Cuprins

INTRODUCERE:
CAPITOLUL I PERSONALITATEA CRIMINALĂ DIN PERSPECTIVĂ
CRIMINOLOGICĂ
1.1Noțiunea și asamblul trăsăturilor personailității infractorului
1.2Clasificări ale infractorilor
1.3Rolul criminologiei

INTRODUCERE
 Tema.Importanța studierii personalității cirminale rezidă din importanța
rezolvării problemei infracționalității. Acest adevăr nu are doar o legitimitate
teoretică, ci reprezintă cheia către un proces de reeducare și reintegrare socială a
infractorului. Această problematică cunoaște un interes deosebit în cercetările
teoretice din numeroare domenii științifice și practice, aspect ce ne oferă o
literaturp vastă de specialitate pentru a înțelege în profunzime comportamentul
antisocial al infractorului
În esență se urmărește reintegrarea individului în societate ca element util,
fiind vitală ideea după care nu ne preocupă răufăcătorul, ci omul. Personalitatea
acestuia este supusă transformării, fiind important de fructificat momentul în care
ei sunt in faza de formare, etapă în care sunt mult mai receptivi și sensibili la
mediul social, pentru a putea spori șansele lor de a se reintegra în societate. Prin
urmare ideea principală constă în faptul că ar trebui să ne preocupe mai mult ceea
ce va deveni infractorul decât ceea ce el a făcut deja.
Activitatea de cunoaștere a personalității infractorului, poate ajuta atât la
remodelarea individului în funcție de propriile aptitudini, cât și la organizarea unui
mediu apt să răspundă la nevoile de adaptare a infractorului la munca și viața
socială reală. Aceste aspecte trebuie să fie în concordanță cu procesul de
modernizare ce are loc în viața reală.
Așadar, nu vom putea crea un sistem eficient de reeducare până nu vom
cunoaște personalitatea infractorului. Mecanismele necesare pentru o organizarea
judicioasă și eficientă a acțiunilor educative își au izvorul tocmai din astfel de
studii.
SCOPUL CERCETĂRII. Scopul cercetării constă în determinarea bazelor
teoretice, metodologice și juridice ale personalității infractorilor din perspectiva
dreptului penal și al criminologiei. În acest sens au fost stabilite următoarele
sarcini:
 Determinarea și concretizarea noțiunii, obiectului și a principiilor de
formare a personalității răufăcătorilor
 Clasificarea tipologiilor de personalități criminale
 Urmărirea comportamentului infracțional în momentul realizării unei
infracțiuni
Suportul metodologic. Baza metodologică este alcătuită din tezele
fundamentate ale filozofiei, teoriei generale a statului și dreptului, criminologiei,
dreptului penal și al dreptului procesual-penal, psihologiei și sociologiei precum și
a altor discipline care au studiat tema cercetată. În acest sens au fost folosite lucrări
ale persoanelor care s-au preocupat de problematica personalității răufăcătorilor,
printre care îi amintim pe următorii: Lev Frank, Iancu Tănăsescu, Butoi Tudorel,
Vasimea Minskaia, Costică Bulai, Bruno Holist, etc.

CAPITOLUL I PERSONALITATEA CRIMINALĂ DIN PERSPECTIVĂ

CRIMINOLOGICĂ
1.1 Noțiunea și asamblul trăsăturilor personailității infractorului

Personalitatea umană ca o regulă general valabilă este determinantă în toate

relațiile și activitățile sociale, inclusiv pentru cele care implică și determină
delincvența juvenilă.
Ideea lui H. Wallon, potrivit căreia: “copilul crește nu conform cu ceea ce
este el în fiecare moment, ci conform tipului pe care trebuie să-l realizeze ca
adult”1 ne indică faptul că vârsta la care se comit infracțiuni nu reprezintă altceva
decât un reper al unui stadiu de evoluție al oricărui individ spre starea de adult,a
unei viitoare conduite pe care urmează să o adopte în societate.
Putem concluziona prin cele expuse că infractorul se încadrează într-o
schemă de evoluție, fără a ignora particularitățile ce reies din propria conduită. Cu
alte cuvinte, individul parcurge propriul traseu în scopul formării lui ca individ în
societate.
Savantul român. C.I. Parhon, încă în urmă cu mai bine de 70 de ani -
încadrându-se în exigenţele secolului XX impuse oamenilor de ştiinţă, cu privire la
studiul personalităţii - pleda pentru un studiu amănunţit biologic, psihologic şi
social al fiecărei persoană vizând un dublu scop : acela al cercetării ştiinţifice pure
şi acela al terapeuticii şi profilaxiei criminale.
Pe de altă parte ar fi justificat ca particularităţile personalităţii infractorului
(legate de vârstă, nivel de dezvoltare fizică şi psihică, etc.) hotărâtoare în ce
priveşte diferenţierea responsabilităţii penale şi a individualizării legale şi judiciare
a sancţiunilor de drept penal, să fie avute în vedere, cel puţin în aceeaşi măsură şi
atunci când se organizează şi desfăşoară procesul de modelare a infractorului.
1.H. Wallon, “De la act la gândire” – Editura Științifică București, 1964, p. 13
Un sistem optim de înțelegere a personalității infractorului ar trebui să se
bazeze pe un proces neîntrerupt de analiză în toate fazele prin care acesta trece, atât
înainte de săvârșirea faptei, cât și după.

Acest aspect este susținut și de către un autor român, potrivit căruia

„Procesul cunoaşterii este unic şi unitar, chiar dacă se desfăşoară în trepte, faze,
etape. El nu poate fi segmentat; dacă prin ştiinţific înţelegem tot ceea ce este
veridic, atunci atributul ştiinţific nu poate fi rezervat numai unui tip, unei porţiuni a
procesului cunoaşterii”.
În evaluarea fenomenului infracţional este necesar ca un infractor, atât ca
subiect al infracţiunii, cât şi ca obiect şi subiect al cunoaşterii şi reeducării sale, să
fie raportat deopotrivă la normele şi modelul de personalitate promovate de
societate, cât şi la posibilităţile reale ale acestuia de realizare a personalităţii.
Asupra modelului de personalitate corespunzător fiecărei tip de societate s-
au făcut în decursul timpului numeroase şi interesante reflecţii, atât în sfera
cercetărilor psihologice2; domeniu în care conceptul a fost şi este cel mai mult
utilizat, cât şi în sfera altor ştiinţe care au ca obiect de cercetare omul 3. Aproape că
nu există lucrare de psihologie în care să nu găsim contabilizate definiţiile pe care
le-a primit conceptul în decursul timpului şi trăsăturile „identificate” de unul sau
altul dintre cercetători4.

2.Tudor Vianu, Transformarea ideii de om, în Opera, vol.9, Editura Minerva, 1980, p.333-334
3.Vezi Ana Tucikov-Bogdan, Psihologie generală şi psihologie socială, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1973, p.187.
4.Vezi Lucian Goldman, Kierkegaard Vivant, NRF, Gallimard, 1966, p.275.