UNIVERSITATEA ȘTEFAN CEL MARE SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

PROGRAMUL DE STUDIU: Administrăție Publică

Concurs de eseuri Haga

ASPECTE CRIMINOLOGICE PRIVIND

PERSONALITATEA CRIMINALULUI

Student:
Lipovan Alexandru

Suceava
2019
 CUPRINS

INTRODUCERE..................................................................................................................................3

CAPITOLUL I. TIPOLOGIA CRIMINALULUI ȘI PROFILAJUL CRIMINALISTIC............4

1.1 Apariția profilingului criminal.................................................................................................4

1.2. Profilajul criminal-mijloc de investigare................................................................................5

CAPITOLUL II. PERSONALITATEA INFRACTORULUI..........................................................7

2.1. Noțiunea și conceptul de personalitate a infractorului. Aspectele criminalului..................7

2.2Mecanismul actului infracţional..................................................................................................11

2.3. Clasificarea şi tipologia infractorilor........................................................................................12

CAPITOLUL III. TIPURI DE UCIGAŞI ÎN SERIE.....................................................................14

CONCLUZII.......................................................................................................................................15

BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................................16

2
 INTRODUCERE

Cunoașterea tipurilor de criminali nu ajută numai la înțelegerea mecanismelor

declanșatoare a actului infracțional, ci poate contribui și la rezolvarea unor crime. Criminalul
trebuie cunoscut și analizat în profunzime, acordându-se atenție structurii sale psihologice,
factorilor ce determină conduita acestuia, atât în ceea ce privește explicarea manifestărilor
sale negative, cât și pentru alegerea celor mai eficiente mijloace de corectare. 1
Deși aprecierea gravității faptelor și calificarea acestora drept infracțiuni revin politicii
coercitive a statului, totuși cercetarea infracțiunii presupune și studierea criminalului, a
factorilor endogeni și exogeni care acționează asupra comportării sale.2
Motivul care a stat la baza alegerii acestei teme se regăsește în importanța cercetării
criminalistice la fața locului în cazul infracțiunilor săvârșite de criminali în serie, și
bineînteles conturarea unui profil psihologic al acestui tip de criminal.
Alegerea unei astfel de teme a fost destul de dificilădatorită abundenței de teorii, unele
îndoielnice, altele ultra criticate, majoritatea confuze, legate de tipologia criminalului. În
cadrul lucrării am încercat o sintetizare a acestor teorii, analizând pentru fiecare în parte,
modul cum au fost primite de comunitatea științifică și criticile care au fost aduse.
Am considerat că înțelegerea și analiza tipologiilor criminalilor poate ajuta la
rezolvarea unor crime folosindu-se metoda profilajului criminal. De aceea, am dedicat un
capitol pentru a analiza conceptul de profilaj criminal ca mijloc de investigare criminalistică
și pentru a prezenta unele aspecte metodologice legate de acest mijloc.
Profilajul criminal sau profiling-ul trebuie abordat ca un demers pluridisciplinar.
Acest subiect a fost tratat sporadic în România, abordări vagi fiind făcute de către psihologul
criminalist Tudorel Butoi. În România putem spune că există o oarecare reticență față de
profilajul modern.
Consider că această temă este de o importanță mare, deoarece putem afla foarte multe
informații privitoare la un criminal. Sunt de părere că este un subiect de actualitate ce trebuie
știut de toată lumea.
Scopul meu în redactarea acestei lucrări, este acela de a aduce la cunoștință atât
informații neștiute de noi cât și acela de a prezenta o parte din tot ceea ce s-a scris despre
profilingul ca metodă de identificare a autorilor crimelor, pe baza analizei naturii infracțiunii
și a modului în care a fost săvârșită.
Am structurat această lucrare pe patru capitole,
În primul capitol va fi prezentat, profilajului criminal
Cel de-al doilea capitol se referă la personalitatea infractorului. Sunt abordate
aici aspecte legate de conceptul de personalitate a infractorului, factorii și coordonatele
fundamentalecare contribuie la formarea acesteia.
În capitolul al treilea, am realizat o clasificare a tipologiei infracționale, făcând
și o analiză aprofundată a infractorului recidivist și a celui minor.
iar în capitolul patru se vor prezenta tipurile particulare ale criminalilor:
criminalulîn serie și criminalul femeie. Pentru exemplificare, am încercat să vin cu exemple
celebre decriminali în serie.
În finalul lucrării am încercat să evidențiez câteva concluzii referitoare la aspectele
analizate pe parcursul prezentei lucrări.

1
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, București, 2010, p.27.
2
I. Anghelescu, Tratat practic de criminalistică, vol 1, Editura M. I, București, 1976, p.100.

3
 CAPITOLUL I. TIPOLOGIA CRIMINALULUI ȘI PROFILAJUL
CRIMINALISTIC

1.1 Apariția profilingului criminal

Profilingul este o metodă de identificare a autorilor crimelor, pe baza analizei naturii

infracţiunii şi a modului în care a fost săvârşită. Din alegerile pe care criminalul le-a făcut
înainte,în timpul şi după săvârşirea infracţiunii se pot determina diferite aspecte ale
personalităţii sale.
Aceste informaţii sunt coroborate cu alte detalii relevante şi cu probele fizice
descoperite la locul faptei, iar apoi sunt comparate cu caracteristici cunoscute ale diferitelor
tipologii de personalitate, dar şi cu cele ale tulburărilor psihice, pentru a putea contura astfel o
descriere a autorului cu care se poate lucra în mod practic. Originile profilingului pot fi
descoperite la începutul Evului Mediu, când inchiziţia încerca să facă „profilul psihologic” al
ereticilor. Jacob Fries, Cesare Lombroso, Alphonse Bertillon, Hans Gross şi alţii şi-au dat
seama de potenţialul profilingului în anii 1800,chiar dacă cercetările lor sunt astăzi
considerate
a fi pline de prejudecăţi, reflectând influenţele timpurilor respective.1
Profilajul criminal , a fost folosit mai tarziu in timpul celui de -al II Razboi Mondial,
atunci cand Biroul de Servicii Strategice a comandat psihanalistului Dr. Walter Langer sa
detalieze posibile reactii ale lui Adolf Hitler, daca Germania ar pierde razboiul. Poate cazul
cel mai bine-cunoscut de profilaj este acela al psihiatrului Dr. James Bruxelles asa numitul
New York Mad Bomber.Elementul de neuitat a acestui caz a fost afirmatia lui ca Bruxelles,ca
autorul ar fi purtat un costum in doua randuri, cu toate butoanele fixate in mod corespunzator.
In urma unei investigatii, politia a ajuns la casa lui George Metesky in cazul in care, dupa ce
ofiterii l-au rugat sa se imbrace, el sa intors purtand un costum de dublu cu nasturi la piept. In
timp ce Bruxelles a procedat pentru a servi ca un consultant pentru Politie din New York si a
lucrat la caz Boston Strangler, profilare din nou a devenit obiectul de lucrari fictive.2
Acum profilajul este popularizat de mass-media, o miscare mai ales starnita de
romanul lui Thomas Harris, The Silence of the Lambs. Acest lucru nu numai ca a integrat
profilajul si cultura cunoscuta, dar a juxtapus Biroul Federal de Investigatii (FBI), cu aceasta
tehnica. In timp ce popularitatea profilajului criminal continua sa creasca in masa, inca exista
problema de utilitate inaplicarea legii.
Este necesar sa se examineze strategiile actuale geografice si psihologice de profilaj,
precum si tipologiile pe care metodele se bazeaza, pentru a determina formarea,
accesibilitatea,
precum si implicatiile utile, care decide in final daca o astfel de tehnica are un rol viabil in
aplicarea legii, in special in investigatiile de omucidere.3

1
Ion Neagu, Drept Procesual Penal, Partea generală, Editura Universul Juridic, 2010, p.12.
2
Florin Ionescu, Criminalistica, Editura București 2007, pp.22-27.
3
Mircea, I., Criminalistică, Editura Lumina Lex, București, 2001, p.109.

4
1.2. Profilajul criminal-mijloc de investigare

Stabilirea “profilului psihologic” trebuie făcută pe baza tuturor indicilor din dosarul
criminalului. Trebuie luate în considerare absolut toate detaliile cu o mare subilitate ce ține de
analiza situațiilor și faptelor criminale.
Analiza acestora trebuie făcută de către toți specialiștii: criminalist, psiholog,
psihiatru,
criminolog, anchetatorul penal și alți experți care cercetează probele existente. Reușitele
apar prin munca unor “profiler-i” care stăpânesc analiza psihologico-psihiatrică. Aceștia sunt
cei care au o pregătire în acest domeniu, ani de experiență și cunoștințe solide.
Activitatea profiler-ilor este bazată pe fapte rationale, în urma analizei tuturor pieselor de
la dosar, adăugându-se cunoștințele de psihologie, psihiatrie care de multe ori nu sunt
văzute de către penaliști.1
Analistul “profiler” este cel care analizează probele de la dosar, iar în baza lor, a
urmelor și a indicilor materiale, încearcă să citească mintea criminalului, să îi înțeleagă
modul de a gândi, motivele avute pentru comiterea crimei. Pentru acest lucru analistul trebuie
să aibă o capacitate de observație foarte fină, deoarece aceasta împreună cu intuiția reprezintă
capacitățile sale esențiale.
Iată două exemple luate din lucrarea lui John Douglas și Mark Olshaker. O tânără este
descoperită în bucătăria ei înecată cu capul într-un vas de apă, cu urme de strangulare care nu
a constituit cauza morții. Criminologul anchetator constată că în sufragerie canapeaua este
umedă.
Ancheta ajunge la concluzia că fata a fost victima unei tentative de viol pe canapea, că ar fi
leșinat sub agresiunea strangulării, că, intrat în panică, agresorul, care nu voia s-o ucidă, a
încercat să o reanimeze turnându-i apă pe corpul încă întins pe canapea, apoi, crezând că a
omorât-o, a procedat la înscenarea corpului deplasat în bucătărie și a capului cufundat în
vasul cu apă. Ori, ea nu era decât în stare de leșin, moartea a survenit prin înec. 2
Analiza criminalistică e perfectă dar trebuie găsit acum autorul. Persoanele din
anturajulvictimei au alibiuri indiscutabile. Pista jafului nu pare realistă. Audierea vecinilor
nu aduce mai multă lumină, până în momentul în care intervine un profiler care găsește,
printre martorii audiați și deja „scoși din joc”, un bărbat care venise în vizită la un vecin al
victimei și care era unul din foștii colegi de liceu al acesteia. După eveniment, întors acasă,
acesta și-a schimbat subtil stilul de viață, pieptănătura, modul de a se îmbrăca, obiceiurile.
Studiat, interogat, el a sfârșit prin a mărturisi că venise să o ajute pe fosta lui colegă,
întâlnită întâmplător, să se mute și a încercat să o violeze pe canapea într-o pauză de cafea. În
fața rezistenței încrâncenate a victimei, a procedat exact cum stabilise ancheta penală.
Fiecare analist pleacă de la fapte reale și încearcă să reconstituiască, să formeze un
profil al criminalului cât mai fidel realității. Încearcă să descrie personalitatea făptuitorului,
criminaliștii știu cum îl determină pe acesta să își mărturisească crimele comise și modul
acestora.3
În România există un singur om care a dezvăluit secretul materiei, el este profesorul
Tudorel Butoi, cel mai cunoscut profiler de la noi. La noi în țară nu există școală pentru
formarea unor profiler-i, dar psihologii criminaliști au șansa de a se forma în cadrul Poliției
Române, în departamentele de criminalistică.

1
Suciu, C., Criminalistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972, p.34
2
Ciopraga, A., Criminalistica-Elemente de tactică, Universitatea Al. I. Cuza, Iași, Facultatea de Drept,
2001,
p.33.
3
Stancu, E., Tratat de Criminalistică, Editura Actami, București, 2001, p. 48

5
 Un obiectiv principal al politiei este de a asigura siguranta publica si, prin urmare,
organele de aplicare a legii folosesc o serie de instrumente in eforturile lor de a prinde
infractori. Profilajul criminal este un concept promovat in mare masura de catre mass-media,
fiind una din tehnicile contemporane utilizate de politie atunci cand au parte de un caz dificil
si de inalta profil. De obicei aplicat la cazurile de omucidere, anchetatorii cauta sprijinul unui
profiler, care utilizeaza fie o strategie geografica sau de baza psihologica. Prin aplicarea
tipologiilor geografice si psihologice in cadrul profilului geografic,a psihologie de urmarire, a
analizei de urmarire penala, precum si analiza probelor de comportament, un profil este creat
si izoleaza caracteristicile infractorului. Dupa examinare, aceste tipologii sunt eronate, ca si
procesele lor practice de aplicare, si au implicatii in domeniul formarii, accesibilitatii, si
utilitatii.1
Abordarile existente nu produc in prezent, un produs care este atat de util si corect,
dar folositor in aplicarea legii.O examinare suplimentara a potentialului de profilaj este
necesara, ca si o revizuire pentru ca mass-media sa vada tehnicile, pentru a se tabili abordarea
cea mai precisa si de incredere.
Unul dintre obiectivele de aplicare a legii este de a asigura siguranta publica si de a
retine infractorii. Prin urmare, o varietate de abordari sunt introduse pentru investigatii,
inclusiv ideea ca o scena a crimei poate oferi anumite detalii cu privire la infractiunea si,
eventual infractor. Aceasta premisa este o fundatie de tehnici cunoscute ca profilaj criminal.
Desi profilulajul este adesea prezent in mass-media fictive, este de asemenea folosit in
cazurile existente, in special cele care sunt dificil de rezolvat. Aceste cazuri implica in mod
traditional omor, dar profilajul este folosit in cazuri de agresiune sexuala si incendiere. 2
Profilajul, poate fi urmarit la personajul de Sherlock Holmes, dupa cum a aplicat
rationamentul logic pentru construirea detaliilor unei scene prin urmare, a aplicat o
cronologie a evenimentelor. Acesta a intrat in sfera practica in timpul cautarii lui Jack
Spintecatorul. La momentul anchetei, dr. Thomas Bond si Dr. George Phillips, ambii medici,
au elaborat o lista de caracteristici posibile, au teoretizat ca infractorul ar fi din punct de
vedere fizic puternic, dar pare inofensiv si ca, din cauza cantitatii de sange prezent , autorul ar
trebui sa poarte o haina sau pelerina supradimensionat in scopul de a ascunde hainele sale,
dupa crima.3

1
Mircea, I., Criminalistică, Editura Lumina Lex, București, 2001, pp. 102-105
2
Mircea, I., op.cit., pp.105-106.
3
Ibidem, p.105

6
 CAPITOLUL II. PERSONALITATEA INFRACTORULUI

2.1. Noțiunea și conceptul de personalitate a infractorului. Aspectele criminalului

Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex, care cuprinde

noţiunea psiho-socială şi noţiunea juridico-penală a infractorului.
În literatura de specialitate, opiniile asupra personalităţii sunt foarte diferite. Criminologul
Stănoiu, prin personalitatea infractorului, înţelege sinteza trăsăturilor bio-psiho-sociale cu un
înalt grad de stabilitate şi care sunt definitorii pentru acel individ, care, cu vinovăţie, a comis
o faptă ce prezintă pericol social şi este prevăzută de legea penală.1
Gheorghe Mateuţ, înţelege prin personalitatea infractorului ansamblul trăsăturilor
individuale bio-psiho-sociale ale omului, care la un moment dat este marcat de stigmatul
juridic al comiterii unei fapte prevăzute de legea penală.
După Amza, criminalul este acea persoană care a comis o infracţiune cu vinovăţie sau care a
participat ca autor, complice sau instigator.Oancea arată că infractorul în sens criminologic,
este persoana care a săvârşit o crimă, o faptă penală pentru care, persoanei respective i se
aplică o pedeapsă.2
Contribuţii importante la studierea personalităţii infractorului şi-au adus şi
criminologii din Republica Moldova, ca de exemplu: Constantin Florea, Valeriu Bujor,
Gheorghe Gladkii. Astfel, după Gladkii, personalitatea infractorului poartă în sine cauzele
săvârşirii infracţiunii, fiind veriga principală a întregului mecanism al comportamentului
criminal, iar acele particularităţi ale ei care generează un astfel de comportament trebuie să
formeze obiectul nemijlocit al profilaxiei.3
În dreptul penal, pe primul plan este situată fapta infracţională, infracţiunea, care are
un contur şi o explicaţie foarte completă. În schimb, infractorul, personalitatea acestuia, este
puţin studiată. Chiar atunci când se face menţiunea despre vinovăţie, care nu poate fi decât o
atitudine psihică a omului, tot nu se face menţiunea despre om, decât indirect.
Subiectul infracţiunii îi este destinat art. 21 Cod Penal RM, conform căruia, sunt
pasibile de răspundere penală persoanele fizice, responsabile, care, în momentul săvârşirii
infracţiunii, au împlinit vârsta de 16 ani. Prin aceasta omul care a comis infracţiunea este
trecut în umbră, el fiind subînţeles ca un subiect asupra căreia este executată pedeapsa.4
În sfera dreptului penal, noţiunea de infractor îmbracă denumirea de „persoană”, care, în
vizorul actualei legislaţii penale, poate fi fizică şi juridică.
Dreptul penal operează cu noţiunea de subiect al infracţiunii. Acest subiect, în
momentul efectuării urmăririi penale şi cercetării penale se numeşte „învinuit”. În momentul
în care acţiunea se pune în mişcare în justiţie, şi subiectul devine parte în procesul penal, el se
numeşte „inculpat”. În sfârşit, persoana fizică împotriva căreia a fost pronunţată o hotărâre
judecătorească de condamnare, persoana se numeşte „condamnat”.
Toate denumirile arătate, se referă la una şi aceeaşi persoană, însă nu au acelaşi
conţinut, având în vedere ipostaze şi faze diferite pe care persoana care a comis infracţiunea
le parcurge. Fiecare din aceste noţiuni au în vedere persoana celui care a comis infracţiunea,
care a fost deferit justiţiei ca purtător al anumitor trăsături, drepturi şi obligaţii.

1
Florin Ionescu, Criminalistica, op.cit. p. 22
2
Politic Gabriela, Criminologie (note de curs), Ed. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1996, p.9.
3
Emilian Stancu, op.cit., p. 51
4
Idem., p. 51

7
 Dar aceste noţiuni, nu sunt totdeauna identice cu noţiunea de infractor, deoarece nu
totdeauna învinuitul este infractor sau infractorul este învinuit.Infractorul este definit ca
persoana care a săvârşit cu vinovăţie, vreuna din faptele pe care legea le pedepseşte ca
infracţiune consumată sau tentativă, ori care a participat la săvârşirea unei asemenea fapte ca
autor, instigator sau complice.
Termenul de infractor îl întâlnim în Codul Penal, însă fără a fi definit. Întâlnim astfel
termenul de „subiect al infracţiunii” persoana care a săvârşit infracţiunea.1
Putem observa că termenele de „subiect al infracţiunii” şi „făptuitor” sau „persoana care a
comis infracţiunea” se suprapun.
Personalitatea infractorului nu reprezintă un nou tip al personalităţii umane, dar este o
personalitate obişnuită, care se caracterizează prin unele trăsături specifice. Specificul constă
în prezenţa pericolului social la infractor. În asemenea mod, dacă am exclude pericolul social
din comportamentul infractorului, am avea un om normal.În raport cu cele expuse anterior,
putem spune că prin noţiunea de „personalitate a infractorului”, înţelegem ansamblul
trăsăturilor individuale, bio-psiho-socio-culturale, precum şi totalitatea calităţilor sociale ale
omului care, în corelaţie cu alte condiţii impersonale, determină comiterea unei fapte
prevăzute de legea penală.2
Personalitatea infractorului apare acolo şi atunci, unde şi când a fost săvârşită
infracţiunea. De regulă însă, personalitatea infractorului, apare cu mult înainte de săvîrşirea
infracţiunii.Trăsătura principală ca caracterizează personalitatea infractorului este aceea că el
a săvârşit o crimă. Nu este criminal cel care are numai intenţia de a săvârşi o crimă.
Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex care include 2 noţiuni:
Noţiunea psiho-socială de personalitate:
Noţiunea juridico-penală a infractorului:

Iată de ce, în cadrul tuturor curentelor, teoriilor, şcolilor criminologice, personalitatea

infractorului a fost şi este definită în mod diferit. La sistematizarea modului de definire a
conceptului indicat, trebuie să reieşim din principalele orientări criminologice, şi anume:
Orientarea biologică;
Orientarea psihologică;
Orientarea sociologică.

În cadrul orientării biologice, personalitatea infractorului este sinonimă cu

„individualitatea fizică şi patologică”, adică cu o sumă de stigmate, care configurează
portretul. Conform concepţiei bio-tipologice, comportamentul omului depinde de tipul
constituţiei anatomice. În anumite condiţii, tipul constituţiei anatomice contribuie într-o mare
măsură la inadaptarea socială.
Printre teoriile bio-tipologice se numără şi teoria lui Kretschmer „teoria constituţiei
predispozant delicvenţiale”. După el, principalele tipuri bio-tipologice sunt:3

a) Tipul picnic;
b) Tipul atletic;
c) Tipul astenic;
d) Tipul displastic.

1
Constantin Bulai, Drept penal. Partea generală, Editura Șansa, București, p.44.
2
Politic G., op.cit., p.9
3
Giurgiu Narcis, Elemente de criminologie, Ed. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1992, p. 4

8
 a. Tipul picnic se caracterizează prin statură medie, faţa rotundă, gât scurt şi gros,
pântece
rotund şi care este comunicabil.
b. Tipul atletic se caracterizează prin statură medie, musculatură dezvoltată, uneori
puternic fizic, autoritar.
c. Tipul astenic se caracterizează prin statură înaltă, este slab, cu umeri drepţi, faţa
prelungită, burtă trasă, rezervat, puţin comunicabil.
d. Tipul displastic, este asocial, retras şi dificil în relaţiile cu alţi oameni.1
Dintre coordonatele biologice ale persoanlităţii infractorului, evidenţiem vârsta şi sexul
infractorului. Vârsta infractorului reprezintă o trăsătură individuală a personalităţii, care, ne
indică nivelul de dezvoltare bio-psiho-social al acestuia. Astfel, vârsta caracterizează gradul
de dezvoltare a aptitudinilor fizice ale persoanelor, şi anume:
Forţa fizică;
Dezvoltarea instinctelor, inclusiv a celor sexuale.
La fel, vârsta caracterizează nivelul dezvoltării psihice, intelectul persoanei. Vârsta
caracterizează nivelul dezvoltării sociale (profesia persoanei, starea civilă, experienţa de
viaţă, etc.).Criminologia cunoaşte 5 categorii de vârstă:
Copilăria;
Adolescenţa;
Tinereţea;
Vârsta adultă;
Vârsta a III-a.

Statistica relatează că pentru vârsta copilăriei şi adolescenţei, ponderea o deţin infracţiunile

contra persoanei, bazate pe aplicarea forţei fizice.Pentru vârsta adultă ponderea o deţin
criminalitatea profesională şi cea organizată. Pentru vârsta bătrâneţii, ponderea o deţine
recidivarea unor fapte comise în perioada adultă.
Sexul reprezintă ansamblul trăsăturilor morfologice şi sociale, prin care indivizii se împart
în:2
a) Bărbaţi;
b) Femei.

În cadrul orientării psihologice, accentul în formarea personalităţii se pune pe factorii

individuali, subiectivi. 3
În această ordine de idei, se înscrie teoria personalităţii criminale a lui Pinatell.
Conform concepţiei personalităţii criminale, criminalul are un şir de trăsături de bază cum ar
fi următoarele:
Egocentrismul, prin care criminalul se dovedeşte a fi egoist şi foarte
individualist.
Labilitatea, după care criminalul are o construcţie psihică şi morală,
schimbătoare.
Lipsa de afectivitate, prin care criminalul se manifestă lipsit de milă, de căinţă,
de simpatie.
Agresivitatea, unde criminalul are tendinţe spre violenţe şi cruzime.4
1
Bulai C., Premise teoretice şi metodologice ale cercetării criminologice, în „Studii şi cercetări
juridice”, 1970,
p. 386
2
Giurgiu Narcis, op.cit., pp.4-5
3
Constantin Bulai, Drept penal. op.cit., p. 120
4
Stănoiu Rodica Mihaela, Criminologie, Bucureşti, 1997, pp.21-23

9
 În concluzie, Pinatell, susţine că personalitatea criminală există cu 2 condiţii:
Ea trebuie să întrunească toate trăsăturile de mai sus;
Persoana dată trebuie să prezinte o stare de pericol social.

Pentru caracterizarea personalităţii, se utilizează particularităţile psihice, şi anume:

Temperamentul;
Caracterul;
Aptitudinile;
Inteligenţa.

Aceste particularităţi psihice, i-au parte nemijlocit la constituirea personalităţii

infractorului, ele formând ansamblul însuşirilor, stărilor şi proceselor de natură subiectivă ale
individului, determinate de mecanismele sale cerebrale şi interacţiunea acestora cu
lumea.Temperamentul constituie ansamblul de particularităţi ale psihicului, determinate de
tipul de activitate nervoasă superioară a individului. Deci, temperamentul este o dimensiune
energetico-dinamică a personalităţii umane, manifestată în acţiuni şi comportamente.
Una din primele tipologii, cunoscute în prezent, este următoarea:
a) Holeric – persoana este puternică, energică, predispusă spre agresivitate, crize
nervoase;
b) Sangvinic – persoana activă, impulsivă, echilibrată în sentimente, optimistă,
rezistentă, comunicativă;
c) Flegmatic – persoana calmă, liniştită, răbdătoare, indiferentă la ceea ce se
întâmplă împrejur, are o voinţă slabă;1

Caracterul este o totalitate a însuşirilor psihice şi morale ale individului uman,

manifestate în comportamentul şi acţiunile sale, în atitudinile şi poziţia sa faţă de sine, faţă de
alţii, faţă de societate şi faţă de valorile unanim recunoscute ale acesteia.
Între temperament şi caracter, există o strânsă legătură, şi anume că temperamentul
cuprinde manifestările dinamice ale personalităţii, iar caracterul cuprinde relaţia cu lumea
interioară şi cu mediul.2
Temperamentul totdeauna determină anumite trăsături ale caracterului. Deaici, pot fi
evidenţiate mai multe tipuri de caracter, şi anume:
Tipul armonios – adaptabil la mediu, pozitiv faţă de cerinţele sociale, optimist,
sociabil şi este principial;
Tipul conflictual cu mediul – este foarte impulsiv, nereţinut, egoist şi care se
supraapreciază;
Tipul cu conflicte interne – nu poate armoniza raportul dintre social şi
personal,
sesubapreciază, afectat de nevroze sau chiar de stări patologice grave;
Tipul influenţabil – lipsit de opinie, principii, este dependent de grup, uşor
influienţabil, fără iniţiativă.

Aptitudinile reprezintă categoria însuşirilor psihice, care determină capacitatea omului

de a realiza anumite performanţe în activitatea profesională. Aptitudinile pot fi înnăscute şi
dobândite pe parcursul vieţii.Un factor psihic important în etiologia crimei este capacitea de
1
Stănoiu R.M., op.cit., p.23
2
Florin Ionescu,op.cit., p. 22

10
judecată şi nivelul mintal al criminalului. Inteligenţa contribuie la rezolvarea problemelor,
adoptarea deciziilor, alegerea comportamentului în fiecare situaţie concretă, alegerea
mijloacelor pentru atingerea scopului.1

2.2Mecanismul actului infracţional

În linii generale, poate fi spus că comportamentul infracţional este o noţiune mai vastă
decît fapta infracţională. Astfel, în dreptu penal, infracţiunea este definită ca o faptă
prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsa
penală.
Din această definţie, reiese faptul manifestării obiective a actului indvidual, care a cauzat
prejudicii obiectului de atentare sau l-a pus sub pericolul cauzării unor asemenea prejudicii.
Pe criminolog însă, cercetînd cauzele infracţiunii, îl interesează nu numai şi nu atît
actul
infracţional concret, cît împrejurările obiective şi subiective, care le-au precedat şi de care au
fost legate apariţia motivelor infracţiunii, formularea scopurilor, alegerea mijloacelor, luarea
deciziei. Toate aceste împrejurări, în procesul formării lor, încă nu constituie infracţiune, un
act finalizat. Ele însă pot fi incluse în noţiunea comportamentului infracţional care cuprinde
în
sens criminologic atît formarea intenţiei criminale, cît şi realizarea ei faptică.
Aşadar, comportamentul infracţional reprezintă procesul care se desfăşoară în timp şi
spaţiu, care include în sine faptele obiective ce formează componenţa de infracţiune, precum
şi fenomenele sau procesele psihologice (latura subiectivă), care determină săvîrşirea actului
infracţional.Orice act atît ilicit cît şi cel licit, are loc în incinta unui proces, care începe cu
apariţia în psihicul individului ideii de a-l comite şi se finalizează cu realizarea acestei idei,
adică, cu însăşi comiterea actului. Iar dacă fapta comisă va constitui o infracţiune, procesul în
cauză poate fi definit ca mecanismul actului infracţional.Mecanismul actului infracţional
poate
fi realizat în toată complexitatea sa, numai la infracţiunile comise cu vinovăţie intenţionată.
De obicei, el include în sine următoarele etape:
Motivaţia infracţiunii;
Luarea deciziei şi planificare activităţii infracţionale;
Realizarea intenţiilor criminale;
Comportamentul post – criminal.
Este evident că această consecutivitate evolutivă nu este caracteristică tuturor infracţiunilor.
De exemplu, infracţiunile săvîrşite în stare de afect, nu conţin de obicei, etapa de planificare,
şi anume, de la apariţia motivului, individul trece imediat la acţiune.

2.3. Clasificarea şi tipologia infractorilor

Criteriulclasificării variază după geneza criminalităţii. Astfel, poate fi utilizat criteriul

antropologic, criteriul psihologic, criteriul sociologic.Gabriel Tard susţinea că criminalii
trebuie clasificaţi după criteriul sociologic, şi anume:
a) Criminalii urbani;
b) Criminalii rurali.

Enrico Ferry clasifică pe criminali în 5 categorii:

1
Ibidem

11
 a) Criminalii nebuni, care se caracterizează după acesta, ca fiind persoanele care comit
fără motiv, crime foarte groaznice, ca de exemplu: criminalul dezgroapă cadavrele cu
care-şi satisface poftele sexuale şi apoi le taie cu toporul.
b) Criminalii născuţi, care se caracterizează ca persoane sălbatice, brutali, care nu fac nici
o deosebire între crimă în general şi meserie. Pentru aceştia, pedeapsa nu are efect, ei
consideră închisoarea ca un risc normal al profesiei lor.
c) Criminali de obicei, care se recrutează din indivizi, care comit în copilărie primul
delict, în majoritatea cazurilor, contra proprietăţii şi pe care închisoarea îii corupe
moral şi fizic. La formarea criminalilor de obicei, contribuie şi societatea, care nu-i
întinde o mînă de ajutor.
În spectrul tipologiilor infracţionale, se înscriu şi clasificările efectute în legislaţiile penale
naţionale. Aşadar, conform Codului Penal al Republicii Moldova, distingem următoarele:
1. Infractorii periculoşi, care au comis crime grave, deosebit de grave sau excepţional de
grave, săvîrşite cu intenţie şi fiind conştienţi de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau
inacţiunii sale, precum şi de urmările ei prejudiciabile.
2. Infractorii ocazionali, care au comis o infracţiune din imprudenţă, îşi dădeau seama de
caracterul prejudiciabil al acţiunii/inacţiunii sale, dar considerau în mod uşuratic, că
ele vor putea fi evitate.
3. Infractorii responsabili, adică persoanele care au capacitatea de a înţelege caracterul
prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi dirija
acţiunile.
4. Infractorii iresponsabili, sunt persoanele care nu puteau să-şi dea seama de acţiunile ori
inacţiunile lor şi nu puteau să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei
tulburări psihice sau alte stări patologice.

În criminologia română, una dintre cele mai interesante clasificări, îi aparţine criminologului
I.Oancea:
a) Criminalul violent
b) Criminalul achizitiv
c) Criminalul caracterial
d) Criminalul lipsit de frîne sexuale
e) Criminalul profesional
f) Criminalul ocazional
g) Criminaliii debili mintali;
h) Criminalul recidivist;
i) Criminalul ideologic sau politic
j) Criminalul alienat

12
 CAPITOLUL III. TIPURI DE UCIGAŞI ÎN SERIE

În doctrina criminologică s-au identificat mai multe categorii de ucigaşi în serie,

dintre
careamintim: ucigaşii petrecăreţi, ucigaşii otrăvitori sau asfixiatori, cei psihotici şi presupuşi
psihotici şi ucigaşii sadici sexuali.Ucigaşii petrecăreţi sunt aceia care comit omoruri în
manieră
continuă, fiind mereu în căutarea excitaţiei, a banilor şi a obiectelor de valoare. Ucigaşii
otrăvitori sau asfixiatori reprezintă o categorie ce include medici, asistente medicale, doici,
părinţi adoptivi, prin urmare persoane care au total control asupra victimelor.
Un alt tip de ucigaş este reprezentat de cel hedonistic, caracterizat prin inteligenţă şi
mobilitate, acesta realizând crimele în mod conştient, iar plăcerea pe care o simte este
generată
de conexiunea pe care o face între sex şi violenţă. Psihopatul sau sociopatul clasic este
reprezentat de acea persoană care se încadrează în tiparul “putere/control”, acesta fiind
criminalul care se află în căutare de dominare totală asupra unor victime lipsite de apărare.
Ucigaşul în masă comite un număr mare de crime într-un interval scurt de timp, în
aceeaşi împrejurare şi pe baza unei singure voinţe infracţionale. Acesta este motivul pentru
care ucigaşul în masă se caracterizează prin pluralitate simultană de victime şi irepetabilitatea
actului criminal, întrucât momentul comiterii crimelor coincide cu finalul carierei criminale
sau chiar al vieţii acestuia.
La ucigaşul în serie se poate observa că acesta acţionează cu mai multă prudenţă decât
ucigaşul în masă. Astfel, actul criminal se caracterizează prin pluralitate succesivă de victime,
dar actele criminale au caracter repetabil, acesta comiţând crime la intervale relativ mari: zile,
săptămâni, luni sau chiar ani. Planul acestui tip de ucigaş merge dincolo de simpla ucidere, el
este preocupat să nu lase urme şi să se sustragă urmăririi.
Există două categorii de ucigaşi la care aceste sentimente sunt mai puţin evidenţe:
ucigaşul vizionar
ucigaşul misionar
Ucigaşul vizionar este cel care comite crime afirmând că este călăuzit de voci sau
viziuni, pe când ucigaşul misionar este cel care îşi face o datorie de “onoare” prin comiterea
crimelor, victimele acestuia făcând parte dintr-o categorie distinctă de persoane: prostituate,
homosexuali etc, conotaţiile sadico-sexuale făcându-şi simţită prezenţa în cazul acestor
criminali.Trăsătura dominantă în comportamentul ucigaşilor în serie o constituie dorinţa lor
de
celebritate şi faptul că văd o realizare în crimele lor.
În ceea ce priveşte sexul criminalului în serie, preponderente sunt omorurile comise
de către bărbaţi.Cu toate aceste, au putut fi identificate nouă tipuri de femei ucigaşe: „văduva
neagră”, „îngerul morţii”, „prădătoarea sexuală”, ucigaşa „din răzbunare”, ucigaşa „pentru
profit”, ucigaşa „în echipă”, ucigaşa „problemă de sănătate mintală”, ucigaşa „neexplicată”,
ucigaşa „nedescoperită”.
În acest sens, interes deosebit prezintă doar primele trei categorii:
ucigaşa în serie “văduva neagră” reprezintă femeia care omoară fie soţul, fie
concubinul, fie un membru al familiei, plănuind din timp momentul crimei şi fiind
animată de lăcomie;
ucigaşa în serie „îngerul morţii” este o categorie reprezentată de acele femei care ucid
persoanele pe care le au în grijă şi care sunt foarte vulnerabile ( bătrâni, copii, bolnavi
etc) şi
consideră că aceste persoane vulnerabile sunt nişte muribunzi fără drept la viaţă;

13
 ucigaşa în serie „prădătoare sexuală” este reprezentată de acea femeie la care
motivaţia sexuală are o tentă de răzbunare decât de realizare a unor fantasme.

CONCLUZII

Infracționalitatea,violența, crima sunt fenomene ce caracterizează mileniul nostru.

Agresivitatea vizează persoane, colectivități, care au motivații neîntemeiate, dar care
împreună cu gradul de cultură, apartenența la diferite culte religioase s-au răspândit rapid pe
toată suprafața planetei. Datele statistice arată că numărul infracțiunilor crește pe zi ce trece
din ce în ce mai mult, iar acest lucru are consecințe destul de grave pe plan macro și micro-
social. Printre factorii lor se enumeră frecvența șomajului, reducerea veniturilor, dar și
educația primită în copilărie.
Mult timp crima și criminalii au fost subiecte destul de interesante, tocmai de aceea s-
au încercat diverse modalități de a întelege criminalii, dar și pentru a reduce numărul lor. S-a
încercat o analiză, dar și o explicație cu privire la munca depusă pentru a înțelege și combate
pericolul tot mai mare al crimelor.Dacă infracțiunea este mai ușor de identificat, cel care a
comis-o în unele cazuri este mult mai greu de identificat, dar nu imposibil. Una din soluțiile
de identificare este profilul psihologic al inculpatului.
O definiție foarte uzitată este cea a lui Vernon Geberth: “profilul psihologic este o
încercare elevată de a furniza anchetatorilor informații specifice despre un autor necunoscut
ce a comis o infracțiune dată, proces bazat pe cercetarea atentă a locului faptei, victimologie
și teoriile psihologice cunoscute.”
Comportamentul criminal constituie o specie aparte în cadrul comportamentului uman
general. El are atât particularități legate de actul în sine, cât și de consecințele sale și de
mecanismele declanșatoare.
În acest demers am constatat că profilingul este o metodă de identificare a autorilor
crimelor, pe baza analizei naturii infracțiunii și a modului în care a fost săvârșită. Din
alegerile pe care criminalul le-a făcut înainte, în timpul și după săvârșirea infracțiunii se pot
determina diferite aspect ale personalității sale.
În acest sens, pentru soluţionarea cauzelor penale, simpla aplicare aregulilor de drept
este insuficientă. În conturarea exactă a obiectuluiprobaţiunii, penaliştii dreptului modern
sunt convinşi că trebuie să recurgă la diverse metode ştiinţifice de investigare a
realităţii,precum şi la reguli tactice specifice de efectuare a unor acteprocedurale.
Concluzionez că profilajul reprezintă o tehnică de analizare a modelelor
comportamentale manifestate atunci când se comite o infracțiune sau o serie de infracțiuni, cu
scopul principal de a construi un șablon descriptiv al posibilului făptaș.

14
 BIBLIOGRAFIE

Tratate, monografii, cursuri

1. Bulai C., Premise teoretice şi metodologice ale cercetării criminologice, în „Studii şi

cercetări juridice”, 1970
2. C. Bulai, Drept Penal, Partea generală, Editura Șansa, București, 1999
3. Ciopraga, A., Criminalistica-Elemente de tactică, Universitatea Al. I. Cuza, Iași,
Facultatea de Drept, 2001
4. Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, București, 2010
5. Florin Ionescu, Criminalistica, Editura București 2007
6. Giurgiu Narcis, Elemente de criminologie, Ed. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1992
7. Ion Neagu, Drept Procesual Penal, Partea generală, Editura Universul Juridic, 2010
8. I. Anghelescu, Tratat practic de criminalistică, vol 1, Editura M. I, București, 1976
9. Mircea, I., Criminalistică, Editura Lumina Lex, București, 2001
10. Politic Gabriela, Criminologie (note de curs), Ed. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1996
11. Stancu, E.,Tratat de Criminalistică, Editura Actami, București, 2001
12. Stănoiu Rodica Mihaela, Criminologie, Bucureşti, 1997
13. Suciu, C., Criminalistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972
14. Adelina Oana-Duțu Psihologie judiciară, București, 2017.

15