viorica A., în conformitate cu prevederile art. 109
din Codul familiei.
La dosar vor fi depuse următoarele acte:
- certificatele de naştere ale minorilor;
- Hotărârile Comisiei pentru Ocrotirea Minorilor de pe lângă Consiliul Judeţean Iaşi, prin care minorii
au fost încredinţaţi spre întreţinere familiei Gheorghi şi Strătica P.;
- adrese la domiciliile pârâţilor;
- adrese la Inspectoratul General al Poliţiei;
- cerere de decădere din drepturile părinteşti, adresată Preşedintelui Judecătoriei Iaşi.

4. Plasamentul familial şi încredinţarea

4.1. Probleme asistenţiale generale ale plasamentului familial

Datele statistice arată că, în România, deşi legislaţia privind protecţia minorilor insistă asupra îngrijirii
şi educării acestora în cadrul familiei naturale sau al unei familii de substitut, soluţia cea mai frecventă (într-un
raport de aproximativ 5/1) pe care o adoptă autorităţile tutelare este instituţionalizarea. Astfel, în anul 1988, spre
exemplu, existau 42.000 de copii instituţionalizaţi şi nici unul în plasament sau încredinţare. În 1994, din totalul
minorilor asistanţi, 41.986 se aflau în instituţii (spitale, leagăne şi case de copii), în timp ce 8.342 în
încredinţare).
La fel ca şi instituţionalizarea, plasamentul familial şi încredinţarea sunt măsuri de ocrotire a minorului
cu caracter temporar, spre deosebire de măsurile permanente, reprezentate de menţinerea/reintegrarea copilului
în familia proprie şi adopţia.
În conformitate cu strategia generală a asistenţei bazate pe testarea mijloacelor şi pe metodologia
casework, realizarea plasamentului familial presupune parcurgerea unui proces complex, care include
următoarele etape:
1. Stabilirea situaţiei materiale şi a cadrului socio-afectiv al familiilor copiilor care au nevoie de
îngrijire şi plasament.
2. Evaluarea tipurilor de trebuinţe ale copiilor şi a nivelului de satisfacere/nesatisfacere în cadrul
familiei naturale.
3. Precizarea tipului de plasament necesar fiecărui copil;
4. În etapa post-plasament, realizarea unui echilibru între raporturile copil-familie naturală şi copil-
familie substitut.
Ocrotirea de tip substitutiv cunoaşte în ultima perioadă o expansiune în statele foarte dezvoltate, dar
începe să fie apreciată şi în ţările unde acest tip de protecţie a copilului a fost mai puţin utilizat. Este evident că
încredinţarea în familie a unor copii se poate realiza doar în contextul decăderii părinţilor naturali din drepturile
lor parentale sau în contextul în care copiii rămân fără protecţie din partea propriei familii; recrutarea, instruirea
şi sprijinirea familiilor substitut reprezintă o sarcină de mare complexitate pentru asistenţii sociali specializaţi,
aceştia fiind interesaţi să asigure cele mai potrivite alternative pentru creşterea, îngrijirea şi educarea copiilor.
Desigur, în ansamblul activităţilor asistenţiale care privesc familia şi copilul, prevenirea unei nevoi de ocrotire
socială este o soluţie mai bună decât instituţionalizarea sau chiar decât plasamentul şi adopţia. Totuşi, aceste
soluţii sunt adesea de neevitat şi de aceea ele trebuie bine cunoscute de către asistentul social.
Situaţiile limită care necesită acest gen de ocrotire sunt preferate instituţionalizării, însă tendinţa
principală şi prioritară în practica asistenţei sociale actuale este de a îmbunătăţi ocrotirea naturală a copiilor şi a
preveni necesitatea plasamentului, adopţiei sau instituţionalizării. Pentru acest lucru, măsurile de prevenţie
trebuie să cuprindă programe speciale de antrenare a părinţilor naturali în sisteme educaţionale de pregătire
pentru exercitarea corectă şi cu succes a responsabilităţilor parentale. Nu lipsită de importanţă este îmbunătăţirea
sistemului guvernamental de sprijinire a familiei şi copilului şi, în alternativă cu acesta, dezvoltarea reţelelor de
organizaţii non-guvernamentale şi de voluntariat care să ofere suport emoţional, consiliere şi ajutor practic
familiilor cu dificultăţi.
Deşi prioritatea amintită a fost semnalată şi recunoscută, totuşi în prezent în România, îndeosebi în
ultimii cinci ani, problema plasamentului copiilor din diferite familii cu probleme pare să devină una centrală,
captând interesului specialiştilor. Principalele întrebări la care trebuie să răspundă măsura plasamentului sunt:

77
1. Unde să fie plasat copilul ? în ce tip de familie substitut? la ce distanţă faţă de domiciliul familiei
naturale?
2. Pentru cât timp ?
3. Ce contacte va avea copilul cu familia naturală şi cu mediul social?
4. De cine va fi supravegheat?
5. Care este ajutorul (material, consiliere etc.) din partea serviciului social ?
Acest set de întrebări permite structurarea câtorva probleme în abordarea plasamentului familial: tipul
de familii şi criteriile folosite în recrutarea şi instruirea acestor familii care devin ulterior familii substitut,
motivele pentru a menţine contactul dintre familia naturală şi familia substitut, priorităţile pentru îngrijirea
copilului aflat în plasament. Principiul fundamental care trebuie respectat în cazul plasamentului copilului constă
în preocuparea prioritară a asistentului social de a proteja copilul de orice formă de abuz, de neglijenţă şi de a
asigura securitatea şi bunăstarea necesare dezvoltării lui normale. Acest principiu care se sprijină pe respectarea
individualităţii şi acceptarea diferenţelor garantează implicarea atât a părinţilor naturali, cât şi cea a familiei
substitut în asigurarea bunăstării copiilor daţi în plasament. Studiile au relevat faptul că un număr mare de copii
daţi în îngrijire provin din familii largi, numeroase, cu o singură sursă de venit, cu locuinţă improprie şi un nivel
de trai foarte scăzut, sau din familii destrămate, precum şi din familii monoparentale. Părinţii care au solicitat
sprijinul pentru plasamentul copilului trebuie ajutaţi să nu ajungă să-şi diminueze stima de sine, să nu-şi piardă
încrederea în propriile forţe, iar copiii-subiecţi trebuie asistaţi emoţional pentru a nu trăi sentimentul vinovăţiei.
Recâştigarea încrederii în sine şi menţinerea contactului părinţilor naturali cu copilul dat în îngrijire contribuie
atât la reechilibrarea emoţională a părinţilor naturali, cât şi la câştigarea simţului identităţii de către copil.
Copiii trebuie consultaţi în abordarea aspectului privind plasamentul familial, deoarece s-a demonstrat
că bunăstarea lor nu depinde doar de satisfacerea identităţii în condiţiile schimbării familiei. Dacă copilul
menţine contactul cu părinţii naturali sau cu alţi membri ai familiei sale naturale, sensul identităţii este
consolidat, fapt ce se va reflecta şi în evoluţia să ca adult (integrat într-un grup sau o comunitate). De asemenea,
încredinţarea copilului unei familii care poate oferi securitate afectivă şi materială, care îl poate iubi şi îi poate
garanta o viaţă de familie organizată, contribuie la dezvoltarea sensului permanenţei.
Pregătirea pentru încredinţarea copilului trebuie realizată de către asistentul social prin intermediul
vizitelor atât la familia care cere ajutor, cât şi familia care îl va prelua pe minor. Asistentului social i se cere
discernământ pentru a evalua exact situaţia familiilor ale căror probleme ating un asemenea nivel de dificultate
încât se impune plasamentul pentru unul dintre copii. Discuţiile între asistenţii sociali şi părinţii naturali vizează
regimul alimentar al copilului, camera copilului, locurile de joacă, preferinţele acestuia, timpul pentru
supraveghere, resursele materiale şi financiare existente şi posibil de obţinut prin plasament, sentimentele
copilului şi ale noilor părinţi.
Este absolut importantă de realizat evaluarea necesităţilor individuale care contribuie la stabilirea
tipului celui mai potrivit de plasament pentru fiecare caz:
- copilul are nevoie de securitate;
- copilul are nevoie de continuitate;
- copilul are nevoie de îngrijire specială datorită unui handicap fizic sau mental;
- copilul are nevoie de terapie;
- copilul are nevoie de viaţă de familie;
- copilul are nevoie să menţină contacul cu părinţii, fraţii, surorile, rudele, îngrijitorii;
- copilul are nevoie să fie dat în îngrijire împreună cu un frate al său;
- copilul are nevoie de identitate rasială, etnică, culturală78.
Anchetele sociale concrete permit asistentului social să stabilească tipul de plasament în funcţie de
nevoile copilului, precum şi poziţiile “persoanelor semnificative” faţă de această listă a trebuinţelor copilului
(părinţii naturali, rudele apropiate, îngrijitorii dintr-o instituţie specializată în cadrul căreia minorul a fost asistat,
noii părinţi foster).
Următoarea etapă pe care trebuie să o parcurgă asistentul social constă în colectarea informaţiilor
despre potenţialii părinţi substitut, despre compatibilitatea trăsăturilor fundamentale ale acestora cu cele ale
părinţilor naturali ai copilului dat în plasament; pentru atingerea obiectivului prioritar al muncii asistentului
social în asemenea cazuri – bunăstarea copilului –, este nevoie de o bună selecţie şi o bună pregătire a părinţilor
substitut, cu atât mai mult cu cât este cunoscut faptul că un număr redus de părinţi de îngrijire sunt interesaţi
doar de exercitarea custodiei, ei vizând în mod special plasamentul pe termen lung sau adopţia.
Informaţiile pe care trebuie să le strângă asistentul social despre potenţialii părinţi substitut sunt
deosebit de diversificate şi vizează atât situaţia materială, economică, culturală a familiei, cât şi abilităţile
potenţialilor părinţi de a educa şi creşte copiii. Trebuie avut în vedere faptul că mulţi dintre copiii încredinţaţi
spre îngrijire temporară au fost fie abuzaţi, fie neglijaţi sau sunt copii cu probleme emoţionale, sunt marcaţi de
evenimente din trecut sau de comportamentul diferitelor persoane din familie şi cooperează mai greu cu noii
părinţi.
78
J. Thoburn, Child Placement: Principles and Practice, Wildwood House, England, 1988, p. 58-59.

78
Această precizare este necesară întrucât potenţialii părinţi substitut trebuie să fie pregătiţi pentru ideea
menţinerii contactului copilului cu familia naturală şi pentru cea a încredinţării copilului altei familii în cazul în
care actualul plasament se dovedeşte a fi inadecvat. Pentru a se evita asemenea decizii incorecte asistentul social
trebuie să obţină, pe lângă informaţiile despre copil, următoarele informaţii despre părinţii substitut:
a) date semnificative despre membrii familiei: relaţii trecute şi prezente ale familiei, cultura, etnia,
religia, limba vorbită, profilul individual al solicitanţilor: descrierea înfăţişării fizice, elemente de temperament,
atitudine faţă de persoanele cu handicap şi evaluarea sentimentelor acestor solicitanţi;
b) educaţia: tipul de educaţie preferat, şcolarizare, atitudini faţă de propria experienţă de şcoală şi
învăţare;
c) capacitatea de muncă şi utilizarea acesteia; experienţa de lucru, slujba actuală sau viitoare,
importanţa acesteia, opinii despre muncă şi despre felul în care şomajul afectează viaţa şi rolurile din familie;
sentimente faţă de satisfacţia în muncă şi posibilele modificări în plan profesional;
d) pasiuni, talente, timpul liber şi petrecerea acestuia, tipuri de activităţi, preferinţe;
e) autopercepţia personalităţii: cum se văd părinţii substitut pe ei înşişi (inclusiv identitatea etnică);
f) filosofia de viaţă, inclusiv atitudinea faţă de religie: valori aspiraţii calităţi personale pe care le
folosesc pentru a da un sens vieţii.
g) capacitate parentală. La acest punct, asistentul social va descrie experienţa solicitantului în ceea ce
priveşte îngrijirea sau lucrul cu copiii: care este atitudinea faţă de rolul de părinte şi cum se adaptează acestui rol,
cum înţelege procesul de dezvoltare al unui copil şi, îndeosebi, cum înţelege nevoile speciale ale copiilor care
provin din instituţii. Asistentul social se va interesa de modul în care familia ca sistem închis sau deschis va
asigura securitatea fizică şi emoţională a noului copil. De altfel, asistentul social va pune un set de întrebări
referitoare la experienţa din copilărie a solicitantului şi referitoare la diferite forme de abuz. Unele dintre
întrebări vor fi direct orientate spre capacitatea solicitantului de a înţelege încredinţarea ca un acord, ca un
angajament corespunzător căruia nu i se va permite să administreze pedepse fizice sau de altă natură copilului
încredinţat.
Capacitatea perentală va fi verificată şi prin întrebări care vizează:
- rolul de părinte;
- percepţia privitoare la proprii părinţi şi la modalităţile de educaţie pe care le-au cunoscut;
- relaţia solicitanţilor cu proprii copii sau cu ai altora;
- dificultăţi cu privire la responsabilităţile parentale;
- aşteptările faţă de situaţia de a fi părinte;
- cunoaşterea nevoilor copiilor şi a modului în care trebuie satisfăcute în funcţie de vârstă;
- acceptarea individualităţii copiilor şi a diferenţei dintre ei;
- modul de tratare a conflictelor de valori şi a relaţiei între generaţii;
- modul de abordare a problemelor legate de independenţa treptată a copiilor şi atitudinea faţă de
dezvoltarea acestora din punct de vedere sexual;
- anticiparea tipurilor de probleme care ar putea apărea în funcţie de categoriile de nevoi speciale ale
copiilor încredinţaţi în plasament.
h) consideraţii financiare: asistentul social va fi interesat de atitudinea solicitanţilor faţă de bani, faţă de
problemele financiare, orientându-se spre informaţii de genul: solicitanţii plănuiesc să renunţe la serviciu
gândindu-se la posibilitatea obţinerii unei pensii sau a unui ajutor pentru creşterea copilului luat în plasament?
În ceea ce-l priveşte pe minorul asistat şi mediul său de provenienţă, va fi necesară culegerea
următoarelor tipuri de informaţii:
a) atitudinea copiilor faţă de plasamentul propus, ce ştiu copiii din familie despre plasamentul unui alt
copil, care sunt preparativele pentru plasament, modul în care au fost implicaţi copiii din familie pentru aceste
pregătiri, cum înţeleg ei responsabilităţile care le revin;
b) informaţii despre alte persoane adulte din familie: acestea includ informaţii şi date despre fiecare
adult care locuieşte cu familia respectivă sau care are relaţii constante cu această familie, chiar dacă nu locuieşte
în casa respectivă. Asistentul social va fi interesat de atitudinea acestor adulţi faţă de plasamentul propus, de
importanţa pe care o acordă acestei decizii; va fi de importanţă deosebită sistemul de informaţii obţinut de
asistentul social despre raportul familiei cu vecinătatea, despre frecvenţa şi calitatea contactului cu alţi adulţi şi
cu reprezentanţii altor puncte ale reţelelor naturale de sprijin (rude apropiate, prieteni, membrii ai aceloraşi
asociaţii frecventate etc.). În funcţie de tipul de plasament, vor fi identificate diverse reacţii ale persoanelor
adulte din familie sau care au relaţii semnificative cu membrii familiei, iar solicitanţii trebuie sprijiniţi şi
încurajaţi să anticipeze şi să cunoască modalităţile de contracarare a ostilităţii şi a atitudinilor negative proprii
altor persoane faţă de hotărârea de a accepta un copil în plasament;
Pregătirea familiei foster în vederea plasamentului cuprinde, pe lângă culegerea de informaţii
semnificative privind disponibilitatea afectivă şi capacitatea parentală, şi discutarea încă de la început a unor
probleme speciale privitoare la minorul asistat. Acestea pot fi, după caz, probleme de identitate, probleme
medicale, de abuz fizic şi sexual, probleme de handicap fizic şi/sau mental etc.

79
Probleme de identitate. Asistentul social, pentru a realiza un profil cât mai fidel al copilului, se va
raporta şi la problemele de identitate, încercând să afle dacă solicitanţii înţeleg faptul că unii copii pot aparţine
diferitelor minorităţi etnice şi, din acest punct de vedere, îşi pot proiecta o imagine negativă despre ei înşişi,
având tendinţa de a-şi nega identitatea. Este solicitantul de părere că această problemă va crea stress sau atitudini
negative de respingere, negare ?
Probleme de abuz fizic şi/sau sexual. Poate solicitantul să îngrijească un copil care a fost abuzat sexual
în fosta să familie? Solicitantul poate să se descurce cu un copil rezultat dintr-o relaţie incestuoasă? De
asemenea, privitor la această problematică a abuzului, solicitantul trebuie să fie pus faţă în faţă cu aspectele
legate de etapele de vârstă ale copilului, fiind astfel întrebat care este atitudinea să legată de dezvoltarea
comportamentului sexual, de modul în care solicitanţii văd posibilă educaţia sexuală şi raportul lor, ca posibili
părinţi substitut, cu copiii sau adolescenţii cu tulburări de comportament.
Probleme medicale. Asistentul trebuie să pună în faţa solicitanţilor probleme de genul: sunt ei capabili
să îngrijească un copil sero-pozitiv sau bolnav de SIDA? Cum cred că se pot ei descurca în faţa unei astfel de
probleme asociate maladiei amintite (incertitudine, acceptare, confidenţialitate)?
Probleme de handicap fizic şi mental. Poate solicitantul îngriji un copil cu deficienţe în dezvoltare? În
cazul unui asemenea copil este nevoie de reamenajarea locuinţei ţinând cont de nevoile lui speciale şi, poate, este
nevoie a apela la servicii speciale. În sfera dificultăţilor de învăţare solicitanţii trebuie să fie întrebaţi dacă
consideră că un copil cu handicap trebuie să urmeze o şcoală specială, dacă necesită un ajutor sporit în cazul
urmării unei şcoli obişnuite, care este atitudinea solicitantului faţă de tranziţia către faza de tânăr care se întreţine
parţial sau total singur şi cum înţeleg solicitanţii problemele emoţionale şi sexuale pe care le are o persoană
tânără cu dizabilităţi fizice şi dificultăţi de învăţare. Discuţia se concentrează asupra înţelegerii
comportamentelor dificile şi asupra elaborării răspunsurilor adecvate, făcându-se trimitere la tendinţa de
retragere, la căutarea atenţiei, la conflict, la incontinenţă urinară nocturnă, furt etc.
Asistenţii sociali vor explora dacă există comportamente intolerabile pentru solictanţi şi dacă aceştia au
capacitatea de a se ocupa de persoane cu nevoi speciale (cu handicap fizic, mental, boli ereditare etc.).
Contactul cu familia naturală. Asistentul social va fi interesat să afle cât sunt de pregătiţi solicitanţii
pentru a accepta menţinerea legăturii dintre părinţii naturali ai copilului şi copilul luat în plasament? Doresc ei să
se întâlnească cu părinţii naturali ai copilului şi cu alte persoane semnificative din viaţa acestuia, sunt pregătiţi să
coopereze cu părinţii naturali şi cu asistentul social; să înţeleagă de ce copilul se poate simţi tulburat după o
întâlnire cu părinţii naturali; să poată să ofere căldură, afecţiune; să manifeste înţelegere pentru părinţii naturali
şi pentru rudele apropiate ale copilului? De asemenea, pot solicitanţii să înţeleagă şi acceptă faptul că asistentul
social va efectua vizite după ce copilul a fost plasat; sunt ei dispuşi să coopereze în acest sens?
Este evident că evaluarea generală făcută de asistenţii sociali trebuie să cuprindă şi fişa completă a
copilului (nume, prenume, data naşterii, sex, naţionalitate, religie, numele şi prenumele părinţilor, vârsta,
ocupaţia, domiciliul, studii, fraţi şi surori, situaţia financiară a părinţilor în momentul naşterii copiilor, condiţii
materiale actuale ale familiei naturale, venitul familiei naturale, climatul familial, starea de sănătate fizică şi cea
mentală a copilului, date şcolare despre frecvenţă, dificultăţi şcolare, dacă copilul provine din instituţie, în ce
perioadă a fost internat, ultimul contact cu familia naturală, frecvenţa vizitelor) şi informaţii despre părinţii
naturali. Istoricul familiei naturale a copilului va fi deosebit de util în lucrul asistentului social cu copilul dat în
plasament, deoarece va contribui la dezvoltarea sistemului de informaţii despre identitatea copilului şi despre
sentimentul permanenţei contactului copilului luat în plasament cu părinţii naturali sau cu rude apropiate.
Apelul la măsura asistenţială a plasamentului reprezintă un demers provocator şi deosebit de dificil,
întrucât munca asistentului social în cazul plasamentului şi al adopţiei trebuie să se desfăşoare pe trei registre
diferite şi totuşi interconectate: relaţia directă cu copilul, relaţia cu părinţii naturali, raportul cu noii părinţi. Nu
poate fi omis faptul că părinţii naturali pot avea sentimentul vinovăţiei, pot încerca sentimente de furie, pot fi
îndureraţi sau deprimaţi. Consilierea lor privitoare la situaţia actuală şi cea viitoare a copilului dat în plasament
contribuie la diminuarea oricăror prejudecăţi, sprijinindu-i să realizeze evaluarea factorilor de risc şi a celor mai
bune resurse necesare pentru realizarea bunăstării copilului. Cât priveşte munca cu copilul, asistentul social va
trebui să-i demonstreze acestuia că îi revine o parte din responsabilitatea deciziilor privitoare la viitor, facilitând
întâlnirea dintre părinţii natrali şi noii părinţi. Noua familie, familia substitut, va fi sprijinită de asistentul social,
elementul cheie fiind materializat de “împuternicirea” acestora. Este important în mod particular pentru
asistentul social să-i determine pe noii părinţi să se simtă încrezători în forţele lor şi capabili să ofere copilului
ceea ce i-a lipsit în familia naturală; terapia comportamentală şi terapia familială pot contribui la eliminarea
tuturor suspiciunilor şi rezervelor pe care le mai manifestă uneori noii părinţi, aceştia fiind ajutaţi de către
asistentul social să înţeleagă normalitatea unora dintre dificultăţi şi să accepte modificările intervenite odată cu
apariţia unui nou copil în familie.

4.2. Elaborarea Proiectului de intervenţie

80
Elaborând Proiectul de intervenţie socială, asistentul social stabileşte scopurile practice (elementele
disfuncţionale ce trebuie schimbate) şi mijloacele necesare atingerii acestui scop.
În asistenţa socială, termenul de “intervenţie” are conotaţii specifice. Astfel, această noţiune, este mai
puternică decât cea de “acţiune”, exprimând voinţa de acţiune, în sensul implicării în procesul echilibrării
situaţiei clientului. În practica asistenţei sociale, se vorbeşte, ca şi în alte domenii, despre strategia elaborată şi
folosită în scopul realizării obiectivului fundamental. Strategia va fi rezultatul reunirii şi intercondiţionării într-o
nouă formă a elementelor componente ale sistemului şi poate fi definită drept : “arta de a utiliza un ansamblu de
mijloace - resurse materiale, umane, timpul, personalitatea clientului - în scopul atingerii obiectivului propus
strategia încearcă să prevadă evoluţia şi interacţiunile dinamice între aceste elemente”79.
Orice activitate pracică implică propunerea unui întreg “evantai” de soluţii posibile, de strategii de
acţiune posibile. Esenţial este procesul de identificare a strategiei optime, a căii cele mai sigure pentru realizarea
scopului final (totodată cea mai economică şi convenabilă, atât pentru client, cât şi pentru ceilalţi actori). “Ca
artă de a comunica şi de a dirija ansamblul factorilor necesari obţinerii succesului, strategia pune accentul pe
iniţiativa individuală a liderului sau a organizatorului acţiunii respective”.
În concluzie, strategia de intervenţie adecvată reprezintă premisa succesului unei intervenţii sociale.
Dacă modelul medical de intervenţie pune accentul pe prevenţie, tratament - terapie, toate acestea la
nivel individual, vizând însuşi clientul, modelul intervenţiei sociale - adică în grup, comunitate, în “spaţiul
social” înconjurător - pune accentul pe schimbarea condiţiilor de cauză care explică situaţia gravă a clientului
respectiv. Întocmirea Proiectului de intervenţie presupune un proces complex şi etapizat, pe parcursul căruia
asistentul social va folosi o paletă largă de abilităţi şi deprinderi în scopul unui bun management al resurselor
existente.
Precizări în legătură cu etapele Proiectului de intervenţie:

1. Problema intervenţiei
Este, de fapt, elementul care declanşează sistemul de activităţi. Etapa de debut a Proiectului de
intervenţie are drept scop clarificarea originii cererii de ajutor, astfel sesizarea disfuncţiei şi apelul la serviciile
sociale poate fi făcută de:
- clientul însuşi
- “sesizarea din oficiu” de către Agenţia de Asistenţă Socială
- sesizarea făcută de către un alt factor (organism social sau instituţie)
- intervenţia cerută sau impusă printr-un mandat legal
“În această primă etapă, asistentul social trebuie să răspundă la următoarele întrebări:
a) Cine a formulat cererea de intervenţie sau ajutor?
b) În ce constă această cerere?
c) Care este beneficiarul intervenţiei?
d) Cui i s-a adresat cererea?
e) Ce rezultat se aşteaptă a se obţine?”.

2. Ancheta socială
Ancheta socială vizează cunoaşterea situaţiei clientului, a contextului social, în care trăieşte şi a
condiţiilor care au generat dezechilibru, declanşând probleme.
În acest sens, asistentul social va face apel la orice surse (credibile şi verificate) pentru a obţine
informaţii cât mai variate care să-i permită formarea unei imagini obiective a situaţiei.
Informaţiile ce trebuie culese în timpul anchetei sunt: date despre starea economică a clientului;
legislaţia aplicată domeniului; starea afectivă a clientului şi a familiei sale; particularităţi ale modului de viaţă al
clientului; identificarea sistemelor şi subsistemelor în interacţiune (relaţii interumane); starea social-ecologică a
mediului înconjurător.

3. Evaluarea preliminară
Această etapă este bazată pe rezultatele şi concluziile anchetei iniţiale şi urmăreşte elaborarea unor
ipoteze de lucru - care să orienteze ansamblul intervenţiei - a unor interpretări şi în final a unei sinteze
explicative privind clientul, fără de care nu ar putea fi posibilă redactarea Proiectului de intervenţie.

4. Proiectul de intervenţie
Elaborarea Proiectului de intervenţie propriu-zisă reprezintă, de fapt, “miezul” intervenţiei sociale.
Proiectul de intervenţie se obţine în urma unui proces de analiză a situaţiei, clarificând obiectivele, nivelul
intervenţiei şi oferind setul de strategii de acţiune.

79
Bernadette Blanc, Cristine De Roberts - Les Strategies et les interventions en travail social, Creteil, Paris, 1976.

81
A. Clasificarea obiectivelor presupune delimitarea obiectivelor specifice (fundamentale) de cele
derivate şi, de asemenea, ierarhizarea (după priorităţi) a acestora. Obiectivele propuse pot fi eşalonate în timp
sau simultane, în funcţie de tipul de intervenţie şi de caracteristicile problemei ce trebuie soluţionată.
B. Nivelul intervenţiei presupune stabilirea exactă a tipului de acţiune. Activitatea poate fi centrată pe
individ sau pe micro-grupul căruia aparţine sau pe un “câmp social” mai vast. Definirea clientului şi a limitelor
de intervenţie este esenţială pentru alegerea mijloacelor şi reuşita muncii.
C. Setul de strategii reprezintă tipurile de intervenţii alese, care depind de toate elementele analizate.

5. Negocierea şi semnarea contractului


Această etapă a proiectului nu este obligatorie, ea este necesară doar în cazul în care actorii sociali
implicaţi nu cad de acord de la început asupra oportunităţii folosirii unei strategii. Negocierea şi semnarea
contractului se referă, deci, la selectarea unei strategii aprobate de toţi participanţii la intervenţie.
Pentru evitarea situaţiilor tensionate se recomandă munca în echipă (echipa interdisciplinară) de la
început pentru eliminarea deosebirilor de fond şi elaborarea unui Proiect unic.

6. Aplicarea strategiei
Reprezintă partea practică a intervenţiei. Asistentul social al schimbării va întreprinde diverse acţiuni
(în conformitate cu strategia negociată) urmărind atingerea obiectivelor.
Intervenţiile asistentului social pot viza direct clientul sau pot fi îndreptate asupra contextului social în
care se află acesta.

7. Evaluarea rezultatelor
Etapa finală a intervenţiei presupune raportarea expectanţelor iniţiale la rezultatele reale obţinute.
Evaluarea rezultatelor nu înseamnă întotdeauna sfârşitul intervenţiei, ci o bază pentru o posibilă
reconsiderare a activităţii, pentru un nou început în cazul în care problema nu a fost definitiv rezolvată.
Paradigma Proiectului de Intervenţie sugerează ideea evaluării rezultatelor într-o triplă dimensiune :
retrospectiva, de diagnoza şi prospectivă (vizând evoluţia situaţiei clientului).
Etapele Proiectului de Intervenţie, în plan tehnic, se întrepătrund, în ciuda cronologiei desfăşurării
acţiunilor stabilite. “Demersul metodologic real prezintă etapele printr-o mişcare în spirală, cu un punct de
plecare (cercetarea de intervenţie) şi un punct final (evaluarea efectelor sau rezultatelor) în care diferitele faze
se intersectează, fără a se confunda sau a se exclude”80.

ADOPŢIA. ELEMENTE PSIHOLOGICE ŞI DE LEGISLAŢIE

Instituţia adopţiei, cunoscută din cele mai vechi timpuri, la aproape toate popoarele, sub diferite
denumiri şi forme, trebuie privită în contextul sistemului organizării familiale. Familia este o formă de
comunitate umană întemeiată prin căsătorie care uneşte pe soţi şi pe descendenţii acestora prin relaţii strânse de
ordin biologic, economic, psihologic şi spiritual. Din familie fac parte soţii, copiii acestora, precum şi alte
persoane între care există relaţii de rudenie. Şi soţii fără copii formează o familie.
Adopţia oferă persoanelor interesate mijlocul legal de dobândire artificială a raporturilor de rudenie
civilă care să se substituie sau să se suprapună, în măsura prevăzută de lege, raporturilor de rudenie fireşti
izvorâte din legătura de sânge. Putem spune că instituţia adopţiei a fost concepută ca având, pe de o parte, un
scop familial, acela al consolidării familiei adoptive prin satisfacerea dorinţei sale fireşti de a îndeplini rolul de
părinte, iar pe de altă parte, un scop social - acela ca adopţia să contribuie la creşterea şi educarea tinerilor lipsiţi
de ocrotire în cadrul familiei naturale.
Reglementarea acestei instituţii juridice a purtat pecetea trăsăturilor caracteristice ale tipului de
societate în care se realiza şi pe care o slujea cu precădere, ceea ce explică varietatea normelor edictate, cât şi
varietatea ţelurilor urmărite de la o epocă la alta, de la o ţară la alta.
În terminologia juridică românească, instituţia adopţiei a fost desemnată în decursul timpului prin
termeni diferiţi. În vechile legiuiri româneşti întâlnim deopotrivă denumirile de "luare de suflet", "adopţiune",
"înfiere". Codul civil român de la 1865 şi doctrina juridică privitoare la reglementările acestui cod au folosit
numai denumirea de "adopţiune", pe când Codul Familiei din 1954 şi literatura juridică de până în 1991 au
folosit denumirea de "înfiere". În terminologia dreptului internaţional privat termenii de "adopţiune" şi "înfiere"
sunt priviţi ca sinonimi81.
Adopţia a fost reglementată pentru prima dată în dreptul roman sub două forme: adopţia (ce presupune
adoptarea unei persoane dependente de pater familias - persoană "alieni juris": fiu, fiică şi nepot de familie) şi
adrogarea (adoptarea unei persoane "sui juris", a unui pater familias de către un alt pater).
80
Cristine de Robertis - Methodologie de l intervention en travail social, Centurion, Paris, 1987, p.96-97.
81 Ioan Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p.266.

82
Adopţia a fost introdusă în unele ţări în codurile civile încă din veacul al XIX-lea, la data adoptării lor
(în Franţa - 1804, Spania - 1889, Austria - 1811, Italia – 1865), iar în alte ţări ea este o instituţie relativ recentă,
de secol XX (Germania - 1900, Elveţia - 1907, Anglia - 1926, Olanda - 1956, Portugalia - 1966).
În prezenta lucrare, vom analiza dimensiunea juridică a instituţiei adopţiei potrivit reglementărilor din
dreptul românesc. Astfel, după ce vom explica noţiunea adopţiei, oferind câteva definiţii din literatura de
specialitate, ne vom ocupa de condiţiile de fond, lipsa impedimentelor, condiţiile de formă, încheierea şi
încuviinţarea adopţiei, insistând asupra noutăţilor legislative în materie.

1. Actele normative care reglementează adopţia

În accepţiunea Codului Familiei, termenul de "adopţie" prezintă două înţelesuri, după cum urmează:
- actul juridic creat pe baza consimţământului persoanelor expres prevăzute de lege (art.70, 71);
- raportul juridic rezultat din actul juridic al adopţiei încuviinţat de instanţa de judecată (art.75, 78).
Considerând adopţia ca fiind un raport juridic, ea creează o legătură de rudenie civilă între adoptat şi
descendenţii săi, pe de o parte, şi adoptator şi rudele acestuia, pe de altă parte, după cum este vorba despre
adopţia cu efecte restrânse sau adopţia cu efecte depline.
În doctrina juridică, termenul de "adopţie" este utilizat şi în înţelesul de instituţie, adică totalitatea
normelor care reglementează atât actul juridic al adopţiei, cât şi raportul juridic de adopţie.
În cadrul transformărilor legislative destinate să asigure condiţiile juridice ale integrării europene a ţării
noastre, un loc important revine preocupărilor legiuitorului de a crea, completa şi modifica instituţiile de drept.
Dreptul familiei nu a rămas, de bună seamă, în afăra reformei legislative. Printre instituţiile care au suferit
modificări semnificative se numără, alături de divorţ, şi adopţia. Mai multe acte normative au vizat adopţia în
ţara noastră, ele fiind elaborate şi intrând în vigoare într-o perioadă scurtă de timp.

2. Definirea adopţiei din perspectivă juridică

În literatura noastră de specialitate există mai multe formulări care privesc definiţia adopţiei, unele
considerând-o un act juridic, altele un raport juridic. În continuare prezentăm, spre exemplificare, câteva
definiţii prezente în "doctrina" adopţiei:
Adopţia reprezintă un act juridic, respectiv un "acord de voinţă" ce dă naştere raporturilor de rudenie
civilă prin încuviinţarea ei de către autoritatea competentă82.
Adopţia este "actul juridic în virtutea căruia adoptatorul îşi asumă de bună voie faţă de adoptat
obligaţiile ce revin părinţilor fireşti faţă de copiii lor".
Privită ca un raport juridic, adopţia poate fi definită ca o "legătură de rudenie civilă care tinde să imite
relaţia de rudenie firească izvorâtă din faptul naşterii".
Adopţia este actul juridic în temeiul căruia se stabilesc raporturi de rudenie, pe de o parte, între adoptat
şi descendenţii săi şi adoptator, ori adoptator şi rudele acestuia, pe de altă parte, asemănătoare acelor care există
în cadrul rudeniei fireşti.
Adopţia prezintă o "unitate indisolubilă" între actul juridic al adopţiei şi efectele sale juridice.
Adopţia este o instituţie juridică în virtutea căreia între o persoană numită adoptator şi o alta numită
adoptat se stabilesc raporturi de rudenie asemenea celor dintre părinţi şi copii.
Adopţia este operaţiunea juridică realizată prin juxtapunerea unor acte juridice unilaterale care dau
naştere raporturilor de rudenie civilă, în condiţiile legii şi între persoanele prevăzute de lege.
Adopţia este instituţia din dreptul familiei prin care cel adoptat îşi stabileşte alte legături de rudenie
decât cele care le avea anterior, creându-şi faţă de alte persoane relaţii ce există între părinţi şi copii.
Adopţia este actul juridic complex în temeiul căruia se naşte legătura de rudenie între adoptat şi
descendenţii săi, pe de o parte, şi adoptator, uneori şi rudele acestuia, pe de altă part.
Raporturile dintre adoptator şi adoptat sunt asemănătoare acelora existente între părinţi şi copii. Prin
adopţie, copilul care este lipsit de părinţi sau de o îngrijire corespunzătoare este primit în familia adoptatorului,
unde urmează a fi crescut ca şi copilul firesc al acestuia.

3. Tipuri de adopţie

În literatura noastră recentă se consideră că, în actuala reglementare a adopţiei, putem să vorbim de
"tipurile" adopţiei pentru următoarele considerente:
Dacă "felurile" adopţiei privesc, în principiu, efectele pe care acestea le produc în materia rudeniei
fireşti şi rudeniei civile (existenţa şi întinderea lor), "tipurile" adopţiei se referă la calitatea pe care o are cel care
urmează a fi adoptat, pe de o parte, şi cetăţenia celui care adoptă, pe de altă parte, cu implicaţii pe tărâmul
dreptului internaţional.
82 I.Albu, I.Reghini, P.A.Szabo, Înfierea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p.21.

83
Astfel, în cazul adopţiei naţionale (adoptatul şi adoptatorul sunt cetăţeni români cu domiciliul în
România) instanţa va încuviinţa cererea formulată numai dacă sunt îndeplinite condiţiile de fond şi formă
prevăzute de lege şi este dovedit interesul adoptatului, neavând relevanţă dacă cel care urmează a fi adoptat este
minor din familie sau este declarat abandonat ori este o persoană majoră (art.67 din Codul familiei).
Alta este situaţia în cazul adopţiei internaţionale, când adoptatorii, fiind cetăţeni străini sau cetăţeni
români cu domiciliul ori reşedinţa în străinătate, nu pot adopta, în principiu, decât minori declaraţi abandonaţi
(art.2 alin.3 din Legea nr. 65/1995). Excepţia de la această regulă o găsim în dispoziţiile art.3 alin.2 din Legea nr.
11/1990 care prevăd că se poate adopta şi un copil din familie în una din următoarele ipoteze:
- soţul adoptă copilul celuilalt soţ;
- adoptatorii sunt rude până la gradul al IV-lea inclusiv cu unul dintre părinţii minorului;
- se adoptă o persoană majoră în condiţiile art.67 din Codul familiei.
Concretizând, putem spune că cele trei tipuri de adopţie sunt:
- adopţia unui minor din familie;
- adopţia unui minor declarat abandonat;
- adopţia unei persoane majore.
Ipotetic, minorul din familie poate fi adoptat neîngrădit de orice cetăţean român, dacă sunt îndeplinite
cerinţele prevăzute de art.67-70, precum şi de un cetăţean străin, dacă acesta din urmă este fie soţul părintelui
firesc al adoptatului, fie o rudă până în gradul al IV-lea inclusiv cu unul din părinţii minorului.
Minorul declarat abandonat poate fi adoptat în condiţiile Codului familiei de orice cetăţean român care
îndeplineşte cerinţele legii. De asemenea, ca regulă generală, numai un astfel de minor este adoptabil în cazul
adopţiei internaţionale.
Adopţia a fost concepută de legiuitorul român ca o instituţie juridică menită a înlocui instituţia juridică
a ocrotirii părinteşti în situaţia în care copiii sunt lipsiţi de părinţi sau nu beneficiază de ocrotire părintească
corespunzătoare, ori de câte ori se găsesc persoane care doresc să adopte şi care îndeplinesc cerinţele legale
pentru a deveni adoptatori, încât soluţia familiei substitut se impune nu numai drept o atitudine modernă, în
conformitate cu civilizaţia şi cultura mileniului III, ci şi ca realitate în comunitatea europeană, către care
România tinde.

4. Scopurile adopţiei

În articolul 66 din Codul familiei se arată că "adopţia se face numai în interesul celui adoptat". Dacă
mai reţinem şi dispoziţiile art.72, care prevăd "că instanţa va putea încuviinţa adopţia numai dacă va constata că
cel care adoptă poate asigura adoptatului o normală dezvoltare fizică şi morală, precum şi că adopţia nu se face
în scopul de a-l exploata sau în alte scopuri potrivnice legii ori regulilor de convieţuire socială", rezultă, fără
îndoială, scopul social şi personal al familiei substitut de a asigura celui care urmează a fi adoptat o ocrotire cât
mai asemănătoare cu ocrotirea de care se bucură copiii în cadrul unei familii fireşti.
Deci la baza instituţiei adopţiei, atât la încheiere cât şi la desfacere, stă numai interesul adoptatului şi nu
al celui care adoptă. Acest principiu trebuie să călăuzească instanţele judecătoreşti atunci când hotărăsc asupra
desfacerii adopţiei. De aceea este normal ca şi în situaţia în care adoptatorul a decedat să se examineze dacă
adopţia mai poate fi menţinută sau interesul adoptatului cere ca ea să fie desfăcută întrucât nu s-ar mai putea
realiza scopul pentru care a fost încuviinţată (art.81 Codul familiei).
Neasigurarea condiţiilor de dezvoltare a adoptatului, atât fizică, morală şi intelectuală, precum şi de
creştere a acestuia, înseamnă neîndeplinirea scopului adopţiei, adică de ocrotire a adoptatului, şi ca urmare poate
avea loc desfacerea adopţiei de către instanţele judecătoreşti, care îl consideră un act juridic fictiv.
Interesul copilului a cărei adopţie se încuviinţează nu trebuie circumscris numai la aspectul său moral,
în sensul de a primi educaţie, instruire şi creştere corespunzătoare, ci trebuie examinat şi sub aspect patrimonial,
aspect care, alături de cel moral, contribuie la crearea condiţiilor menite să asigure realizarea interesului
adoptatului în toate laturile sale. În acest context valorificarea de către adoptat a vocaţiei sale la moştenirea
părintelui adoptator, fiind un drept reglementat prin lege, nu poate fi considerată contrară normelor de
convieţuire socială şi nu atrage nulitatea adopţiei decât în situaţia în care ar constitui scopul exclusiv al adopţiei,
care prin nerealizarea celorlalte elemente esenţiale, rămâne un act juridic fictiv.
Adopţia făcută exclusiv cu scopul de a crea adoptatului vocaţie succesorală la moştenirea adoptatorului
iar nu în scopul de a trece definitiv şi integral drepturile şi îndatoririle părinteşti asupra adoptatorului (art.72) este
nulă, adopţia fiind fictivă.
Deci, dacă din momentul adopţiei părţile nu au în vedere aplicara definitivă şi irevocabilă a tuturor
prevederilor care alcătuiesc această instituţie, indiferent de scopurile urmărite, actul adopţiei urmează a fi
considerat fictiv şi a fi desfiinţat ca atare.

5. Caracteristicile generale ale adopţiei

84
Din ansamblul dispoziţiilor legale, rezultă că adopţia prezintă următoarele caracteristici:
a) Adopţia se face numai în interesul adoptatului;
b) Adopţia este un act solemn deoarece:
- consimţământul la adopţie se poate da numai în formă autentică prevăzută de lege;
- adopţia se încuviinţează numai de către instanţa de judecată competentă.
Acest principiu conform căruia adopţia se face numai în interesul adoptatului este corespunzător
principiilor prevăzute de art. 44 şi 45 din Constituţia României, înscrise şi în art.1 alin.1 Codul familiei, potrivit
căruia statul ocroteşte căsătoria şi familia şi apără interesele mamei şi copilului.
Interesul adoptatului trebuie avut în vedere nu numai la încuviinţarea adopţiei, ci şi în timpul în care
aceasta există, precum şi atunci când se pune problema desfacerii ei. Aprecierea interesului adoptatului trebuie
să se facă însă în cadrul dispoziţiilor legale, iar interesul adoptatului nu înseamnă că adoptatorul nu poate avea şi
el un interes moral în încheierea adopţiei în dorinţa de a-şi manifesta sentimente, de ocrotire socială, pentru a
veni în ajutorul copiilor care nu se pot bucura de ocrotirea părintească.
De asemenea, între interesul adoptatului şi al adoptatorului nu poate exista opoziţie, deoarece între
membrii familiei nu există conflicte de interese. De aceea, principiul că adopţia se face numai în interesul
adoptatului trebuie înţeles în sensul că scopul principal al adopţiei este acela de a oferi posibilitatea copiilor care
nu se pot bucura de ocrotire părintească de a fi crescuţi şi educaţi în familia adoptatorului.

CONCLUZII

Dacă asistenţa socială oferă celor în nevoi posibilitatea de cunoaştere şi de acces la servicii specializate
de protecţie socială şi orientează către înţelegerea cadrului legislativ de protecţie socială, mobilizează
comunitatea, persoanele şi grupurile în dificultate de a influenţa activ politicile sociale, psihologia motivează tot
ceea ce aceasta furnizează celor în nevoi, precum ajutor financiar, material, moral, psihoterapie, consiliere.
În cadrul activităţii psihologului se înscriu, firesc, şi acele activităţi de prevenire a unor situaţii de viaţă
dezechilibrate, stresante economic, cultural, psihologic sau moral pentru indivizi sau grupuri.
Psihologia şi-a dezvoltat metode şi tehnici proprii:
a. de identificare a cazurilor, a problemelor de rezolvat prin diagnostic diferenţiat
b. de evaluare a posibilităţilor de intervenţie rapidă prin căutarea unor soluţii specifice şi alegerea unor
metode adecvate pentru cazurile particulare
c. de promovare a unor strategii de prevenţie a situaţiilor defavorizate, cu risc crescut pentru grupuri şi
indivizi
d. de aisigurare a unor condiţii speciale pentru respectarea cu stricteţe a standardelor etice specifice
profesiei de asistent social.
O altă categorie de servicii vizând difuzarea de informaţii privind metode de control al naşterilor,
furnizarea de contraceptive, testarea sarcinilor, consilierea în caz de infertilitate, sprijinul pentru cuplurile care
doresc copii, educaţie sexuală, avortul şi consilierea în caz de avort, sprijinul în pregătirea cuplurilor pentru
rolurile de părinţi, sunt serviciile circumscrise planificării familiale. Aici rolul psihologului, putem spune, este
covârşitor. De acesta depinde edificarea interioară a unei motivaţii sănătoase, de deschidere afectivă şi de
personalitate.
Fiecare model de intervenţie presupune asistenţa socială directă (a persoanei) – de diagnosticare,
susţinere şi desfăşurarea unei acţiuni terapeutice – şi asistenţa socială indirectă – a persoanei care lucrează în
cadrul cabinetului de psihologie, a factorilor care influenţează în cadrul cabinetului, a factorilor care influenţează
persoana, a personalului cabinetului, a medicilor, a familiei, a reprezentanţilor altor instituţii sau organe cu rol de
susţinere. Toate aceste modalităţi de intervenţie au la bază resursele interne şi externe care pot fi mobilizate în
vederea diminuării sau soluţionării problemelor.
Faptul că în cadrul cercetării au fost utilizate atât metode şi tehnici de culegere şi prelucrare a datelor,
cât şi metode şi tehnici de intervenţie specifice psihologiei, asistenţei sociale sau legislative, asigură lucrării de
faţă atât un caracter teoretico-metodologic, cât şi unul practico-aplicativ.
Protecţia minorilor care nu beneficiază de ocrotirea familiei naturale sau care, în cadrul acesteia,
suportă un tratament necorespunzător (abuz afectiv, fizic şi/sau sexual, neglijare, educaţie defectuoasă etc.) s-a
realizat şi se realizează încă cu precădere în sistemul instituţiilor specializate ale statului, secondate de
organizaţiile nonguvernamentale. Acestea încearcă să asigure asistaţilor condiţiile materiale şi afective necesare
unei socializări normale, suplinind funcţiile specifice ale familiei. Totuşi, instituţionalizarea se confruntă cu
numeroase probleme de ordin economic şi psihosocial, care induc efecte negative în procesul creşterii şi
dezvoltării copilului. Din acest motiv, luându-se în considerare ceea ce convenţiile internaţionale numesc
"interesul superior al copilului", preferabilă este ocrotirea în cadrul familiilor-substitut (fie ele foster sau
adoptive).

85
Activitatea psihologului care urmăreşte realizarea de plasamente familiale sau de adopţii are un specific
aparte în raport cu celelalte forme de asistenţă a minorului, specific dat de următoarele elemente:
1. Atât demararea, derularea, cât şi finalizarea intervenţiei necesită utilizarea unor proceduri juridice
speciale, pentru realizarea cărora psihologul trebuie să probeze solide cunoştinţe de drept civil în general şi de
dreptul familiei în special.
2. Dimensiunea juridică a actului psiho-asistenţial presupune, de asemenea, cooperarea
interinstituţională, fără de care procedurile de genul decăderii din drepturile părinteşti, al încredinţării şi adopţiei
fie că s-ar derula prea lent, fie că nu ar avea un solid temei social, care să corespundă celui legal.
3. Metodologia consacrată a lucrului cu familia şi copilul (modelul casework), cu fazele sale bine
cunoscute (întâlnirea, studiul psihosocial sau ancheta, diagnosticul psihosocial, elaborarea planului de intervenţie
şi faza realizării propriu-zise a intervenţiei), presupune completarea să cu tehnica documentării aplicată actelor
normative care reglementează protecţia minorului şi documentelor personale ale acestuia.
4. Angajamentele de ordin deontologic ale asistentului social şi relaţiile pe care trebuie să le gestioneze
se multiplică, din cauza creşterii numărului de actori sociali implicaţi în procesele de mediere; astfel, pe lângă
clientul minor şi familia sa naturală, intră în sistemul de acţiune asistenţială familia foster, adoptatorul, instituţia
de ocrotire şi instanţa de judecată.
5. Psihologul, asistentul social şi instituţia angajatoare nu mai sunt agenţi protectori autarhici, ci sunt
nevoiţi să negocieze cu diverşi factori din mediul social, în vederea găsirii soluţiei optime pentru clientul minor.
Aceste caracteristici psihologice ale asistenţei sociale acordate copilului privat de ocrotire a familiei
naturale ne-au determinat să examinăm dimensiunile juridice ale procedurilor decăderii din drepturi, încredinţării
şi adopţiei, în corelaţie cu cele asistenţiale.
Motivarea demersului nostru este, de fapt, o pledoarie pentru conlucrarea interdisciplinară, atât de
necesară în sistemul românesc de protecţie socială, unde nu poate fi neglijat nici unul dintre elementele
constitutive: psihologic, asistenţial, legislativ.
Cunoaşterea lor ne ajută să evaluăm complet şi eficient situaţiile în care interesul superior al copilului îl
reprezintă plasamentul şi adopţia, în cazul nostru prin familia substitut, în contrast cu menţinerea în familia
naturală sau cu instituţionalizarea.

BIBLIOGRAFIE

1. I.Albu, I.Reghini, P.A.Szabo, Înfierea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977


2. R.Boudon, P.Lazarsfeld, Le vocabulaire des sciences sociales; Concepts et indices, Paris, CNRS, 1965
3. Bowlby G., Maternal Care and Mental Health, Geneva, World Health Organization, 1957, p.49.
4. Cioată Elena, Consecinţele psihologice ale experienţei de instituţionalizare, în Revista de Pedagogie, nr.
12/1979
5. Lăzărescu M., Psihopatologie clinică, Ed. Helicon, Timişoara, 1994
6. Linton R., Fundamentul cultural al personalităţii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968
7. Macavei Elena, Familia şi casa de copii, Ed. Litera, Bucureşti, 1989
8. Malthus T.R., Eseu asupra principiilor populaţiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1992
9. I. P. Filipescu, A. I. Filipescu - Tratat de dreptul familiei, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2001
10. Andrée Menthonnex, Le service social et l'intervention sociale, Les Editions I.E.S., Genève, 1995
11. Rober Merton, Elements de Theorie et méthode sociologique, Editions PLON, Paris, 1965
12. C. Moroşanu, N. Iftimie, C. Chelaru, N. Pepelea & I. Serbina, Autoritatea tutelară şi protecţia copilului,
Editura Moldogrup, Iaşi, 1996
13. Muller E., Economic cost and value of children. Conceptualization and measurement, în Fawcett (ed), N.Y.
1972
14. Olson L., Cost of children, Lexington, MA: Lexington Books, 1983
15. Osterrieth P., Copilul şi familia, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973
16. Parkinson L., Separarea, divorţul şi familia, Ed. Alternative, Bucureşti, 1993
17. P.Popescu-Neveanu, Dicţionar de psihologie, Ed. Albratros, Bucureşti, 1978

86
18. J. Thoburn, Child Placement: Principles and Practice, Wildwood House, England, 1988
19. E. Zamfir & C. Zamfir (coord.), Politici sociale. România în context european, Ed. Alternative, Bucureşti,
1995
20. C. Zamfir (coord.), Vlăsceanu L. - Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Bucureşti 1998.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:

1. Bandler R., Grinder J., Les Secrets de la Communication, Paris, Le Jour Editeur, 1996
2. Bordeianu C., Introducere în sociologia clasică, Bucureşti, Editura Economică, 2003
3. Bordeianu C., C.Dimitrescu-Iaşi. Studiu monografic: sociologie, filosofie, politică,
estetică, pedagogie, Chişinău, Centrul Naţional de Drept, 2004
4. Bogdan T., Probleme de psihologie judiciară, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1983
5. Mihai Gh., Psiho-logica argumentării dialogale, Bucureşti, Editura Academiei, 1987
6. Molle P., La Négocommunication, Editions d’Organisation, 1987
7. Popa V., Drăgan I., Lapădat L., Psihosociologie juridică, Bucureşti, 1999
8. Popescu-Neveanu P., Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Editura Albatros, 1978
9. *** Probleme fundamentale ale psihologiei, Bucureşti, Editura Academiei, 1980.

87