Sunteți pe pagina 1din 31

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII PRELIMINARE PRIVIND PERSONALITATEA
INFRACTORULUI MINOR
1.1 Conceptul de personalitate a infractorului
1.2 Tipologia infractorilor minori

CAPITOLUL II
ANALIZA CRIMINOLOGICĂ A PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI MINOR
2.1 Profilul bio-psihologic al infractorului minor
2.2 Profilul psiho-social al infractorului minor
2.3 Etiologia formării personalității infractorului minor
CAPITOLUL III
MĂSURI DE PREVENIRE ȘI COMBATERE A CRIMINALITĂȚII MINORILOR
INTRODUCERE

Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Minorii fac parte din categoria de persoane
cu un risc sporit de a se incadra în domeniului criminal, fiind uşor influienţaţi de factorii socio-
culturali. O importanţă majoră fiind prevenirea şi combaterea delincvenţei juvenile, deoarece
criminalitatea în rîndul minorilor manifestă o creştere sporită.
În ultimii ani se reclamă necesitatea elaborarării unor strategii în continuă modificare de
autoevaluare şi autoperfecţionare a societăţii. În acest context, un rol aparte revine studierii şi
combaterii criminalităţii minorilor ca un factor inerent oricărei societăţi. Sub aspect statistic,
observăm scăderea infracţiunilor săvârşite de minori în România de la 14,4 % în 1991 până la 7 % în
2002. Situaţia este asemănătoare şi în Federaţia Rusă, unde numărul infracţiunilor săvârşite de
minori a scăzut de la 8,5 % în 1991 până la 5,5 % în 2002.
Prin urmare, actualitatea temei propuse pentru studiul este determinată de:
- creşterea numărului infractorilor, precum şi diversificarea infracţiunilor săvâşite de către
minori ;
- necesitatea constituirii unei metodologii şi a unei metode implicate în cercetarea
delincvenţei juvenile în scopul identificării particularităţilor infracţiunilor săvârşite de
către minori, a factorilor ce contribuie la orientarea minorilor spre un comportament în
dezacord cu legea şi a condiţiilor de prevenire şi combatere a criminalităţii minorilor ;
- modificarea şi completarea legislaţiei în domeniu etc.
O cauză principală a antrenării minorilor în activităţi criminale este ebrietatea şi utilizarea
drogurilor, atît de către cei ce antrenează, căt şi de către cei antrenaţi.
După cum se ştie teoreticienii determină în mod diferit rolul beţiei în geneza cauzelor
infracţiunii. Unii autori afirmă că beţia şi alcoolismul nu constituie un motiv al criminalităţii ci
prezintă doar condiţii favorabile ce contribuie la menţinerea şi manifestarea acesteia. Alţii împart
crimele săvîrşite în baza alcoolismului în două grupe.
1) infracţiuni ce au fost săvîrşite sub influienţa consumului de băuturi spirtuoase sau a
substanţelor narcotice ( huliganism, violuri, leziuni corporale comise în stare de ebrietate
alcoolică sau narcotică etc.);
2) infracţiuni, a căror comitere e posibilă în legătură cu existenţa alcoolismului şi narcomaniei
(delicte cointeresate, săvîrşite în scopul obţinerii mijloacelor pentru folosirea lor la
procurarea băuturilor spirtuoase şi a stupifiantelor, precum şi antrenarea minorilor în beţie,
consum de narcotice, instigarea lor la evadări din preventoriile de tratament ş.a.).
Scopul şi obiectivele tezei. Scopul lucrării constă în cunoaşterea apariţia criminalităţii
minorilor, difinirea criminalităţii minorilor, distingerea specificului infracţiunilor comise de către
minori, analiza fenomenele, cauzele şi condiţiile care favorizează săvîrşirea infracţiunilor de către
minori, elaborarea măsurilor de profilaxie şi combatere a criminalităţii minorilor, analiza
aprofundată a concepţiilor, ipotezelor, afirmaţiilor ale specialiştilor în materie de drept penal,
psihologie atât din Republica Moldova, cât şi din alte state.
În vederea atingerii scopului preconizat, ne propunem să abordăm următoarele obiective:
- Analiza originii şi evoluţiei criminalităţii minorilor;
- influienţa micromediului şi macromediului asupra criminalităţii minorilor ;
- dinamica şi structura criminalităţii minorilor ;
- fundamentarea necesităţii prevenirii şi combaterii acestui flagel;
- definirea şi completarea noţiunilor criminalităţii minorilor;
- studiul statistic comparat;
- cauzele comportamentului predelincvenţail.
Lucrarea în cauză prezintă un 3pecif special în domeniul criminalităţii minorilor, fiind la
interferenţa a trei ştiinţe: drept penal, biologie şi psihologie cu implicaţii în medicină, sociologie etc.
Suportul metodologic. În vederea atingerii obiectivelor preconizate a fost studiată de
specialitate atît din ţară, cît şi de peste hotare. Cu titlu de exemplificare menţionăm: O.Rotaru,
I.Ciobanu, S.Rusnac (Republica Moldova), T.Amza, V.Cioclei, I.Pitulescu (România), Н.Ф.
Кузнецова, В.Н. Кудрявцев (Federaţia Rusă) şi alţii.
Structura lucrării. Sub aspect structural lucrarea este alcătuită din: introducere, încheiere şi
trei capitole. Astfel, în capitolul întîi considerații preliminare privind infractorul minor se
studiază originea noţiunelor de personalitate, și tipologia infractorilor minori. În cel, de al doilea
capitol analiza criminologică a personalității infractorului minor se studiază personalitatea
delincventului minor: coordonatele biologice, psihologice și sociale ale infractorului minor. În cel,
de al treilea capitol Măsuri de prevenire și combatere a criminalității minorilor se studiază
I. CONSIDERAŢII PRELIMINARE PRIVIND PERSONALITATEA INFRACTORULUI
MINOR
1.1 Conceptul de personalitate a infractorului
Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex, care cuprinde noţiunea
psiho-socială şi noţiunea juridico-penală a infractorului.
În literatura de specialitate, opiniile asupra personalităţii sînt foarte diferite. Criminologul
Stănoiu, prin personalitatea infractorului, înţelege sinteza trăsăturilor bio-psiho-sociale cu un înalt
grad de stabilitate şi care sînt definitorii pentru acel individ, care, cu vinovăţie, a comis o faptă ce
prezintă pericol social şi este prevăzută de legea penală.
Gheorghe Mateuţ, înţelege prin personalitatea infractorului ansamblul trăsăturilor individuale
bio-psiho-sociale ale omului, care la un moment dat este marcat de stigmatul juridic al comiterii
unei fapte prevăzute de legea penală. După Amza, criminalul este acea persoană care a comis o
infracţiune cu vinovăţie sau care a participat ca autor, complice sau instigator.
Oancea arată că infractorul în sens criminologic, este persoana care a săvîrşit o crimă, o faptă
penală pentru care, persoanei respective i se aplică o pedeapsă. Contribuţii importante la studierea
personalităţii infractorului şi-au adus şi criminologii din Republica Moldova, ca de exemplu:
Constantin Florea, Valeriu Bujor, Gheorghe Gladkii. Astfel, după Gladkii, personalitatea
infractorului poartă în sine cauzele săvîrşirii infracţiunii, fiind veriga principală a întregului
mecanism al comportamentului criminal, iar acele particularităţi ale ei care generează un astfel de
comportament trebuie să formeze obiectul nemijlocit al profilaxiei.
În dreptul penal, pe primul plan este situată fapta infracţională, infracţiunea, care are un contur
şi o explicaţie foarte completă. În schimb, infractorul, personalitatea acestuia, este puţin studiată.
Chiar atunci cînd se face menţiunea despre vinovăţie, care nu poate fi decît o atitudine psihică a
omului, tot nu se face menţiunea despre om, decît indirect. Subiectul infracţiunii îi este destinat art.
21 Cod Penal RM, conform căruia, sînt pasibile de răspundere penală persoanele fizice,
responsabile, care, în momentul săvîrşirii infracţiunii, au împlinit vîrsta de 16 ani. Prin aceasta omul
care a comis infracţiunea este trecut în umbră, el fiind subînţeles ca un subiect asupra căreia este
executată pedeapsa. În sfera dreptului penal, noţiunea de infractor îmbracă denumirea de
„persoană”, care, în vizorul actualei legislaţii penale, poate fi fizică şi juridică.
Dreptul penal operează cu noţiunea de subiect al infracţiunii. Acest subiect, în momentul
efectuării urmăririi penale şi cercetării penale se numeşte „învinuit”. În momentul în care acţiunea se
pune în mişcare în justiţie, şi subiectul devine parte în procesul penal, el se numeşte „inculpat”. În
sfîrşit, persoana fizică împotriva căreia a fost pronunţată o hotărîre judecătorească de condamnare,
persoana se numeşte „condamnat”.
Toate denumirile arătate, se referă la una şi aceeaşi persoană, însă nu au acelaşi conţinut, avînd
în vedere ipostaze şi faze diferite pe care persoana care a comis infracţiunea le parcurge. Fiecare din
aceste noţiuni au în vedere persoana celui care a comis infracţiunea, care a fost deferit justiţiei ca
purtător al anumitor trăsături, drepturi şi obligaţii. Dar aceste noţiuni, nu sînt totdeauna identice cu
noţiunea de infractor, deoarece nu totdeauna învinuitul este infractor sau infractorul este învinuit.
Infractorul este definit ca persoana care a săvîrşit cu vinovăţie, vreuna din faptele pe care
legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau tentativă, ori care a participat la săvîrşirea unei
asemenea fapte ca autor, instigator sau complice. Termenul de infractor îl întîlnim în Codul Penal al
RM, însă fără a fi definit. Întîlnim astfel termenul de „subiect al infracţiunii” persoana care a săvîrşit
infracţiunea. Putem observa că termenele de „subiect al infracţiunii” şi „făptuitor” sau „persoana
care a comis infracţiunea” se suprapun.
Personalitatea infractorului nu reprezintă un nou tip al personalităţii umane, dar este o
personalitate obişnuită, care se caracterizează prin unele trăsături specifice. Specificul constă în
prezenţa pericolului social la infractor. În asemenea mod, dacă am exclude pericolul social din
comportamentul infractorului, am avea un om normal.
În raport cu cele expuse anterior, putem spune că prin noţiunea de „personalitate a
infractorului”, înţelegem ansamblul trăsăturilor individuale, bio-psiho-socio-culturale, precum şi
totalitatea calităţilor sociale ale omului care, în corelaţie cu alte condiţii impersonale, determină
comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.
Personalitatea infractorului apare acolo şi atunci, unde şi cînd a fost săvîrşită infracţiunea. De
regulă însă, personalitatea infractorului, apare cu mult înainte de săvîrşirea infracţiunii. Trăsătura
principală ca caracterizează personalitatea infractorului este aceea că el a săvîrşit o crimă. Nu este
criminal cel care are numai intenţia de a săvîrşi o crimă.
Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex care include 2 noţiuni:

1. Noţiunea psiho-socială de personalitate;


2. Noţiunea juridico-penală a infractorului;
Iată de ce, în cadrul tuturor curentelor, teoriilor, şcolilor criminologice, personalitatea
infractorului a fost şi este definită în mod diferit. La sistematizarea modului de definire a
conceptului indicat, trebuie să reieşim din principalele orientări criminologice, şi anume:
1. Orientarea biologică;
2. Orientarea psihologică;
3. Orientarea sociologică.
În cadrul orientării biologice, personalitatea infractorului este sinonimă cu „individualitatea
fizică şi patologică”, adică cu o sumă de stigmate, care configurează portretul. Conform concepţiei
bio-tipologice, comportamentul omului depinde de tipul constituţiei anatomice. În anumite condiţii,
tipul constituţiei anatomice contribuie într-o mare măsură la inadaptarea socială.
Printre teoriile bio-tipologice se numără şi teoria lui Kretschmer „teoria constituţiei
predispozant delicvenţiale”. După el, principalele tipuri bio-tipologice sînt:
a) Tipul picnic;
b) Tipul atletic;
c) Tipul astenic;
d) Tipul displastic.
Tipul picnic se caracterizează prin statură medie, faţa rotundă, gît scurt şi gros, pîntece rotund
şi care este comunicabil.
Tipul atletic se caracterizează prin statură medie, musculatură dezvoltată, uneori puternic fizic,
autoritar.
Tipul astenic se caracterizează prin statură înaltă, este slab, cu umeri drepţi, faţa prelungită,
burtă trasă, rezervat, puţin comunicabil.
Tipul displastic, este asocial, retras şi dificil în relaţiile cu alţi oameni.
Dintre coordonatele biologice ale persoanlităţii infractorului, evidenţiem vîrsta şi sexul
infractorului. Vîrsta infractorului reprezintă o trăsătură individuală a personalităţii, care, ne indică
nivelul de dezvoltare bio-psiho-social al acestuia. Astfel, vîrsta caracterizează gradul de dezvoltare a
aptitudinilor fizice ale persoanelor, şi anume:
– Forţa fizică;
– Dezvoltarea instinctelor, inclusiv a celor sexuale.
La fel, vîrsta caracterizează nivelul dezvoltării psihice, intelectul persoanei. Vîrsta
caracterizează nivelul dezvoltării sociale (profesia persoanei, starea civilă, experienţa de viaţă, etc.).
Criminologia cunoaşte 5 categorii de vîrstă:
– Copilăria;
– Adolescenţa;
– Tinereţea;
– Vîrsta adultă;
– Vîrsta a III-a.
Statistica relatează că pentru vîrsta copilăriei şi adolescenţei, ponderea o deţin infracţiunile
contra persoanei, bazate pe aplicarea forţei fizice.
Pentru vîrsta adultă ponderea o deţin criminalitatea profesională şi cea organizată. Pentru vîrsta
bătrîneţii, ponderea o deţine recidivarea unor fapte comise în perioada adultă.
Sexul reprezintă ansamblul trăsăturilor morfologice şi sociale, prin care indivizii se împart în:
a) Bărbaţi;
b) Femei.
În cadrul orientării psihologice, accentul în formarea personalităţii se pune pe factorii
individuali, subiectivi. În această ordine de idei, se înscrie teoria personalităţii criminale a lui
Pinatell. Conform concepţiei personalităţii criminale, criminalul are un şir de trăsături de bază cum
ar fi următoarele:
– Egocentrismul, prin care criminalul se dovedeşte a fi egoist şi foarte individualist.
– Labilitatea, după care criminalul are o construcţie psihică şi morală, schimbătoare.
– Lipsa de afectivitate, prin care criminalul se manifestă lipsit de milă, de căinţă, de simpatie.
– Agresivitatea, unde criminalul are tendinţe spre violenţe şi cruzime.
În concluzie, Pinatell, susţine că personalitatea criminală există cu 2 condiţii:
a) Ea trebuie să întrunească toate trăsăturile de mai sus;
b) Persoana dată trebuie să prezinte o stare de pericol social.
Pentru caracterizarea personalităţii, se utilizează particularităţile psihice, şi anume:
– Temperamentul;
– Caracterul;
– Aptitudinile;
– Inteligenţa.
Aceste particularităţi psihice, i-au parte nemijlocit la constituirea personalităţii infractorului, ele
formînd ansamblul însuşirilor, stărilor şi proceselor de natură subiectivă ale individului, determinate
de mecanismele sale cerebrale şi interacţiunea acestora cu lumea.
Temperamentul constituie ansamblul de particularităţi ale psihicului, determinate de tipul de
activitate nervoasă superioară a individului. Deci, temperamentul este o dimensiune energetico-
dinamică a personalităţii umane, manifestată în acţiuni şi comportamente.
Una din primele tipologii, cunoscute în prezent, este următoarea:
a) Holeric – persoana este puternică, energică, predispusă spre agresivitate, crize nervoase;
b) Sangvinic – persoana activă, impulsivă, echilibrată în sentimente, optimistă, rezistentă,
comunicativă;
c) Flegmatic – persoana calmă, liniştită, răbdătoare, indiferentă la ceea ce se întîmplă împrejur,
are o voinţă slabă;
d) Melancolic – se caracterizează prin capacitate redusă de muncă, lipsit de rezistenţă, emotiv,
foarte prudent, sensibil şi este dependent de grupul social.
Caracterul este o totalitate a însuşirilor psihice şi morale ale individului uman, manifestate în
comportamentul şi acţiunile sale, în atitudinile şi poziţia sa faţă de sine, faţă de alţii, faţă de societate
şi faţă de valorile unanim recunoscute ale acesteia. Între temperament şi caracter, există o strînsă
legătură, şi anume că temperamentul cuprinde manifestările dinamice ale personalităţii, iar
caracterul cuprinde relaţia cu lumea interioară şi cu mediul.
Temperamentul totdeauna determină anumite trăsături ale caracterului. De aici, pot fi
evidenţiate mai multe tipuri de caracter, şi anume:

1. Tipul armonios – adaptabil la mediu, pozitiv faţă de cerinţele sociale, optimist, sociabil şi este
principial;
2. Tipul conflictual cu mediul – este foarte impulsiv, nereţinut, egoist şi care se supraapreciază;
3. Tipul cu conflicte interne – nu poate armoniza raportul dintre social şi personal, se
subapreciază, afectat de nevroze sau chiar de stări patologice grave;
4. Tipul influenţabil – lipsit de opinie, principii, este dependent de grup, uşor influienţabil, fără
iniţiativă.
Aptitudinile reprezintă categoria însuşirilor psihice, care determină capacitatea omului de a
realiza anumite performanţe în activitatea profesională. Aptitudinile pot fi înnăscute şi dobîndite pe
parcursul vieţii.
Un factor psihic important în etiologia crimei este capacitea de judecată şi nivelul mintal al
criminalului. Inteligenţa contribuie la rezolvarea problemelor, adoptarea deciziilor, alegerea
comportamentului în fiecare situaţie concretă, alegerea mijloacelor pentru atingerea scopului.
Orientarea sociologică
În orientarea sociologică, conceptul de personalitate a infractorului este bazat pe ideea că
persoana este rezultatul influenţelor determinate de factorii socio-culturali. Printre teoriile de
orientare sociologică se înscriu:
– Teoria apărării sociale;
– Teoria marxistă, etc.
Aceste teorii acordă o mare importanţă influenţei factorilor sociali, în apariţia şi formarea,
modelarea personalităţii umane. De exemplu, teoria marxistă defineşte personalitatea ca o expresie a
ansamblului relaţiilor sociale, individul uman aflîndu-se într-o dependenţă determinată faţă de
condiţiile vieţii materiale. Astfel, se recunoştea influenţa decisivă a factorului economic.

1.2 Tipologia infractorilor minori


Abordarea cauzală a delincvenţei juvenile presupune descoperirea şi relevarea tuturor
circumstanţelor interne şi externe care au un anumit impact asupra fenomenului de delincvenţă. Ea
nu se limitează doar la enumerarea factorilor criminogeni ci reflectă şi mecanismul de interacţiune a
acestora asupra fenomenului cercetat. V. Bujor și O. Pop remarcă, că în trecutul de 71 tristă faimă:
„Orice eveniment era mediatizat după cum dorea puterea, mai ales, în ţările socialiste unde se
ajunsese la exagerarea evenimentelor minore în detrimentul altora care treceau neobservate sau care
erau special ocolite. S-a creat astfel, o scară a valorilor apărate în această lume a informaţiei, scară
care să susţină autoritatea de stat” .1
O analiză competentă a fenomenului violenţei mediatizate prin intermediul televiziunii
necesită abordarea riguros structurată a principalelor funcţii pe care le îndeplineşte audiovizualul.2
Majoritatea posturilor de televiziune fug de emisiunile culturale, considerând că nu sunt
rentabile. Faţă de promovarea pe larg a manelelor şi a altor emisiuni de acest tip, emisiunilor
culturale nu li se acordă nici o şansă
În schimb, seară de seară, sunt prezentate filme în care violenţa, pornografia, crima
organizată, vandalismul, satanismul, drogurile sunt la ea acasă. Ignorarea cu bună-ştiinţă a normelor
etice şi morale existente în deontologia oricărui jurnalist riscă să conducă la pervertirea mentalităţii
colective, segmentul cel mai expus fiind cel al tinerilor. Oferta emisiunilor care au caracter violent

1
Bujor, V.; Pop, O. Cauzalitatea în criminologie. Timișoara: Ed. Mirton, 2002. p.5
2
Datele statistice a Direcției Informații și evidență Operativă a MAI, anii 2000-2013. p.27
este extrem de variată: violenţa pentru cei mici - desenele animate; violenţa pentru adolescenţi -
manelele, muzica de cartier, film impregnate, violenţa pentru cei mari –cea din emisiunile de ştiri,
de sport, „pauzele” pornografice. Tema crimei a fost și este o sursă de profit important pentru
cinematografie şi televiziune, aproximativ 90% din serialele din lume având la bază un scenariu
poliţist sau criminal. În acest sens, cercetările întreprinse de Asociaţia americană de psihologie care
a stabilit că un copil din S.U.A. doar în timpul studiilor la şcoala primară priveşte la televizor în
mediu 8.000 de omucideri şi 100.000 de alte acte de violenţă. Comunitatea americană, înspăimântată
de aceste cifre, a creat Coaliţia Naţională de limitare a violenţei demonstrate de televiziune, care a
avut unele rezultate pozitive: pe canalele naţionale ale S.U.A. scenele de violenţă s-au redus de la
8,6 într-o oră în 1991, la 7,7 – în 1992. Mai mult ca atât, în conformitate cu noua lege federală
Despre mijloacele informaţionale, în fiecare televizor produs în S.U.A. trebuie să fie montată o
microschemă ce ar permite părinţilor controlul asupra emisiunilor vizionate de copii. La fel,
conform programului federal pe toate canalele TV anual se majorează timpul pentru emisiuni
destinate minorilor şi tineretului, ce au drept scop educaţia lor morală şi civică.
O contribuţie importantă la abordarea teoretică a problemei video-violenţei a avut Simpozionul
organizat în noiembrie 1993 de Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică, cu genericul
„mass-media şi criminalitatea”. În rezoluţia lui s-a conchis că, violenţa în cinematografie şi
televiziune furnizează modele de comportament negativ, cu influenţe puternice asupra spectatorului
tânăr.
Aceste filme comerciale determină creşterea nivelului agresiv, iar cel ce le vizionează este scos
din lumea reală şi determinat să 72 săvârşească, pe calea imitaţiei, fapte violente, agresive,
nechibzuite şi spontane. Oricum am interpreta acest fenomen, el există cu certitudine şi pentru a-l
ilustra, putem utiliza rezultatele studiului efectuat de o echipă de psihologi americani de la
Universitatea Columbia şi Institutul de Psihiatrie al statului New York, publicat în revista Science,
cu titlul ”TELEVIZION make us violents?” care a durat 17 ani și a constatat că televiziunea îşi pune
amprenta asupra conduitei copiilor care pot, în adolescenţă, să dezvolte un comportament deosebit
de agresiv indiferent dacă privesc filme artistice, desene animate sau buletine de ştiri. O singură oră
de „tratament” pe zi este suficient ca tânărul să ajungă să comită jafuri armate.
Profesorul american Jeffrey Johnson, cel ce a condus grupul de cercetători, susţine că părinţii
nu ar trebui să le permită copiilor să stea mai mult de 60 de minute în faţa ecranului, pentru că
efectele asupra psihicului celor mici ar putea fi devastatoare (22,5% din participanţii care au privit la
televizor scene violente între una şi trei ore pe zi, în copilărie, au dezvoltat un comportament violent
în adolescenţă. Nivelul urcă până la aproximativ 30% în cazul celor care au stat în faţa micilor
ecrane, zilnic, peste trei ore). Există chiar o diferenţă între fete şi băieţi - la băieți, riscul apariţiei
comportamentului agresiv este de patru ori mai mare decât la fete.
Psihologii au studiat comportamentul a 707 copii, descoperind că agresivitatea începe să se
manifeste la 16-22 de ani, stabilind şi relaţia direct proporţională între timpul petrecut în faţa
televizorului şi numărul persoanelor devenite agresive3. Psihologul George Gebner, profesor la
Universitatea Pennsylvania, a efectuat un experiment utilizând 100 de preşcolari pe care, în diferite
perioade de timp, i-a supus unui test: le-a oferit spre vizionare desene animate violente şi apoi
nonviolente, studiindu-le în timpul cât vizionau regulat aceste două calupuri de filmuleţe animate
comportamentul, pe care l-a comparat, de fiecare dată, cu cel din starea iniţială când nu li s-a oferit
spre vizionare nimic, luat ca etalon, concluzionând că: aceştia au un comportament mai energic în
cazul desenelor animate violente, caută să imite comportamentul personajelor, trăiesc anumite
sentimente de ură faţă de anumite personaje, sunt mai distrugători ca de obicei în ceea ce priveşte
diferite lucruri mărunte, îşi pierd deseori starea de calm, îşi creează deseori în minte diverse ipostaze
în care se pun drept luptători, eroi invincibili, îşi neglijează anumite sarcini obişnuite pe care în alte
situaţii şi le îndeplinesc regulat.
Reieșind din aceste idei, G. Gebner a sintetizat trei efecte majore ale violenţei pe micul ecran:
copiii devin mai puţin sensibili la suferinţa şi durerea celor din jur, manifestând indiferenţă sau chiar
o atitudine de superioritate faţă de cei care se vaietă; cei mici manifestă mai multă teamă faţă de
lumea înconjurătoare, o privesc ca pe o junglă a violenţei şi consideră ulterior că trebuie să răspundă
în acelaşi fel, unui număr foarte mare le place să acţioneze mai agresiv, coroborat fiind acest lucru şi
cu surplusul de energie pe care-l are individul în copilărie 73 şi care trebuie consumat (aceasta fiind
una foarte bună deoarece, pe lângă un comportament fizic energic, există şi anumite procese psihice
care completează puterea fizică şi ele consumatoare de energie). Sunt întâlnite situaţii nefaste
generate de TV datorită prezentării deformate a conflictelor etnice în sensul amplificării acestora,
lucru care a creat la nivelul psihicului copiilor o atitudine de respingere faţă de anumite categorii de
persoane, atitudine ce se exteriorizează la vârsta adultă.

3
Rădulescu, S.; Banciu, D. Introducere în sociologia devianței juvenile. Adolescența între normalitate și devianță.
București: Ed. Medicală, 1990, p.78
Astfel, s-a ajuns ca imaginea unor minorităţi, a femeilor, a unor naţionalităţi, să fie degenerată.
Specularea unui anumit eveniment trecut sau prezent de către televiziune a dus la etichetarea unor
zone sau popoare, grupuri sociale sau chiar indivizi cu o anumită emblemă ce se perpetuează chiar
din generaţie în generaţie. Astfel, mult timp negrii au fost identificaţi cu foştii sclavi, femeile cu
inferioritatea intelectuală sau cu statut de obiect, popoare precum columbienii - oameni care nu
cunosc, nu produc, nu comercializează altceva decât droguri, chinezii - un popor foarte numeros
care nu mai au loc în propria ţară, ruşii - o emblemă generală - duşmanii progresului omenirii,
românii - descendenţii lui Dracula.
Au fost prezentate diferite statistici care să reflecte situaţia concretă, ce au surprins, dar care au
întărit argumentele cercetătorilor. Astfel, un copil sau un tânăr are, în general, deschis televizorul
şapte ore pe zi.4
În S.U.A. în timpul programului matinal, excluzând emisiunile de ştiri şi desene animate, pot fi
văzuţi de un privitor mediu, de-a lungul unei săptămâni: 21 de criminali, 41 de poliţişti, 14 doctori, 6
avocaţi, 5 politicieni, 150 acte de violenţă, dintre care 15 crime - şi aceasta numai dimineaţa în
cadrul unor emisiuni care ar trebui să creeze o stare de bună-dispoziţie, de bine, pentru ziua care
tocmai începe, şi nu o atitudine de frică, ură şi respingere, neîncredere în instituţiile statului, în
partenerul de viaţă, în prieteni, chiar în sine.5
Cu referire la diferenţierea realităţii de fantezie, în mintea copilului, trebuie să spunem că
abuzuri cu alcoolismul, drogurile, sexul, apar prea devreme şi prea intens în viaţa psihică a copilului,
făcându-l ulterior să creadă că există şi o anumită doză de normalitate în toate acestea, influenţat şi
de generalizarea fenomenelor respective la nivelul întregii sale generaţii.6
O altă urmare a acestor secvenţe este orientarea lor spre lucruri în defavoarea oamenilor, nu mai
doresc prieteni, ci doresc anumite obiecte. În adolescenţă se vor vedea efectele, când aceşti copii vor
da dovadă de insensibilitate crescută care le va uşura drumul către o faptă antisocială.7
Argumentul cel mai des invocat este acela că violenţa mediatică conduce la creşterea violenţei
şi a agresivităţii în viaţa reală, motiv pentru care o cenzură sau ceva în genul acesta nu ar strica
Violenţa nu a apărut astăzi în societate, pentru că în orice societate există agresivitate şi violenţă.

4
Savca, L. Geneza comportamentului delicvent la minori. În: Cîmpul social - intervenţii psihopedagogice. Volum
proiectat şi coord.t de Mihai Şleahtiţchi. Chişinău: Ed. Ştiinţa, 1996, p. 71
5
Journal of Criminology, New York, 1993, nr. 3, p.36
6
Rădulescu, S.; Banciu, D. Introducere în sociologia devianței juvenile. Adolescența între normalitate și devianță.
București: Ed. Medicală, 1990, p. 78
7
Stănoiu, R. Criminologie. Bucureşti: Ed. Oscar Print, 1998, p. 6-12
Mai mult, ca atât, atunci când se prezintă scene de violenţă, mass-media nu determină apariţia
comportamentelor deviante, ea poate influenţa comportamentul oamenilor, dar aceasta se întâmplă
pentru că ea este una din părțile componente 74 ale sistemului social. Dar, nu cumva aceasta este
chiar rolul mass-mediei?, adică de a furniza modele?
Cu siguranţă că acestea pot fi valorificate pozitiv sau negativ, ceea ce este, cu adevărat
important, din punct de vedere social, nu este violenţă şi agresivitate, ci modul în care acestea sunt
valorificate şi interpretate în procesul mediatic.8 Dacă violenţa este interpretată în raport cu răul, cu
infracţiunea, dacă este doar un instrument pentru reliefarea valorilor morale, atunci, cu siguranţă, ea
nu poate avea urmări nefaste.
Într-adevăr, drama societăţii noastre este aceea că mass-media, foarte des, insistă asupra
violenţei, crimei sau devianţei ca scop în sine, în absenţa oricărei valorificări pozitive. Garofalo
susţine că, ordinea economică nu este o cauză a criminalităţii în general; fluctuaţiile economice pot
duce la argumentarea unei forme de criminalitate, care este compensată prin diminuarea unei alte
forme, adică sunt cauze posibile ale criminalităţii specifice
Astfel, analiza criminalităţii prin prisma factorilor economici nu poate, prin urmare, furniza
decât rezultate locale. Aşa, analiza criminalităţii în cantonul Zurich, duce la concluzii, numai pentru
Zurich şi nicidecum pentru toată Elveţia (iar pentru criminalitate în general şi mai puţin). Interesantă
ni se par şi viziunile părintelui criminologiei române T. Pop, care susţine că printre multiplii factori
ai criminalităţii se înscriu şi factorii economici. Dacă nu se poate vorbi de o prevalare sau
predominare permanentă a unui sau alt factor, tot astfel nu putem vorbi de factorul economic.
Pot fi situaţii când ele să aibă un rol redus, secundar, iar în altele, dimpotrivă, să fie principal,
dominant. Variaţia rolului factorului economic, influenţează, mai ales, criminalitatea specifică.9
Însă, după el, prin importanţa influenţei factorilor asupra criminalităţii pe primul loc se află
ereditatea, pe urmă educaţia, iar după acesta condiţiile economice.
În opinia lui, crizele economice sporesc criminalitatea, existând o paralelă între curba
criminalităţii şi cea a condiţiilor economice, iar pe de altă parte, între curba criminalităţii contra
patrimoniului şi contra persoanei. Dacă se înrăutăţesc condiţiile economice, creşte curba
criminalităţii contra patrimoniului şi invers. J. Pinatel clasifică factorii criminogeni în factori
economici, geografici, culturali şi politici, iar cei economici, la rândul lor se formează dintr-o serie

8
Rădulescu, S.; Banciu, D. Introducere în sociologia devianței juvenile. Adolescența între normalitate și devianță.
București: Ed. Medicală, 1990, p. 78
9
Pop, Tr. Curs de criminologie. Cluj, 1928, p. 211-213
de factori cu legături interdependente, precum: şomajul, angajarea pe timp limitat, angajarea
sezonieră, inflaţia etc., care înrăutăţesc echilibrul economic familial, cheltuind rapid economiile
făcute în timp, cu multă greutate.
Şomajul provoacă o instabilitate emoţională, atacând echilibrul interior al individului, punându-l
în imposibilitatea de a-şi mai putea realiza, prin mijloace legale, aspiraţiile sale. El prejudiciază baza
structurii familiale. Autoritatea părintelui-şomer se diminuează considerabil, iar inversarea rolurilor
familiale pot produce stări de confuzie, un dezechilibru interior, alcoolism, dorinţa de revanşă
împotriva societăţii. De șomaj a fost puternic lovită şi RM, unde peste 350 mii de muncitori
calificaţi, funcţionari, specialişti, pedagogi, ingineri au fost 75 disponibilizați şi transformaţi în
şomeri, luând drumul pribegiilor în căutarea unei surse de existenţă. Trecerea de la un sistem în care
interdicţia era regula, iar dreptul excepţie, la un sistem în care dreptul ar trebui să fie regulă iar
interdicţia ar trebui să reprezinte excepţia, s-a dovedit a fi mult mai anevoios decât s-a crezut în
euforia manifestaţiilor din Piaţa Marii Adunări Naţionale. Prăbuşirea sistemului politic,
dezintegrarea structurilor economice și consecinţele negative (inflaţia, şomajul, creşterea preţurilor,
scăderea nivelului de trai, criza morală) au lovit societatea noastră. Explozia „ego”-ului a
transformat rapid dreptul într-un abuz de drept. RM, care se află în tranziţie către economia de piaţă
se află într-o stare deplorabilă, ce se caracterizează prin reducerea capacităţii de producţie, a
productivităţii muncii, pierderea pieţelor externe de desfacere a mărfurilor, prin blocaj financiar,
şomaj şi inflaţie. Astfel, sărăcia, îi determină pe unii indivizi la comiterea infracţiunilor, adăugând şi
dorinţa de îmbogăţire sau de un trai mai decent, care împinge un număr impunător de persoane spre
delincvenţă. Cercetările criminologice ne arată că cele mai grave infracţiuni sunt comise de către
reprezentanţii păturilor sociale care sunt asigurate material.
În această ordine de idei, considerăm că nivelul de trai ca factor criminogen trebuie examinat
sub două aspecte: obiectiv şi subiectiv, cum însuşi subiectul îşi apreciază starea materială şi care
nivel material şi financiar l-ar satisface.10
Caracterul criminogen al tendinţei abuzive de a deveni bogat este determinat, în primul rând, de
particularităţile socio-psihologice ale persoanei, dar nu, în ultimul rând, şi de raportul dintre
scopurile declarate de societate şi posibilităţile reale ale diferitelor grupuri sociale de a le realiza.11

10
Bates, J. Abrahamsen’s etiological, theory of delinquent acts. In: „Journal of criminal law”, 1949, vol. 40, nr. 3, p. 59
11
. Bujor, V.; Lașcu M. Criminologie penitenciară: noțiunea, obiectul și scopul. În „Starea actuală și perspectivele științei
criminologice în Republica Moldova”. Chișinău, 2002, p. 69
Încă L. Quetelet a stabilit că omul nu săvârşeşte infracţiuni datorită stării de sărăcie, ci în
rezultatul trecerii rapide de la o stare de relativ confort, la una de mizerie.12
Pe de altă parte, una din cele mai importante cercetări criminologice referitoare la influenţa
perturbărilor familiale asupra delincvenţei juvenile a fost realizată S.U.A. de soţii Gluek, care, în
lucrarea Delincvenţa juvenilă nerelevată au constatat: un număr important de copii delincvenţi şi-au
schimbat reşedinţa în timpul copilăriei, sunt prost întreţinuţi din punct de vedere material şi igienic,
au părinţi despărţiţi ori necăsătoriţi, sunt privaţi de beneficiul culturii. Personalitatea copiilor
delincvenţi este mai amorfă şi mai lipsită de ambiţie în faţa exigenţelor vieţii, normele lor de
comportament sunt mai puţin numeroase şi lipsite de conţinut. Printre primii au recunoscut influenţa
educaţiei asupra copilului C. Lombroso, arătând că aceasta îl nobilează, îl corijează pe individ, astfel
ea are un efect distructiv asupra criminalităţii. Cea mai mare rată a criminalităţii revine orfanilor şi
descendenţilor părinţilor vicioşi, aceştia având posibilitatea cea mai mică de a beneficia de educaţie.
De aici, rezultă că educaţia are un efect important asupra criminalităţii. La fel şi copiii abandonaţi
dau un mare contigent de criminali. În aceste cazuri, la lipsa de educaţie se mai adaugă influenţa 76
ereditară, căci copiii nelegitimi, găsiţi, de regulă, sunt fructul unei greşeli, unui păcat. Ei nu au un
nume, care să le facă onoare; n-au frâu, care să-i oprească pe povârnişul pasiunilor; n-au o mamă,
care prin grija, iubirea şi sacrificiul său să dezvolte în ei instincte nobile, înăbuşindu-le pe cele rele;
ei găsesc mai greu mijloacele de a trăi onest şi astfel sunt împinşi în mod inevitabil la rău.
Tot aşa şi descendenţii părinţilor vicioşi sunt împinşi la criminalitate căci, „cum s-ar putea apăra
de rău un copil nefericit, când răul îi este prezent în culorile cele mai seducătoare şi îndeosebi
atunci, când el îi este impus prin autoritatea şi exemplul părinţilor”.13
.

12
Amza, T. Criminologie. Tratat de teorie şi politică criminologică. Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 2002, p. 64
13
Neveanu-Popescu, P. Dicţionar de psihologie. București:Ed. „Albatros”, 1978, p. 594
II. ANALIZA CRIMINOLOGICĂ A PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI MINOR

2.1 Profilul bio-psihologic al infractorului minor

A. Vîrsta constituie nişte coordonate morfologice care pun în evidenţă dezvoltarea psihică,
fizică şi plasamentul individului in societate. Fiecare vîrstă reprezintă o etapă calitativ nouă a
dezvoltării psihice şi se caracterizează printr-o multitudine de schimbări care, luate în ansamblu,
formează specificul structurii personalităţii minorului la etapa dată a dezvoltării. Perioadele de vîrstă
ale dezvoltării psihice depind într-o anumită măsură de numărul de ani trăiţi şi de gradul de
maturizare a organismului minorului, însă ele pot să nu coincidă cu vîrsta lui cronologică. De aceea,
perioadele de vîrstă au cel puţin patru aspecte:
- cronologic – de la naştere pînă in prezent;
- biologic – se determină prin gradul de maturizare sau de dezintegrare a organismului, prin starea
sistemului nervos;
- psihologic – este determinat de modificările calitative in dezvoltarea psihică;
- sociologic – se caracterizează prin maturitate socială, rolurile pe care le are individul in societate.
Din punct de vedere juridic, vîrsta este importantă in stabilirea responsabilităţii, inclusiv a celei
penale. Astfel, potrivit art.21 CP RM, „sint pasibile de răspundere penală persoanele fizice care, in
momentul săvirşirii infracţiunii, au implinit vîrsta de 16 ani". Ca excepţie de la regula generală, alin.
(2) art.21 CP RM enumeră situaţiile cind vîrsta răspunderii penale coboară la 14 ani. Acestea din
urmă se exprimă prin infracţiuni comise cu intenţie, fiind deci fapte grave de a căror periculozitate
socială minorul nu putea să nu işi dea seama. De altfel, vîrsta răspunderii penale in fiecare stat este
stabilită diferit, in dependenţă de politica penală a statului.
Examinînd periodizarea dezvoltării de vîrstă, literatura de specialitate formulează diferite
principii, de exemplu: principiul istorismului, cu privire la caracterul istoric al dezvoltării psihice,
fie principiul dezvoltării în cadrul activităţii. Scimbările istorice in viaţa socială impun şi alte
cerinţe, exigenţe inaintate minorilor de o anumită vîrstă, precum şi relaţiile cu cei din jur. Prin
aceasta se exprimă şi mobilitatea limitelor între virste. Mobilitatea hotarelor de vîrstă de la o epocă
la alta este in strinţă corelaţie custructura conştiinţei minorului, de aceea legiuitorul, la stabilirea
virstei tragerii la răspundere – delictuală, contravenţională, penală, ţine cont de posibilitatea
perceperii pericolului social al faptei.
În dependenţă de domeniul de activitate şi de dezvoltare, psihologia elaborează următoarea
periodizare:
- Pruncia – 0-1 an;
- Copilăria fragedă – 1-3 ani;
- Vîrsta preşcolară – 3-7 ani;
- Vîrsta şcolară mică – 7-12 ani;
- Vîrsta şcolară mijlocie (preadolescenţa) – 12-15 ani;
- Vărsta şcolară mare (adolescenţa) – 15-18 ani.
In criminologie, minoratul cuprinde următoarele categorii de vîrstă:
- Copilăria (de la 0-12 ani);
- Adolescenţa (12-22 ani, unde preadolescenţa cuprinde vîrsta intre 12-15 ani; adolescenţa propriu-
zisă – 15-18 ani; postadolescenţa – 18-22 ani).
In evoluţia minorului un impact profund pot avea uneori perioadele critice de vîrstă care nu sînt
specifice adulţilor. La aceste crize de vîrstă se raportează: criza nounăscutului, criza de la un an,
criza de la 3 ani, criza de la 7 ani, criza de la 13 ani şi criza de la 17 ani. Fiecare dintre acestea
cuprinde trei etape: precritică, critică şi postcritică. Ele se manifestă prin negativism, diconfort,
dorinţa de autoafirmare, manifestarea independenţei etc. Este de subliniat că la diferiţi minori crizele
se manifestă diferit, mai mult sau mai puţin evidenţiat, dar criza de vîrstă nu constituie deja un
caracter format, ea este temporară şi trecătoare. De aceea, este foarte importantă atitudinea celor din
jur faţă de comportamentul minorilor intru evitarea unei eventuale stigmatizări.
B. Sexul exprimă un ansamblu al trăsăturilor morfologice, psihologice şi sociale prin care
indivizii se disting în femei şi bărbaţi. Indiferent de sex, persoana ce a comis o faptă prejudiciabilă
este trasă la răspundere. Cu toate acestea, pentru unele infracţiuni in calitate de subiect activ le este
specific doar un anumit sex; de exemplu, autor al pruncuciderii poate fi doar mama biologică.
Studiul raporturilor intre sex şi delincvenţă este o intrebare clasică, pe care o aborda încă unul
dintre intrmeietorii criminologiei, Cesare Lombroso, care făcea descrierea portretului bărbatului
delincvent şi a femeei delincvente. Interesul pentru subiectul abordat se manifestă incepind cu anii
60 ai sec XX odată cu mişcarea de liberare a femeii, tematică cărei nu putea să nu lase amprente
asupra domeniului criminalităţii feminine. În paralel, dezvoltarea criminologiei, reacţiei sociale a
condus la rîndul ei la examinarea problemelor nu doar sub aspectul criminalităţii feminine, dar şi
asupra reacţiei sociale faţă de femeile delincvente.
Mai mulţi criminologi şi psihologi susţin că biologic şi social femeia este mai puţin predispusă
spre delicte decit bărbatul, deoarece constituţia sa fizică este la general mai puţin compatibilă cu
forţa masculară pe care o solicită faptele de violenţă. Însă, actualmente spectrul faptelor s-a extins
mult mai mult decit la agresiuni, astfel încît femeia poate comite infracţiuni ce nu necesită forţă
fizică.
Studiul diferenţiat al delincvenţei fetelor de cel al băieţilor minori se determină de prezenţa unor
caracteristici intrinseci de volum şi de structură (cantitative şi calitative). Două categorii de
constatări pot fi făcute in privinţa volumului:
1) există mereu o disproporţie foarte importantă intre delincvenţa feminină şi cea masculină, prima
fiind mai slabă decit cea din urmă, la general constituind 7-10 la sută din aceasta;
2) există o variaţie a nivelului delincvenţei feminine, anume: vîrsta femeilor la aceeaşi categorie de
delicte este mai inaltă decit a bărbaţilor; variaţia geografică, potrivit căreia proporţia femeilor
condamnate in diferite state este fie joasă (Franţa, Anglia, SUA, Republica Moldova), fie ridicată
(Belgia, Portugalia); nivelul delincvenţei feminine in spaţiul urban este mult mai inalt decit in
spaţiul rural in comparaţie cu cea a bărbaţilor; o variaţie istorică poate fi atestată cind nivelul
delincvenţei feminine creşte in timpul tulburărilor sociale, războaielor, răscoalelor.
La general, faptele fetelor reprezintă zece la sută dintre faptele constitutive ale delincvenţei
juvenile. Factorii determinanţi ai delincvenţei fetelor fac ca acestea să devină mai curind victime, de
exemplu in cazul prostituţiei, in mare parte al violurilor, traficului de persoane etc. In conformitate
cu datele literaturii de specialitate, cazuri de suicid realizat printre sexul masculin, faţă de cel
feminin, s-au inregistrat mult mai des, inclusive la vîrsta copilului şi adolescentului, ceea ce
subestimează afirmaţiile unor autori, precum că rata mare a suicidului masculin este legată de
condiţiile nefavorabile de viaţă şi de activitate ale bărbaţilor. Prin numărul mare de suicid masculin,
cu folosirea modalităţilor mai agresive şi sigure, se evidenţiază caracterul determinativ al acestui
sex. Pentru suicidul realizat semnificativă este predominarea de 5 ori a sexului masculin, iar pentru
tentativele suicidale – de 6 ori a sexului feminin.

2.2 Coordonatele psihologice ale personalităţii delincventului minor


Dezvoltarea psihică este procesul de formare şi restructurare continuă a unor însuşiri, procese,
funcţii şi structuri psihocomportamentale prin valorificarea subiectivă a experienţei social-istorice,
în vederea amplificării posibilităţilor adaptative ale organismului. Parafrazindu-l pe filosoful antic
grec Heraclit, care spunea că „un om nu se scaldă de două ori in apele aceluiaşi riu", deoarece „totul
curge", am putea afirma că omul nu este aproape niciodată identic cu sine insuşi, datorită
permanentei schimbări şi prefaceri a vieţii sale psihice, a insuşirilor, funcţiilor şi proceselor psihice.
Dezvoltarea psihică are un caracter complex, multifuncţional, ea nu este uniformă, dar poliformă şi
continuă. Din punctul de vedere al delincvenţei juvenile ar interesa primordial trei aspecte ale
dezvoltării psihice: temperamentul, aptitudinile şi caracterul.
A. Temperamentul este dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii, exprimată atit in
partcularităţile activităţii psihice, afective, cît şi in comportamentul exteriorizat.
Clasificarea temperamentelor incepe cu Hipocrate in antichitate, care a stability categoriile
temperamentale in raportarea lor la cele patru elemente ale naturii: aer, pămînt, foc şi apă. Mult mai
tirziu, psihologul rus Pavlov constată că temperamentul are la bază tipurile de sistem nervos. Sînt
recunoscute patru tipuri temperamentale: coleric, sanguinic, flegamtic şi melancolic.
Colericul puternic este cutezător, dirz, ferm, independent, lider, activ, dar in acelaşi timp
despotic, nepăsător, ranchiunos, incăpăţinat, viclean. Sanguinicul popular este voios, stimulator,
vivace, spontan, optimist, vesel, dar totodată obraznic, indisciplinat, neatent, imprudent, instabil.
Melancolicul pare a fi perfect, analist, perseverent, altruist, amabil, organizat, idealist, dar şi sfios,
fricos, pretenţios, pesimist, depresiv, singuratic. Flegmaticul este cel mai liniştit, este paşnic. Plăcut,
diplomat, consecvent, autocontrolat, dar şi nehotărit, neimplicat, absent, inexpresiv.
Este importantă cunoaşterea temperamentului unui copil sau minor pentru determinarea
măsurilor comportamentale aplicate faţă de el, a corectei orientări a activităţii sale, a intervenirii
pozitive în evoluţia sa socială. Dacă un copil este hiperactiv, urmează a se valoriza activitatea lui
pentru a evita deciziile pripite, erorile, pentru a-I doza şi a-i ordona programul de lucru.
B. Aptitudinile exprimă insuşirea individuală care determină efectuarea cu success a unei
anumite activităţi. Aptitudinile se leagă de potenţialitatea efectuării acţiunii in baza asigurării unor
condiţii optime. Există aptitudini simple care favorizează efectuarea multor activităţi, ce cuprind, la
rîndul lor, aptitudini generale, de grup (acestea includ factorul verbal, numeric, perceptiv, fluiditatea
frazelor, de reprezentare spaţială, dexteritate manuală) şi speciale, şi cele complexe (tehnice,
ştiinţifice, artistice). Rolul cunoaşterii şi depsitării la timp a aptitudinilor este de a forma pe
viitor o personalitate complexă.
C. Caracterul exprimă un ansamblu de atitudini-valori, stabile, generalizate, determinante pentru
o persoană, care se intemeiază pe convingeri puternice. Spre deosebire de temperament, caracterul
se formează pe parcursul vieţii.
Etimologic, termenul de caracter provine de la greaca veche semnificind tipar, stil de viaţă. În
structura caracterului se disting trei grupe fundamentale de atitudini: faţă de sine; faţă de ceilalţi în
societate; faţă de muncă. Familiei şi micromediului din apropierea minorului ii revine sarcina de
formare a caracterului acestuia, cultivindu-I responsabilităţile şi dexterităţile pozitive şi utile.
Examinînd toate coordonatele nominalizate, la delincvenţii minori de cele mai dese ori se
disting unele dintre atitudinile de viitor, cum ar fi: lipsa planurilor vitale; lipsa planurilor
profesionale; devalorizarea instruirii, activităţii de muncă; viitorul este perceput ca fiind o prelungire
a prezentului; resping, nu acceptă planuri, recomandări propuse din exterior; sunt orientaţi
preponderent la valori materiale.
După gradul de exteriorizare sint recunoscute două tipuri de caracter: extravertit (deschis,
comunicativ, jovial, sociabil) şi introvertit (inchis, orientat spre propriul eu, aparent mai puţin
sociabil şi mai puţin comunicativ). Cercetările ştiinţifice nu au reuşit să implice diferit tipurile de
caracter in etiologia infracţiunii. Totuşi, după criminologul Narcis Giurgiu, a semnalat că in formele
lor extreme de manifestare, extravertirea tinde spre manifestări caracteristice bolnavilor maniacali,
pe cînd introvertirea tinde spre autismul schizofrenic. Caracterul, fiind influenţat de temperament şi
aptitudini, in procesul formării sale este foarte complex, asimilarea atitudinilor şi valorilor
socioculturale şi transpunerea lor intr-un cadru strict personal, stabil şi echilibrat, se realizează pe
parcursul intregii perioade de formare a personalităţii: din copilărie spre vîrsta adultă.
Coordonatele personalităţii minorului predispun spre formarea şi aplicarea unor reguli
procedurale in interogarea delincventului minor, cum ar fi: Cunoaşterea preventivă a personalităţii
delincventului, condiţiilor şi modului de viaţă – ajută la stabilirea relaţiei. Interogatoriul copilului se
recomandă să fie promovat în formă de discuţie, convorbire cu durata nu mai mult de o oră.
Invitarea minorului la interogatoriu se face cit mai rapid pentru a exclude posibilitatea influenţării
persoanelor „competente”.
Interogatoriul inculpatului minor, de regulă, se recomandă să se facă în instituţia oficială pentru
a sublinia caracterul oficial şi sever al situaţiei. In unele cazuri se permite promovarea
interogatoriului in condiţii neformale (depinde de personalitatea minorului). Nu se recomandă
prezenţa părinţilor care poate avea efecte negative. Tonul, ritmul discuţiei, limbajul utilizat trebuie
să corespundă particularităţilor individuale ale minorului. Se evită situaţiile de ameninţare,
intimidare şi etichetare a minorului.
Ţinem cont de particularităţile psihologice de vîrstă:
- predispunerea de a face fantezii, de a exagera lucrurile;
- sugestibilitatea inaltă;
- volumul atenţiei şi memoriei de lungă durată redus;
- in procesul mărturiilor pot greşi in descrierea obiectelor şi circumstanţelor, în reproducerea
consecutivităţii evenimentelor, in identificarea intervalelor de timp;
- atenţia este selectivă şi orientată spre evenimentele extraordinare, neobişnuite, interesante;
- prezenţa conformării condiţionează tendinţa de a vorbi „aşa cum trebuie/cum se cere”
(comportament social-acceptat);
- predispunerea de a-şi asuma vina altora.
În fiecare caz de delincvenţă a minorului este necesară efectuarea unei expertise psihiatrico-
legale in vederea studierii personalităţii minorului, a modelului său comportamental care poate fi sau
nu determinat de unele tulburări psihice. De asemenea, pentru inţelegerea acestui fenomen este
necesară concretizarea unor elemente de psihologie a minorului, in calitatea procesuală a acestuia,
expertiza fiind determinată in funcţie de gradul participaţiei minorului la fapta imputată. După cum
menţionează autorii Dana Damir şi Elena Toader, indiferent de calitatea minorului, in timpul
examinării, acesta are tendinţa de a prezenta faptele intr-o anumită culoare. In calitate de martor are
tendinţa de a fabula sau de a omite unele detalii, tendinţă mai accentuată atunci cind minorul este
parte vătămată. De aceea, este indicat să fie ascultat in prezenţa unei persoane de incredere, lucru
obligatoriu la cei sub 14 ani. Ca învinuit sau inculpate minorul va avea tendinţa de a diminua
gravitatea faptei prin omisiunea unor aspect nefavorabile lui. In anumite cazuri patologice, poate să
apară situaţia de autoinculpare sau de agravare a propriei situaţii.
2.3Coordonatele sociale ale personalităţii delincventului minor
Familia, relaţiile sociale, şcoala, educaţia, strada mereu au avut o influenţă importantă in
devenirea unei personalităţi. În decursul vieţii minorul este influenţat de macromediu (societatea in
ansamblu, civilizaţia), micromediu (grupurile sociale mici: şcoala, colectivul) şi anturajul imediat
din apropierea minorului (familia, rudele, prietenii, strada). Un grup de factori determinanţi in
apariţia violenţei juvenile il reprezintă familia, anturajul, gradul de educaţie şi cultura, la aceştia
adăugindu-se o serie de factori situaţionali reprezentaţi de locul de debut al violenţei, ingestia de
alcool sau droguri ce favorizează trecerea la act, utilizarea armelor, precum şi asocierea cu alte
persoane sau alte acte infracţionale. Referitor la familie şi gradul de educaţie putem afirma ca o
educaţie negativă, ce nu recunoaşte normele existente in societate, va duce implicit la o structurare
negativă de personalitate şi la un caracter de tip antisocial, in timp ce o educaţie pozitivă va
configure un comportament adecvat normelor sociale.
Inadaptări comportamentale ale minorilor vizează, de asemenea, şi tulburările de relaţii intre ei
şi părinţi, profesori, colegi, incălcarea normelor etice şi de conduită şcolară sau extraşcolară.
Spectrul acestor devianţe este foarte larg (minciuni, calomnieri, gresivităţi, atitudini nonconformiste,
gesturi, chiulire de la ore, lipsa respectului şi a distanţei in relaţiile cu adulţii, vagabondajul etc.), dar
cel mai grav este că ele pot devein acte delincvente. Orice fenomen psihic este determinat de
influenţă externă şi orice acţiune externă poate determina psihicul spre alegerea unei conduite numai
fiind trecută prin filtrul interior, adică prin insuşirile, stările psihice ale persoanei in momentul
trecerii la actul delincvenţial. De aceea, orice conduită predelictuală este produsul unui amalgam
între cauzele şi condiţiile individuale şi sociale. Printre cauzele individuale se enumeră determinanţii
ereditari, genetici, precum şi condiţiile interne predispozante ale individului.
Cauzele sociale vizează influenţele nocive ale condiţiilor de viaţă in care se află minorul in faza
predelictuală. Prin urmare, conceptul de cauzalitate presupune un complex de condiţii, situaţii,
factori impulsionanţi, şi nu putem accepta fie cauzele externe, fie cele interne, ca fiind in mod
unilateral predispozante spre delincvenţa juvenilă.
La coordonatele sociale ale personalităţii minorului se atribuie in egală măsură
nivelul de instruire şi educaţie, la care atribuim:
- rolul educaţiei in familie;
- rolul educaţiei şcolare;
- organizarea timpului liber.
Deşi nu se pune semn de egalitate intre „caracteriali” şi delincvenţi, deoarece nu toţi copiii cu
tulburări de caracter devin delincvenţi şi nu toţi delincvenţii au traversat in copilărie sau adolescenţă
faza „caracterială”, se constată totuşi faptul că, in numeroase cazuri, delincvenţa juvenilă este
precedată de tulburări de caracter care apoi, prin cronicizare, s-au fixat in structura caracterului
respectivului minor. Astel, unii cercetători, cum ar fi D. Lagache (1964), R. Mucchielli (1965), G.
Basiliade (1978) etc., arată că un copil caracterial se prezintă adesea, in cadrul vieţii sociale, ca un
inadaptat, ca un sociopat, deoarece el nu reuşeşte să realizeze relaţii armonioase intre el şi mediul
social (datorită educaţiei greşite primite şi a experienţelor dureroase in viaţă avute).
Teoria freudistă, care pune in evidenţă rolul eului şi al supraeului ca instanţe de cenzură şi
control asupra tendinţelor agresive ale inconştientulu şi asigură corecta integrare morală a
individului in contextulul social; teoria „personalităţii criminale”, formulată de Jean Pinatel, cu
recunoaşterea posibilităţii educării factorilor de inhibare a trecerii la act; teoria rezistenţei la
frustrare, formulată de W.Reckless, care pune in evidenţă existenţa unor componente pozitive
perfect educabile ale eului, capabile să reziste tentaţiei antisociale şi chiar teorii ca cele privind
conflictul de culturi ori intemeiate pe asociaţii diferenţiate sau interacţionism, care pun accent aparte
pe etiologia sociologică, nu neagă nici rolul educaţiei şi nici posibilitatea combaterii criminalităţii in
sistemele sociale in care educaţia familială, de micro- şi macromediu ar putea exercita o influenţă
formativă normală. Dint toate aceste considerente, delincvenţa juvenilă, criminologia, pedagogia,
psihologia tind să atragă atenţia asupra problemelor de educaţie a minorilor.
A.Rolul educaţiei în familie, corespunde unei obligaţii morale, legale, religioase, conform
căreia părinţii sint cei care altoiesc personalitatea propriilor copii. Dintre carenţele educaţionale in
familie se remarcă: insuficienta atenţie acordată copilului, certurile dese intre părinţi, instabilitatea
cuplului părintesc, viviile grave ale părinţilor ce constituie model pentru copii, lipsa de coerenţă in
atitudinile ambilor părinţi faţă de faptele copilului, instabilitate afectivă, neurmărirea activităţii
şcolare etc. În paralel cu formula clasică a familiei divorţate, ca o cauză a disconfortului psihologic
al minorului, s-au introdus şi expresiile de „separare afectivă”, „separare efectivă”, care, în lipsa
ataşamentului, a comunicabilităţii intre părinţi şi copii, distruge atmosfera familială şi creează
repercursiuni asupra copilului. Orice dezacorduri familiale vor crea la copil tulburări
comportamentale.
La acest capitol pot fi atribuite:
- deficienţa de climat familial – diferite insuşiri moral-volitive ale copilului depind de anturajul
familial, de valorile pe care se pune accent in familie, de atitudinea familiei insăşi faţă de relaţiile
sociale. Astfel, după Ros Vincent, există familii reprimătoare, care inăbuşă spiritul de independenţă
al copilului, familii liberale, care dezvoltă iniţiativele acestuia. De asemenea, există familii integrate
social, sigure de ele, care prezintă un grad ridicat de receptivitate socială, sau familii la limita
integrării, nesigure. In familiile active membrii acesteia se pot afirma de a lupta cu greutăţile, de a se
impune in societate, astfel incurajind la copii formarea dinamismului, a increderii în sine, a
motivaţiei muncii. Familiile pasive, indiferente generează sentimentul de eşec, de neîncredere in
viaţă, de descurajare in orice inceputuri.
- deficienţe de structură familială – absenţa temporară a unuia dintre părinţi realizează un impact
asupra conduitei ulterioare a copilului. Unii dintre ei işi fortifică puterile pentru a avea reuşite in
orice activitate, considerind că a devenit semiindependent, alţii se descurajează, mizind pe regretele
şi mila celor din jur. În familia adoptivă, de exemplu, alcătuită din părinţi mai virstnici şi un singur
copil infiat, intreaga afecţiune şi grijă se indreaptă spre acest copil; saturat şi plictisit de atita atenţie,
copilul va lua atitudine minimă faţă de rezistenţă la greutăţi. In familiile separate, unde părinţii luptă
cine să preia copilul, fiecare incearcă să-l instige contra celuilalt părinte, astfel distrugînd securitatea
familială in care avea incredere copilul. Aceasta ii face pe copii să devină neincrezători, detaşaţi,
descurajaţi, ai nimănui. De asemenea, este foarte importantă relaţia copilului cu fiecare dintre
membrii familiei (mama, tata, bunicii etc.); or, diversitatea jurisdicţiilor sau persoanelor cărora
trebuie să se supună copilul îl derutează.
- deficienţe ale grupului fratern – relaţiile dintre fraţi şi surori depinde în fiecare caz in parte, de
vîrsta lor, de numărul lor, de sex etc. Existenţa citorva copii in familie favorizează comunicabilitatea
şi relaţiile sociale mai diversificate, decit in familiile cu unic copil. De cele mai dese ori, conflictele
apărute intre fraţi se determină de scara virstei. După cum menţiona Alfred Adler, cel mai mare care
a avut la un moment dat totul (atenţie, dragoste etc.) trăieşte, in momentul apariţiei următorului copil
cu care trebuie să impartă dragostrea părinţilor, un „complex de detronare”. De aceea, el nu trebuie
neglijat şi ignorat. Cei mai mici pot ajunge in situaţia de a fi răsfăţaţi sau chiar obraznici in familie.
În fine, nu este de neglijat raportul intre exigenţele părinţilor şi capacităţile copilului, uneori
adulţii solicitind ceva ce il depăşeşte pe minor, fie după capacităţi, fie după vîrstă etc. Exigenţele
prea mari pot conduce la decepţionări şi frustrări ale copilului.
B. Rolul educaţiei şcolare, insuficienta şcolarizare, dezavantajarea unor elevi, aprecierile
neobiective, tolerarea indisciplinei etc. favorizează diminuarea efectului procesului instructiv-
educativ, conducind spre o eventuală devianţă. Supraaprecierea unui elev mediocru conduce la
indiferenţa acestuia; injusta apreciere a celui care a meritat o notă mai mare va genera descurajarea
lui; sarcinile didactice prea uşoare vor inhiba energia nervoasă şi capacităţile copilului; critica adusă
răspunsurilor elevului că ar fi incomplete, vor conduce treptat la faptul că elevul se va obişnui cu
cunoştinţele sale limitate, complexindu-se astfel şi degradind. Dezacordul intre profesori şi copii
poate genera insuccesul celor din urmă.
C. Organizarea timpului liber cuprinde odihna, distracţia care contribuie la formarea
personalităţii. Este foarte important a i se organiza copilului un aşa regim care să ii oferă stabilitate,
sau a diversifica genul activităţilor pentru copiii temperamentali. La acest capitol un rol important ii
revine şi statului prin crearea unor centre de activitate sau de dezvoltare a copiilor. Multe dintre
delicte se comit de către copii din „neavind ce face”.

III. MĂSURILE DE PREVENIRE ȘI COMBATERE A CRIMINALITĂŢII MINORILOR


2.1. Măsurile de prevenire şi combatere a criminalităţii minorilor în plan national
Scopul sistemului justiţiei juvenile este de a îmbunătăţi situaţia minorilor şi de a asigura
concordanţa şi proporţionalitatea vîrstei şi delictului comis, de a-i reorienta către serviciile de
asistenţă socială cît mai des posibil. Dar la ora actuală în sistemul judiciar naţional nu există
judecătorii specializate pe cauzele penale ale minorilor. Judecarea cauzelor cu participarea acestora
de către instanţele judecătoreşti se desfăşoară potrivit reglementărilor special prevăzute în Codul de
procedură penală al Republicii Moldova şi aceste cauze sunt examinate de judecătorii desemnaţi de
preşedintele judecătoriei.
Posibilitatea de profilaxie a delincvenţei juvenile a fost studiată de majoritatea criminologilor,
unii avînd şi propuneri interesante. Aşa, Sheldon Gluec a elaborat ,, tabelele de predicţie,, ale
delincvenţei, care se bazează pe depistarea timpurie a copiilor proveniţi din familii defavorizate,
negative. El consideră că principalii factori cauzali ai delincvenţei juvenile rezidă în variabilele care
reflectă: disciplina inpusă de tată, supravegherea copilului de către mamă, afecţiunele tatălui sau a
mamei, coeziunea familiei. Aceşti indicatori sunt consideraţi a avea o suficientă valoare predictivă şi
ar permite o prognoză certă în ceea ce priveşte faptul că minorul se află sau nu în pericolul de a
deveni delincvent. W. Kwaraceus propune pentru predicţia comportamentului delincvenţial o altă
metodă, numită analiza retrospectivă a unor cariere infracţionale, care evidenţiază factorii
indicatori: absenţe fregvente de la şcoală, atitudinea indiferentă faţă de învăţătură, reacţii violente
faţă de colegi, utilizarea fregventă a unui limbaj obscen şi violent etc. În profilaxia delincvenţei
juvenile un rol inportant îl are psihodiagnoza. Legislaţia penală prevede efectuarea examenelor
medico-legale şi psihiatrice pentru minorii care au săvîrşit crime, inclusiv prin aplicarea şi
interpretarea unor probe de psihodiagnostic. Se are în vedere aplicarea unor teste, iar pe baza
examinărilor psihodiagnostice se va alcătui portretul psihic al fiecărui delincvent minor. Printre cele
mai cunoscute şi aplicate teste pentru cunoaşterea personalităţii se numără: Testul tematic de
Apercepţie; Testul Szondi; Inventariul Multifazic al Personalităţii Minnesota (IMPM); Inventariul
psihologic California etc. Acestea relevă tendinţele spre agresivitatea ale unor minori şi tineri înainte
ca agresivitatea să treacă din starea latentă în starea activă, ceea ce este util pentru luarea unor
măsuri psihologice, pedagogice, psihiatrice etc. menite să atenueze agresivitatea şi abaterile
sociale.14
În general, resocializarea infractorilor reprezintă un proces extrem de dificil, în care şansele de
reuşită sunt extrem de reduse, cauzele acestui rezultat fiind multiple. În primul rând, ne referim la
acea ostilitate pe care infractorul o resimte şi în mod egal o exprimă faţă de societate, ostilitate
generată de frustările acumulate în perioada petrecută în inchisoare. În al doilea rând, este vorba
despre acel fenomen de respingere cu care se confruntă la ieşirea din penitenciar de către membrii
societăţii, exprimatîn mod făţiş prin refuzul acceptării în grupurile sociale prin excluderea de la
obţinerea de slujbe, precum şi prin tratamentul dispreţuitor la nivelul şi cu privire la individul
respectiv. O altă cauză este handicapul reprezentat de modalităţile de obţinere a mijloacelor de
existenţă care-l determină să recurgă la săvârşirea de noi fapte penale, întrucât pe această cale se pot
obţine mult mai uşor cele necesare decât în cazul în care ar munci. Nu mai puţin importantă, în
opinia mea, este şi ruperea legăturilor cu familia din care face parte şi în mod implicit lipsa unui loc
de muncă în care infractorul să se poată încadra după ieşirea din penitenciar [40, р.11-12].
Codul Penal prevede două tipuri de sancţiuni aplicabile minorilor în caz de săvârşire a faptelor
penale - pedepse şi măsuri de constrângere cu caracter educativ. Particularitatea sistemului de
pedepse a minorilor constă nu numai în diminuarea numărului categoriilor de pedepse, dar şi în
reducerea termenelor pedepselor respective în comparaţie cu aceleaşi tipuri de pedepse aplicabile
adulţilor. Din cele opt categorii de pedepse, prevăzute de art. 62 al Codului Penal pentru persoanele
fizice, faţă de minori sunt aplicabile doar cinci categorii- amenda, privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, munca neremunerată în folosul comunităţii,
arestul şi închisoarea. Dar şi din aceste cinci categorii, unele doar teoretic pot fi atribuite minorilor,
neavând practic nici o implicaţie practică.Cadrul pedepselor aplicabile minorilor include:amenda;
munca neremunerată în folosul comunităţii, de la 60 la 240 de ore, începând cu vârsta de 16 ani;
arestul, pe termen de la 3 la 6 luni, începând cu vârsta de 16 ani (exclus din 29.06.2006);
închisoarea pe termen de 6 luni-15 ani pentru persoane care nu au atins vârsta de 18 ani.

14
Laşcu M. Manole D. Aspecte psihosociale ale prevenirii şi profilaxiei delincvenţei juvenile. Rolul pedepsei în
societatea de tranziţie. Materialele Conferinţei ştiinţifico-practice internaţională, Chişinău: 2002, p.222-223
Amenda, nefiind exclusă din sfera sancţiunilor justiţiei penale juvenile, rămâne de o
aplicabilitate restrânsă în acest domeniu, datorită posibilităţilor limitate ale persoanelor în vârstă de
până la 18 ani de a fi angajate în câmpul muncii, a avea o situaţie materială satisfăcătoare, a avea o
altă sursă independentă de venit. Astfel, minorii în vârstă de 16-17 ani dispun practic de posibilităţi
infim de mici de a achita o amendă, iar în cazul minorilor în vârstă de 14- 15 ani, această pedeapsă
pecuniară în genere practic nu are sens. Chiar dacă judecătorul decide aplicarea unei amenzi faţă de
minori, aceasta poate avea consecinţe nefavorabile pentru minor în caz el totuşi nu reuşeşte să o
achite.
Conform alin. 5 art. 64 al Codului Penal, în caz de eschivare cu rea voinţă a condamnatului de
la achitarea amenzii stabilite ca pedeapsă principală sau complementară, instanţa de judecată poate
să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu arest sau închisoare. Iar în cazul în care condamnatul nu
este în stare să plătească amenda, ceea ce se poate întâmpla frecvent în cazul minorilor, instanţa de
judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu munca neremunerată în folosul
comunităţii (alin. 7 art. 64 Cod Penal). În final, odată fiind aplicată amenda faţă de minor, acesta
riscă pedeapsa cu arestul, închisoarea sau munca neremunerată în folosul comunităţii – pedepse mai
aspre decât amenda. În situaţia în care judecătorul aplică amenda în speranţa că aceasta va fi achitată
de părinţii minorului, atunci însuşi faptul impunerii pedepsei pierdedin esenţă, deoarece minorul nu
este responsabil pentru faptele sale. În plus, faptul dat contravine cu principiul caracterului personal
al răspunderii penale şi pedepsei, conform căruia fiecare răspunde pentru faptele sale. Deci, ca şi
privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, amenda are o
aplicabilitate extrem de restrânsă în cazul minorilor.
Munca neremunerată în folosul comunităţii. Marea majoritate a minorilor intervievaţi s-a
expus în favoarea ispăşirii pedepsei lor prin executarea unei munci neremunerate în folosul
comunităţii. Particularităţile acestui tip de pedeapsă o plasează pe poziţii net superioare în raport cu
alte pedepse pasibile a fi aplicate minorilor. Avantajul ei în promovarea reabilitării şi resocializării
minorului se resimte, în special, în raport cu pedepsele privative de libertate care au un efect opus,
dar sunt şi totodată cel mai frecvent aplicabile. Munca neremunerată în folosul comunităţii pare a fi
opţiunea cea mai adecvată, îndeosebi în cazul săvârşirii infracţiunilor contra societăţii în întregime,
care nu au o victimă bine determinată – huliganismul, deteriorarea sau degradarea bunurilor publice
etc.15

15
Codul Penal al Republicii Moldova din 24.03.1961. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.10 din 24.03.1961
Arestul şi închisoarea, fiind nişte pedepse privative de libertate, pot să-şi găsească aplicabilitate
şi eficienţă doar în cazuri de manifestare a unei conduite vădit criminale, cu înclinaţie pronunţată şi
stabilă antisocială, şi în cazuri de săvârşire a unor infracţiuni cu un grad de pericol social sporit.
Arestul. Pedeapsa cu arestul, fiind aplicabilă doar minorilor începând cu vârsta de 16 ani, este
restricţionată în a fi aplicată de către instanţele judecătoreşti prin Hotărârea Plenului Curţii Supreme
de Justiţie din 12 noiembrie 1997, care recomandă excluderea din practica judiciară a cazurilor de
aplicare neîntemeiată, în cazul minorilor, a pedepsei privative de libertate pe termen scurt, când, în
conformitate cu legea penală, lor li se poate aplica o pedeapsă neprivativă de libertate. Astfel, şi
pedeapsa cu arestul se află practic sub semnul veto şi nu poate să-şi găsească aplicare în
sancţionarea minorilor.
Închisoarea. În multe cazuri nici săvârşirea repetată de infracţiuni nu justifică aplicarea
pedepselor privative de libertate, ceea ce se întâmplă însă extrem de frecvent în jurisprudenţa
Republicii Moldova. Săvârşirea infracţiunii repetate practic exclude posibilitatea aplicării unei alte
pedepse decât cea a închisorii (privativă de libertate). Închisoarea rămâne şi unica pedeapsă care
poate fi aplicată minorilor fără anumite restricţii legale sau impedimente de ordin obiectiv legate de
particularităţile de vârstă ale minorului, ceea ce tocmai explică frecvenţa cu care aceasta se aplică de
către instanţele judecătoreşti. Persoanele care nu au atins vârsta de 18 ani execută pedeapsa cu
închisoarea în penitenciare pentru minori, ţinându-se cont de personalitatea condamnatului,
antecedentele penale şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite.
Impactul/efectele detenţiei asupra minorilor. Observaţiile făcute, inclusiv în cazurile
investigate de echipele mobile IRP, confirmă reputaţia închisorii şi a locurilor de detenţie, în g
eneral, ca fiind “universităţi ale crimei”. Condamnarea minorilor la privaţiune de libertate încă o
dată s-a dovedit a fi o opţiune însoţită de stigmat şi oprobriu considerabil din partea societăţii.
Recurgerea în cazuri de necesitate extremă la instituţionalizarea delincvenţilor minori apare ca una
dintre valorile de bază şi în Regulile de la Beijing. Conform acestui document, încarcerarea apare ca
ultimă soluţie, plasarea minorilor în instituţii tot timpul trebuie să fie o soluţie la care se apelează în
ultimul rând şi pentru un termen minim necesar. Detenţia îndelungată a minorilor în penitenciar are
urmări grave, care se manifestă la toate nivelele ierarhice ale personalităţii. Chiar şi detenţia pentru
scurt timp duce la schimbări importante care vor pune baza formării unei persoane antisociale. Este
vorba despre influenţa sistemului de valori şi interese, care se produce, în primul rând, datorită
aflării permanente într-un spaţiu închis şi suferă schimbări calitative deoarece este oferit un spectru
restrâns de valori în interiorul penitenciarului. Observaţiile la momentul dat arată că, cu cât este mai
mare termenul de detenţie a minorilor în penitenciar, cu atât mai mult efort va fi necesar pentru
recuperarea lor ulterioară.16
Problemele psihosociale de bază determinate la minorii deţinuţi care au fost intervievaţi de
către echipele mobile ale IRP sunt următoarele:
- lipsa referinţei faţă de sistemul social de valori acceptate şi prezenţa permanentă a
sistemului antisocial;
- conformarea minorilor la valorile deţinuţilor pentru a evita marginalizarea şi batjocura în
cadrul acestor grupuri;
- epuizarea psihologică a copiilor deţinuţi determină situaţia de stres continuu;
- starea de imposibilitate de a influenţa o situaţie determină statorni- cirea comportamentului
de “Neajutorare învăţată”, acest comporta- ment, învăţat într-o situaţie, fiind generalizat
asupra celorlalte situaţii de viaţă. Chiar şi în caz de reîntoarcere în mediul social normal,
personalitatea minorului va fi caracterizată şi determinată de pasivitate şi apatie socială.
Mulţi dintre tinerii veniţi în instituţiile de detenţie sunt deja serios prejudiciaţi din punct de
vedere moral, în aceste instituţii ei urmând a fi prejudiciaţi şi mai mult. Aceşti tineri s-au pomenit la
marginea societăţii, care s-a “jucat” cu procesul de formare şi dezvoltare a personalităţii lor. În
consecinţă, tinerii au deviat de la cerinţele considerate acceptabile din punctul de vedere al
societăţii. Mulţi din tinerii intervievaţi nu doresc să fie consultaţi, sfătuiţi. Ei nu doresc să audă
părerea unui specialist sau profesionist cu privire la necesităţile lor, referitor la ceea ce ei trebuie să
facă sau cum să facă să-şi schimbe situaţia. Mulţi dintre ei şi-au modelat deja o “apărare” în jurul
lor, ca şi cum acesta ar fi singurul lucru util de împrumutat de la societate, pe care ei o privesc ca
ostilă şi antagonistă. Timpul aflat în detenţie nu este completat cu activităţi care ar contribui la
viitoarea reintegrare a minorului în societate. Nu au aplicare şi nu se dezvoltă programele care ar
răspunde necesităţilor minorilor, care i-ar aduna pe grupe de interese şi i-ar antrena în unele
activităţi. Cei mai problematici tineri în conflict cu legea nu fac obiectul unui lucru individual din
partea specialiştilor17
Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În condiţiile unui asemenea
cadru punitiv extrem de sărac în posibilităţi de a-i fixa unui minor o pedeapsă alternativă la detenţie,

16
RădulescuS. Introducere în sociologia delincvenţei juvenile. Bucureşti: Editura Medicală, 1990, p.17
17
Орехова В. Криминология. Санкт-Петербург: Изд-во Санкт-Петербург, ун-та, 1992, p. 47
situaţie în care închisoarea practic rămâne unica opţiune lăsată la dispoziţia judecătorului de către
legiuitor şi care poate fi asimilată cu un vid în legea penală, instanţele de judecată explorează destul
de activ posibilităţile oferite de art. 90 al Codului Penal “Condamnarea cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei”, care poate fi privită ca o formă specifică de liberare de
pedeapsă.
Informaţia prezentată de echipele mobile ale IRP atestă aplicarea închisorii, precum şi a
condamnării condiţionate drept pedepsele cele mai frecvent aplicabile minorilor atât în vârstă de 14-
16 ani, cât şi între 16 şi18 ani. Aplicarea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei este o practică justificată a instanţelor judecătoreşti în sancţionarea minorilor, în condiţiile
unui cadru legal punitiv, care nu oferă practic o altă opţiune, cu excepţia închisorii. Cu toate acestea,
lacunele legale ale acestei metode de pedepsire sunt evidente. Instanţa de judecată dispune
“neexecutarea pedepsei aplicate dacă, în termenul de probă pe care l-a fixat, condamnatul nu va
săvârşi o nouă infracţiune şi, prin comportare exemplară şi muncă cinstită, va îndreptăţi încrederea
ce i s-a acordat”, datorită lipsei unei prevederi exprese în alin. 6 art. 90 Cod Penal “Obligaţiile pe
care le poate impune condamnatului instanţa în cazul condamnării condiţionate.” Instanţa nu-l poate
obliga pe condamnatul minor să urmeze un curs de formare, instructiv sau educativ, în cadrul căruia
specialiştii să-i explice minorului ce înseamnă purtare exemplară, în ce constă răul pe care l-a comis
minorul, de ce fapta sa nu este bună şi prin ce se deosebeşte binele de rău. Aceasta ar însemna
respectarea dreptului minorilor de a fi informaţi despre ceea ce au săvârşit, drept care a rămas
neglijat în toate cazurile monitorizate de echipele mobile ale IRP de aplicare a condamnării cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei minorilor aflaţi în instituţiile de detenţie.
În Republica Moldova fenomenul minorului aflat în conflict cu legea a devenit un domeniu de
interes pentru jurişti, asistenţi sociali, psihologi, pedagogi. În ultimii ani, e în curs de desfăşurare
procesul de reformare a justiţiei juvenile. În acest context o atenţie deosebită se acordă instituţiei
penitenciare ca mijloc de reeducare şi reinserţie socială a minorilor delincvenţi. Evident,
consecinţele negative ale privării de libertate în adolescenţă nu pot fi neglijate. Din aceste
considerente organizaţiile internaţionale încurajează în cazul minorilor pedepsele nonprivative,
alternative detenţiei (Standardele minime ONU pentru administrarea justiţiei juvenile, Regulile
ONU pentru protecţia minorilor privaţi de libertate). Pedepsele nonprivative oferă adolescentului
şansa de a-şi continua studiile, de a menţine relaţiile cu familia, de a participa la viaţa comunităţii şi
dea acumula experienţă socială. De notat că doar în cazul în care obiectivele reabilitării nu pot fi
realizate într-un alt cadru decât detenţia, se aplică sentinţa cu privaţiunea de libertate, ţinând cont de
principiul “ultimei soluţii” şi al “celui mai scurt timp posibil”.