Universitatea Petrol și Gaze Ploiești 1

Administrație Publică și Integrare Europeană

LEGEA PRIVIND UNIFICAREA ADMINISTRATIVĂ

DIN ANUL 1925

Dinu (Dobrescu) Georgiana

MASTER ANUL I
 2

Comuna
Pe 13 iunie 1925 Parlamentul a emis Legea nr. 95 pentru Unificarea
Administrativă, ce a fost publicată în nr. 128 al Monitorului Oficial din 14 iunie
1925, care prevedea că teritoriul României se împărțea în județe, iar județele în
comune. Comunele, la rândul lor, erau rurale și urbane, comuna rurală fiind
alcătuită din unul sau mai multe sate, iar comunele urbane erau centre de populație
declarate astfel prin lege. Comunele rurale se puteau asocia, pentru a-și susține
serviciile și plăti în comun personalul administrativ, tehnic, sanitar, etc.
Comunele urbane erau de două feluri: comune urbane nereședințe de județ și
comune urbane reședințe de județ, aici se afla și prefectura județului. “Pentru
înlesnirea controlului, supravegherea aplicării legilor și buna îndrumare a
administrației, județele se va împărți în circumscripții numite plăți, cuprinzând
mai multe comune, iar comunele urbane, în circumscripții numite sectoare.” 1 Toți
locuitorii țării, indiferent de sex sau naționalitate, aveau obligația să aparțină unei
comune, dar și să participe la sarcinile ei. Aceștia se puteau muta într-o altă
comună, cu obligația de a aduce la cunoștința autorităților acest lucru. Străinii,
însă, nu se puteau stabili într-o comună foarte ușor. Aceștia erau obligați să
îndeplinească anumite formalități prevăzute de legea specială. Comuna și județul
erau persoane juridice și nicio cheltuială obligatorie nu se putea pune în sarcina
acestora fără a li se crea și mijloacele pentru acoperirea ei. Interesele locale ale
comunelor și județelor erau administrate prin consilii compuse din consilieri aleși
de drept și consilieri femei cooptate obligatoriu în comunele reședințe de județ,
facultativ în celelalte comune urbane. Potrivit articolului 10, “aceste consilii sunt
datoare să execute și măsurile de interes general ordonate de autoritatea centrală
în limitele competinții sale legale. O lege specială, având la bază principiile legii
de față, va stabili organizarea și funcționarea administrațiunilor în comunele mai
mari de 300.000 locuitori”.2

1
Monitorul Oficial 128 din 14 Iunie 1925 (M. Of. 128/1925)
2
Monitorul Oficial 128 din 14 Iunie 1925 (M. Of. 128/1925)
 3

Comuna suburbană
Comunele suburbane erau declarate de către consiliile comunale urbane, după o
cercetare a localității, efectuată de către o comisie compusă dintr-un membru al
delegației permanente, inginerul şef, medicul primar al comunei urbane, primarul
şi 2 delegaţi ai consiliului comunei rurale respective. Comisia constata situaţia
topografică, numărul locuitorilor comunei, mijloacele de alimentare, starea igienică
şi edilitară (alimentarea cu apă, iluminatul, canalul, etc., drumurile de legătură cu
comuna urbană, pădurile şi cursuri de apă, distanţa între comune, ocupația
locuitorilor, produsele localităţii, precum și alte informații ce le credeau
necesare. Constatările comisiei se consemnau într-un proces-verbal, la care se
alătura şi o schiţă de plan. Consiliul comunei urbane decidea dacă comuna rurală
cercetată urma să fie declarată sau nu suburbană.

Primarul
Articolul 11 al Legii 95/13.06.1925 spunea că primarul era capul administrației
comunale, ales de consilii în toate comunele. Acesta executa toate hotărârile
consiliului și ale delegației permanente comunale, împreună supraveghind mersul
administrației comunale. Primarul se alegea cu vot secret și cu majoritatea absolută
a voturilor exprimate. În cazul în care, la prima votare nu se obținea această
majoritate, alegerea se repeta în aceeași ședință și se declara ales acela care obținea
cel mai mare număr de voturi. În municipii, consiliul comunal alegea din sânul său
candidaţii de primar dintre consilierii aleşi şi cei de drept, în afară de cei trimişi de
consiliul judeţean, fiecare consilier având dreptul a vota un singur candidat.
Numele celor trei candidaţi care obținea cel mai mare număr de voturi se comunica
de îndată ministrului de interne, care confirma ca primar pe unul din candidaţi.
Semnul distinctiv al primarului era o cingătoare cu culorile naţionale, pe care o
purta la toate ceremoniile oficiale şi la celebrarea căsătoriilor. Primarul reprezenta
comuna în Justiţie, el putea face, în cazuri urgente, orice act în justiţie necesar
conservării unui drept, rămânând a fi abilitat ulterior de consiliu.
 4

Totodată, primarul era şeful poliţiei comunale. Consiliul comunal era convocat de
primar care prezida ședințele, împreună cu delegația permanentă întocmind ordinea
de zi a situațiilor ce urmau a fi aduse în dezbaterile consiliului comunal. De
asemenea, împreună cu delegația permanentă numea, înainta şi licenţia din serviciu
funcţionarii comunali şi hotăra asupra pedepselor. Autorizațiile necesare
contrucțiilor, reparațiilor de edificii, împrejmuirimilor, conform planurilor de
aliniere şi regulamentelor erau date tot de către primar. Acesta ordona prestaţii în
natură pentru servicii necesare, urgente şi în cazuri de calamitate publică. Primarul
era ofiţer al stării civile, acesta având posibilitatea să delege această atribuţie unui
membru al delegaţiei permanente comunale notarului, iar în municipii, directorului
sau şefului de serviciu respectiv. Primarul dispunea ordonanţarea plăţilor şi semna
ordonanţele, el putând să delege pe a sa răspundere personală, această atribuţie
unui membru al delegaţiei permanente comunale. Primarul putea delega o parte
din atribuţiile sale unui alt membru al delegaţiei permanente prin decizie scrisă,
care se aducea la cunoştinţă prin afişare şi prin publicitate. În comunele compuse
din mai multe sate, primarul putea delega o parte din atribuţiile sale unuia dinre
consilierii aleşi în satele respective. Primarul prezida ţinerea licitaţiilor. Primarul,
în caz de absenţă, era înlocuit în funcţie de un membru al delegaţiei permanente,
desemnat de el. Dacă această desemnare nu se făcea, el era înlocuit de drept prin
cel mai în vârstă dintre membrii delegaţiei permanente. 3
Primarul era singurul
care avea dreptul de a da ordonanţe cu privire la măsurile ce îi erau date în
atribuţiile sale, ale consiliului sau ale delegaţiei permanente. Când aceste
ordonanţe erau privitoare la chestiuni sanitare, agricole, veterinare, de lucrări
publice sau alte specialităţi, erau date în urma consultării prealabile cu şeful de
serviciu respectiv şi contrasemnate de acesta. Ordonanţele erau afişate la uşa
comunală.

3
Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu, Istoria românilor între anii 1918-1940
 5

Prefectul
Prefectul judeţului era numit prin decret regal, în urma propunerii ministrului de
interne. Pentru a fi numit prefect, pe lângă celelalte condiţii generale cerute
funcţionarilor publici, candidatul trebuia să aibă vârsta de 30 ani împliniţi şi să
posede diploma unei şcoli superioare recunoscută de stat. Prefectul nu putea ocupa
nicio altă funcţie publică plătită de stat, judeţ sau comună, nici exercita vreo
profesie liberă, nici nu putea face parte ca administrator sau cenzor în consiliile
societăţilor civile sau comerciale, cooperative sau bănci populare din judeţ. Pe
lângă calitatea sa de reprezentant al puterii centrale, prefectul era şi capul
administraţiei judeţene. În această calitate el avea controlul şi supraveghea toate
serviciile judeţene şi comunale. El veghea şi lua măsurile necesare ca să se execute
hotărârile consiliului judeţean şi ale delegaţiei permanente. Ca delegat al autorităţii
centrale, prefectul reprezenta în judeţ întreg guvern şi puterea executivă şi era în
strânsă legătură cu fiecare Minister pentru chestiunile dependente de
departamentul respectiv. El era sub ordinele directe ale ministerului de interne.
Fiecare prefectură de judeţ avea un subprefect care se numea prin decret regal,
după propunerea ministrului de interne, pe baza recomandării făcute de prefect.
Pentru a fi numit în această funcţie, candidatul, pe lângă celelalte condiţii cerute
funcţionarilor publici, trebuia să fie licenţiat în drept sau diplomat al şcolii speciale
de pregătire profesională şi să fi servit cel puţin 5 ani ca administrator de plasă sau
subprefect. La numirea sa, subprefectul era asimilat în grad cu şeful de serviciu
clasa I. Subprefectul îl ajuta pe prefect în îndeplinirea atribuţiilor sale şi îl înlocuia
în lipsă.

Notarul
Notarul era agentul autorităţii centrale în comuna rurală. În această calitate era
însărcinat cu: aplicarea legilor, regulamentelor de administraţie publică,
ordonanţelor, instrucţiunilor şi a oricăror alte acte, pe care legea le cerea a fi date
publicităţii ca emanând de la puterea executivă, publicarea se făcea prin afişe,6
strigări şi prin citire în public, executarea dispoziţiilor privitoare la culegerea
datelor statistice, executarea măsurilor de siguranţă generală şi poliţie, îndeplinirea
tuturor sarcinilor ce îi erau date prin legi şi regulamente. Notarul era şeful poliţiei
administrative din comună. El era ofiţer al poliţiei judiciare, auxiliar al parchetului.
Prin delegaţia primarului avea şi atribuţii de ofiţer al stării civile, afară de
celebrarea căsătoriei. În toate cazurile el se îngrijea ca actele stării civile să se
întocmească conform legii şi le contrasemna. În localităţile în care necesităţile
serviciului o cerea, se putea înfiinţa şi posturi de secretari de notari. Secretarii de
notari, care aveau aceleaşi titluri şi îndeplineau aceleaşi condiţii ca notarii, puteau
să înlocuiască pe aceştia în lipsă în atribuţiile lor, pe temeiul unei delegaţii scrise,
dată pe răspunderea personală a notarului. Notarul se numea de către prefect.

Consiliul comunal
Consiliul comunal se compunea din: trei cincimi consilieri aleşi de către toţi
alegătorii comunali, cu vot universal, egal, direct, secret, obligatoriu prin scrutin pe
listă şi reprezentarea minorităţii; până la două cincimi consilieri, de drept;
consilieri femei cooptate în număr de cel mult 7 în comunele urbane cu o populaţie
mai mare de 250.000 locuitori și 5 în comunele urbane cu o populaţie mai mare de
100.000 locuitori, 3 în comunele urbane cu o populaţie mai mare de 50.000
locuitori și 2 în celelalte comune urbane. Toţi consilierii trebuia să aibă domiciliul
în comuna respectivă. Numărul consilierilor aleşi se stabilea în funcție de
populaţie, fără deosebire de sex, vârstă sau naţionalitate. Acest număr era de: 36 în
comunele cu o populaţie mai mare de 250.000 locuitori; 30 în comunele cu o
populaţie mai mare de 100.000 locuitori; 24 în comunele cu o populaţie mai mare
de 50.000 locuitori; 18 în comunele cu o populaţie mai mare de 25.000 locuitori;
15 în comunele cu o populaţie mai mare de 10.000 locuitori; 12 în celelalte
comune urbane, oricare ar fi fost numărul locuitorilor; 9 în comunele rurale. Odată
cu consilierii se alegea şi un număr de supleanţi, egal cu o treime din numărul
consilierilor aleşi, chemaţi să completeze vacanţele legale ivite în consiliu.
 7

Consiliul județean
Consiliul judeţean se compunea din trei cincimi membri aleşi de toţi alegătorii
judeţeni, cu vot universal, egal, direct, secret, obligatoriu prin scrutin pe listă şi
reprezentarea minorităţii, și până la două cincimi membri de drept.
Numărul consilierilor judeţeni aleşi se stabileau în funcție de populaţie, fără
deosebire de sex, vârstă sau naţionalitate. În acest calcul nu intra populaţia
oraşelor, reşedinţe de judeţ. Acest număr era de 36 consilieri în judeţele care aveau
o populaţie mai mare de 400.000 locuitori, 30 de membri în cele mai mari de
200.000 locuitori și 24 de membri în celelalte judeţe. 4Odată cu consilierii se
alegea şi un număr de supleanţi egal cu o treime din numărul acestora, care erau
chemaţi a completa vacanţele legale ivite în sânul consiliului. Numărul
consilierilor judeţeni aleşi nu se putea modifica decât din 10 în 10 ani, prin votul
consiliului respectiv, aprobat de Ministerul de Interne cu avizul consiliului
administrativ superior, şi numai unde statistica populaţiei reclama o modificare.

Alegerile administrative
Erau alegători la comune şi judeţ toţi cetăţenii români care, pe lângă celelalte
condiţii pe care trebuiau să le îndeplinească alegătorii pentru Adunarea deputaţilor,
aveau vârsta de 21 ani şi domiciliul real de cel puţin un an în comuna sau judeţul
unde urma să-şi exercite drepturile lor. Această condiţie nu se cerea funcţionarilor
publici. Alegătorii domiciliaţi în capitala judeţului nu votau la alegerile judeţene, ei
erau eligibili în consiliile judeţene. Proprietarii de imobile din staţiunile climaterice
şi balneare puteau să declare la primăriile respective, în cursul lunii ianuarie a
fiecărui an, înainte ca listele electorale să rămână definitive, că înţelegeau să
exercite dreptul de alegător în acele comune chiar dacă nu aveau acolo domiciliul
lor real. Erau, de asemenea alegători şi eligibili în consiliul judeţean, chiar dacă nu
4
Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu, Istoria românilor între anii 1918-1940
aveau domiciliul real în cuprinsul judeţului, cetăţenii români care exercitau acolo8
un comerţ, o industrie, o profesiune, sau erau proprietari de imobile. Listele
electorale comunale şi judeţene se formau de delegaţia permanentă şi comunală a

fiecărei comune. Propunerea candidaturilor se făcea, atât pentru comune, cât şi

pentru judeţ cu cel puţin 8 zile înainte de ziua fixată pentru votare şi până la ora 18
a ultimei zile utile. În comunele rurale şi urbane nereşedinţe, propunerea se făcea la
judecătorul de ocol în circumscripţia căruia se găsea comuna. În capitalele de judeţ
şi pentru alegeri judeţene propunerea se făcea la primul-preşedinte al tribunalului
respectiv. Propunerea trebuia făcută în scris în două exemplare şi semnată de un
număr de cel puţin 25 alegători în comunele rurale şi urbane şi cel puţin 50 în
municipii şi judeţe. Alegătorii propunători se prezentau în persoană sau prin
mandatar. Magistratul care primea propunerile se asigura de identitatea lor şi dacă,
atât ei, cât şi candidaţii, figurau în listele electorale. Nu era obligatorie prezenţa
înaintea judecătorilor a propunătorilor din comunele rurale. Identitatea lor putea fi
atestată de către notarul comunei. Pentru comunele rurale propunerea candidaţilor
se putea face şi verbal, dar numai în faţa judecătorului. Magistratul care primea
propunerile de candidaturi lua act de declaraţiile făcute şi înregistra numele
candidaţilor în ordinea cerută de propunători, redactând un proces-verbal.
 9

Bibliografie:
1. Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu, Istoria
românilor între anii 1918-1940;
2. Monitorul Oficial 128 din 14 Iunie 1925 (M. Of. 128/1925)