Academia ”Ștefan cel Mare”

a Ministerului Afacerilor Interne

al R. Moldova

REFERAT

Tema: TIPOLOGIA ȘI CLASIFICAREA

INFRACTORILOR.

A Elaborat : A Verificat :
 CUPRINS

I. NOȚIUNEA ȘI CONCEPTUL DE PERSONALITATE A

INFRACTORULUI ................................................................................................. 3

II. TIPOLOGIA ȘI CLASIFICAREA INFRACTORILOR .......................... 9

III. CONCLUZII ................................................................................................ 14

IV. BIBLIOGRAFIE ............................................................................................. 15

 I. NOȚIUNEA ȘI CONCEPTUL DE PERSONALITATE A INFRACTORULUI

CRIMINOLOGIA este o ştiinţă socio-juridică care studiază criminalitatea, cauzele și condițiile ei

(determinatele criminogene), personalitatea infractorului precum şi căile şi metodele de prevenire şi combatere
a criminalităţii. Întrucât ea studiază personalitatea infractorului are misiunea de a răspunde la două întrebări:
Cine este infractorul? și Cum apare el? sau De ce el există?

Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex, care cuprinde noțiunea psiho-
socială și noțiunea juridico-penală a infractorului. Din cauza că criminalii reprezintă o masă de oameni variată,
fiecare avînd propriile trăsături fiziologice, psihologice și sociale care diferă în funcție de mai multe criterii, la
fel și opiniile specialiștilor referitor la personalitatea infractorilor sunt diferite. De exemplu, criminologul
Stănoiu definește personalitatea ca o sinteză a trasăturilor bio-psiho-sociale cu stabilitate înaltă și care
reprezintă individul, care, cu vinovăție a comis o acțiune care este periculoasă pentru societate și este prevăzută
de legea penală.

Potrivit lui Gheorghe Mateuț, personalitatea infractorului poate fi definită drept ansamblul
trăsăturilor individuale bio-psiho-sociale ale omului, care într-o anumită perioadă este marcat de stigmatul
juridic al comiterii unei fapte prevăzute de legea penală.

În viziunea lui Amza, criminalul este acea persoană care a comis o infracțiune cu vinovăție sau
care a participat ca autor, complice sau ca instigator.

Oancea demonstreză că infractorul în sens criminologic, este persoana care a săvîrşit o crimă, o
faptă penală pentru care, persoanei respective i se aplică o pedeapsă.

Contribuţii importante la studierea personalităţii infractorului şi-au adus şi criminologii din

Republica Moldova, ca de exemplu: Constantin Florea, Valeriu Bujor, Gheorghe Gladkii. Astfel, conform lui
Gladkii, personalitatea infractorului poartă în sine cauzele săvîrşirii infracţiunii, fiind veriga principală a
întregului mecanism al comportamentului criminal, iar acele particularităţi ale ei care generează un astfel de
comportament trebuie să formeze obiectul nemijlocit al profilaxiei.

CRIMINAL (fr. – criminal, en. – criminal, ru. – преступник), persoană care manifestă un
comportament criminal. Crima este indisolubil legată de individ, de persoana care o săvîrşeşte. Ea există numai
prin comportamentul individului, ceea ce a făcut ca atenţia cercetătorilor să cadă nu numai asupra actelor de
conduită, ci şi asupra fiinţei celui care le manifestă. Interesul criminologiei pentru criminal se vădeşte sub două
aspecte: (1) a releva acele caracteristici care definesc o persoană drept criminal, deosebind-o de ceilalţi indivizi
şi (2) a stabili factorii externi care influenţează conduita criminalului după urmele lăsate de aceştia pe fiinţa lui.
Căutarea trăsăturilor distinctive ale criminalului au vizat toate laturile fiinţei umane: constituţia fizică, procesele
3
fiziologice, alcătuirea psihicului şi anomaliile lui, particularităţile de caracter etc. Pe de altă parte, cercetătorii
au încercat să pună în relaţie variaţiile funcţionale, anatomo-fiziologice şi psihice, cu influenţele cosmo-telurice
(climat, boli etc.), precum şi specificul comportamental cu trăsăturile socio-demografice. Ipoteza unor trăsături
distinctive care îi deosebeşte pe criminali de restul populaţiei se loveşte implacabil de faptul că majoritatea
persoanelor condamnate pentru săvîrşirea unei infracţiuni (70-80 la sută) nu ajung repetat pe banca acuzaţilor.
În plus, majoritatea covîrşitoare a indivizilor săvîrşesc sporadic acte criminale, de regulă minore, rămase
necunoscute sau fără o reacţie stigmantizantă din partea societăţii. Problema „însuşirilor criminale” se restrînge
astfel numai la cercul persoanelor care manifestă un comportament criminal stabil, a căror pondere este redusă
în totalul persoanelor care au săvîrşit crime. De remarcat totuşi că pînă şi criminalii inveteraţi renunţă, de
regulă, la o vîrstă înaintată (după 50 de ani) la modul de viaţă criminal. Perspectiva „externă” se întinde, în
schimb, asupra tuturor indivizilor care manifestă un comportament criminal, sporadic sau permanent.
Formularea corectă a problemei criminalului presupune delimitarea chestiunii trăsăturilor distinctive de cea a
cauzei imediate a conduitei criminale, care nu se poate regăsi decît în individ, atît timp cît comportamentul
criminal este inseparabil de acesta. Altfel spus, conduita criminală trebuie să fie cercetată atît în raport cu
trăsăturile stabile, cît şi cu cele variabile, dependente de factorii externi, inclusiv fluctuanţi. Considerentele
prezentate denotă că comportamentul criminal nu caracterizează în mod esenţial nici specia umană, căci în caz
contrar ar fi fost imposibilă viaţa socială, nici unii indivizi, pentru că acest comportament le-ar fi fost inerent,
adică prezent de-a lungul întregii vieţi. 1

Personalitatea infractorului nu reprezintă un nou tip sau o nouă varietate de personalitate umană,
ci o personalitate obişnuită, care se particularizează prin unele trăsături comportamentale specifice. Dacă s-ar
admite ideea că personalitatea infractorului constituie un tip aparte de personalitate, ar însemna să se admită
implicit şi ideea caracterului înnăscut şi iremediabil al comportamentului criminal, idee cu care nu putem fi de
acord.2

În sfera dreptului penal, noţiunea de infractor îmbracă denumirea de „persoană”, care, în vizorul
actualei legislaţii penale, poate fi fizică şi juridică
Dreptul penal operează cu noţiunea de subiect al infracţiunii. Acest subiect, în momentul efectuării
urmăririi penale şi cercetării penale se numeşte „învinuit”. În momentul în care acţiunea se pune în mişcare în
justiţie, şi subiectul devine parte în procesul penal, el se numeşte „inculpat”. În sfîrşit, persoana fizică împotriva
căreia a fost pronunţată o hotărîre judecătorească de condamnare, persoana se numeşte „condamnat”.

Termenul de infractor este folosit și în Codul Penal al Republicii Moldova, însă acesta nu este
definit, însă se găsește termenul de „subiect al infracțiunii”- personă care a săvîrșit infracțiunea.

1
Octavian Bejan, Dicționar de criminologie, Chișinău, 2009, pag.25-26.
2
Gheorghe Mateuț, Criminologie, Arad, 1993, pag. 131.
 Personalitatea infractorului nu reprezintă un nou tip al personalităţii umane, dar este o
personalitate obişnuită, care se caracterizează prin unele trăsături specifice. Specificul constă în prezenţa
pericolului social la infractor. În asemenea mod, dacă am exclude pericolul social din comportamentul
infractorului, am avea un om normal.

În raport cu cele expuse anterior, putem spune că prin noţiunea de „personalitate a infractorului”,
înţelegem ansamblul trăsăturilor individuale, bio-psiho-socio-culturale, precum şi totalitatea calităţilor sociale
ale omului care, în corelaţie cu alte condiţii impersonale, determină comiterea unei fapte prevăzute de legea
penală.

Personalitatea infractorului apare acolo şi atunci, unde şi cînd a fost săvîrşită infracţiunea. De
regulă însă, personalitatea infractorului, apare cu mult înainte de săvîrşirea infracţiunii.

Trăsătura principală ca caracterizează personalitatea infractorului este aceea că el a săvîrşit o

crimă. Nu este criminal cel care are numai intenţia de a săvîrşi o crimă.

Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex care include 2 noţiuni:

1. Noţiunea psiho-socială de personalitate;

2. Noţiunea juridico-penală a infractorului;

Din această cauză personalitatea infractorului este definită în diferite moduri în cadrul curentelor,
teoriilor și școlilor criminologice. Pentru a sistematiza modul de definire al conceptului propus este nevoie să
ținem cont de cele trei orientări criminologice:

Orientare biologică;

1. Orientarea psihologică;
2. Orientarea sociologică;

Din punctul de vedere al orientării biologice, personaliatea individului este sinonim cu

„individualitatea fizică și patologică”, adică cu o sumă de stigmate care configurează portretul. Conform
concepţiei bio-tipologice, comportamentul omului depinde de tipul constituţiei anatomice. În anumite condiţii,
tipul constituţiei anatomice contribuie într-o mare măsură la inadaptarea socială.

Printre teoriile bio-tipologice se regăsește şi teoria lui Kretschmer „teoria constituţiei predispozant
delicvenţiale”.Conform lui, principalele tipuri bio-tipologice sunt:

5
 a) Tipul picnic se caracterizează prin statură medie, faţa rotundă, gît scurt şi gros, pîntece rotund şi
care este comunicabil;

b) Tipul atletic se caracterizează prin statură medie, musculatură dezvoltată, uneori puternic fizic,
autoritar;

c) Tipul astenic se caracterizează prin statură înaltă, este slab, cu umeri drepţi, faţa prelungită, burtă
trasă, rezervat, puţin comunicabil;

d) Tipul displastic este asocial, retras şi dificil în relaţiile cu alţi oameni.

Printre coordonatele biologice se evidențiază vârsta și sexul infractorului.

Vârsta este acea trăsătură care indică nivelul dezvoltării bio-psiho-sociale, ea carcterizează gradul
de dezvoltare al aptidunilor fizice:

 Forța fizică;
 Dezvoltarea instincteleor, inclusiv a celor sexuale.

De asemenea, vîrsta caracterizează nivelul dezvoltării psihice, intelectuale, nivelul dezvoltării sociale
(profesia, statul marital, experiența de viață, etc.). Din punct de vedere criminologic vârsta este un element
obiectiv important, care exprimă ansamblul manifestărilor unui individ la un moment dat, maturitatea acţiunilor
acestuia, particularizarea genurilor infracţiunilor în funcţie de vârstă. În mod normal individul parcurge la
anumite vârste diferite etape în pregătirea sa şcolară, socială, familială.3

Criminologia cunoște 5 categorii de vârstă:

1. Persoanele aflate la vârsta copilăriei (până la 12 ani)

2. Persoanele aflate la vârsta adolescenţei care cuprinde: Preadolescenţa (12-15ani); Adolescenţa

propriu zisă (11-18 ani); Pastadolescenţa (18-22 ani).

3. Persoanele tinere, categorice în care include persoanele avînd vîrsta cuprinsă între 20-35 ani;

4. Persoanele de vîrstă adultă, ce desemnează indivizii aflată între anii tinereţii ( 35 de ani ) şi
aproximativ 60-65 ani;

5.Persoanele de vîrstă înaintate aflată la vîrsta bătrîneţii sau a senescenţii ori la “ vârsta a treia ”,
incluzînd indivizii în vîrstă de peste 60 – 65 ani.4

3
Horea Oprean. op. p. 101.
4
Gheorghiţă Mateuţ, op. cit ., p. 141
 Conform unei statistici la vârsta copilăriei și adolescenței se evidențiază infracțiunile contra persoanei,
bazate pe aplicarea forței fizice. Pentru vârsta adultă este specifică criminalitatea organizată și cea specială.
Pentru vârsta a III-a ponderea o dețin recidivarea unor fapte comise la vîrsta adultă.

Sexul reprezintă ansamblul trăsăturilor morfologice şi sociale, prin care indivizii se împart în:

 Bărbaţi;

 Femei.

După Quetelet sexul infractorului influenţează disponibilitatea de a comite infracţiuni, bărbaţii venind
mult mai frecvent în conflict cu legea, cît şi tipul de delict, femeile preferînd mai mult infracţiunile contra
proprietăţii.5

Orientarea psihologică ( Psihicul) este dat de ansamblul însuşirilor, stărilor, fenomenelor şi proceselor
de natură subiectivă (senzoriale, intelective, afective, volitive) ale individului, determinate de mecanismele sale
cerebrale şi de interacţiunea acestora cu lumea exterioară.6

În cadrul orientării psihologice se încadrează și teoria personalițății criminale a lui Pinatell, conform
căreia personalitatea criminală are următoarele trăsături de bază:

 Egocentrismul, prin care criminalul se dovedeşte a fi egoist şi foarte individualist.

 Labilitatea, după care criminalul are o construcţie psihică şi morală, schimbătoare.

 Lipsa de afectivitate, prin care criminalul se manifestă lipsit de milă, de căinţă, de simpatie.

 Agresivitatea, unde criminalul are tendinţe spre violenţe şi cruzime.

Prin urmare, Pinatell, susține că personalitatea criminală există cu două condiții:

a) Ea trebuie să întrunească toate trăsăturile indicate anterior;

b) Persoana dată trebuie să prezinte o stare de pericol social.7

În sensul particularităţilor psihologice, ceea ce interesează criminologia sunt cele trei componente ale
personalităţii . Acestea sunt considerate a fi:

a. Temperament,
b. Aptitudini,
c. Caracter.

5
Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun . op. cit., p. 196
6
Gheorghiţă Mateuţ . op. cit ., p. 147
7
Jean Pinatel, Teoria personalității criminale
7
 Reprezintă ca element, partea exteriorizată a vieţii psihice corespunzător fiecărui individ. Denumit în
mod obişnuit firea omului, care se caracterizează prin modul în care individul se adaptează la mediu. Este ştiut
că fiecare are un anumit mod de a acţiona sau a reacţiona în diverse situaţii în care se află. Ori de la mânie la
melancolie de temperament.8

Temperamentul constituie un ansamblu de particularităţi ale psihicului, determinate şi condiţionate de

tipul de activitate nervoasă superioară a individului. Având o provenienţă în mare măsură creditară,
temperamentul reprezintă latura energetică cea mai dinamică a activităţii nervoase şi a comportamentului, fiind
determinat de aşa numită fore a individului, caracterizată printr-un anumit grad de adaptare la mediu, felul în
care individul răspunde sau rezistă la stimulii exteriori, capacitatea de încordare sau concentrare nervoasă,
susceptibilitatea şi impulsivitatea , calmul , stăpânirea de sine etc.9

După Hipocrat din Kos, “părintele medicinii” există următoarele tipuri de temperament.

1.Temperament holeric - manifestat prin excitabilitate, impulsivitate, explozivitate, pierderea uşoară a

controlului, nestăpânit, puternic, reacţii violente, gesturi necugetate specifice orientării behavioriste.

2. Temperament sangvinic – mult mai echilibrat, caracterizat prin mobilitate, vioi, un temperament în
care eul acţionează eficient asupra sinelui

3. Temperament flegmatic – capabil de multă stăpânire, rezistent chiar nepăsător, lent, temperament
unde se simte atât caracterul eului cît şi al supraeului.

4. Temperament melancolic – aparţine tipului sensibil cu trăiri intense în interiorul viaţii psihice, în
opoziţie cu tipul coleric.

Pentru criminologie, temperamentul nu constituie decât o particularitate de formă a personalităţii,

întrucât sub influenţa unor factori externi diferiţi, pe baza aceluiaşi tip de temperament se pot dezvolta caractere
şi aptitudini, chiar comportamente total diferite. Cu toate acestea este necesar să fie studiat, deoarece dacă nu
este frânat sau stimulat de caracter, poate influenţa negativ comportamentul şi poate determina anumite
comportamente deviante.10

Aptitudinile reprezintă totalitatea însușirilor psihice care determină capacitatea omului de a realiza
anumite activități profesionale, ele pot fi înnăscute sau dobândite pe parcursul vieții. Aptitudinile nu au nici o
legătură directă cu temperamentul, vizând în special un anumit talent în exercitarea meseriilor sau profesiilor. 11
Pentru criminologie, aptitudinile prezintă interes, deoarece neluarea în considerare, de exemplu, a lipsei sau a

8
Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p. 148
9
Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p. 149
10
Gheorghiţă Mateuţ . Op. cit., p. 150
11
Horea Oprean, Op. cit., p.109, p.150
slabei dezvoltări a unor aptitudini în cazul alegerii unei profesii sau a autorizării exercitării acestuia poate avea
consecinţe dintre cele mai grave, conducând la comiterea unor fapte de pericol social extrem de dăunătoare. 12

Caracterul este considerat un adevărat nucleu al personalităţii, o categorie sintetică în care se

concentrează întreaga individualitate psihică şi morală a persoanei. După cum trăsăturile caracterului se
manifestă sau nu în exterior, distingem un caracter extrovertit (exteriorizat şi un caracter introvertit
(interiorizat). Din punct de vedere criminologic, cea mai importantă componentă a personalităţii umane rămîne
caracterul, a cărei descifrare şi valorificare poate avea un rol deosebit în prevenirea şi combaterea fenomenului
infracţional , precum şi în tratamentul şi resocializarea tuturor infractorilor. 13

Orientarea sociologică susține ideea că persoana este rezultatul influențelor determinate de factorii
social-culturali. Aici se includ teoriile:

 Teoria Apărării sociale;

 Teoria marxistă.

Aceste teorii se concentrează pe analiza factorilor sociali, în apariţia şi formarea, modelarea

personalităţii umane. De exemplu, teoria marxistă defineşte personalitatea ca o expresie a ansamblului relaţiilor
sociale, individul uman aflîndu-se într-o dependenţă determinată faţă de condiţiile vieţii materiale. Astfel, se
recunoştea influenţa decisivă a factorului economic.

II. TIPOLOGIA ȘI CLASIFICAREA INFRACTORILOR

În situația când personalitatea personalitatea este un rezultat al interacțiunii sociale și
îndeplinește funcțiile care mențin relațiile între indivizi, iar comportamentul ei este derminat de anumiți factori
sociali, politici, psihologici, culturali, economici și psihici, aceasta are o legătură strânsă cu statulul și rolul
individului în societate.

Din acest motiv, majoritatea cercetătorilor şi criminologilor, încă din cele mai vechi timpuri, au
stabilit că indivizii umani pot fi uniţi în anumite clase sau grupuri în funcţie de posedarea unor trăsături comune
de natură biologică sau socială. Aşa a apărut noţiunea de tip, tipuri de criminali sau tipologii criminale. Dar nici
o tipologie clasică sau contemporană nu reuşeşte să întrunească toată varietatea personalităţilor umane, noţiunea
de „tip” fiind un construct mental, care ne facilitează procesul de ordonare al realităţii sociale, servind drept
etaloane a căror cunoaştere ne poate oferi o înţelegere şi o tratare a comportamentului individului studiat.14

12
Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p. 142
13
Gheorghiţă Nistoreanu, Costică Păun. op. cit., p. 20
14
Rusnac S., op. cit., p.175.

9
 Ştiinţa criminologică confruntîndu-se cu aceste probleme a recurs la ştiinţa tipologiei, „care se ocupă
cu clasificările în tipuri şi criteriile după care acestea se fac”15, cu descrierea tipurilor şi metodelor prin care
aceştia pot fi determinaţi. Această ştiinţă preconizează existenţa unor grupe de persoane, a unor categorii de
criminali cu trăsături asemănătoare. Persoanele cu astfel de trăsături alcătuiesc şi aparţin aceluiaşi tip, formînd
un model care le reprezintă. În acest mod, tipul este un concept, o idee, o schemă care reprezintă pe toţi cei care
au asemenea trăsături şi fac parte din acelaşi grup sau categorie.16

Clasificarea infractorilor
Criteriul clasificării variază după concepţia despre geneza criminalităţii. Astfel poate fi utilizat criteriul
antropologic, psihologic, sociologic etc. Printre primele clasificări o enumerăm pe cea a lui Lombroso, 17 care
studiază caracterele fiziologice şi psihice ale criminalilor, arătînd punctele de asemănare şi de deosebire dintre
ele.

Aşa, Lombroso clasifică criminalii în:

1) criminali născuţi;

2) nebuni morali;

3) criminali epileptici (epileptoizi);

4) criminali pasionali;

5) criminali nebuni (la această categorie se mai axează criminalii alcoolici, criminalii isterici şi
criminalii seminebuni sau matoizi);

6) criminali de ocazie;

7) criminali de obicei;

8) criminali latenţi.

După Lombroso, Enrico Ferri a reușit şi a impus teza necesităţii clasificării infractorilor. Numai în
baza criticilor lui Ferri, Lombroso a admis ideea clasificării.

Ferri îi clasifica pe criminali în cinci categorii:

15
Popescu-Neveanu P., Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978, p. 735-736.
16
Oancea I., op. cit., p. 98-99.
17
Pop T., op. cit., p.496.
 1) criminalii nebuni sau alienaţi (autorul susţine că responsabilitatea socială este singurul criteriu care
trebuie să existe pentru toţi criminalii, inclusiv şi pentru alienaţi; criminalii alienaţi se disting de criminalii
născuţi şi nebunii morali, găsind printre primii diferite forme de alienare mintală; aceştia ar fi indivizii atinşi de
mania persecuţiei, certei, cleptomaniei, piromaniei etc., care comit fără motiv crime foarte fioroase, ca sergentul
Bertrand, ce a dezgropat 18 cadavre, cu care şi-a satisfăcut poftele sexuale şi apoi le-a tăiat cu sabia);

2) criminalii născuţi sau instinctivi (sunt sălbatici, brutali, vicleni şi leneşi, care nu fac nici o deosebire
între crimă în general şi o meserie; pentru aceştia pedeapsa nu are efect, ei considerînd închisoarea ca un risc
natural al profesiei lor; în închisoare nu suferă, simţindu-se ca un pictor în atelierul său, gîndindu-se la o nouă
„operă”; au tendinţe ereditare la crimă);

3) criminalii de obicei (se recrutează din indivizi, care comit în copilărie primul delict, aproape în
exclusivitate contra proprietăţii şi pe care închisoarea îi corupe moral şi fizic, producîndu-le obiceiul cronic de a
repeta crima; la formarea criminalilor de obicei contribuie şi societatea, care nu le întinde o mînă de ajutor, ca
să-i ajute la regăsirea locului în societate, ci, abandonîndu-i, le aplică măsuri poliţieneşti şi judiciare aspre);

4) criminalii din pasiune (sunt rari şi comit aproape totdeauna crime contra persoanelor; sunt de un
temperament sanguin, de o sensibilitate exagerată, comiţînd crime mai ales în tinereţe; mînia, onoarea lezată
sunt cele mai frecvente mobile ale crimelor lor; comit crima nu cu premeditate, ci pe faţă şi în accesul pasiunii);

5) criminalii de ocazie (se deosebesc de criminalii născuţi prin aceea că la ultimii impulsurile
exterioare nu au o forţă determinantă; criminalii de ocazie la determinarea crimei sunt influenţaţi de ocazie,
întîmplare, care dezvoltă tendinţele criminale).18

G. Tard susţine şi el că criminalii trebuie clasificaţi, însă după criteriul sociologic. Astfel, distinge:

1) criminali urbani;
2) criminali rurali;
3) criminali asasini;
4) criminali violenţi.19
În psihologia şi criminologia modernă, tipologia personalităţii infracţionale ţine cont de un
cerc mai larg de criterii. Prima divizare ţine de:

1) gradul de conştientizare şi dirijare psihică a comportamentului, unde se disting infractorii normali

şi infractorii anormali.

18
Pop.T., op. cit., p.497-501.
19
Pop T., op. cit., p.501-506.

11
 Infractorii normali nu sunt afectaţi de patologii psihice, crima fiind conştientizată. Astfel, fiind
conştienţi de caracterul antisocial al comportamentului lor, aceşti infractori au la bază motive egoiste, de regulă
cupidante, comiţînd furturi, delapidări, infracţiuni economice, etc.

Infractorii anormali posedă dereglări psihice de diversă natură, patologii care nu le permit o
conştientizare deplină şi adecvată a acţiunilor, comportamentelor.

2) A doua divizare se face în funcţie de tendinţa de repetare a infracţiunilor, unde distingem infractori
recidivişti şi infractori nerecidivişti.

Infractorii nerecidivişti mai pot fi numiţi şi infractori primari, care nu repetă comportamentul criminal.

3) A treia divizare se face în funcţie de gradul de pregătire infracţională. Aici evidenţiem două tipuri:

a) infractori ocazionali sau situaţionali;

b) infractori de carieră.

Infractorii ocazionali sau situaţionali sunt indivizii care au comis infracţiuni în virtutea unor
circumstanţe deosebite (de ordin material, afectiv, etc). Pentru ei crima este un fenomen contradictoriu modului
obişnuit de comportament. Unii autori20 evidenţiază şi cîteva subtipuri ale infractorilor ocazionali (situaţionali):

a) persoanele cu anumite patologii psihice, care în situaţii extremale anihilează posibilitatea de

autodirijare a comportamentului;

b) persoanele cu o autoevaluare neadecvată a posibilităţilor proprii, mai frecvent sporită;

c) persoanele ce au comis crime sub impactul unor stări psihice, în urma acţiunilor altor persoane;

d) persoanele dezadaptate social.

Infractorii de carieră sunt orientaţi spre un mod de viaţă antisocial, crima devenind o meserie, un
mod de viaţă. Printre trăsăturile lor definitorii se înscriu:

a) crima este principalul mijloc de asigurare materială;

b) recurgerea la violenţa fizică are loc doar în situaţii extremale;

c) sunt conştienţi de perspectiva privării de libertate;

d) în detenţie continuă să-şi perfecţioneze deprinderile criminale etc.

20
Rusnac S., op. cit., p.177-178.
 În criminologia română, una dintre cele mai interesante încercări de elaborare a tipologiei infractorilor
îi aparţine criminologului Ion Oancea,21 care a unit formele de tipologie propuse de E. Seelig şi J. Pinatel,
definind următoarele tipuri de criminali:

1) criminalul agresiv (violent);

2) criminalul achizitiv;

3) criminalul caracterial;

4) criminalul lipsit de frîne sexuale;

5) criminalul profesional;

6) criminalul ocazional;

7) criminalul debil mintal;

8) criminalul recidivist;

9) criminalul ideologic (politic);

10) criminalul alienat.

În spectrul tipologiilor infracţionale se înscriu şi clasificările, efectuate în legislaţiile penale naţionale.

Aşa, conform Codului Penal al Republicii Moldova distingem:

1) infractori periculoşi, care au comis infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave,22
săvîrşite cu intenţie şi fiind conştienţi de caracterul pejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii, precum şi de urmările
ei prejudiciabile.23

2) infractori ocazionali, care au comis o infracţiune din imprudenţă, îşi dădeau seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, dar considerau în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate.24

3) Infractori responsabili, adică persoanele care au capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al

faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile.25

21
Oancea I., op.cit., p.99-100.
22
CP al RM, art.16.
23
CP al RM, art.17.
24
CP al RM, art.18.
25
CP al RM, art.22.

13
 4) Infractori iresponsabili sunt persoanele care nu puteau să-şi dea seama de acţiunile ori inacţiunile
lor şi nu puteau să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei
stări patologice.26

III. CONCLUZII
În concluzie, pot menționa cu certitudine că criminalitatea nu este numai un fenomen social cu
profunde rădăcini în istorie şi evoluţia umanităţii; ea este şi un fenomen individual, ce cuprinde faptele
indivizilor, care cu vinovăţie săvârşesc acţiuni ori inacţiuni, ce prezintă pericol social, fapte interzise de legea
penală. Importanţa deosebită pe care o are, pentru criminologie studierea personalităţii infractorului abordarea
şi studierea acesteia din toate unghiurile de vedere posibile, constituie una din particularităţile de bază ale
acestei discipline, fapt care rezultă, printre altele, din următoarele:

a) Pentru a cunoaşte cauzele, condiţiile şi particularităţile fiecărei infracţiuni concrete şi pornind de la

aceasta – prin abstractizări şi generalizări – cauzele, condiţiile şi particularităţile fenomenului infracţional în
ansamblu, ca fenomen distinct de suma aritmetică a infracţiunilor pe care le include, este absolut necesar să se
cunoască, sub toate aspectele sale “agentul” (individul uman) care o provoacă în mod direct.

Studierea personalităţii infractorului, care include întregul complex de factori ce au contribuie la

formarea personalităţii individului în cauză, permite să se facă unele distincţii nu numai între individul
neinfractor şi cel infractor, ci şi în diferite categorii de infractori.

b) Cunoaşterea cauzelor şi condiţiilor infracţiunii concrete, ca şi a infracţionalităţiii în ansamblu, şi

deci, cunoaşterea personalităţii infractorului este absolut indispensabilă, pentru a putea alege căile şi mijloacele
cele mai potrivite de prevenire şi combatere a acestui fenomen. Acţiunea socială împotriva criminalităţii, se
desfăşoară printr-o foarte largă gamă de mijloace de ordin economico–social, cultural, educativ, politico–
ideologic, organizatorico–administrativ, juridico-penal, medical etc. – este şi va rămâne întotdeauna şi o acţiune
asupra omului, în general, asupra personalităţii infractorului.

Astfel, reieşind din cele relatate în prezenta teză, cred că personalitatea infractorului, este fondul pe
care trebuie să se încrucişeze, în cadrul duelului judiciar, funcţiile acuzării şi apărării pentru că, în ultimă
analiză, pedeapsa este impusă infractorului, iar efectele sale sunt condiţionate de această personalitate.
Elementele pozitive ale personalităţii vor putea determina stabilirea unei pedeapse mai blânde, pe când cele
negative vor trebui înfrânte printr-o pedeapsă mai aspră.

26
CP al RM, art.23.
 IV. Bibliografie

1. Gheorhe Mateuţ, “Criminologie”, Arad, 1993

2. Horea Oprean, Criminologie, Editura Serno- Sat, Arad, 1996
3. Ioan Oancea, Probleme de criminologie, Bucureşti, All Educaţional S.A. 1999
4. www.scribd.com
5. www.dreptmd.wordpress.com
6. Octavian Bejan, Dicționar de criminologie, Chișinău, 2009.
7. Codul Penal al Republicii Moldova
8. Jean Pinatel, Teoria personalității criminale
9. Popescu-Neveanu P., Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti

15