 Legea comunală din 1 aprilie 1864

Legea comunală din 1 aprilie 1864 prevedea organizarea pentru prima dată a comunei rurale şi urbane
învestite cu personalitate juridică. Comuna trebuia să aibă o populaţie de cel puţin 500 locuitori sau de 100
familii.
Comunele aveau un minimum de atribuţii cum ar fi:
 o casă a comunei – Primărie;
 obligaţia de a se îngriji de biserică, asigurând salariul pentru preoţi;
 obligaţia de a se îngriji de infirmi şi de copiii găsiţi;
 obligaţia de a avea un corp de pompieri.
Comunele erau conduse de Consiliul Comunal compus din 5-17 membri şi de Primar, ambele organe
fiind alese de locuitorii comunei. Consiliul lucra în şedinţe ordinare cel puţin o dată pe lună şi în şedinţe
extraordinare ori de câte ori era nevoie, fiind prezidat de primar sau de înlocuitor, când acesta lipsea.
Primarul era şi delegatul puterii centrale. Primarul era ales în comunele rurale de alegători, o dată cu
membrii consiliului şi confirmat de prefect, iar în comunele urbane era numit de Domn dintre consilierii care
obţinuseră cele mai multe voturi.
Legea instituia şi ajutoarele de primar, durata funcţiilor acestora, atribuţiile lor şi conţinea dispoziţii
privind bugetul şi contabilitatea comunală.
Convocarea consiliului comunal în şedinţe se făcea de primar sau de o treime a membrilor Consiliului
Comunal cu cel puţin o zi înainte, prin circulară.
Consiliul Comunal adopta hotărâri cu majoritate absolută de voturi. Votul era deschis, cu excepţia
situaţiilor când se referea la persoane (numiri, transferări, revocări din funcţii). Atunci se vota în secret.
Hotărârile se transcriau într-o condică ţinută de secretar, se subsemna de membrii consiliului şi erau la
dispoziţia cetăţenilor comunei permanent.
Şedinţele consiliului erau publice când se tratau probleme privind bugetul, impozitele şi taxele,
administrarea bunurilor, contractările de împrumuturi, înfiinţarea de instituţii de utilitate publică.
Consiliul Comunal îşi aproba propriul regulament de funcţionare, stabilind amenzi pentru consilierii
care lipseau de la şedinţă fără motiv temeinic.
În cazul în care consiliul local hotăra măsuri în afara competenţei sale sau care prejudiciau interesul
general al comunei, primarul avea obligaţia să închidă şedinţa şi să-l înştiinţeze pe subprefect care raporta
neîntârziat Prefectului, iar acesta suspenda executarea hotărârii atacate. Domnitorul putea, printr-o ordonanţă
motivată să anuleze actele autorităţilor comunale contrare legilor.
Atribuţiile Consiliului Comunal erau:
 supraveghea şi apăra interesele şi averea comunei;
 atribuia şi utiliza păşunile şi pădurilor comunale;
 analiza şi aproba veniturile şi cheltuielile comunei, contribuţiile locuitorilor, achiziţiile, înstrăinările,
ipotecile;
 stabilea numărul şi bugetele parohiilor, cu consultarea preoţilor;
 aproba un regulament pentru administrarea interioară a comunei şi la poliţia locală, cu respectarea
legilor.
Consiliul numea: funcţionarii comunei; arhitecţii şi impegaţii însărcinaţi cu clădirile şi conservarea
edificiilor comunei; directorii aşezămintelor publice; doctorii, chirurgii şi veterinarii care se plăteau de către
comună, recunoscuţi de consiliul medical superior; profesorii şi institutorii satelor întreţinute de comună
recunoscuţi de consiliul superior al instrucţiei publice.

Primarul şi atribuţiile sale

În fiecare comună urbană sau rurală se alegea dintre alegătorii comunei Primarul comunei, care era
aprobat de prefect, iar în cele urbane de domnitor.

1
 Totodată, puterea executivă alegea dintre consilieri 6 ajutoare de primar pentru oraşele cu peste 40.000
de locuitori; 4 pentru cele până la 15.000 de locuitori; 3 pentru cele până la 6.000 de locuitori şi unul pentru
comunele mici.
Primarul avea următoarele atribuţii:
 administrarea intereselor comunei, supraveghea poliţia, răspundea de menţinerea ordinii publice, asigura
liniştea locuitorilor comunei;
 publicarea şi executarea legilor şi regulamentelor generale;
 administrarea şi conservarea proprietăţilor comunale;
 realizarea veniturilor la bugetul comunei;
 supraveghea şcolile, închisorile, instituţiile de binefacere, bisericile;
 reprezenta interesele comunei în justiţie;
 întocmea listele electorale şi actele civile; supraveghea păstrarea arhivelor, titlurilor, documentelor
comunei, registrelor de stare civilă;
 putea suspenda pe o perioadă de până la 4 săptămâni funcţionarii publici ai comunei, în afară de secretar
şi perceptor.
În executarea atribuţiilor sale primarul emitea dispoziţii.
Regulamentele, ordonanţele, dispoziţiile, corespondenţele consiliului sau ale primarului erau semnate de
primar sau ajutorul ce-l înlocuia şi contrasemnate de secretar. Aceste documente normative se aduceau la
cunoştinţă publică prin proclamaţii şi afişare.
În sate publicitatea se făcea prin citirea publică la ieşirea din biserică şi la casa comunală (primărie). Ele
intrau în vigoare la 5 zile de la publicitatea lor. Semnul distinctiv al primarului era o eşarfă cu culorile
naţionale purtată la cingătoare.

Secretarul (scriitorul) Consiliului Comunal

Fiecare comună urbană avea un secretar, iar fiecare comună rurală avea un scriitor, funcţionar public
numit, suspendat şi revocat de către consiliul comunal, cu încuviinţarea comitetului permanent. Secretarul şi
scriitorul erau însărcinaţi cu redactarea proceselor verbale şi cu transcrierea hotărârilor consiliului. El era plătit
de la bugetul comunei şi se conforma dispoziţiilor date de consiliu şi primar sau ajutorul acestuia.

Cheltuielile comunei - se clasificau în obligatorii şi facultative.

Consiliul Comunal cuprindea anual în buget acele cheltuieli stabilite prin lege ca obligatorii. Cele mai
importante erau:
 întreţinerea localului primăriei şi cheltuiala cancelariei;
 cheltuielile pentru tipărituri, abonamente la gazeta oficială;
 cheltuielile pentru registrele stării civile, statistice şi cu recensământul;
 plata primarului, secretarului, perceptorului, funcţionarilor publici, a gardienilor, sergenţilor,
pompierilor, comisarilor şi impegaţilor poliţiei;
 plata pensiilor funcţionarilor comunali;
 plata cheltuielilor instrucţiunii publice;
 plata cheltuielilor pentru chirii şi reparaţii la localurile judecătoriilor de plăşi şi ocoale;
 leafa preoţilor şi a altor slujbaşi ai bisericilor fără venituri proprii suficiente;
 cheltuiala întreţinerii ospiciilor, a săracilor, a copiilor găsiţi;
 iluminarea şi pavarea străzilor, pentru fântâni, grădini şi parcuri publice.
Pentru strângerea dărilor comunei, consiliul numea un perceptor cu acordul comitetului permanent.

2
  Legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene din 2 aprilie 1864

Legea pentru înfiinţarea Consiliilor Judeţene din 2 aprilie 1864, este prima lege care organizează
sistematic şi metodic administraţia judeţelor.
Judeţul este o subdiviziune administrativă a statului, cu personalitate juridică, învestită cu o anumită
putere publică şi cu drepturi patrimoniale.
Conform art.1 din Legea din 2 aprilie 1864, în fiecare judeţ se alegea un Consiliu care se întrunea
periodic şi reprezenta interesele locale colective şi economice ale judeţului. Durata mandatului Consiliului
Judeţean era de 4 ani.
Consiliul Judeţean alegea dintre membrii săi un Preşedinte şi un Comitet Permanent compus din trei
membri, care funcţiona în lipsa consiliului şi era prezidat de prefectul judeţului. Totodată, pe lângă membrii
Comitetului Permanent, consiliul alegea şi trei membri supleanţi.
Puteau candida pentru Consiliul Judeţean toţi românii în vârstă de 30 de ani, care se bucurau de toate
drepturile civile şi politice acordate de lege şi care domiciliau de cel puţin 6 luni în judeţul respectiv.
Nu puteau candida pentru Consiliul Judeţean, prefectul, judecătorii tribunalului judeţului, subprefecţii,
casierii, contabilii judeţului, secretarul consiliului judeţean, inginerii, arhitecţii în serviciul judeţului, comisarii
de poliţie, militarii activi şi călugării.
Din acelaşi Consiliu Judeţean nu puteau face parte rudele apropiate – tatăl, fiul, nepotul, fraţii, cumnaţii,
unchiul.
Consiliul Judeţean se întrunea în sesiune ordinară la 15 octombrie a fiecărui an, la reşedinţa judeţului
fiind convocat prin Ordonanţă Domnească cu cel puţin 3 săptămâni înainte de a se publica în Monitorul
Oficial. Prefectul invita în scris consilierii la şedinţă.
Lucrările sesiunii erau deschise şi închise în numele Domnitorului de prefectul judeţului, care prezida
provizoriu consiliul, asistat de doi membrii din cei mai tineri, ca secretari.
Sesiunea ordinară dura trei săptămâni şi se desfăşura în prezenţa a cel puţin jumătate plus unu din
numărul membrilor care compuneau Consiliul judeţean. Şedinţele consiliului nu erau publice în afară de
situaţiile când se vota bugetul şi taxele locale.
Membrii Consiliului Judeţean nu erau retribuiţi.

Atribuţiile Consiliului Judeţean

Consiliul judeţean avea numeroase atribuţiuni vizând interesele locale ale judeţului, dar se pronunţa şi
asupra problemelor încredinţate de corpul legiuitor sau de către guvern.
Anual, Consiliul judeţean aproba bugetul de cheltuieli şi venituri ale anului viitor şi încheierea
exerciţiului bugetar al anului trecut.
Atât cheltuielile cât şi veniturile erau de două feluri: obligatorii şi facultative.
a) Cheltuielile obligatorii reprezentau atribuţia principală a Consiliului, astfel:
 plata chiriei, reparaţiilor şi asigurării dotărilor pentru tribunal, prefectură şi cazarma de jandarmi
destinaţi judeţului;
 salariile membrilor Comitetului permanent, a secretarului consiliului judeţean precum şi a celorlalţi
funcţionari publici;
 întreţinerea drumurilor şi podurilor judeţene şi a altor lucrări publice pe care legea le punea în sarcina
judeţului;
 tipărirea listelor electorale;
 întreţinerea şcolilor, spitalelor, aşezămintelor de binefacere.
b) Cheltuielile facultative se aprobau de consiliu în limita fondurilor care rămâneau după asigurarea
cheltuielilor obligatorii. Consiliul judeţean stabilea salariile tuturor funcţionarilor publici plătiţi de judeţ şi
asigura fondurile pentru casa de pensii care funcţiona în fiecare judeţ pentru funcţionarii săi.
3
 Consiliul judeţean hotăra construirea şi întreţinerea drumurilor şi podurilor judeţene, a canalelor şi altor
lucrări publice; în cazul unor asemenea lucrări care interesau mai multe judeţe, guvernul trebuia să hotărască
după ce consulta şi Consiliul de Stat.
Printre atribuţii se număra şi aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării zilelor de târg în localităţile
judeţului.
În plus, Consiliul judeţean se pronunţa asupra modificărilor privind limitele judeţelor, plaselor
(ocoalelor) şi ale comunelor. Pentru motive întemeiate, Domnitorul putea preroga (amâna) o sesiune a
Consiliului judeţean începută pe timp de trei luni şi chiar îl putea dizolva.
În prima sesiune consiliul stabilea care membri sunt activi şi care supleanţi prin tragere la sorţi.
Mandatul consilierului înceta prin anulare, opţiune, demisie, deces sau pierderea unuia sau mai multor
condiţii de eligibilitate (incompatibilitate). În această situaţie, comitetul permanent desemna pe consilierul
supleant ales.
În lipsa acestuia, Prefectul, la cererea Consiliului judeţean sau a Comitetului permanent, convoca
colegiul electoral pentru a proceda la alegeri în termen de două luni.

Comitetul Permanent

Membrii Comitetului erau aleşi pe o durată de 4 ani şi se reînnoiau din doi în doi ani.
Comitetul permanent avea propriul său regulament de funcţionare aprobat de Consiliul judeţean şi
Domnitor. Emitea hotărâri cu majoritatea voturilor (două) membrilor aleşi de consiliu. Procesele-verbale ale
şedinţelor erau sumare, se semnau de membrii care au participat la aprobarea sa şi se parafau de Preşedintele
Consiliului Judeţean. Fiecare membru primea lunar un salariu de la bugetul judeţului.

Atribuţiile Comitetului Permanent  :

Comitetul permanent era reprezentantul Consiliului judeţean în intervalul sesiunilor.
El pregătea lucrările pentru sesiunile Consiliului judeţean şi exercita atribuţiile ce-i erau conferite prin
lege sau de guvern.
Exercita administrarea zilnică a intereselor exclusiv locale ale judeţului; reprezenta şi apăra interesele
judeţului înaintea tribunalelor şi în relaţiile cu alte judeţe.
Cel puţin o dată pe an un membru al Comitetului permanent verifica starea bugetului de venituri şi
cheltuieli al judeţului. Lunar, Comitetul permanent raporta Ministerului de Interne situaţia cheltuielilor făcute
din fondurile judeţene.
Casierul judeţului era dator să ţină o contabilitate deosebită a fondurilor judeţene de cele ale statului.
Comitetul permanent revizuia casa judeţeană când considera necesar şi sesiza Ministerul de Interne.
Cu două săptămâni înaintea deschiderii sesiunii Consiliului judeţean, Comitetul permanent înainta
tuturor consilierilor programul lucrărilor sesiunii.
În fiecare an, la deschiderea sesiunii ordinare, Comitetul prezenta consiliului situaţia economico-socială
a judeţului. Totodată, supunea aprobării consiliului exerciţiul bugetar încheiat şi propunea bugetul de venituri şi
cheltuieli al anului viitor.
Regulamentele şi ordonanţele Consiliului judeţean sau ale Comitetului permanent, cu aprobarea
Domnitorului sau a Camerei Legiuitoare se semnau de Preşedinte şi se contrasemnau de secretar. Prin grija
Prefectului aceste documente se publicau în Monitorul Oficial şi se trimiteau autorităţilor competente în
vederea aplicării.

Secretarul Consiliului judeţean şi al Comitetului permanent

4
 Fiecare consiliu judeţean avea un secretar cu pregătire juridică superioară, salarizat de la bugetul
judeţului şi care trebuia să locuiască în capitala judeţului. El era numit de Domn dintre candidaţii prezentaţi de
consiliul judeţean. Secretarul nu putea să exercite profesiunea de avocat.
El asista la toate şedinţele Consiliului judeţean şi ale Comitetului permanent având obligaţia să
redacteze procesele-verbale şi să transcrie rezultatul deliberărilor acestor autorităţi, în registru, numerotate şi
parafate de preşedintele consiliului. Actele transcrise erau semnate de secretar, preşedinte şi apoi de membrii
care au luat parte la deliberări.
Actele Consiliului judeţean, originale şi copii, se semnau de preşedinte, de consilieri, secretari şi de
secretarul judeţului, iar cele ale comitetului de prefect şi secretar.
Secretarul Consiliului judeţean păstra sigiliul judeţului şi se îngrijea de arhivă, fiind obligat să comunice
consilierilor toate documentele ce i se solicită.

Relaţiile prefectului cu Consiliul judeţean şi Comitetul permanent

Prefectul era reprezentantul guvernului pe lângă consiliu şi era numit de puterea centrală.
Prefectul împreună cu membrii Comitetului permanent pregăteau lucrările Consiliului judeţean. El asista
la toate deliberările consiliului în afară de cele ce priveau exclusiv interesele speciale ale judeţului.
Prefectul avea ca principală atribuţie executarea hotărârilor consiliului şi ale Comitetului permanent.
Hotărârile consiliului sau ale Comitetului permanent care erau date cu depăşirea competenţei materiale
şi încălcarea legii erau atacate cu recurs în termen de 10 zile la guvern. Recursul suspenda pe timp de 30 zile
încheierea atacată. Dacă în acest termen guvernul nu se pronunţa, încheierea putea fi aplicată.
În cazul dizolvării Consiliului judeţean şi a Comitetului permanent, prefectul prelua administrarea
intereselor locale până la instalarea noului comitet ales de consiliu.

Subprefectul şi relaţiile sale cu Consiliul judeţean şi Comitetul permanent

Fiecare plasă era administrată de un subprefect pentru o mai bună administrare a comunelor având
atribuţii cum ar fi:
 verificarea casieriilor comunale, a stării civile;
 executarea deciziilor Consiliului Judeţean, precum şi ale Comitetului Permanent, raportând periodic
acestuia despre situaţia din plasa respectivă şi făcând propuneri de îmbunătăţire.
Comitetul permanent comunica hotărârile comunelor şi subprefectului care avea ca principală atribuţie
supravegherea exercitării acestora. Subprefectul inspecta toate comunele plasei sale, controla registrele de stare
civilă şi verifica starea primăriilor de cel puţin două ori pe an, raportând comitetului neregulile şi abuzurile
constatate.
Cu o lună înainte de întrunirea Consiliului Judeţean, subprefectul înainta Comitetului permanent un
raport privind problemele plasei sale.
În luna ianuarie a fiecărui an, el prezenta comitetului un raport despre starea plasei în anul trecut, însoţit
de datele statistice cerute de comitet.

5
  Constituţia din 1866

După unirea celor două Principate s-a pus problema eliminării deosebirilor din organizarea
administraţiilor locale, ceea ce s-a realizat prin: legea comunală din 1 aprilie şi legea pentru înfiinţarea
consiliilor judeţene din 2 aprilie 1864, ambele folosind ca surse de inspiraţie legislaţia franceză.
Cele două legi au însemnat un puternic pas înainte în organizarea şi funcţionarea administraţiei locale, a
pregătirii unei autonomii locale mai largi.
La data de 29 iunie 1866 Adunarea Electivă a adoptat în unanimitate Constituţia. O zi mai târziu, M.S.
Domnitorul Principatelor Unite Române – Carol I de Hohenzollern depune jurământul pe Constituţie, pe care o
sancţionează şi promulgă în aceeaşi zi, iar în Monitorul Oficial din 1 iulie al aceluiaşi an Constituţia a fost
publicată.
Constituţia a fost redactată după modelul Constituţiei regatului belgian din 25 februarie 1835 şi
cuprindea 8 titluri şi 133 articole.
Marele merit al acestei constituţii este că a consacrat într-o formă juridică fundamentală instrumente
democratice de guvernare şi mai ales că a consolidat autonomia de fapt a celor două Principate Române.
Introducerea regimului parlamentar democratic, consfiinţirea unor largi drepturi şi libertăţi publice,
promovarea principiului separaţiei puterilor, consacrarea monarhiei ereditare, modernizarea întregii
administraţii publice centrale şi locale, reprezintă trăsăturile definitorii ale noii legi fundamentale.
Constituţia a consacrat următoarele principii:
 principiul suveranităţii naţionale (art.31);
 principiul monarhiei ereditare (art.82);
 principiul inviolabilităţii monarhului (art-92);
 principiul guvernării reprezentative (art.31);
 principiul responsabilităţii ministeriale (art.92);
 principiul separaţiei puterilor (art.32, 35, 36).
În titlul I Constituţia prevedea România este regat unitar şi indivizibil.Teritoriul era împărţit în judeţe,
judeţele în plăşi, plăşile în comune.
Titlul II era rezervat în întregime drepturilor şi libertăţilor civice ca o consecinţă firească a extinderii rolului
statului şi a evoluţiei sale în epoca contemporană.
Consacrarea principiului separaţiei puterilor s-a înfăptuit în titlul al III – Despre puterile statului (art.31 –
37). Astfel, potrivit art.31 „… toate puterile statului emană de la naţiune”.
Puterea legislativă se exercită colectiv de către Rege şi Reprezentaţiunea Naţională, Senatul şi
Adunarea Deputaţilor. Nici o lege nu putea fi supusă sancţiunii regale decăt după ce a fost discutată şi aprobată
prin votul liber al celor două adunări. Iniţiativa legilor aparţinea celor trei ramuri ale puterii legislative cu
excepţia proiectelor de legi privind bugetul statului şi armata, care trebuiau mai întâi votate de Adunarea
Deputaţilor.
Puterea executivă era încredinţată Regelui care o exercita în mod permanent conform Constituţiei, prin
intermediul guvernului.
Puterea judecătorească se exercita de curţi şi tribunale. Hotărârile şi sentinţele judecătoreşti se pronunţau
în baza legii şi se executau în numle Regelui.
În ceea ce priveşte administraţia publică locală, interesele judeţene şi comunale erau reprezentate de
către consiliile judeţene şi comunale în baza principiilor stabilite prin Constituţie şi legi speciale.
Membrii aleşi în Senat şi în Adunarea deputaţilor reprezentau naţiunea. Şedinţele celor două Adunări
erau publice şi secrete la cererea preşedintelui sau a zece membri.
În prima şedinţă după alegeri, fiecare din Adunări verifica legalitatea alegerii membrilor săi şi
contestaţiile în legătură cu aceasta. Invalidarea alegerii nu se putea face decât cu votul a două treimi din
numărul membrilor prezenţi.
Calitatea de membru al Senatului era incompatibilă cu cea de membru al Adunării Deputaţilor.Membrii
celor două Adunări dacă erau numiţi de guvern într-o funcţie salariată încetau de a fi deputaţi. Alte

6
incompatibilităţi erau stabilite prin legea electorală. La începutul fiecărei sesiuni Adunarea Deputaţilor şi
Senatul alegeau din rândul membrilor lor un preşedinte, vecepreşedinţii şi biroul Adunării.
Şedinţele Adunărilor se desfăşurau în prezenţa a jumătate plus unul din numărul membrilor care le
compuneau. Toate hotărârile se luau cu majoritatea absolută a voturilor, în caz de paritate hotărârea era
respinsă. Proiectele de legi erau adoptate după ce se vota fiecare articol.
Fiecare membru al Adunărilor avea dreptul de a adresa miniştrilor interpelări şi petiţii care-i erau
trimise, aceştia având obligaţia de a le rezolva.
Adunarea Deputaţilor era constituită dintr-un număr de 183 de deputaţi aleşi pe o perioadă de 4 ani de
un corp electoral împărţit în fiecare din cele 30 de judeţe în trei colegii.
Făceau parte din colegiul întâi, care alegea 75 de deputaţi, toţi alegătorii care aveau un venit financiar
rural sau urban de cel puţin 1.200 lei. Din colegiul doi, care alegea 70 de deputaţi, făceau parte alegătorii care,
plăteau o dare de cel puţin 20 de lei. Erau scutiţi de cens ofiţerii în retragere, pensionarii statului, cei care au
absolvit cel puţin învăţământul primar;
Colegiul al treilea, care alegea 38 de deputaţi cuprindea toţi alegătorii care nu făceau parte din colegiile
1 şi 2 şi plăteau o dare cât de mică la stat.
Candidaţii pentru Adunarea Deputaţilor trebuiau să îndeplinească următoarele condiţii.
 să fie român
 să se bucure de drepturile civile şi politice
 să fi împlinit vârsta de 25 de ani;
 să aibă domiciliul în România.
Senatul era format din 110 de senatori, aleşi în cele treizeci de judeţe de un corp electoral constituit din
două colegii şi 8 senatori de drept. Din colegiul întâi, care alegea 60 de senatori, făceau parte alegătorii care
aveau un venit funciar rural sau urban de cel puţin 2000 lei lunar. Beneficiau de dispensă de cens: foştii
preşedinţi, vicepreşedinţi şi membri adunării legiuitoare; foştii deputaţi şi senatori care au făcut parte din două
legislaturi; generalii şi coloneii şi cei cu un grad asimilat acestora; foştii miniştri şi reprezentanţiu diplomatici;
foştii membri sau preşedinţi de curte şi procurorii generali de pe lângă curţile de apel; cei ce aveau diploma de
doctor sau de licenţiat în orice specialitate şi o vechime de cel puţin 6 ani; membrii Academiei Române.
Din colegiul al doilea, care alegea 50 de senatori, făceau parte toţi alegătorii din oraşele şi comunele
rurale care aveau un venit funciar rural sau urban de 2000 lei, comercianţii şi industriaşii. Aveau dispensă de
cens: posesorii diplomei de doctor în orice specialitate; licenţiaţii în drept, în litere, filozofie, sau ştiinţe; foştii
magistraţi care au funcţionat cel puţin 6 ani; inginerii, arhitecţii, farmaciştii şi medicii veterinari cu diplomă;
profesorii şcolilor din oraşe ale statului, pensionarii care primeau o pensie de minimum 1000 lei anual;
Alegerile pentru Cameră şi Senat aveau loc într-o singură zi.
Universităţile din Iaşi şi Bucureşti trimiteau câte un membru în Senat, ales de profesorii universităţii
respective.
Candidaţii pentru Senat trebuiau să îndeplinească următoarele condiţii:
 să fie român din naştere sau naturalizat;
 se bucură de drepturile civile şi politice;
 să aibă domiciliul în România, 40 de ani şi un venit de orice natură de 9.400 lei.
Beneficiau de dispensă de cens:
 foştii preşedinţi sau vicepreşedinţi ai adunării legiuitoare;
 foştii deputaţi sau senatori care au făcut parte din două legislaturi;
 generalii şi asimilaţii lor;
 foştii miniştri şi diplomaţii ţării;
 acei care au ocupat timp de trei ani funcţia de membru de curte, preşedinte de curte sau procuror la
curtea de casaţie;
 posesorii diplomei de doctor sau licenţiat în orice specialitate care au exercitat profesia timp de cel puţin
6 ani;
 membrii Academiei Române.

7
 Pe lângă senatorii aleşi, din Senat mai făceau parte de drept: Moştenitorul Tronului la vârsta de 18 ani,
care dobândea dreptul la vot deliberativ la împlinirea vârstei de 25 de ani; Mitropoliţii şi episcopii din eparhii.
Durata mandatului de senator era de 8 ani. La fiecare patru ani jumătate din ei se reînoiau prin tragere la
sorţi.
Adunarea Deputaţilor şi Senatul se întruneau la data de 15 noiembrie a fiecărui an în sesiune dacă
Regele nu le convoca mai înainte pentru o perioadă de 3 luni.
La deschiderea sesiunii, Regele prezenta un mesaj privind starea ţării. Tot Regel încheia sesiunile.
Regele putea să dizolve ambele adunări. Actul de dizolvare trebuia să cuprindă data alegerilor şi data
convocării noilor Adunări în cel mult trei luni.
Regele şi miniştrii
Puterile constituţonale ale Regelui erau ereditare în linie descendentă, directă şi legitimă a Regelui Carol
I de Hohenzollern Sigmaringern, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură şi cu excluderea
permanentă a femeilor şi colaboratorilor lor. Descendenţii trebuiau crescuţi în religia ortodoxă a Răsăritului. În
lipsa descendenţilor în linie bărbătească ai Regelui Carol I succesiunea Tronului revenea celui mai în vârstă
dintre fraţii săi sau colateralii acestora. Dacă nici unul nu se mai găseau în viaţă sau ar fi declarat că nu primesc
Tronul, Regele putea numi succesorul său dintr-o dinastie suverană din Europa cu aprobarea Reprezentanţei
naţionale. Dacă nu se realizau aceste modalităţi Tronul devenea vacant, caz în care ambele Adunări se întruneau
în şedinţă comună, şi în cel mult 8 zile, alegea un Rege dintr-o dinastie suverană din Europa occidentală.
Pe timpul vacanţei Tronului, Adunările întrunite puteau numi o locotenenţă regală compusă din trei
persoane care exercitau interimar puterile regale.
La moartea Regelui Adunările se întruneau chiar fără convocare în termen de 10 zile după declararea
morţii.
Până la depunerea jurământului de către succesorul la tron, puterile constituţionale ale Regelui erau
exercitate în numele poporului român, de miniştri întruniţi în consiliu.
Regele era major la 18 ani. În viaţă, Regele putea numi o Regenţă compusă din trei persoane care după
moartea sa să exercite puterile regale în timpul minorităţii succesorului Tronului. Regenţa exercita totodată şi
tutela succesorului în timpul minorităţii.
Actele Regelui nu produceau efecte juridice dacă nu erau contrasemnate de un ministru care purta
răspunderea acestui act.
Atribuţiile Regelui stabilite prin Constituţai din 1866 erau:
 numea şi revoca miniştri;
 sancţiona şi promulga legile;
 avea dreptul de amnistie în materi politică;graţia sau reducea pedepsele penale;
 numea sau confirma funcţionarii publici;
 aproba regulamentele necesare aplicării legilor;
 era comandantul suprem al armatei;
 acorda gradele militare şi conferea decoraţiile româneşti conform legii;
 încheia convenţii cu statele străine în materie comercială, de navigaţie, cu aprobarea prealabilă a puterii
legislative.
 Regele nu putea exercita alte atribuţii decât cele Constituţionale.
Miniştrii
În baza prevederilor art.93 din Constituţie, regele numea şi revoca pe miniştri.Membrii familiei regale
nu puteau fi miniştri.
Miniştrii care nu erau membri ai Adunărilor, puteau participa la dezbaterea legilor însă fără drept de vot
deliberativ. Prezenţa cel puţin a unui ministru la dezbaterile din Adunarea Deputaţilor şi Senat era obligatorie.
Fiecare din cele două adunări aveau dreptul de a pune sub acuzare şi a-i trimite pe miniştri înaintea curţii de
casaţie şi justiţiei pentru crimele şi delictele comise în afara exerciţiului funcţiei lor. Punerea sub acuzare se
făcea cu majoritatea de 2 / 3 a membrulor prezenţi. Cazurile de responsabilitate, pedepsele aplicabile miniştrilor
şi modul de urmărire erau reglementate prin lege specială. Urmărirea pornită de Rege împotriva unui ministru

8
se exercita prin ministerul public. Regele nu putea să ierte sau să micşoreze pedeapsa hotărâtă miniştrilor de
către Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie decât numai la cererea Adunării care l-a pus sub acuzaţie.
Instituţii judeţene şi comunale
Potrivit dispoziţiilor art.107 şi 108 din Constituţie, instituţiile judeţene şi comunale erau reglementate
prin legi speciale care consacrau principiile descentralizării administraţiei publice locale şi autonomia locală.

Finanţele publice
În fiecare an Adunarea Deputaţilor vota bugetul de venituri şi cheltuieli ale statului, care se prezenta cu
un an înainte, Adunării Deputaţilor şi devenea definitiv după ce era votat de Adunare şi sancţionat de Rege.
Dacă bugetul nu era votat în timp util, puterea executivă dispunea pentru serviciile publice, resursele
bugetului anului precedent pentru cel mult încă un an.
Impozitele erau stabilite numai în interesul statului, judeţului sau comune ei, prin legi, cu aprobarea
consiliului judeţean, aceeaşi prevedere era valabilă şi în cazul impozitului comunal.
Impozitele votate de consiliile judeţene şi comunale trebuiau să fie confirmate de puterea legiuitoare şi
întărite de Rege.Nici o putere nu putea stabili privilegii în materie de impozit, iar scutirile sau reducerile de
impozit se puteau stabili doar printr-o lege specială.
Conform Constituţiei, art.116 în România funcţiona o singură curte de conturi. Legile se aduceau la
cunoştinţa românilor prin Monitorul oficial.