MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE POLIŢIE

MASTER: ȘTIINȚE PENALE

LUCRARE DE DISERTAŢIE

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC
Conf. Univ. Dr.
MAGUREANU ALEXANDRU

MASTERAND
FICIUC DENIS-SEBASTIAN

BUCUREŞTI
-2020-
 MINISTERUL AFACERILOR INTERNE
ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”
FACULTATEA DE POLIŢIE
MASTER: ȘTIINȚE PENALE

TITLUL LUCRĂRII:

PERSONALITATEA CRIMINALĂ ȘI MEDIUL SOCIAL

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC
Conf. Univ. Dr.
MAGUREANU ALEXANDRU

MASTERAND
FICIUC DENIS-SEBASTIAN

BUCUREŞTI
-2020-
CUPRINS

INTRODUCERE:…………………………………………………………….1

CAPITOLUL I: PERSONALITATEA CRIMINALĂ DIN PERSPECTIVĂ

CRIMINOLOGICĂ

1.1 Noțiunea și asamblul trăsăturilor personailității infractorului………..3

1.2 Elemente specifice ale personalităţii criminalului şi cauzele crimei..5
1.3 Personalitatea infractorului obiect de studiu al
criminologiei……………………………………………………….9

CAPITOLUL II: FORMAREA PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI

2.1 Formarea personalităţii infractorului - aspecte psihologice………...11

2.2 Determinarea profilului de personalitate a infractorului…………….17
2.3 Formarea personalităţii ca premisă a comportamentului infracţional..20

CAPITOLUL III: CLASIFICĂRI ALE INFRACTORILOR

3.1 Tipologiile infractorilor……………..………...29

3.2 Particularități psihologice ale diferitelor categorii de infractori …………….34

CONCLUZII……………………………………………………………………40

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………….42
INTRODUCERE

Tema.Importanța studierii personalității cirminale rezidă din importanța

rezolvării problemei infracționalității. Acest adevăr nu are doar o legitimitate
teoretică, ci reprezintă cheia către un proces de reeducare și reintegrare socială a
infractorului. Această problematică cunoaște un interes deosebit în cercetările
teoretice din numeroare domenii științifice și practice, aspect ce ne oferă o
literaturp vastă de specialitate pentru a înțelege în profunzime comportamentul
antisocial al infractorului
În esență se urmărește reintegrarea individului în societate ca element util,
fiind vitală ideea după care nu ne preocupă răufăcătorul, ci omul. Personalitatea
acestuia este supusă transformării, fiind important de fructificat momentul în care
ei sunt in faza de formare, etapă în care sunt mult mai receptivi și sensibili la
mediul social, pentru a putea spori șansele lor de a se reintegra în societate. Prin
urmare ideea principală constă în faptul că ar trebui să ne preocupe mai mult ceea
ce va deveni infractorul decât ceea ce el a făcut deja.
Activitatea de cunoaștere a personalității infractorului, poate ajuta atât la
remodelarea individului în funcție de propriile aptitudini, cât și la organizarea unui
mediu apt să răspundă la nevoile de adaptare a infractorului la munca și viața
socială reală. Aceste aspecte trebuie să fie în concordanță cu procesul de
modernizare ce are loc în viața reală.
Așadar, nu vom putea crea un sistem eficient de reeducare până nu vom
cunoaște personalitatea infractorului. Mecanismele necesare pentru o organizarea
judicioasă și eficientă a acțiunilor educative își au izvorul tocmai din astfel de
studii.
SCOPUL CERCETĂRII. Scopul cercetării constă în determinarea bazelor
teoretice, metodologice și juridice ale personalității infractorilor din perspectiva
dreptului penal și al criminologiei. În acest sens au fost stabilite următoarele
sarcini:
 Determinarea și concretizarea noțiunii, obiectului și a principiilor de
formare a personalității răufăcătorilor
 Clasificarea tipologiilor de personalități criminale
 Urmărirea comportamentului infracțional în momentul realizării unei
infracțiuni
1
 Suportul metodologic. Baza metodologică este alcătuită din tezele
fundamentate ale filozofiei, teoriei generale a statului și dreptului, criminologiei,
dreptului penal și al dreptului procesual-penal, psihologiei și sociologiei precum și
a altor discipline care au studiat tema cercetată. În acest sens au fost folosite lucrări
ale persoanelor care s-au preocupat de problematica personalității răufăcătorilor,
printre care îi amintim pe următorii: Lev Frank, Iancu Tănăsescu, Butoi Tudorel,
Vasimea Minskaia, Costică Bulai, Bruno Holist, etc.

2
CAPITOLUL I PERSONALITATEA CRIMINALĂ DIN
PERSPECTIVĂ CRIMINOLOGICĂ

1.1 Noțiunea și asamblul trăsăturilor personalității infractorului

Personalitatea umană ca o regulă general valabilă este determinant în toate

relațiile și activitățile sociale, inclusiv pentru cele care implică și determină
delincvența juvenilă.
Ideealui H. Wallon, potrivit căreia: “copilul crește nu conform cu ceea ce
este el în fiecare moment, ci conform tipului pe care trebuie să-l realizeze ca
adult”1 ne indică faptul că vârsta la care se comit infracțiuni nu reprezintă altceva
decât un reper al unui stadiu de evoluție al oricărui individ spre starea de adult,a
unei viitoare conduite pe care urmează să o adopte în societate.
Putem concluziona prin cele expuse că infractorul se încadrează într-o
schemă de evoluție, fără a ignora particularitățile ce reies din propria conduită. Cu
alte cuvinte, individul parcurge propriul traseu în scopul formării lui ca individ în
societate.
Savantul român. C.I. Parhon, încă în urmă cu mai bine de 70 de ani -
încadrându-se în exigenţele secolului XX impuse oamenilor de ştiinţă, cu privire la
studiul personalităţii - pleda pentru un studiu amănunţit biologic, psihologic şi
social al fiecărei persoană vizând un dublu scop : acela al cercetării ştiinţifice pure
şi acela al terapeuticii şi profilaxiei criminale.
Pe de altă parte ar fi justificat ca particularităţile personalităţii infractorului
(legate de vârstă, nivel de dezvoltare fizică şi psihică, etc.) hotărâtoare în ce
priveşte diferenţierea responsabilităţii penale şi a individualizării legale şi judiciare
a sancţiunilor de drept penal, să fie avute în vedere, cel puţin în aceeaşi măsură şi
atunci când se organizează şi desfăşoară procesul de modelare a infractorului.

Un sistem optim de înțelegere a personalității infractorului ar trebui să se

bazeze pe un proces neîntrerupt de analiză în toate fazele prin care acesta trece, atât
înainte de săvârșirea faptei, cât și după.
1. H. Wallon, „De la act la gândire”, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p.137

3
 Acest aspect este susținut și de către un autor român, potrivit căruia
„Procesul cunoaşterii este unic şi unitar, chiar dacă se desfăşoară în trepte, faze,
etape. El nu poate fi segmentat; dacă prin ştiinţific înţelegem tot ceea ce este
veridic, atunci atributul ştiinţific nu poate fi rezervat numai unui tip, unei porţiuni a
procesului cunoaşterii”.
În evaluarea fenomenului infracţional este necesar ca un infractor, atât ca
subiect al infracţiunii, cât şi ca obiect şi subiect al cunoaşterii şi reeducării sale, să
fie raportat deopotrivă la normele şi modelul de personalitate promovate de
societate, cât şi la posibilităţile reale ale acestuia de realizare a personalităţii.
Asupra modelului de personalitate corespunzător fiecărei tip de societate s-
au făcut în decursul timpului numeroase şi interesante reflecţii, atât în sfera
cercetărilor psihologice2; domeniu în care conceptul a fost şi este cel mai mult
utilizat, cât şi în sfera altor ştiinţe care au ca obiect de cercetare omul 3. Aproape că
nu există lucrare de psihologie în care să nu găsim contabilizate definiţiile pe care
le-a primit conceptul în decursul timpului şi trăsăturile „identificate” de unul sau
altul dintre cercetători4.

2.Tudor Vianu, Transformarea ideii de om, în Opera, vol.9, Editura Minerva, 1980, p.333-334
3.Vezi Ana Tucikov-Bogdan, Psihologie generală şi psihologie socială, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1973, p.187.
4.Vezi Lucian Goldman, Kierkegaard Vivant, NRF, Gallimard, 1966, p.275.

4
1.2. Elemente specifice ale personalităţii criminalului şi cauzele crimei

Personalitatea este o unitate stabilă și personalizată a ansamblului

conduitelor, care are 3 funcții psihologice: controlul, identificarea, investigaţia. Ea
se referă la “organizarea interioară, sintetică, unitară și totodată individualizată a
însușirilor psihofizice, a structurilor cognitive și atitudinale, a capacităților
individului care îi determină o adaptare specifică la mediu” 5. Personalitatea se
dezvoltă în procesul socializării individului, formându-se în contextul relațiilor
sociale și cuprinde elemente de temperament, aptitudini și caracter. Trăsăturile de
personalitate sunt relativ stabile, constante, și au un grad de generalitate.
Concepţia asupra personalităţii criminale implică practici de expertiză pentru
a estima potenţialitatea antisocială a indivizilor, și are scopuri diagnostice şi
terapeutice.
Știința criminologiei definește conceptul de criminal astfel: “… este
persoana care a săvârșit o crimă, o faptă penală prevăzută de legea penală, pentru
care persoanei respective i se aplică o pedeapsă” 6. Psihologia criminalului este una
dintre aspectele de bază ale criminologiei. În acest sens de referință sunt cercetările
criminologului francez Jean Pinatel. El susține că personalitatea criminală există
ținând seama de 2 condiții: în primul rând criminalul trebuie să întrunească un set
de trăsături specifice; iar în al doilea rând persoana trebuie să prezinte “ o stare de
pericol social, o stare periculoasă”7 (ibidem).
Starea de pericol sau temebilitatea (termen folosit în criminologie pentru a
caracteriza capacitatea criminală a subiectului cu risc ridicat de periculozitate) are
două componente: gradul sentimentului de amenințare pe care îl inspiră criminalul
persoanelor din jur, altfel spus, prezența capacității criminale; și incapacitatea de
adaptare socială. Starea de pericol poate avea un caracter permanent- care se
traduce printr-o stare psihologică stabilă cu caracter antisocial, sau o formă
iminentă- care apare în etapa comiterii crimei propriu-zise.

5. Buș, I. (1997), Psihologie Judiciară, pg. 149

6. Oancea, I. (1994), Probleme de criminologie, Editura All, București, pg. 2
7. Ibidem

5
 Trăsăturile psihologice specifice personalității criminale se diferențiază în
funcție de natura sau de gradul trăsăturilor de personalitate ale necriminalului.
Aceste trăsături sunt de ordin emotiv-active: trebuințe și tendințe, care la
personalitatea criminală sunt excesive, nestăpânite; temperamentale (impulsivitate,
insensibilitate); trăsături psihopatice și neurotice; nivel scăzut al inteligenței și al
cunoștințelor; imaturizare socială, etc.
În lucrarea lui Buș (2005), găsim o însumare a principalelor caracteristici ale
personalității infractorului. Realizăm aici o descriere succintă a lor, astfel:
• Egocentrismul este o trăsătură a persoanei care se caracterizează prin
tendința individului de a raporta totul la propria persoană. Sub raport cognitiv
persoana își face o imagine pozitivă despre sine, rupându-se de realitate. Sub raport
afectiv se înregistrează o dorință puternică de auto-afirmare, iar când acest lucru nu
este posibil apar sentimente de invidie, frustrare, disperare;
• Labilitatea presupune fluctuația emotivității, o voință slabă, incapacitatea
de a-și controla impulsurile, dorințele, incapacitate de a realiza consecințele
faptelor sale- toate aceste caracteristici personale conducând la ușurința comiterii
unei crime;
• Indiferența afectivă este o stare fizico-psihică, legată de egocentrism, care
constă în absența emoțiilor, a sentimentelor ce privesc relațiile sociale (simpatie,
prietenie) și a empatiei. Originile ei pot fi de natură bio-constituțională, educativă
sau de mediu social, în special din funcționarea defectuoasă a structurii familiale;
• Indiferența morală este strâns legată de indiferența afectivă, și se referă la
lipsa de prevedere, lipsa de judecată, capacitatea redusă de a distinge binele de rău;
• Inadaptarea socială este o caracteristică definitorie a personalității
criminale. Teoria inadaptării sociale a criminalilor susține că “orice persoană este
înzestrată prin ereditate cu o serie de dispoziții biopsihice, care, în prezența unor
condiții de mediu normale, conduc la adaptarea socială; sau, în cazul unor factori
psihici deficitari și condiții de mediu slabe, conduc la inadaptarea socială (la
crimă)”8;

8. Oancea, I. (1994), Probleme de criminologie, Editura All, București, pg. 6-8

6
 • Agresivitatea infractorului joacă un rol important în procesul de trecere la
comiterea crimei. Ea este un “comportament violent și destructiv orientat spre
persoane, obiecte sau sine”9. Agresivitatea apare atunci când satisfacerea unor
dorințe, trebuințe este obstrucționată;
• Complexul de inferioritate se referă la un complex de trăiri intense cu un
caracter frustrant, este de ordin raţional corespunzând unor sentimente de
culpabilitate sau de depresie. Evaluarea negativă de sine este făcută în raport cu
idealul eului. Inferioritatea se leagă de un ideal grandios, în orice caz, este vorba de
o dimensiune narcisică a relaţiilor subiectului cu el însuşi, în măsura în care ea
implică identificarea în raport cu altul superior. Acest complex conduce individul
la producerea anumitor comportamente compensatorii, iar în cazul infractorilor
aceste comportamente fiind orientate antisocial.
Stabilirea cauzelor fenomenului criminal este una dintre funcțiile principale
ale științei criminologiei. Cunoașterea acestor cauze are rolul de a anticipa o
anumită acțiune, pe baza relației cauzale-dacă o cauză este cunoscută, prevederea
efectului este posibilă. Cunoașterea, analizarea și explicarea cauzelor
comportamentului criminal este îndeosebi benefică în prevenția infracțiunilor.
Factorii psihologici, alături de cei biologici și sociali, au o mare importanță
în explicarea cauzelor comportamentului criminal. Factorii psihologici implicați în
etiologia crimei se clasifică în 3 categorii: factori motivaționali (trebuințe, dorințe);
factori cognitivi (percepție, intelect, imaginație) și factori conativi, de mișcare.
Factorii motivaționali includ instinctele-surse biologice de acțiune;
trebuințele, tendințele- care sunt mobilurile acțiunilor umane. Mobilurile/motivele
sunt de mai multe feluri: primare, sunt bazale pentru buna funcționare a
organismului. Printre acestea se numără trebuința auto-conservării (foamea, setea,
somnul); trebuința sexuală; trebuința combativă- care se manifestă în situații de
pericol, când apar piedici în satisfacerea altor trebuințe; tendința parentală care
constă în îngrijirea și apărarea propriului copil chiar și cu riscul de a comite o
infracțiune; trebuința de auto-afirmare.
A doua categorie de motive sunt cele derivate, alcătuite din emoții
complexe, interese, caracter, atitudini. Ele se dezvoltă din motivele primare,
devenind structuri psihice complexe.
9. Buș, I. (2005), Psihologie și infracționalitate: Fundamente teoretice, Volumul I, - pg. 81

7
 Caracterul este una dintre trăsăturile de bază ale omului, fiind o organizare și
ierarhizare a tendințelor, emoțiilor și sentimentelor realizată sub influența mediului
social și cel educațional. Caracterul persoanei este reprezentat de influența
dominantă a unei tendințe, emoții, a unui anumit sentiment asupra personalității
sale.
Inteligența, reprezentată prin capacitatea de judecată este un factor important
în etiologia crimei, fiind implicată în toate activitățile indivizilor: procesul de
muncă, adaptare socială, comportament. Este cunoscut că făptașul unei crime este
lipsit de capacitatea de a conștientiza consecințele unei infracțiuni, de a se gândi la
potențiala pedeapsă ca urmare a faptelor sale.
Temperamentul este o structură psihică de origine ereditară care se referă la
forma psihică de desfășurare a acțiunilor. Astfel, o persoană poate acționa într-un
mod impulsiv, energic sau, din contră, poate fi stăpânit, calculat, controlat, lent.
Rapiditatea și încetineala se referă la modul obișnuit de mișcare, de acțiune. Pe
baza unor cercetări s-a constatat că delincvenții au reacții mai încete decât non-
delincvenții.
Impulsivitatea se caracterizează prin reacții spontane, incontrolabile, fără
analizarea consecințelor. Delincvenții sunt în mai mare măsură caracterizați de
această trăsătură. Nivelul redus al stăpânirii de sine, care se referă la incapacitatea
persoanei de a-și inhiba impulsurile, este o altă trăsătură definitorie pentru
populația delincventă.

8
1.3. Personalitatea infractorului obiect de studiu al criminologiei
Personalitatea infractorului, această construcţie abstractă, ne ajută să sesizăm
că răufăcătorii au câteva lucruri în comun, cel mai evident fiind faptul că toţi au
săvârşit infracţiuni şi cei mai mulţi dintre ei se formează fără şcoală şi trăiesc o
viaţă fără să muncească. Este stabilit faptul că criminologia, ca ştiinţă, analizează şi
explică etiologia criminalităţii relevate sau aparente, ocupându-se prioritar de
stabilirea metodelor si mijloacelor prin care se poate realiza o prevenţie reală
contra fenomenului criminal, dar aceasta nu ar avea suportul social şi nici
susţinerea legală dacă societatea nu ar simţi nevoia unor asemenea preocupări.
Pentru stabilirea metodelor şi mijloacelor prin care se poate realiza prevenţia
contra fenomenului criminal, criminologia trebuie deci să stabilească mai întâi care
sunt factorii ce duc la declanşarea comportamentului criminal, pentru a-i putea
înlătura sau controla. În scopul identificării acestor factori, criminologia şi-a lărgit
mereu orizontul de cercetare, apreciindu-se acum că obiectul de studiu al
criminologiei este criminalitatea ca fenomen social, fapta penală comisă,
făptuitorul, victima si reacţia socială împotriva criminalităţii.
Criminalitatea este constituită din ansamblul infracţiunilor care se produc
întro anumită perioadă de timp şi întru-un spaţiu bine determinat. Delincvenţii cei
mai periculoşi sunt aceia care au reuşit să-şi mascheze faptele, iar pe următorul
plan urmează aceia ale căror fapte au fost descoperite, dar a căror identitate nu a
putut fi stabilită(cel puţin modul lor de operare figurează în criminalitatea
aparentă). De asemenea, o altă cauză de decalaj între criminalitatea aparentă şi cea
reală ţine şi de ineficienţa activităţii organelor de poliţie pe de o parte, iar pe de altă
parte, din cauza neglijenţei sau reticenţei victimelor care, dintrun motiv sau altul,
nu sesizează organele abilitate de lege să efectueze cercetări, iar împotriva
denunţătorului există o adevărată prejudecată socială. În efortul de sinteză, pe
care-l presupune demersul nostru, şi mergând pe un teren mai puţin bătătorit în
problema pe care o abordăm am avut în vedere încă de la început să includem în
concept în primul rând ceea ce nu trebuie să lipsească din el pentru a-l face
aplicabil pe multiple planuri apropiindu-l astfel în mod consecvent de domeniile
activităţii practice în procesul elaborării lui.
Prin supunerea conceptului, în atenţia criminologilor în special, se creează
avantajul ca acesta să poată fi completat, dezvoltat ori corectat pe parcurs, în
concordanţă cu evoluţia realităţilor pe care le reflectă, care, după cum ştim, o iau
9
înaintea procesului de cunoaştere atât în timp cât şi în spaţiu. De altfel, existând un
grad normal de variaţie a experienţelor individuale în domeniul cercetat
considerăm că este la fel de normal să existe tot atâtea puncte de vedere atât în
ceea ce priveşte construcţia conceptului cât şi sub raportul incidenţelor sale
practice.Nu este mai puţin adevărat că „de la nici un fel de metode, modele sau
teorii nu se poate pretinde exhaustivitate, adevăr definitiv, mărturie irecuzabilă”10.
Oricum, niciodată eforturile nu pot fi considerate suficiente, atunci când
îţi propui şi te angajezi să elucidezi un asemenea subiect, care se prezintă pe cât de
greu de descifrat pe atât de atractiv şi pasionant fiind vorba de fiinţa umană.
Conceptul pe care l-am examinat, ne introduce în practica a numeroase domenii de
activitate. Vom nota în continuare pe cele mai importante:
 Domeniul criminologiei ca obiect al cercetărilor etiologice şi al acţiunilor
de prevenire dat fiind rolul factorului subiectiv în geneza infracţiunii.
 Domeniul dreptului penal în procesul de individualizare juridică în care
personalitatea infractorului orientează spre cele mai realiste şi mai adecvate
măsuri de constrângere penală.
 Domeniul penologiei ca obiect al studiului sancţiunilor de drept penal, a
eficienţei acestora.
 Domeniul politicii penale al cărui obiectiv fundamental îl reprezintă –cum
se susţine şi în literatura de specialitate – „Organizarea ştiinţifică a
activităţii de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional…..”11
 Un domeniu important îl constituie activitatea de perfecţionare a legislaţiei
penale în sensul optimizării soluţiilor juridice în perspectiva creşterii
eficienţei reeducative şi a posibilităţilor de resocializare şi reintegrare
socială (individualizare legală şi, bineînţeles, prevenire generală).
 Şi în final, dar nu în ultimul rând ca importanţă, avem în vedere domeniul
executării sancţiunilor de drept penal (al reeducării) având ca scop o mai
eficientă pregătire pentru readaptare socială. Ceea ce trebuie să reţinem în
încheiere din cele de mai sus, este îndeosebi ideea că din orice perspectivă
am cerceta delincvenţa ajungem până la urmă la personalitatea infractorului;
toate ne trimit la conştiinţa acestuia ca fapt psihic şi psihosocial.

10. Dumitru Constantin, op.cit. p.37-38

11. Vasile Tonoiu, Dialectică şi relativism, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, 1978, p.120.

10
 CAPITOLUL II FORMAREA PERSONALITĂŢII
INFRACTORULUI
2.1. Formarea personalităţii infractorului

Actele de agresivitate la copii pot fi observate de la cea mai fragedă vârstă.

Pentru început ele iau forma unor crize impulsive de încăpăţânare care deseori nu
pot fi controlate sau prevăzute de părinţi. Cel mai des se manifestă prin, ţipete,
muşcări e.t.c.. Un astfel de comportament din partea copilului este condiţionat de
un oarecare disconfort atât fizic cât şi psihic, de frustrare, de nesatisfacerea
necesităţilor sau dorinţelor sau de o oarecare insatisfacţie. În contextul dat nu
putem numi copilul un răufăcător deoarece acesta nu are intenţia de a face cuiva
rău. Mai apoi,din ce în ce mai des apar conflicte cu colegii sau cunoștințe având la
baza dorinţa de a intra în posesia unor obiecte, cel mai des jucării. La vârsta de 1
an și jumătate, tot mai des copiii folosesc forţa şi îşi soluţionează conflictele cu
ajutorul ei de unde apare și dorinţa copilului de a ataca. Un studiu dus asupra
copiilor de această vârstă poate confirma faptul că majoritatea copiilor cu vârsta
cuprinsă între 1 an și jumătate și 2 ani, sunt foarte posesivi și nu doresc niciodată
să împartă, iar dacă o fac va fi doar prin influența persoanelor mature, tot acest
proces fiind acompaniat de plâns, nemulţumii, proteste.

Acest fenomen de mulţi psihologi este interpretat prin faptul că copiii includ
în cocepţia de „eu” tot ce e al meu (jucăriile, hainele) 12. Odată cu vârsta copilul va
învăţa să-şi controleze emoţiile negative ca şi agresivitatea şi să le expună într-o
formă social acceptată. Manifestările agresivităţii la această vârstă depind mult de
atitudinea păriţilor faţă de acestea. De asemenea trebuie menţionat că la această
vârstă la copil se dezvoltă „instinctul cercetării” şi se lărgeşte sfera contactelor
sociale. Şi în acelaşi timp copilul se înfruntă şi face cunoştinţă cu un număr enorm
de restricţii, interdicţii, obligaţii şi norme sociale. Nedorind copilul nimereşte într-o
situaţie conflictuală între setea sa de cunoştinţe şi restricţiile părinţilor prin „nu se
poate”. Lăsarea nesoluționată a acestui conflict duce la trezirea în copil a unor
instincte agresive.

12. Pop O., Teorii şi modele explicative în domeniul delicvenţei juvenile, Ed. Mirton, Timişoara, 2002

11
 Influenţa mediului înconjurător joacă un rol decisiv în fenomenul
conştientizării de către copil a genului căruia el îi aparţine în procesul formării
comportamentului agresiv. În deosebi este evident că dacă la vârsta de doi ani
exteriorizarea agresivităţii atât lafete cât şi la băieţi se realizează prin metode
asemenătoare,de la vârsta de patru ani frustrarea, eşecurile provoacă la copii reacţii
diferite.. În urma unor cercetări experimentale s-a demonstrat că în primii ani de
viaţă intensitatea şi frecvența actelor agresive la ambele sexe nu diferă, însă odată
cu vârsta acestea cresc la băieţi, iar la fete scad. De asemenea s-a evidențiat faptul
că băieţii ce au crescut împreuna cu tatăl au un comportament mai agresiv decât cei
ce au crescut în familie fără tată.13.
Mai mult decât atât, dacă copilul de la o vârstă fragedă nu va fi învăţat să-şi
controleze impulsurile agresive, atunci în preadolescenţă ele pot fi îndreptate
asupra semenilor săi, iar în adolescenţă să ia forma unui stil de viaţă neadecvat.
Prin urmare s-a constatat că exteriorizarea spontană a unui act de furie, sau
săvârşirea unor acte violente asupra persoanelor la vârsta de 8 ani duce la folosirea
forţei fizice împotriva altor persoane, vagabondaj, fumat sau consumul de
băuturilor alcoolice la 14 ani iar la 20 de ani la conflicte cu părinţii, necesitatea de
afirmare, prin aderarea la grupuri de persoane violente, prin apelarea la unele
mijloace neconformiste precum consumul de droguri.
Agresivitatea şi violenţa în şcoală
Dacă agresivitatea este în esență un comportament provocator sau o suită de
asemenea comportamente, violența este deja manifestarea unor astfel de intenții:
lovire, vătămare etc. Așadar, violența este concretizarea agresivității, stadiul
superior si decisiv al acesteia14.
În ceea ce-i priveste pe elevii noştri, atât agresivitatea, cât şi violența se
manifestă în mai multe feluri. Există o agresivitate vestimentară, prin care mai ales
fetele cautã sã atragă atenția si chiar sã se impunã. Bunul gust în acest caz are o
prezență relativ discretã, el depinzând de o mulțime de factori care mai degrabã
acționeazã divergent. Şi cum nici un regulament nu-l poate impune rãmâne solutia
recursului la uniformã, discutabilã însã şi aceasta.
13. Ana Tucikov-Bogdan, Psihologie generală şi psihologie socială, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1973,
p.187
14. Ortansa Brezeanu, Minorul şi legea penală, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, p.33-36

12
 La vârstele mici, forța fizicã şi manifestarea ei ostentativã sunt percepute ca
dovezi de personalitate, curaj şi independentã, mijloc decisiv de câstigare a stimei
şi admiratiei celor din jur. Uneori, conflictele capãtã amploare, angajând prietenii,
colegii, vecinii şi a cãror participare devine o chestiune de prestigiu şi onoare,
dincolo de pretextul neîntelegerii sau deputinta de a-l justifica. Sunt şi cazuri când
conflictul devine inevitabil. Stabilirea ierarhiei, cine este “cel mai tare” nu se poate
face decât prin înfruntare directã.
Un mare rol în promovarea şi cultivarea agresivitãtii si violentei îl are mass-
media, în special audiovizualul. Aceasta, în ciuda faptului cã nu se poate vorbi
despre o prezentã propriu-zisã a acestuia în şcoalã. Este deprimant sã constați câte
crime, bãtãi, furturi şi violuri sunt difuzate în programele diferitelor televiziuni.
Avertismentele cu “A.P”, 12 sau 16, nu fac decât sã atragã atentia şi sã creascã
audienta, exact pe seama celor astfel avertizati şi deci “protejati”. Emisiuni de
divertisment care promoveazã prostul-gust şi subcultura de cea mai ordinarã spetã,
un umor slinos şi “filozofãri” tembele. Protagonițtii sunt priviți ca adevărate
modele de către tineri.
La vârsta în care copiii încep să meargă la școală au o personalitate în curs
de formare şi de aceea orice experienţă plăcută, dar mai ales neplăcută îşi are
amprenta. Când sunt ironizaţi copii se simt răniţi în orgoliu propriu iar dacă
experienţa se repetă stima şi încrederea faţă de sine scad cu timpul. Alţi copii
reacţionează violent faţă de încercarea de a fi umiliţi devin agresivi şi-şi dezvoltă
atitudini ostile faţă de şcoală şi de societate. Apare primejdia insuccesului şcolar
datorită cercului vicios: umilire descurajare refuz.
Astfel copilul se închide în sine devine timid şi nesigur, nu răspunde prompt.
Eticheta nu întârzie să apară „incapabil”. Datorită tratamentului care i se aplică în
cazul unei asemenea descrieri, copilul tinde să se comporte ca atare şi chiar să
creadă în eticheta primită. Iar scăderea randamentului elevului îl va face pe
profesor să creadă şi mai mult în valabilitatea etichetării, având chiar o satisfacţie
plăcută pentru că a reuşit să descopere un caz. Dar profesorul nu are idee despre
faptul că el este autorul fenomenului creat. În urma insuccesului pe care-l resimte,
elevul este deprimat, se îndepărtează de grup, se izoleazăşi, drept rezultat este
perceput ca inadaptat şi ciudat. Desigur, colegii de clasă fără să simtă care sunt
cauzele reale ale situaţiei vor avea la rândul lor o atitudine de marginalizare faţă de
elevul respectiv. Cuvintele jignitoare adresate de profesor vin în contradicţie cu
nevoia de afecţiune, securitate, stimă şi respect pe care o resimte fiecare copil.

13
Sentimentul de frustrare crează cea mai nefavorabilă atmosferă psihologică, în
timp ce aprecierea pozitivă, lauda şi afecţiunea au un efect opus. La preadolescenţi
datorită labilităţii cunoştinţei de sine, cuvintele jignitoare sunt percepute ca o
desconsideralizare a personalităţii, tinerii se simt răniţi, iar profesorul este
considerat nepoliticos. Atmosfera creată în clasă devine inadecvată pentru o
activitate de creație, pentru colaborare şi comunicare. Cu cât profesorul foloseşte
un număr mai mare de expresii jignitoare, cu atât mai mare este numărul elevilor
ce întâmpină greutăţi de concentrare a atenţiei în timpul predării şi ezită să
răspundă sau, poate chiar mai grav le este frică să fie strigaţi în timpul lecţiei
deoarece riscă să fie jigniţisau umiliţi. Efectul comportamentului profesorului nu
depinde doar de intenţia pe care a avut-o el, cât de ecoul pe care îl are în conştiinţa
elevului. Vocabularul profesorului este un aspect căruia trebuie să i se acorde rolul
cuvenit, deoarece expresiile nepotrivite pot avea un profund efect frustrant în timp
ce o atitudune pozitivă va determina un comportament adecvat, o atmosferă
plăcută de colaborare, o atitudine binevoitoare şi de respect.
Relaţia profesor-elev are uneori o nuanţă dictatorială: profesorul care ştie
totul şi este şi învestit cu autoritate şi putere socială- ordonă elevului care este în
curs de perfecţionare. Prin faptul că elevul nu are dreptul să-şi exprime opiniile şi
dorinţele această relaţie este percepută ca fiind una coercitivă. În perioada
comunismului aceasta era unicul sistem care funcţiona: puterea dicta iar
subordonaţii ascultau. Din nefericire chiar dacă regimul comunist a dispărut mai
funcţionează încă un astfel de sistem educaţional bazat pe relaţii de autoritare.
Desigur autoritatea reprezintă o premiză a unui sistem educativ eficient dar numai
în condiţiile aplicării ei după reguli reciproc acceptate. Singura autoritate
manifestată de profesor ar trebui să fie aceea ce derivă direct din statutusul său
social și din diferenţa de vârstă şi nu din diferenţa de concepţii sau putere.
Autoritatea nu este echivalentul exploatării celor slabi de către cei puternici, nu
înseamnă lipsa comunicării şi afecţiunii, nu înseamnă duritate şi tărie. Din
perspectiva profesorului şi a elevului s-au conturat deja reprezentări pentru ceea
ce numim autoritate: pentru profesori autoritatea este forţa misiunii sale,
demnitatea şi importanţa comandamentului său educaţional: pentru elev autoritatea
reprezintă semnul şi apanajul celor adulţi. Autoritatea extremă este percepută ca
agresiune, şi prin urmare poate înlătura spontanietatea, creativitatea, comuniunea şi
comunicarea. Epitetul „autoritar” este opus „democraticului” care presupune o
modalitate adecvată de mânuire a autorităţii15.
15. Constantin Păunescu, Coordonate metodologice ale recuperării minorului inadaptat, 1984, p.10

14
 Profesorii nesiguri, slab pregătiţi profesional şi psihopedagogic sunt cei care
se agaţă de putere pentru aşi manifesta autoritatea ca pe singura lor armă. Cu
această armă ei încearcă să-i țină la distanţă pe elevi pentru aşi ascunde
slăbiciunele, insuficienţele. Opus acestui tip de profesor este profesorul
democratic, deschis dialogului şi provocărilor intelectuale, dornic să afle mai mute
despre elevi şi, totodată li se confesează acestora: este acel profesor sincer, fără
prejudecăţi, fără complexe şi, în primul rând un foarte bun profesionist. Acest tip
de pedagog care mânuieşte în mod corect autoritatea va avea curajul să
transforme relaţia de pe verticală pe orizontală. Deci autoritatea poate căpăta atât
un sens negativ cât şi unul pozitiv. Profesorul trebuie să îşi manifeste autoritatea în
sens constructiv, să favorizeze crearea unei ambient plăcut de colaborare, să
stimuleze și să-i pună pe elevi în poziţia de a se afirma prin dezbateri. Disfuncţiile
la nivel de clasă vor apărea atunci când profesorul este total lipsit de tact, şi de
aptitudinea de a se impune, când va încerca să facă din insuccesele lui succesele
elevilor şi cănd va reacţiona după steriotipuri şi „reţete”, fără un comportament
adaptativ.
În tabelul de mai jos sunt prezenţi aşa numiţii factori de risc pentru
comportamentul agresiv:
Predispoziţii naturale -probleme de ordin neuro-fiziologic
-probleme de ordin colectiv
-disfuncţii psihice
-aspiraţii socio-culturale
-să fii la rîndul tău victimă
Predicatori timpurii ai -copilul victimă a unor abuzuri
comporamentului violent -comportament de tip violent faţă de
animal
-piromanie
-comportament excentric
-agresivitate de tip verbal
Factori de circumstanţă -eliberarea de închisoare
-reducerea supravegherii copilului sau
a adolescentului
-întreruperea unui tratament
medicamentos
-prezenţa unor potenţiale victime

15
Factori familiali -lipsa unor deprinderi de educaţie
adecvate din partea părinţilor
-coerciţie, bruscarea individului
-disciplina dură (autoritară)
-o supraveghere severă
-reacţii afective reci şi neimplicarea din
partea părinţilor faţă de copii
-evenimente extreme stresante
Factori ai vieţii sociale -influienţe familiale şi culturale
-traficul de droguri
-influenţa grupului, a culturii, a tradiţiei
-prezentarea de către societate a unor
modele prin intermediul mass-media
-structura şcolară inadecvată (orar
supraîncărcat, programă neadecvată la
cerinţele elevilor e.t.c.)
Condiţii favorizante -aglomeraţia
-zgomotul ridicat, poluarea sonoră
-plictiseala
-profesori necalificaţi

Însă din toate aceste cauze merită să fie enumerate căteva din ele ce posibil
au un impact mai puternic asupra psihicului copilului.
Lipsa relațiilor afective şi neimplicarea din partea părinţilor pentru copii.
Rolul afectivităţii parentaleîn modelarea caracterului copilului este imens. Un fond
afectiv nefavorabil duce la evoluţia personalităţii în direcţia neintegrării sociale, a
nerealizării în viaţă şi chiar a unor maladii psihice. Tensiunile acumulate în familie
pot duce la defulări ale elevului în cadrul clasei, iar ţinta acestor defulări poate
deveni profesorul sau colegii de clasă.
Mijloacele de comunicare în masă. Modelele agresive promovate de aceste
mijloace sunt rapid preluate de elevi. Televiziunea, radioul, ziarele din dorinţa de a
prezenta ştiri senzaţionale promovează modele agresive care au repercusiuni
negative asupra manifestărilor comportamentale în special ale adolescenţilor.
Aceste consecinţe negative se manifestează inclusiv în cadrul relaţiei elev-
profesor.
Structura şcolară inadecvată. Aglomerarea orarului zilnic, numărul mare de
materii şcolare, accentul pus de unii profesori pe latura informală a educaţiei,
16
relaţiile controversate ale elevilor. Lipsa de profesionalism a profesorilor
concretizată în selectarea neadecvată a manualelor alternative, naşte indiferenţa,
plictiseala elevului.
Deficienţele de comunicare între profesor și elev pot constitui şi ele cauze
ale agresivităţii. Un profesor incompetent care nu este bine informat, care nu
dispune de capacitatea de a comunica şi exprima informaţiile în mod coerent,
inteligibil şi cu empatie poate provoca o serie de comportamente dintre cele mai
variate. Un profesor obositor care se plimbă permanent prin clasă în timp ce predă
poate agresa psihic elevul la care uneori inconştient se declanșează reacţii agresive.

2.2 Determinarea profilului de personalitate a infractorului

În descrierea ştiinţifică a personalităţii, psihologia apelează la conceptele de

structură şi de proces. Structurile sunt aranjamente, organizări mai mult sau puţin
stabile ale unor părţi în cadrul sistemului; procesele sunt funcţii ce se evidenţiază
prin intermediul părţilor16. Personalitatea ne apare ca un ansamblu de structuri,
structura fiind un ansamblu autoechilibrat şi deci relativ invariant de relaţii.
Schimbările care se produc în cadrul interacţiunii cu condiţiile concrete de mediu
alcătuiesc procesele sau dinamica actuală a personalităţii. Multe dintre structurile
care alcătuiesc sistemul general al personalităţii nu sunt direct observabile sau
măsurabile, ci se relevă prin eforturi teoretice, de abstractizare convenţională,
apărând astfel ca modele ipotetice17.
În viaţa de zi cu zi, tindem să-i etichetăm pe cei din jur în funcţie de tipul de
persoană pe care îl reprezintă fiecare. Există tipul prietenos şi sociabil, tipul
agresiv, tipul liniştit şi timid, tipul activ şi ocupat, şi aşa mai departe. La baza
acestor clasificări se află ideea că fiecare persoană are o anumită personalitate – un
anumit fel de a reacţiona şi de a se comporta. Dacă ştim cu ce fel de persoană avem
de-a face, ne poate fi mai uşor să-i înţelegem comportamentul. De asemenea,
putem să anticipăm reacţiile unei persoane într-o anumită situaţie18.

16. Alexandrescu Ioan, Personalitate şi vocaţie, Ed. Junimea, Iaşi, 1981, pg. 38-41
17. Allport George, Structura şi dezvoltarea personalităţii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, pg.2-5
18. Golu Mihai şi Dicu Aurel, Introducere în psihologie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pg. 7-10

17
 Sigmund Freud a susţinut că personalitatea se compune din trei elemente:
ego, id şi superego. Egoul corespunde cel mai bine cu eul pe care îl cunoaştem.
Prin id el a cuprins instinctele primare, care stau de fapt la baza oricărui
comportament uman. În concepţia lui Freud, rolul superegoului era să controleze
activitatea egoului şi a idului. De exemplu, idul ne va îndemna să ne satisfacem
foamea, egoul ne va spune în acest caz să mâncăm, iar superegoul ne va controla
comportamentul, şi îl supune unui cod moral, astfel încât o persoană normală va
mânca respectând o serie de standarde socialmente acceptate. Dacă o persoană are
un comportament manifestat prin fapte antisociale, societatea are obligaţia morală
şi legală de a aprecia gravitatea faptelor şi de a lua măsuri punitive faţă de aceea
persoană şi preventive pe plan social19.
Elaborarea unui diagnostic cât mai fidel pentru diversele categorii de
delincvenţi cu constituirea unui profil psihocomportamental al infractorilor pentru
evidenţierea cât mai exactă a cauzelor, comportamentul antisocial se constituie ca
factor esenţial pentru implementarea unor programe terapeutice şi de recuperare în
cadrul diverselor instituţii de corecţie20.
Personalitatea infractorului este fondul pe care trebuie să se încrucişeze, în
cadrul duelului judiciar, funcţiile acuzării şi apărării pentru că, în ultimă instanţă,
pedeapsă este impusă infractorului, iar efectele sale sunt condiţionate de această
personalitate. Elementele pozitive ale personalităţii vor putea conduce spre o
pedeapsă mai uşoară, pe când cele negative vor trebui înfrânte printr-o pedeapsă
mai aspră. Există şi situaţii în care pedepsele sunt insuficiente, acestea generând,
de obicei, fenomenul recidivei sau al obişnuinţei infracţionale, cărora societatea nu
le-a găsit remedii adecvate21.
Conceptul de personalitate este esenţial pentru o justiţie ce se fundamentează
pe adevăr, ştiinţă şi dreptate, în care primează ideea de recuperare socială a
infractorului. De aceea justiţia îşi racordează activitatea la serviciile psihologiei
judiciare.

19. Hălăşan Georgeta, Personalitatea umană, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, pg. 17-25
20. Junga Constantin, Despre formarea personalităţii, Ed. Anima, Bucureşti, 1994, pg. 55-63
21. Pavelcu Petru, Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969,
pg. 33-38.

18
 Factorii psihologici nu acţionează direct, nemijlocit şi univoc asupra
individului, ci prin filtrul particularităţilor sale individuale, particularităţi ale căror
rădăcini se află în mică măsură în elementele înnăscute ale personalităţii şi în cea
mai mare măsură în antecedentele sale, în istoria personală. Toate acestea îi
determină un anumit tip de comportament disfuncţional, un anumit mod de a
acţiona şi reacţiona în spaţiul psihologic, în modul de a rezolva situaţiile
conflictuale care apar mereu în acest spaţiu.
Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată, ceea ce îi permite
comiterea unor acţiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial.
Totodată, infractorul apare şi ca un individ cu o insuficientă maturizare
socială, cu deficienţe de integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele
sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care trăieşte. Pe această
bază se încearcă să fie puse în evidenţă atât personalitatea infractorului, cât şi
mecanismele interne (mobiluri, motivaţii, scopuri) care declanşează trecerea la
actul infracţional ca atare.
În lumina celor descrise în conţinutul articolului respectiv, putem să
menţionăm cu certitudine că însăşi determinarea profilului de personalitate al
infractorului de către reprezentanţii organelor de drept asigură succesul intervenţiei
acestor organe, ferindu-i pe reprezentanţii lor de abuzuri şi de greşeli în intervenţie,
mai mult ca atât, asigurându-le reuşita şi succesul în acţiunile lor.
Marele psiholog şi umanist român Mihai Ralea (1896-1964) considera că
obiectivul final al oricărei cercetări a unui domeniu este întotdeauna înţelegerea
omului integral. În timpurile noastre, în diverse mari centre universitare ale lumii,
se constituie institute complexe consacrate studiului omului de către diverşi
specialişti, astfel încât să nu fie prezentată numai o faţetă a fiinţei umane, ci omul
în plenitudinea tuturor însuşirilor şi dependenţelor sale.
Personalitatea este întotdeauna unică şi originală, aceasta întrucât fiecare
porneşte de la o zestre ereditară unică, singulară (cu excepţia gemenilor univitelini
care posedă eredităţi identice) şi mai departe în câmpul existenţei sociale, fiecare
străbate un drum anume, încercând o serie de experienţe variate, intrând în anumite
relaţii, toate având anumite efecte asupra cursului dezvoltării personalităţii. În
realitate fiecare om are un mod propriu şi concret de gândireoameni nu sunt numai
deosebiri, ci şi asemănări. Se înţelege că asemănările nu sunt totale, iar tipurile nu
reprezintă decât o schemă ce permite o grupare prin aproximaţie.

19
 Personalitatea integrează în sine organismul individual, structurile psihice
umane şi, totodată, relaţiile sociale în care omul este prins.
În fine, luând în considerare locul şi rolul instituţiilor de drept în edificarea
unui stat de drept, în promovarea supremaţiei Legii întru asigurarea unei
democraţii constituţionale, cunoaşterea de către reprezentanţii acestor instituţii a
aspectelor ce ţin de determinarea profilului de personalitate al infractorului în cazul
în care în privinţa acestuia urmează să fie pronunţată o sentinţă este de o
importanţă vitală pentru asigurarea unei conduite impecabile din partea acestora, şi
aceasta, datorită faptului că astăzi, mai mult ca oricând, pregătirea profesioniştilor
în diferite domenii, în spiritul atitudinii corecte faţă de cetăţeni şi de valorile
promovate de societatea internaţională în domeniul drepturilor omului reprezintă o
necesitate de primă importanţă.

2.3. Formarea personalităţii ca premisă a comportamentului

infracţional

Cercetarea complexă a fenomenului infracțional, sub toate aspectele sale,

deschide largi perspective explicației stiințifice a mecanismelor și factorilor cu rol
favorizant, permițând o fundamentare realistă a măsurilor generale si speciale
orientate către prevenirea si combaterea manifestărilor antisociale.
Personalitatea infractorului este fondul pe care se intersectează, în cadrul
duelului judiciar, funcțiile acuzării si apărarii pentru ca, in ultima instanță,
pedeapsă este impusă infractorului, iar efectele sale sunt condiționate de aceasta
personalitate. Elementele pozitive ale personalității vor putea conduce spre o
pedeapsă mai usoara, pe cand cele negative vor trebui infrante printr-o pedeapsă
mai aspra. Există și situații in care pedepsele sunt insuficiente, acestea generând,
de obicei, fenomenul recidivei sau al obișnuinței infracționale, cărora societatea nu
le-a găsit remedii propice.

20
 Conceptul de personalitate este esențial pentru o justiție ce se fundamentează
pe adevăr, stiință si dreptate, în care primează ideea de recuperare socială a
infractorului. De aceea justiția iși racordează activitatea la serviciile psihologiei
judiciare.
Factorii externi nu acționează direct, nemijlocit si univoc asupra individului,
ci prin filtrul particularităților sale individuale, particularități ale căror rădăcini se
află în mică măsură în elementele înnăscute ale personalității și în cea mai mare
măsură in antecedentele sale, în istoria personală. Toate acestea îi determină un
anumit tip de comportament disfuncțional, un anumit mod de a acționa si reacționa
in spațiul psihologic, în modul de a rezolva situațiile conflictuale care apar mereu
in acest spațiu.
Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată ceea ce îi permite
comiterea unor acțiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial. Infractorul apare
ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficiențe de integrare
socială, care intră în conflict cu cerințele sistemului valorico-normativ si cultural al
societății în care trăiește. Pe această bază se incearcă sa fie puse in evidență atât
personalitatea infractorului, cât și mecanismele interne care declanșează trecerea la
actul infracțional ca atare22.
Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularităților
psihologice, s-a reușit să se stabilească anumite caracteristici comune care se
regăsesc la majoritatea celor care incalcă în mod frecvent legea.
Inadaptarea socială. Este evident că orice infractor este un inadaptat din
punct de vedere social. Inadaptații, cei greu educabili, de unde se recrutează
întotdeauna devianții, sunt elemente a căror educațoe s-a realizat in condiții
neprielnice si in mod nesatisfăcător. Anamnezele făcute infractorilor arată că, în
majoritatea cazurilor, aceștia provin din familii dezorganizate (părinți decedați,
divorțați, infractori, alcoolici etc.) unde nu există condiții, pricepere sau preocupare
necesară educării copiilor. Acolo unde nivelul socio-cultural al părinților nu este
suficient de ridicat, unde nu se dă atenția cuvenită normelor regimului zilnic, se
pun implicit bazele unei inadaptări sociale. Atitudinile antisociale care rezultă din
influența necorespunzătoare a mediului duc la înrădăcinarea unor deprinderi
negative care, in diferite ocazii nefavorabile pot fi actualizate, conducând la
devianță și apoi la infracțiune. Acțiunea infracțională reprezintă etiologic un
simptom de inadaptare, iar comportamental este o reacție atipică.
22. Banciu D., Control social și sancțiuni sociale, 1992, Ediția Hyperion XXI București, pg. 44-51

21
 Duplicitatea comportamentului. Conştient de caracterul socialmente
distructiv al actului infracţional, infractorul lucrează în taină, observă, plănuieşte şi
execută totul feritde ochii oamenilor, în general şi ai autorităţilor în special.
Reprezentând o dominant puternică a personalităţii, duplicitatea infractorului este a
doua lui natură, care nu se maschează numai în perioada în care comite fapta
infracţională, ci tot timpul.
El joacă rolul omului corect, cinstit, al omului cu preocupări de o altă natură
decât cele ale“specialităţii” infracţionale. Acest “joc” artificial îi denaturează actele
şi faptele cotidiene, făcându-l uşor depistabil pentru un bun observator. Necesitatea
tăinuirii, a “vieţii duble”, îi formează infractorului deprinderi care îl izolează tot
mai mult desocietate, de aspectul normal al vieţii.
Imaturitatea intelectuală. Aceasta constă în incapacitatea infractorului de
aprevedea pe termen lung consecinţele acţiunii sale antisociale. Există ipoteza
căinfractorul este strict limitat la prezent, acordând o mică importanţă viitorului.
Arbuthnot concluzionează faptul că acesta este centrat pe prezent şi nu
discriminează cert delincvenţa de nondelincvenţă23. maturitatea intelectuală nu se
suprapune cu rata scăzută a coeficientului de inteligenţă (Q.I.), ci înseamnă o
capacitate redusă de a stabili un raport raţional între cost-beneficii în proiectarea şi
efectuarea unui act infracţional, trecerea la comitereainfracţiunii efectuându-se în
condiţiile unei prudenţe minime faţă de pragurile detoleranţă a conduitelor în fapt.
Imaturitatea afectivă. Constă în decalajul persistent între procesele cognitive
şiafective, în favoarea celor din urmă. Datorită dezechilibrului psiho-afectiv,
imaturitatea afectivă duce la o rigiditate psihică, la reacţii disproporţionate,
predominând principiulplăcerii în raport cu cel al realităţii.Imaturul afectiv recurge
la comportamente infantile(accese de plâns, crize etc.) pentru obţinerea unor
avantaje imediate, minore şi uneorinesemnificative.Nu are o atitudine consecventă
faţă de problemele reale şi importante,este lipsit de o poziţie critică şi autocritică
autentică, este nerealist, instabil emoţional.Imaturitatea afectivă asociată cu
imaturitatea intelectuală predispune infractorul lamanifestări şi comportamente
antisociale cu urmări deosebit de grave. Datorită experienței negative, a educației
deficitare primite in familie, a deprinderilor și practicilor antisociale insușite,
infractorul este un individ instabil din punct de vedere emotiv-acțional, un element
care in reacțiile sale trădeaza discontinuitate, salturi nemotivate de la o extremă la
alta, inconstanță in reacții față de stimuli.
22. Arbuthnot, J. Gordon, Personality. In H.C. Quay, Wiley series on personality processes. p.139

22
 Aceasta instabilitate este o trasatura esențială a personalității dizarmonic
structurata a infractorului adult sau infractor, o latura unde traumatizarea
personalității se evidentiaza mai bine decat pe planul componentei cognitive.
Instabilitatea emotiva face parte din starile de dereglare a afectivitatii infractorilor
care se caracterizeaza prin: lipsa unei autonomii afective, insuficienta dezvolatre a
autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emotiilor si sentimentelor superioare,
indeosebi a celor morale etc. Toate acestea duc la lipsa unei capacitati de
autoevaluare si de evaluare adecvata, la lipsa de obiectivitate fata de sine si fata de
altii.
Sensibilitatea deosebita. Anumiti excitanti din mediul ambiant exercita
asupra lor o stimulare spre actiune cu mult mai mare ca asupra omului obisnuit,
ceea ce confera un caracter atipic reactiilor acestora. Pe infractor il caracterizeaza
lipsa unui sistem de inhibitii elaborat pe linie sociala, aceasta ducand la canalizarea
trebuintelor si intereselor in directie antisociala. Atingerea intereselor personale,
indiferent de consecinte, duce la mobilizarea excesiva a resurselor fizice si psihice.
Frustrarea. Reprezintă starea celui care este privat de o satisfactie legitima,
care este inselat in sperantele sale. Este un fenomen complex de dezechilibru
afectiv ce apare la nivelul personalității in mod tranzitoriu sau relativ stabil, ca
urmare a obstructionarii satisfacerii unei trebuinte, a deprivarii subiectului de ceva
ce ii apartinea anterior. Frustrarea este, de fapt, experienta afectiva a esecului,
trairea mai mult sau mai putin dramatica a nereusitei. Una si aceeasi situatie poate
fi resimtita ca favorabila de catre o persoana si poate fi traita ca frustranta de catre
alta. Starea de frustrare se manifesta printr-o emotionalitate marita, si in functie de
temperamentul individului, de structura sa afectiv, de formula echilibrului afectiv
(stabilitate -; instabilitate emotionala) se poate ajunge la un comportament deviant,
individul nemaitinand seama de normele si valorile instituite de societate.
Procesul de frustrare implica trei elemente: a) cauza sau situatia frustranta in care
apar obstacole si relatii privative printr-o anumita corelare a conditiilor interne cu
cele externe; b) starea psihica (trairi conflictuale, suferinte cauzate de privatiune
etc.); c) reactiile comportamentale, efectele frustrarii.23 Frustrarea se dezvolta din
conflict, generându-l la randul sau, mai ales atunci cand starea de frustrare este
rezultatul unui act de atribuire nejustificata. Conflictul reprezintă doar o conditie
generala care poate duce la instalarea starii de frustrare.
23. Paul Popescu Neveanu, Dicționar de Psihologie, Editura Albastros, București 1978, pg 53-61

23
 Pentru a se produce frustrarea trebuie sa aiba loc “priza de constiinta
motivationala“ prin care i se atribuie persoanei frustrate o intentie rauvoitoare. La
infractori aceasta apare ca o proiectie a motivarii unor fapte antisociale pe care le-
au savarsit. Imposibilitatea de a pune in acord trebunitele interne cu exigentele
mediului social duce la aparitia unor conflicte emotionale si stari de frustrare.
Reactiile la frustrare sunt variabile, ele depind de natura agentului frustrant
si de personalitatea celui supus acestui agent. In cazul infractorului, frustrarea
apare atunci cand acesta este privat de unele drepturi, recompense, satisfactii etc.
care considera ca i se cuvin sau cand in calea obtinerii acestor drepturi se interpun
unele obstacole. Frustrarea infractorului este resimtita in plan afectiv-cognitiv ca o
stare de criza (o stare critica, de tensiune) care dezorganizeaza, pentru momentul
dat, activitatea instantei corticale de comanda a actiunilor, generând simultan
surescitarea subcorticala.
Frustrarea presupune ingustarea campului de actiune. In cadrul unui grup,
subiectul se confrunta cu intentiile celorlalti. Reactia la aceasta situatie poate fi
activa, deci agresiva, pentru ca subiectul sa-si impuna intentiile sau pasiva, cand
acesta isi reprima actele, pentru a limita agresivitatea celorlalti.
Infractorii reactioneaza diferentiat la situațiile frustrante, de la abtinere
(toleranta la frustrare) si amanare a satisfactiei pana la un comportament agresiv.
Cei puternic frustrati au tendinta sa-si piarda pe moment autocontrolul actionand
haotic, inconstant, atipic, agresiv si violent cu urmari antisociale grave. Trairea
tensiunii afective generate de conflict si de frustrare depinde nu atat de natura si
forta de actiune a factorilor frustranti cat mai ales de gradul maturizarii afective si
morale a infractorului si de semnificatia acordata factorilor conflictuali si frustranti
prin procesul de evaluare si interpretare.
Complexul de inferioritate. Desemneaza o totalitate de trairi si de trasaturi
personale cu un continut afectiv foarte intens, favorizate de situații, evenimente,
relatii umane etc. care au un caracter frustrant. Complexul de inferioritate
reprezintă o structura dinamica inconstienta, inzestrata cu mecanisme de
autoreglare, reprezentand reactia impotriva existentei, la nivelul intregii structuri a
personalității, a unei surse permanente de dezechilibru 24. Din punct de vedere
comportamental, complexul este un altgoritm, o strategie a subiectului cand acesta
nu reuseste sa reduca o tensiune psihica, ci o fixeaza.
24. Idem

24
 Pentru infractor, complexul de inferioritate reprezintă o stare pe care acesta
o resimte ca un sentiment de insuficienta, de incapacitate personala. Uneori
complexul de inferioritate se cristalizeaza in jurul unor caracteristici personale
considerate neplacute, a unor deficiente, infirmitati reale sau imaginare fiind
potentate si de catre dispretul, dezaprobarea tacita sau exprimata a celorlalti.
Complexul de inferioritate incita adesea la comportamente compensatorii, iar in
cazul infractorilor la comportamente de tip inferior orientate antisocial. J.Pinatel
arată ca la majoritatea marilor infractori există un nucleu al personalității ale carui
elemente componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea si indiferenta
afectiva. Alaturi de aceste trasaturi ale nucleului personalității criminale sunt
mentionate si asa-numitele variabile, care se raporteaza la aptitudinile fizice,
aptitudinile intelectuale si tehnice, la trebuintele nutritive si sexuale ale individului.
In timp ce nucleul central de trasaturi este raspunzator de trecerea la actul criminal,
guvernandu-l, variabilele determina directia generala, gradul reusitei si motivatia
conduitei criminale.
Egocentrismul reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la el însuşi;
el şinumai el se află în centrul tuturor lucrurilor şi situaţiilor. Atunci când nu-şi
realizeazăscopurile propuse devine invidios şi susceptibil, dominator şi chiar
despotic. Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorinţe, scopuri,
interese. Este un individincapabil să recunoască superioritatea şi succesele
celorlalţi, se crede permanentpersecutat, consideră că are întotdeauna şi în toate
situaţiile dreptate. Îşi minimalizează defectele şi insuccesele, îşi maximizează
calităţile şi succesele, iar atunci când greşeşte în loc să-şi reconsidere poziţia, atacă
cu virulenţă.
Labilitatea este trăsătura personalităţii care semnifică fluctuaţia
emotivităţii,capriciozitatea şi ca atare o accentuată deschidere spre influenţe.
Individul nu-şi poateinhiba sau domina dorinţele, astfel că acţiunile sale sunt
imprevizibile. Instabilitateaemoţională presupune o insuficientă maturizare
afectivă, infractorul fiind robul influenţelor şi sugestiilor, neputând să-şi inhibe
pornirile şi dorinţele în faţa pericoluluipublic şi a sancţiunii penale.
Agresivitatea reprezintă un comportament violent si destructiv orientat spre
persoane, obiecte sau spre sine. Agresivitatea se refera la toate actiunile voluntare
orientate asupra unei persoane sau asupra unui obiect, actiuni care au drept scop
producerea, intr-o forma directa sau simbolica, a unei pagube, jigniri sau dureri
Agresivitatea rezida in acele forme de comportament ofensiv, consumate pe plan

25
actional sau verbal, care in mod obisnuit constituie o reacție disproportionata la o
opozitie reala sau imaginara25. Desi există si o agresivitate nonviolenta, de cele mai
multe ori agresivitatea presupune atac deliberat, ofensiva directa, cu adresa tintita,
punere in pericol etc. Agresivul nu asteapta ca situatia conflictuala sa apara, ci
cauta sa o provoace, uneori chiar printro actiune de avertisment. El ataca intens si
numai la un pericol iminent fuge. Agresivitatea este un fenomen de convertire
comportamentala spre o actiune automata, neelaborata, persoana decazand din
nivelul autodeterminarii morale .
La infractor agresivitatea apare fie in situații frustrante, fie atunci cand
acesta comite infractiuni prin violenta. Agresivitatea si violenta nu pot fi separate
de alte trasaturi ale personalității infractorului. Astfel agresivitatea este strans
legata nu numai de intoleranta la frustrare, ci si de forta exacerbata a trebuintelor
polarizate in placerea de a domina. Agresivitatea si violenta infractorilor este
declansata usor si datorita lipsei sentimentului de culpabilitate si tendintei de a
considera actele lor drept legitime.
Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: autoagresivitatea si
heteroagresivitatea. Autoagresivitatea consta in indreptarea comportamentului
agresiv spre propria persoana, exprimandu-se prin automutilari, tentative de
sinucidere sau chiar sinucidere. Heteroagresivitatea presupune canalizarea
violentei spre altii, manifestandu-se prin forme multiple, cum ar fi: omuciderea,
talharia, violul, tentativa de omor, vatamarea corporala etc.
J.Pinatel mai distinge doua forme distincte ale agresivitatii: ocazionala si
profesionala. Agresivitatea ocazionala se caracterizeaza prin spontaneitate si
violenta, fiind mai des intalnita in crimele pasionale. Agresivitatea profesionala se
caracterizeaza printr-un comportament violent, durabil, care se releva ca o
constanta a personalității infractorului, acesta manifestandu-se agresiv in mod
deliberat, constient.
Indiferența afectivă este strans legată de egocentrism. Ea se caracterizează
prin lipsa emoțiilor, a sentimentelor si a empatiei, respectiv, incapacitatea
infractorului de a intelege nevoile si durerile celorlalti, prin satisfactia resimtita
fata de problemele altora. Indiferenta afectiva reda in fond starile de inhibare si
dezorganizare emotionala.
25. Bogdan, T. (1983). Date privind psihologia devianţei. În: I. Radu (coord.). Psihologia educaţiei şi dezvoltării.
Bucureşti: Editura Academiei, p.285-292.

26
 Aceasta latura a personalității infractorului se formeaza de la varste
timpurii, fiind una dintre principalele carente ale procesului socializarii, un rol
important detinandu-l in acest plan functionarea defectuoasa a structurii familiale,
precum si stilul educational adoptat in cadrul acestei microstructuri. De obicei,
infractorul nu este constient de propria-i stare de inhibare emotionala, ceea ce
explica atat calmul cat si sangele rece cu care sunt comise o serie de infractiuni de
o violenta extrema. Legatura stransa dintre indiferenta afectiva si egocentrism
consta in faptul ca infractorului ii este strain sentimentul vinovatiei, al
culpabilitatii. Dupa cum spune Pinatel, aceasta este ordinea intrarii in actiune a
trasaturilor din nucleul personalității criminale atunci cand se trece la actul
infractional agresiv. Aceste componente ale personalității criminale se pot intalni si
la celelalte persoane, insa la acestea nu sunt elemente dominante ale personalității,
nu au consistenta si frecventa intalnita la i. Diferenta dintre nei si i rezida in pragul
ial. Astfel, ul format, recidivistul, in opozitie cu neul sau cu ul ocazional, nu
asteapta ivirea unei situații propice, a unei incitatii exterioare, ci provoaca el insusi
ocaziile in care apoi opereaza. Cu cat trasaturile personalității criminale sunt mai
intense, cu atat faciliteaza trecerea la actul infractional.
Infractorul are o personalitate psiho-morala deficienta. Ca urmare a
orientarii axiologice, a sistemului de valori pe care il poseda, infractorul este
incapabil din punct de vedere psihic sa desfasoare o munca sociala sustinuta.
Aceasta incapacitate este dublata de atitudinea negativa fata de munca, fata de cei
ce desfasoara o activitate organizata, productiva. Nu se poate spune insa ca aceasta
atitudine, ca aceasta incapacitate fizica este generata de deficiente ale vointei.
Procesele volitive functioneaza la ei in mod normal, continutul lor se indreapta
spre actiuni conflictuale in raport cu societatea, spre actiuni antisociale. Atitudinea
negativa fata de munca, lipsa unor preocupari sustinute care sa dea un scop mai
consistent vietii, provoaca la ei o stare de continua neliniste, de nemultumire de
sine, o continua stare de irascibilitate. Aceasta neliniste alimenteaza tendinta,
elaborata in cursul vietii lor, spre vagabondaj si aventuri, ceea ce le convine foarte
mult deoarece le favorizeaza activitatea infractionala. Faptul ca in decursul
activitatilor, infractorii isi constituie un stil specific de lucru, poate sugera uneori
saracie de idei sau lipsa imaginatiei creatoare, dar in acelasi timp mai probabil o
specializare superioara, fapt ce contrazice teoria despre inteligenta nativa, specifica
a infractorilor. Analizand modul lor de lucru, ajungem sa recunostem ca este vorba,
in cea mai mare parte a cazurilor, de idei simple, cu mici variatii pe acelasi motiv
fundamental. Cu toate acestea, maiestria lor poate oglindi uneori ingeniozitate,

27
inventivitate, fantezie, precum si o dexteritate deosebita ce se dobandeste pe baza
unui antrenament indelungat.
Traind in conflict cu societatea si actionand mereu impotriva ei, prin
succesele obtinute in activitatea infractionala devin increzuti, orgoliosi,
supraapreciindu-se si ajungand la manifestari de vanitate, adeseori puerile.
Infractorul se simte mereu in continua aparare legitima fata de societatea care
refuza sa ii ofere de buna voie ceea ce capriciul lui de moment pretinde. Elementul
lui vital si in acelasi timp si o trasatura fundamentala a caracterului sau este
minciuna.
Lipsa unui microclimat afectiv, eschivarea de constrangeri social-morale,
lipsa unor valori etice catre care sa tinda, il fac pe infractor indiferent fata de viitor,
ii imprumuta o atitudine de totala nepasare fata de propria-i soarta. Din acest motiv
aparentul curaj de care da dovada, reprezintă de fapt insensibilitate, indiferenta in
urma tensiunii continue, in urma obișnuinței de a fi mereu in pericol. Egoismul
elimina complet orice urma de compasiune, si ca urmare poate duce la acte de
mare cruzime. Se remarca sentimentalismul ieftin al infractorului, care are o forta
mobilizatoare majora, constituind resortul care il impinge spre actiune. Profilul
psihocomportamental al infractorului a fost prezentat la modul general, cuprinzand
acele elemente care se pot desprinde din analiza trasaturilor fundamentale ale unui
numar mare de infractori. Imaginea prezentata este mai degraba una statistica, ea
permite un numar nesfarsit de exceptii, un joc mare de deplasari cauzate fie de
elemente temperamental-caracteriale, fie de exercitarea unei specialitati
infracționale deosebite. Ponderea cu care apar aceste caracteristici difera foarte
mult de la un infractor la altul, in functie si de genul de infractiune pe care il
realizeaza.

28
 CAPITOLUL III CLASIFICĂRI ALE INFRACTORILOR
3.1. Tipologiile infractorilor

În ceea ce privește investigarea personalității infractorului și conturarea unei

tipologii a acestuia, trebuie cunoscute anumite aspecte generale și speciale
(anatomice, fiziologice, psihologice, sociologice, etc.), care implicit influențează sau
determină comiterea infracțiunii.
Ca să identificăm o anumită tipologie a infractorului este foarte dificil,
deoarece infractorii reprezintă o categorie socială mai deosebită, cu o mare diversitate
comportamentală. Fiecare infractor reprezintă un caz particular, care se caracterizează
printr-o serie de trăsături ce nu se regăsesc în toți infractorii.
Numeroasele încercări de clasificare și portretizare a infractorilor au prezentat
întotdeauna importanța atât din punct de vedere teoretic, cât și din punct de vedere
practic. Teoretic, ajută la elaborarea unor modele explicative privind modul de
structurare a personalității infractorilor și la evidențierea unor aspecte privind evoluția
și formarea în timp. Practic, ajută la elaborarea unor programe de recuperare și
reintegrare socială.
Este foarte importantă cunoașterea cât mai exactă a profilului personalității
infractorului, deoarece permite în primul rând organizarea unui program diferit și
individual de reeducare, recuperare și reintegrare socială. În al doilea rând, este de
ajutor organelor judiciare în finalizarea procesului de stabilire a adevărului și de
soluționare a cazurilor.
Infractorul cu tendințe agresive
Infractorul agresiv comite fapte brutale, cu repercursiuni individuale si sociale
deosebite (ex. de infracțiuni: loviri și alte violențe – prev. de art. 193 Cod Penal,
vătămare corporală – prev. de art. 194 Cod Penal, lovituri cauzatoare de moarte prev.
de art 195 Cod Penal, omorul și chiar omorul calificat, fapte prev. de art 188 și 189
din Codul Penal). Acest tip de răufăcător are un temperament prepoderent colercic și
este caracterizat de emoții puternice, incapacitatea de a se controla, agresivitate etc.
Agresivitatea fizică (mai ales la răufăcătorii care sunt solizi) are loc prin
utilizarea unor obiecte contondente, precum: săbii, cuțite, în mediul rural chiar
obiecte de gospodărie precum toporul, furca etc. dar și obiecte dure precum:
bastoane, bucăți de lemn, etc.. În ceea ce privește agresivitatea verbală, aceasta se
29
manifestă prin amenințări, injurii, etc. (acest tip de agresivitate se regăsește cu
predilecție la infractorii cu o constituție astenică).
De cele mai multe ori, acest tip de infractori este asociat cu consumul de
băuturi alcoolice sau de substanțe stupefiante, aspecte ce sporesc gradul agresivitatea
al persoanelor și scad capacitatea de a-și controla emoțiile, favorizând trecerea la
actul infracțional.
Infractorul caracterial
Caracterul vizează suprastructura socio-morală a personalității, calitatea de
ființă socială a omului. Caracterul apare ca nucleu al personalității, intrucât exprimă
profilul psihomoral evaluat dupa consistență și stabilitate. Acesta reprezintă un
subsistem relațional-valoric si de autoreglaj, exprimându-se printr-un ansamblu de
atitudini-valori.26
Infractorul caracterial se evidențiază prin deficiențe ale caracterului, aspect ce
conduce la incapacitatea de organizare și ierarhizare a valorilor sociale.
Caracteristicile unui astfel de individ sunt: mândria, incapacitatea de avea gestiona
emoțiile și sentimentele, supiciune, un comportament evaziv, tendința de a fi
individual și de a domina în relațiile interumane, orgoliu, vanitate, etc.. Aceste
aspecte îl fac să între des în conflicte cu alte persoane, iar paleta de infracțiuni pe care
o comite este următoarea: furt -prev. de art. 228-229 din Codul Penal, înșelăciune –
prev. de art. 244 din Codul Penal, abuz de încredere – prev. de art. 238 din Codul
Penal, distrugere – prev. de art. 253 din Codul Penal, etc.
Infractorul sexual
Acest infractor se caracterizează prin: impulsivitate, brutalitate, violență,
indiferență afectivă, autocontrol scăzut, impuls sexual puternic, devieri ale
instinctului sexual, perversitate, afectarea simțului moral, sadism sau masochism etc.
La acest tip de infractor se produce o regresie comportamentala, evidențiată
prin dezinhibiția unor modalități primare in satisfacerea unor impulsuri imediate.
Persistența impulsurilor sexuale si imposibilitatea depășirii lor, pot determina
comportamente delictuale. Infracțiunile comise sunt cele cu tematică sexuală: viol –
prev. de art. 218 Cod Penal, agresiune sexuală -prev. de art. 219 Cod Penal, etc..27

26.https://biblioteca.regielive.ro/referate/psihologie/personalitatea-infractorului-particularitati-tipologice-
trecerea-la-act-130153.html, accesat pe data de 15.01.2020
27. Idem

30
 La infractorul cu trăsături sadice, satisfacerea impulsului sexual, are loc numai
dacă persoana cu care întreține relații intime suferă fizic, prin acte precum: bătaia,
tortura sau chiar și moral, prin umilire, sfidare. În contrast cu acesta, masochistul este
satisfăcut din punct de vedere sexual doar dacă el este victima unor acte de cruzime,
și chiar dacă un terț face astfel de acte la instigarea lui. Aceste tipuri de infractori nu
au reprezentarea consecințelor faptelor lor, pe care el nu le consideră negative. Actele
sunt în concordanță cu puternicile impulsuri sexuale, la finalul cărora infractorul se
simte “eliberat” organic si psihic.
Infractorul oportunist
Infractorul oportunist comite o infracțiune ca urmare a unor situații speciale. În
acest context, se pune întrebarea ce factori sunt decisivi la acest tip de răufăcător
(factorii externi, respectiv oportunitatea sau factorii interni). Majoritatea
specialiștilor în domeniu consideră că factorii externi predonimă, dar și cei interni au
contribuția lor. O trăsătură evidențiată a acestui tip de infractor este faptul că nu
recidivează.
Infractorul ocazional se caracterizează prin: sugestibilitate, sensibilitate,
impresionabilitate, autocontrol psihocomportamental scăzut, luarea rapida a deciziilor
etc.
In funcție de situație și tipul faptei de natură penală comise, acest tip de
răufăcor se divizează în:
a)infractorul oportunist comun, care cunoaște presiunea unor nevoi urgente
fiind influențat de circumstanțe nefavorabile, aspecte ce conduc la comiterea unor
infracțiuni precum: furtul din societăți comerciale, tulburarea liniștii publice sau chiar
infracțiuni de o complexitate mai ridicată precum înșelăciuni sau falsuri.
b)situația în care infractorul oportunist este dominat de emoții puternice
precum: ură, mânie, emoții pe care nu le poate stăpâni.
c)situația în care infractorul oportunist cunoaște o situație critică, precum
imposibilitatea materiale datorată unei crize financiar sau a unor pierderi pecuniare
(ex: pierderi la jocurile de noroc), context în care poate comite o faptă de natură
penală din sfera celor împotriva patrimoniului.
d)situația în care comite o infracțiune din culpă.

31
 Infractorul de carieră
Infractorul care are ca principal mijloc de procurare a celor necesare traiului
comiterea de fapte de natură penală. O trăsătură evidentă a acestui tip de răufăcător
este refuzul de a se integra în societate și de a presta o activitate care să îi aducă un
venit cu care să se poată întreține. Având în vedere aceste aspecte, este evident faptul
că scopul principal în comiterea unor infracțiuni este obținerea unor foloase
materiale, în cele mai multe situații neutilizând forța fizică sau violența verbală, cu
excepția cazurilor în care aceasta este specialitatea sa.
Acest tip de infractor provine în general din medii sociale defavorizate care nu-
i permit accesul la educație. În acest sens, încă de la o vârstă fragedă copilul se
orientează către obținerea prin calea cea mai ușoară a unor beneficii materiale prin
activități ilicite precum: furturi, cerșetorie etc. Acest aspect este influențat și de
modelele greșite pe care le are în familie. Ulterior, odată cu înaintarea în vârstă,
paleta de infracțiuni se lărgește, iar persoana este foarte greu de reeducat și reintegrat
în societate.
Infractorul de carieră poate fi:
a) pasiv, caracterizat prin: nivel scăzut al capacității intelectuale, cât și al
cunoștințelor dobândite în școală(la care ajunge rar și pe care în general o
abandonează înainte de finalizarea ciclului gimnazial), imposibilitatea rezolvării
problemelor zilnice, influențabil, autocontrol dificil, și incapabil de a fi motivat.
b) activ, aspect ce conferă un caracter organizat activităților pe care le
desfășoară. Acest aspect conduce la sâvărșirea unor infracțiuni mai complexe, în
general în cooperare cu alte persoane, precum: proxenetism, infracțiuni de
criminalitate organizată (trafic de droguri, de arme etc.)
Această categorie de răufucători sunt pregătiți psihic pentru a fi arestați, aspect
ce îi face să fie foarte periculoși, întrucât nu au nimic de pierdut. Consideră privarea
de libertate ca un aspect normal din viața sa, iar în penitenciar are tendința de a se
specializa, de a-și îmbunătăți metodele în urma discuțiilor pe care le are cu alte
persoane cu aceleași preocupări. Acest aspect este considerat un adevărat schimb de
experiență, persoanele vârstnice fiind conderate adevărați profesori. Totodată, își
rezervă anumite sume de bani pentru a putea suporta cheltuielile de judecată și pentru
perioada detenției sau chiar pentru a încerca să repare prejudiciul creat astfel încât să
poată fi exonerat de pedeapsă.

32
 Infractorul recidivist
Infractorul recidivist comite infracțiuni din obișnuință, în repetate rânduri. Se
caracterizează prin faptul că, după ce este anchetat și arestat pentru infracțiunile
comise, după ce este eliberat din penitenciar comite alte infracțiuni. Trăsăturile de
caracter sunt: un nivel de inteligență scăzut, impulsivitate, egoscentrism, scepticism,
indiferență afectivă etc.. În general ei se complac în situația prezentată, considerând
că au fost neîndreptățiți de societate, întrucât nimeni nu le oferă ajutorul, iar totul în
jurul lor are loc întâmplător. Acest mod de a percepe realitatea îi face să aibă
dificultăți de a-și arăta propria personalitate, îi fac să aibă o incertitudine interioară și
să se izoleze de societate.
După prima infracțiune comisă, câștigul obținut acționeaza ca un stimul pentru
situații similare, aspect ce conduce la comiterea unor infracțiuni în mod repetat. La
momentul individualizării pedepsei, se regăsesc în situația de a fi judecați pentru un
concurs de infracțiuni, în conformitate cu prevederile art. 38 din Codul Penal, iar
instanța nu poate face abstracție nici de antecedetele penale, aspecte ce reprezintă o
situație agravantă, conform art. 41 din Codul Penal.
Infractorul debil mintal
Statistica a demonstrat că procentul debililor mintali in populația penală este
ridicat, ceea ce presupune existența unui tip special de infractor si anume infractorul
debil mintal. Infractiunile comise de acesta sunt in funcție de gradul debilității sale
(ușoară, medie, gravă).
Infractorul debil mintal are o gândire infantilă, concretă. Predomină doar
achiziția de cunoștințe, fără a putea prelucra si elabora soluții proprii in diferite
situații. Atenția și memoria funcționează limitat, iar autocontrolul este foarte scăzut
Este credul, sugestibil, instabil emotiv, egocentric, iar empatia lipsește în totalitate.
Conștiința de sine este slab dezvoltată, nu își dă seama de limitele restrânse ale
propriei judecăți. Apreciază realitatea după nivelul său de ințelegere. Îi lipsește
capacitatea de prevedere a consecințelor faptelor sale. La deficiențele mintale se
adaugă și carențele caracteriale, ceea ce îl face si mai mult un inadaptat social.
Insuficiența capacității mintale generează un comportament infracțional cu atât mai
periculos, cu cât deviația sa este mai accentuată. Infractorul debil mintal este lipsit de
posibilitățile de adaptare adecvată, la situațiile nou intervenite în ambianță.28
28. https://www.slideshare.net/exodumuser/42800709-psihologiejudiciara, accesat pe data de 17.01.2020

33
 3.2. Particularități psihologice ale diferitelor categorii de infractori

În continuare prezentăm particularitățile psihologice ale diferitelor categorii de

infractori:
CERȘETORUL acționează de cele mai multe ori prin intermediul rolului jucat
verbal sau prin mimică. El atrage atenția trecătorilor prin utilizarea unor metode
care să impresioneze și să sensibilizeze, știind să-și valorizeze defectele fizice.
Dispune de un grad ridicat de adaptabilitate la multe situații și inteligență
emoțională, fiind abil, subtil, ingenios și speculativ. De cele mai multe ori,
majoritatea cerșetorilor fac apel la principiile creștine, invocând divinitatea.
Cei mai mulți cerșetori își aleg locurile strategic, de cele mai multe ori în zone
cu mulți trecători care se le acorde compasiune. Tipul acesta de infractor profită
fără jenă, fiind un bun cunoscător empiric în sesizarea și exploatarea trăsăturilor
psihologice ale oamenilor.
La nivel național și internațional ei sunt organizați în adevărate ”rețele”, liderii
acestora având un profit consistent. Își cunosc foarte bine ierarhia pe care se
află,iar din banii adunați o parte trebuie să o dea șefului care îi asigură ”protecție”.

HOȚUL corespunde celei mai vechi acțiuni infracționale. El are un spirit de

observație bine dezvoltat, orientare promptă și organizarea imediată a unui plan de
acțiune bazat pe elemente concrete. De cele mai multe ori el imită cum ar trebui să
acționeze și nu are o gândire care să exceleze prin calități deosebite.
Cel mai răspândit exemplu din categoria aceasta este hoțul de buzunare, care
acționează de obicei în locurile aglomerate (magazine, piețe, gări, aerogări,
aeroporturi,stadioane, mijloace de transport in comun, etc.). Hoții din această
categorie, îi observă imediat pe cei neglijenți, distrați, naivi, etc. Hoțul de
buzunare poate fi recunoscut destul de ușor după anumite caracteristici, cum ar fi
îmbrăcămintea, ei fiind tentați să se îmbrace normal fără să atragă suspiciuni.
O altă categorie foarte cunoscută sunt hoții de mașini, care de multe ori sunt
constituiți în rețele naționale și internaționale.
29. Tudorel Butoi și Ioana-Teodora Butoi, Psihilogie Judiciară, 2004, Editura Fundației Române de Mâine, București
pg. 65-69

34
 Traficul cu autoturisme de lux și numai a devenit o afacere deosibit de
profitabilă, obținându-se profituri foarte mari. Furturile de autoturisme, în special
cele de lux, se efectuează la comandă, adică se caută un anumit model sau o
anumită marcă. Hoții dispun de aparatură performantă, atât pentru anihilarea
sistemelor de alarmă cu care sunt prevăzute autoturismele, cât și pentru falsificarea
seriilor de identificare ale acestora. Unele autoturisme după ce sunt furate li se
schimbă imediat, numerele de înmatriculare, seriile de șasiu, culoarea (prin
revopsire), sunt falsificate documentele de proveniență sau se întocmesc altele
false și sunt transportate în alte părți spre vânzare. În alte cazuri sunt dezmembrate
în atelierele lor clandestine și apoi valorificate ca piese de schimb în toată țara.

TÂLHARUL întreaga sa activitate infracțională se caracterizează prin violență.

Ca particularități specifice dobândite, putem identifica o motricitate sporită,
hotărâre și îndrăzneală în timpul operării. Se poate manifesta și violent ajungând
chiar la cruzime in unele cazuri.30

INFRACTORUL INTELECTUAL (escrocul, falsificatorul, șantajistul etc.) în ceea

ce privește profilul lui psihologic, acesta se caracterizează prin perspicacitate,
imaginație, viclenie, ipocrizie, ceeaceîiconferă o inteligență delictuală. Are
capacitatea de a părea simpatic, cinstit, convingător, deosebit de amabil, creează
impresia ca are relații multe, că este influent și altruist. Are un aer de gentleman și
un talent eminamente artistic de a păcăli aproape pe oricine. La acesta forța fizică
este mai puțin importantă, în general fizicul trecepe un plan secundar și joacă un
rol de decor care facilitează în unele cazuri (escrocherii) săvârșirea infracțiunii.
Modul de acțiune al infractorului intellectual este preponderent pe cale verbală, de-
obicei el nu are un nivel de pregătire ridicat, dispune de un debit verbal adaptat
rolului și adecvat scopului urmărit, accesibil victimei. Își allege dintre victimele
potențiale, pe cele mai naive sau predispuse la înșelăciune. Principala armă de atac
a infractorului intelectual este minciuna. Bun cunoscător al psihologiei oamenilor,
el știe să se facăagreabil,folosind un limbajprotocolarșietalând o înfățișareîn
general atrăgătoare. Se îmbracă elegant, acordă o mare atenție ținutei și modului de
prezentare, se manifestă ca foarte bun prieten și camarad de drum sau de petrecere.
30. Ibidem

35
 Escrocul și santajistul se caracterizează în special printr-o elasticitate a gândirii,
prin posibilitatea de a descoperi rapid slăbiciunile victimei și prin găsirea unor
soluții rapide care duc la eschivare și ieșire din încurcătură. Escrocul are, pe lângă
simțul improvizației și o uimitoare vitalitate, putere de convingere, mobilitate,
forțând adesea succesul. Strategiile folosite de infractorul intelectual anihilează
consțiința, logică și mai ales prudența victimei. Relevant este faptul că victim intră
în jocul escrocului și crede afirmațiile acestuia, deoarece acestea corespund
trebuințelor sale launtrice. În acest sens, escrocul descifrează imediat gândurile
victimei și succesul lui depinde de corecta lor interpretare. Aceasta situatație face
ca fiecare din cei doi protagoniști să joace un rol important. Între autor și victima,
funcționează o relație de complicitate, succesul primului nefiind posibil fără
coparticiparea celui de al doilea. Infractorul intelectual speculează credibilitatea,
naivitatea, vulnerabilitatea, ignoranța, dorințelevictimei etc.
De cele mai multe ori, acest tip de infractor cunoaște normele morale, răspunde
emoțional la stimuli, însă are o percepție deformată a sensului real al actului său.
După subiectul sau obiectul acțiunii întâlnim escroci sentimentali, care urmăresc
obținerea unui profit dintr-o relație interumana, iar daca urmăresc un câștig
material aceștia pot comite infracțiuni de genul: inselaciune, fals, trafic de
influență, abuz de încredere etc. Specific pentru escroc este duplicitatea sa
cameleonică, el fiind în stare să-și asume o identitate convingătoare, diferită de cea
reală, prin care reușește să-și păcălească victimele. Identitatea asumată este
adaptată victimei: om de afaceri, persoană aflată în dificultate financiară,
persuasiunea prin minciuna fiind punctul său forte. Pentru a îngreuna identificarea
sa, infractorul intelectual acționează sub identitate falsă, sens în care depune toate
diligențele pentru a intra în posesia actului de identitate sau legitimației altei
persoane, de la care le obține prin furt sau prin diverse promisiuni. De obicei, pe
aceste acte aplică propria sa fotografie și se prezintă sub identitatea respectivă, pe
care periodic o schimbă. Pentru falsificarea actelor și documentelor folosesc
instrumente performante (calculatoare, copiatoare etc.). Escrocii folosesc adesea
legitimații false, atribuindu-și tot felul de calități, de la inspectori în ministere,
organe ale puterii și administrației de stat, la persoane în diferite posturi cheie
(procurori, avocați, ofițeri de poliție etc). Aceștia promit potențialelor victime, că
rezolvă orice: repartizarea sau cumpărarea de locuințe, terenuri de construcție,
obținerea unui serviciu, efectuarea de tratamente în străinătate, etc. O altă categorie
de infractori sunt “bișnițarii sau șmenarii”, care comit înșelăciuni multiple. De
36
asemenea, nu trebuie neglijate ”țigăncile ghicitoare” în: cărți, ghioc, bobi, cafea,
palma etc., vrajitoarele care prin descântece, creează impresia că scot răul din
oameni etc. În general ghicitoarele profită din plin de naivitatea și credibilitatea
victimelor. Având o intuiție remarcabilă, ghicitoarele descoperă foarte rapid
problemele victimelor, dându-le satisfacții, precum: promisiuni de căsătorie,
prosperitate, viață lungă, călătorii, o posibilă răzbunare etc., promițâdu-le
îndeplinirea tuturor dorințelor. De cele mai multe ori, informațiile sunt oferite chiar
de către victime sau sunt culese de către ghicitoare de la alte persoane din anturajul
acestora. O simplă discuție conduce la intuiția statusului social și sentimental al
victimei. Pe măsură ce încep sa ghicească în palmă, în funcție de confirmările sau
infirmările victimelor, ghicitoarele își adaptează și își orientează strategia
prezicerii. Ghicitoarele și vrăjitoarele pretind de la victime sume de bani, bijuterii,
imbrăcăminte etc. Vrăjitoarele care “dezleagă” cununii, pretind pe langă bani chiar
și rochia de mireasa, seturi de lenjerii pentru pat, perne, care să le “servească” la
ritualuri și care nu mai pot fi înapoiate, sub pretextul că necuratul ar tăia astfel
vraja.

ASASINUL cunoscut ca fiind și cel mai nociv infractor. Acesta se

caracterizează prin: irascibilitate, impulsivitate, agresivitate crescută, autocontrol
foarte scăzut al reacțiilor instinctiv-emoționale, intoleranță la frustrare, viclenie,
perversitate, lipsa empatiei, indiferența afectivă, complex de inferioritate etc. Este
dominator, revendicativ, având o capacitate de raționalizare scăzută, instabil și
superficial in relațiile cu ceilalți, ceea ce îl face să se angajeze chiar spontan în
situații conflictuale, reacționând violent. Comiterea infracțiunii devine posibilă
datorită intrării individului într-un mediu care oferă situații conflictuale de la care
el nu știe sau nu poate să se sustragă. După comiterea asasinatului (obținerea unor
avantaje materiale, ură, gelozie, răzbunare, fanatism etc.) și gradul de violență cu
care infractorul savârșește fapta, putem să ne dăm seama dacă avem de-a face sau
nu cu un infractor normal. În cazul asasinilor normali nu este vorba de o plăcere
sadică, ci de o relaxare după o mare tensiune, în urma rezolvării unei situații
conflictuale pe calea asasinatului. 31
De cele mai multe ori situația conflictuală în care se află asasinul este dublată de
implusivitate și agresivitate, de o motricitate crescută, care se exteriorizează prin
violență de ordin fizic.
31. Ibidem

37
 El este insensibil la durerile fizice ale altora și de aceea este lipsit de
compasiune față de ceilalți. Această insensibilitate nu este înnăscută, ci se câștigă
ca urmare a stilului de viață dusă în condiții de vicisitudini fizice și psihice. Este
necesar să se facă o distincție între crimă accidentală, crimă în masă și crimă
teroristă. Dacă distincția în ceea ce privește crima accidentală este evidentă, crima
în masă poate fi definită ca o acțiune în care un număr oarecare de persoane sunt
ucise de un singur criminal, într-un timp relativ scurt și aproximativ în aceeași arie
geografică. În ceea ce privește crima teroristă, asasinatele au loc într-o perioadă de
timp mai lunga, ore sau zile, și au cu predilectie. O asemănare, atât a autorului
crimiei în masă, cât și a autorului crimei teroriste, este relativa lui indiferență față
de preocuparea de a scăpa de consecințele actelor sale, sau față de siguranța
personală. Frecvent, acest tip de ucigaș se sinucide ulterior acțiunii criminale.
CRIMINALUL IN SERIE trebuie sa comită cel putin trei crime, în timp, având
o anumită periodicitate. Cei mai mulți criminali în serie sunt barbați (80%), relativ
tineri ( 30-40 de ani), sunt sadici, au un intelect relativ normal și acționeaza de
obicei singuri. Ei sunt indivizi dinamici, mobili, capabili să parcurgă kilometri
întregi în căutarea victimei potrivite, care să fie vulnerabilă și ușor de controlat.
Victimele criminalilor în serie pot fi femei, copii, homosexuali, vagabonzi,
prostituate etc. În ciuda aparențelor exterioare, criminalul în serie este un individ
nesigur. Acesta dobândește siguranța doar în “zona de confort“, locul în care își
poate controla victima. De multe ori, pentru a rămăne singur cu victima, criminalul
recurge la diferite trucuri. El simte o mare placere în exercitarea puterii și a
controlului asupra victimei. Majoritatea criminalilor în serie au fost privați în
copilărie de afecțiune, fiind supși unor violențe fizice sau sexuale. Cei mai mulți
sunt psihopați, având o personalitate instabilă, violentă. Aceștia ucid pentru a-și
atenua ura, dorința de putere, dominare și răzbunare, fiind marcați și de un puternic
sentiment de inferioritate.
La unii criminali în serie apare ura împotriva femeilor, care de cele mai multe
ori este dublată de tendințele sadice. Într-o oarecare măsură și pentru o perioadă
limitată de timp, ei se “vindecă” ucigând, înjunghiatul și ștrangularea fiind
metodele preferate. Sub influenta alcoolului sau a drogurilor, fanteziile sadice ale
criminalilor în serie se exacerbează.
Pentru a evidenția personalitatea criminalului, se lucrează în principal, pe baza
fotografiilor criminalistice de la locul faptei si a datelor din dosarele medico-
legale. În acest demers, cel care analizează profilul parcurge urmatoarele etape:

38
studierea detaliata a dosarului cauzei, efectuarea examinării victimei (biografic și
medico-legal), stabilirea și evaluarea modului de operare, estimarea mobilului
posibil al crimei și în final elaborarea profilului psihologic al posibilului criminal.
Cel care efectuează profilul nu participă în mod direct la capturearea criminalului,
ci pe baza profilului psihologic întocmit. Prima problema pe care o întâmpină
persoana care se ocupă de profil este, cărei categorii aparține criminalul: “psihopat
-; organizat” sau “psihotic - dezorganizat”. Criminalul “psihopat -organizat” își va
planifica omorul mai în detaliu și nu va lăsa prea multe indicii. La criminalul în
serie “psihotic -; dezorganizat”, locul crimei este întotdeauna în mare dezordine, o
dovada că acționează impulsiv și nu își poate “controla” în totalitate victima.
Adesea, crimele sale sunt spectaculare și deosebit de sângeroase. În mare parte,
criminalul pătrunde prin efracție, folosește ca arma de atac un instrument sau
obiect găsit la locul faptei, pe care o și abandonează imediat.. Mai rar, se întâlnește
și tipul intermediar “organizat-dezorganizat”. A doua problema se referă la modul
de operare, care poate permite evaluarea inteligenței criminalului. Este un concept
dinamic, ce se modifică în funcție de curajul criminalului, de traseul parcurs, de
dorința de a plasa anchetatorii pe alte piste etc. Prin modul de operare se face
legătura între fapte, stabilindu-se numărul omorurilor comise de un criminal. A
treia problema este “semnatura” sau “amprenta” criminalului. Pentru a sfida,
criminalul în serie “pune în scenă” corpurile victimelor sale, depersonalizâdu-le
prin diverse procedee: legare, ștrangulare, acoperire, dezbracare, mutilare,
secționare și plasare în diferite locuri etc. Acestea constituie indicii relevante
asupra disfuncționalității personalitații autorului. În unele cazuri, criminalul
inscripționează pe corpul victimei anumite inițiale sau semne, indicii simbol ale
personalitații sale.
Tehnica de lucru a celui care analizează profilul se bazează pe o profundă
cunoaștere și înțelegere a psihologiei comportamentului uman. Toate acestea
conduc la o recostituire mentală a desfășurării faptelor și de aici, la conturarea
portretului psihologic al criminalului. Acest portret este un rezultat al asocierii de
probe și de intuiții care permite anchetatorilor să trieze diferitele piste și să
elaboreze strategii de capturare. Este lucrul cel mai dificil și cel mai adesea,
esențial în rezolvarea cazului. Pentru că, odată stabilită tipologia asasinului și
mecanismele care îl determină să procedeze la actul ucigaș, se poate stabili atât
cercul banuiților, cât și cel al prezumtivelor victime, putându-se acționa
preventiv.32
32. Ibidem

39
 CONCLUZII
Infractorul, denumit și “acest trist necunoscut al criminologiei
contemporane” de către Marc Le Blanc, (criminolog) şi Marcel Frechette,
(psiholog), are anumite particularităţi ale personalităţii sale, aspecte ce se regăsesc
în comportament, în reacţia pe care o are şi manifestă faţă de situaţiile de viaţă în
care, trăieşte şi se dezvoltă şi în final, în faptele infracţionale săvârşite.
Creea unui sistem de reintegrare al răufăcătorului, presupune întelegerea
trăsăturilor de personalitate astfel încât să poată fi create mecanismele necesare de
comunicare. În acest fel, infractorul poate fi reeducat, iar dacă se ajunge la o
modalitate de conștientizare a acestuia a necesității recâștigării demnității
personale, infractorul poate fi readaptat la muncă și la viața socială.
Altfel spus, e necesară crearea anticipată din partea factorilor instructivi
educativi din sistemul de reeducare a conştiinţei necesităţii unei alte existenţe
socială, pe care infractorul să o dorească, să şi-o construiască cu forţe proprii şi să
şi-o apere.
Iată, deocamdată câteva din particularităţile rezultate în urma unor constatări
empirice, făcute pe baza observaţiei directe în derularea procesului de reeducare
cât şi din analiza unor teste psihologice aplicate pe infractori.
Au o sensibilitate destul de puternică la reacţii din partea societăţii, cu o
susceptibilitate uneori bolnăvicioasă (neîncredere în societate dar mai ales în
forţele proprii) care poate duce la statutul de pe care şi-l însuşesc uneori cu
uşurinţă.În general sunt lipsiţi de instruire prin învăţământ şi de educaţie prin
instruire.
De regulă, infractorul are un handicap şcolar (neşcolarizare, şcolarizare
întreruptă), social (neintegrat, lipsa educaţiei, incapacitatea educativă a familiei,
ieşirea de sub incidenţa educativă a şcolii, anturaj al) şi psihic (întâmpinarea
unorgreutăţi în învăţarea unor cunoştinţe elementare, memorie foarte slabă,
incapabili de efort, de voinţă, atenţie, etc.) În cea mai mare măsură handicapul,
legat de procesele intelectuale, înlesneşte şi grăbeşte intrarea în delincvenţă căci,
aceasta, de regulă, începe cu fuga de la şcoală.
La datele de mai sus s-ar mai putea adăuga şi alte elemente care în proporţii
şi intensităţi diferite şi variabile sunt reflectate de comportamentul delicvent cum
sunt: aspecte de anxietate morbide; hipersusceptibilitate; sensibilitate la stimuli
neplăcuţi; stări confuzionale; resurse sărace de sănătate, intelectuale şi culturale;

40
îndoieli care nu au nici un fundament ; întârzieri în dezvoltarea limbajului
(tulburări de limbaj); vocabular redus ; dificultăţi multiple de comunicare verbală ;
vocabular obscen, vulgar; imaturit
Starea afectivă (infantilism afectiv); anxietate, ambivalenţă afectivă;
tulburări de atenţie; stări de agitaţie; crize afective; memorie vizuală şi
audiovizuală; memorie imediată; impulsivitate; agresivitate; lipsa de toleranţă la
frustrări; încetineala în gândire; baraje ale gândirii sau lapsururi; întâmpinarea
greutăţii în scris şi în citit; lipsa de stăpânire, autocontrol; nivel de aspiraţie scăzut;
neîncredere în sine; îşi trăiesc rolul de elevi fără plăcere.
În final, reeducarea şi reintegrarea socială trebuie să evolueze până acolo
până unde putem vorbi de măsuri care reflectă viaţa autentică, reală, nu numai, un
univers construit şi înzestrat cu aparatură modernă greu de utilizat în condiţiile
materialului uman dat, să înlocuiască cu viaţa autentică măsurile stipulate în
numeroase programe, multe din ele bifate la termenele stabilite pentru îndeplinirea
lor. Se vorbeşte încă mai mult decât timpul şi realitatea ar permite acoperindu-se
uneori cu vorbe ceea ce practic s-ar fi impus.
Un alt scop al cunoașterii personalității criminale este prevenirea
fenomenului infracțional. Politica penală a avut tot timpul ca obiectiv principal
prevenirea criminalității chiar dacă a rămas un concept aparent vag, insuficient
ilustrat în izvoarele dreptului penal.
Astfel, principala metodă de prevenire a criminalității este descurajarea
autorului (făptuitorului) prin pedepsele aplicate. În acest sens, există numeroase
acte legislative ce conțin un ansamblu de măsuri cu caracter social, cultural,
economic, politic, administrativ și juridic, menite limiteze comportamentele
interzise. În acest context, omul, fiind integrat în mecanismele societății, de cele
mai multe ori se gândește la ce are de pierdut în moment în care se vede pus în
poziția de a încălca o normă juridică.
Înțelegerea personalității infractorului și a omului în general, poate ajuta ca
în viitor prevenirea să fie realizată prin modelarea conceptului individului de a
privi viața și mai puțin prin măsurile coercitve ale statului. Conceptul unei societăți
unite, care să aibă ca prim scop bunăstarea fiecărui individ este mai mult un vis
decât o realitate la momentul actual.

41
 Bibilografie:
1. Amza T., Criminologia teoretică, Bucureşti, 2000.
2. Banciu D., Control social și sancțiuni sociale, 1992, Ediția Hyperion XXI
București
3. Bujor V., Bejan O., Ilie S., Casian S., Elemente de criminologie, Chişinău,
1997
4. Buș, I. (1997), Psihologie Judiciară, Editura Presa Universitră Clujeană,
Cluj-Napoca
5. Buș, I. (2005), Psihologie și infracționalitate: Fundamente teoretice,
Volumul I, Editura ASCR, Cluj-Napoca
6. Cioclei V., Criminologie, Bucureşti, 1999.
7. Cioclei V., Mobilul în conduita criminală, Bucureşti, 1999. Dincu A., Bazele
criminologiei, Bucureşti, 1993.
8. Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţii, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1969. Pitariu Haralambie
9. Despre formarea personalităţii, Ed. Anima, Bucureşti, 1994. Pavelcu Petru
10.Introducere în psihologie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972. Hălăşan Georgeta
11.Luminosu D., Popa V. , Criminologie, Timişoara, 1995.
12.Oancea, I. (1994), Probleme de criminologie, Editura All, București
13.Personalitatea umană, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
Junga Constantin
14.Personalitate şi vocaţie, Ed. Junimea, Iaşi, 1981. Allport George
15.Pop O., Alcolismul ca fenomen social, Ed., Mirton, Timişoara, 2002.
16.Pop O., Teorii şi modele explicative în domeniul delicvenţei juvenile, Ed.
Mirton, Timişoara, 2002
17.Popescu-Neveanu Paul, 9. Psihologie, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1990
18.Paul Popescu Neveanu, Dicționar de Psihologie, Editura Albastros,
București 1978
19.Psihologia selecţiei şi formării profesionale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983.
20.Structura şi dezvoltarea personalităţii, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1981. Colectiv
21.Teorie şi tactică poliţienească, Ed. Ministerului Administraţiei şi Internelor,
Bucureşti, 2002. Golu Mihai şi Dicu Aurel
22.Tudorel Butoi și Ioana-Teodora Butoi, Psihilogie Judiciară, 2004, Editura
Fundației Române de Mâine, București

42
23.Şchiopu Ursula şi Verza EmilPsihologia vârstelor, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1981.
24.Cod penal al României.
25.Codul de procedură penală al României.
26.https://biblioteca.regielive.ro/referate/psihologie/personalitatea-infractorului-
particularitati-tipologice-trecerea-la-act-130153.html
27.. https://www.slideshare.net/exodumuser/42800709-psihologiejudiciara

43