UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA- SIBIU”

FACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUȚIU”

SPECIALIZAREA: DREPT ID
CENTRU TUTORIAL: SIBIU

TITLUL PROIECTULUI:
INSTITUȚIA PREFECTULUI

PROFESOR DE DISCIPLINĂ:
MANUEL GUTAN

STUDENT:
CROITORU IOAN-GABRIEL
ANUL 2

ANUL UNIVERSITAR 2022-2023

SEMESTRUL 1
 INSTITUȚIA PREFECTULUI

Instituția prefectului este veche și tradițională în administrația publică din România,

intalnită în Muntenia și Moldova încă înainte de Unirea Principatelor din 1859. Este adevărat
că cei care o reprezentau purtau o altă denumire, așa zișii "ispravnici de județe" sau "ispravnici
administrativi". După realizarea Unirii Principatelor au survenit modificări de esentă în
administrația tărilor române, impuse de consolidarea unității statale și modernizării structurii
administrative.
Prima apariție a instituției prefectului ca atare în administrația societătii românești
datează din a două jumătate a secolului XIX, fiind consacrată prin Legea pentru înființarea
consililor județene, din 2 aprilie 1864, și Legea comunală din 1 aprilie 1864, inspirate după
modelul francez al timpului.
Prin legea din 1864 se organizează pentru prima dată administrația județelor țării.
Județul nu era numai o subdiviziune administrativă a statului, ci și o persoană juridică investită
cu o aumita putere politică și drepturi patrimoniale.
Instituția Prefectului, prin Legea din 1 martie 1883, care modifică prevederile legii din
1864 și a celei din martie 1872, suferă o restrângere a atribuțiilor care-i reveneau prefectului,
el nemaifiind decât "agent executor al deciziunilor consiliului și comitetului, pe care le
încredințează prezidentului comitetului permanent. Prefectul trebuie să-i dea acestuia
concursul necesar".
Prin Legea din 1 noiembrie 1892 privind organizarea autorităților administrative
exterioare, dependențe de Ministerul de Interne și fixarea circumscriptiunilor administrative,
instituția prefectului era abilitată cu atribuții care conturau deplin această funcție. Se precizează
în lege că "în capul fiecărui județ este câte un prefect" "numit prin decret regal, la recomandarea
Ministrului de Interne" și "reprezintă puterea executivă în toată circumscriptiunea supusă
administrațiunii sale".
În Legea de unificare administrativă din 1925 instituția prefectului era tratată că
representând autoritatea centrală, având atribuții de control. Prefectul era numit prin decret
regal, în urmă propunerii Ministrului de Interne. Pentru a putea fi numit prefect, pe lângă
condițiile generale cerute funcționarilor publici, candidatul trebuia să aibă 30 de ani împliniți
și să posede diplomă unei școli superioare recunoscute de stat, în afară celor care au funcționat
în această funcție cel puțin un an.
Legea pentru organizarea administrației din 1929 este prima care delimitează
autoritățile colectivităților alese de cele numite. Prefectul nu mai este șeful administrației
județene, fiind "reprezentant al guvernului". El exercită "controlul și supravegherea tuturor
administrațiilor locale". În calitate de delegat al autorității centrale el reprezenta guvernul și
puterea executivă.
Legea aduce în planul vieții administrative a țării o nouă instituție - comisia
administrativă a județului, al cărei președinte era prefectul. Legea administrativă din
27.03.1936 conferă prefectului un rol deosebit de important ca șef al administrației județene,
care supraveghea toate așezămintele culturale și serviciile publice. Era de asemenea șeful
poliției și jandarmeriei.
Prin Legea administrativă din 1938 se desființează administrația autonomă a județului,
înființându-se ținutul, județul rămânând numai o circumscripție în care funcționează serviciile
exterioare ale ministerelor. Prefectul devine funcționar de carieră, numit prin decret regal și are
dreptul de a numi primarii din comunele rurale și urbane și de a desemna membrii de drept în
consiliul comunal.
În perioadă 1940-1944, în bază Decretului lege din 21.09.1940, se revine la instituția
prefectului ca funcționar public și la comună și județ ca unități administrativ teritoriale cu
personalitate juidică, partimoniu și buget propriu. Prefectul își menține rolul și atribuțiile de
reprezentant al guvernului.
După anul 1944 legiuirile ce au urmat au desființat instituția prefectului, aceasta fiind
repusă în locul și rolul ce i se cuvin după decembrie 1989. Funcția de prefect a fost abandonată
odată cu instaurarea Republicii Populare la 30 decembrie 1948. După 1958, prefectul este:
➢ reprezentantul statului, al intereselor naționale;
➢ reprezentantul Guvernului;
➢ organ de administrație general;
➢ organ de coordonare a serviciilor statului din departament.
După Revoluția din decembrie 1989, conducerea activității administrative la nivel de
județ a fost exercitată de Primărie. Prin Legea nr. 5 din 1990, la 9 iulie 1990, reapare în
administrație prefectura, organism județean numit, care să coordoneze activitatea din teritoriu
până la promulgarea noii Constituții.
În conformitate cu această lege, în județe Instituția Prefecturii era formată din prefect,
doi subprefecți, un secretar și membri. Constituția României, adoptată de Parlament și aprobată
prin referendum în decembrie 1991, repune instituția prefectului pe noi principii organizatorice
și funcționale, pornind de la tradițiile românești în materie. Prefectul, conform prevederilor
Constituției, ale Legii nr 69/1991 și apoi ale Legii nr.215/2001, privind administrația publică
locală, este o instituție care reprezintă Guvernul pe plan local și conduce serviciile publice
deconcentrate ale ministerelor și ale celorlate autorități locale în județ.
Modificarea statutului prefectului în reglementarea legală s-a produs în anul 2004, o
data cu apariția Legii nr. 340/2004 - Legea Prefectului, și apoi prin modificarea din 2005 prin
OUG nr 179/2005 pentru modificarea Legii 340/2004, care statuează: "prefectul și subprefectul
fac parte din categoria înalților funcționari publici".
Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local. Acesta numește câte un prefect
în fiecare județ și în municipiul București, la propunerea Ministerului Administrației și
Internelor. Conform prevederilor art.1 alin. (2) din O.U.G. nr. 179/2005 privind modificarea și
completarea Legii nr. 340/2004 privind prefectul și Instituția Prefectului, instituția prefectului
este o instituție publică cu personalitate juridică, patrimoniu și buget propriu care se elaborează
și se execută în condițiile legii, se organizează și funcționează în fiecare județ cu rolul de a
îndeplini atribuțiile și prerogativele conferite Prefectului prin Constituție,
Autonomia locală, mai ales într-un stat unitar, nu poate fi concepută decât în anumite
limite. Nu se poate admite ca într-un stat de drept să fie nesocotită legea, autoritatea
executivului central, datorită aplicării principiului autonomiei locale. Autonomia nu poate fi
realizată decât în cadrul principiilor statului de drept, principiul autonomiei locale fiind unul
dintre acestea. De aici legătura organică care trebuie să existe între autonomia locală și lege,
dintre interesele locale (comunale, orășenesti, municipale, județene) și interesele naționale
exprimate prin lege. Așa se explică de ce, în toate țările democratice, la nivelul unității
administrativ-teritoriale de nivelul cel mai înalt, a fost instituit un reprezentant al statului, al
puterii executive, cu rolul de a veghea asupra aplicării legii de către autoritățile administrației
publice locale, organizate pe bază autonomiei administrative.
După sistemul francez, acest rol, la noi, l-a avut prefectul, situație reglementată și de
Constituția adoptată în anul 1991, care la articolul 122, alin. 2, prevede: "Prefectul este
reprezentantul Guvernului pe plan local și conduce serviciile publice descentralizate ale
ministerelor și ale celorlalte organe centrale, din unitățile administrativ-teritoriale". Se observă
că, pe bază principiului sarcini de deconcentrarii, are loc transferul unor atribuții ale autorității
centrale și a dreptului de tutelă administrativă de la organele centrale ale statului (Guvernul)
la reprezentantul local al acestuia (prefectul).
Prefectul și subprefectul nu pot fi membri ai unui partid politic sau ai unei organizații
căreia îi este aplicabil același regim juridic ca și partidele politice, potrivit legii, sub sancțiunea
destituirii lor din funcția publică.
Atribuțiile prefectului sunt :
a) asigură la nivelul județului sau, după caz, al municipiului București, aplicarea și
respectarea Constituției, a legilor, a ordonanțelor si a Hotărârilor Guvernului, a
celorlalte acte normative precum și a Ordinii publice;
b) Acționează pentru realizarea în județ respectiv în municipiul
București a obiectivelor cuprinse în Programul de guvernare și
dispune măsurile necesare pentru îndeplinirea lor;
c) Acționează pentru asigurarea climatului de pace socială,
menținerea unei comunicări permanente cu toate nivelurile instituționale și sociale,
acordând o atenție constantă prevenirii tensiunilor sociale.
d) Colaborează cu autoritățile administrației publice locale pentru determinarea
priorităților de dezvoltare teritorială;
e) Verifică legalitatea actelor administrative ale consiliului județean, ale consiliului
local sau ale primului ministru.
f) Asigură, împreună cu autoritățile si organele abilitate, ducerea la îndeplinire, în
condițiile stabilite prin lege, a măsurilor de pregătire și intervenție pentru situații de
urgență;
g) Dispune, în calitate de președinte al Comitetului județean pentru situații de urgență,
măsurile care se impun pentru prevenirea și gestionarea acestora și folosite în acest
sens sumele special prevăzute în bugetul propriu cu această destinație;
h) Utilizează în calitate de șef al protecției civile, fondurile special alocate de la
bugetul de stat și baza logistică de intervenție în situații de criză, în scopul
declanșării în bune condiții a acestei activități;
i) Dispune măsurile corespunzătoare pentru prevenirea infracțiunilor și apărarea
drepturilor și a siguranței cetățenilor, prin organe legal abilitate;
j) Asigură realizarea planului de măsuri pentru integrare europeană;
k) Dispune măsuri de aplicare a politicelor naționale hotărâte de Guvern și a politicilor
de integrare europeană;
l) Hotărăște, în condițiile legii, cooperarea sau asocierea cu instituții similare din țară
și din străinătate, în vederea promovării intereselor comune;
m) Asigură folosirea, în condițiile legii, a limbii materne în raporturile dintre cetățenii
aparținând minorităților naționale și serviciilor publice deconcentrate în unități
administrativ teritoriale în care acestea au o pondere de peste 20%.
Insărcinările pentru prefect, așa cum spuneam, le stabilește Guvernul prin hotărâri și
ordonanțe.
 Din examinarea atribuțiilor exercitate de prefect, rezultă că acesta are o competență
materială, specializată la activitățile expres prevăzute de Lege și o competență
teritorială, limitată la nivelul județului, respectiv al municipiului București.
Subprefectul îndeplinește atribuțiile ce îi sunt date prin acte normative, precum și
sarcinile ce îi sunt delegate de către prefect prin ordin. În lipsa prefectului, subprefectul
îndeplinește, în numele prefectului, atribuțiile ce revin acestuia.
Atribuțiile subprefectului sunt:
1. Cu privire la exercitarea, în numele prefectului, a conducerii serviciilor publice:
a) analizarea activitații desfășurate de serviciile publice deconcentrate, de serviciile
publice comunitare pentru eliberarea și evidența pașapoartelor simple si de serviciile
publice comunitare regim permise de conducere și înmatriculare a vehiculelor și
elaborarea de propuneri pentru îmbunătățirea activitații acestora, pe care le înaintează
prefectului.
b) examinarea, împreuna cu conducătorii serviciilor publice deconcentrate și cu
autoritățile administrației publice locale, a stadiului de execuție a unor lucrări și acțiuni
care se derulează în comun;
c) consultarea conducătorilor serviciilor publice deconcentrate cu privire la Ordinele
prefectului prin care se stabilesc măsuri cu caracter tehnic sau de specialitate, potrivit
legii;
d) asigurarea trasmiterii ordinelor prefectului având ca obiect stabilirea de măsuri cu
caracter tehnic sau de specialitate către conducătorul instituției ierarhic superioare
serviciului public deconcentrat, prin grija personalului din cadrul instituției prefectului;
e) asigurarea examinării proiectelor bugetelor, precum și a situațiilor financiare privind
execuția bugetară întocmită de serviciile publice deconcentrate, conform procedurii
stabilite, dupa caz, prin Ordin al ministrului ori al conducătorului organului
administrației publice centrale oraganizat la nivelul unităților administrativ-teritoriale,
în vederea emiterii avizului prefectului;
f) întocmirea proiectului Regulamentului de funcționare a colegiului prefectural cu
respectarea prevederilor Regulamentului -cadru;
g) dispunerea măsurilor în vederea organizării ședințelor colegiului prefectural, stabilirea,
după consultarea conducătorilor serviciilor publice deconcentrate, a ordinii de zi a listei
invitațiilor, pe care le înainteaza prefectului;
h) urmărirea modului de îndeplinire a Hotărârilor luate în cadrul colegiului prefectural,
prin grija secretariatului colegiului prefectural, și formularea de propuneri în cazul
nerespectării acestora, pe care le înaintează prefectului;
i) gestionarea și urmărirea măsurilor dispuse de către prefect în calitate de președinte al
comitetului județean pentru situații de urgență, precum și a hotărârilor luate în cadrul
comitetulu județean pentru situații de urgență;
2. cu privire la conducerea operativă a instituției prefectului:
a) asigurarea conducerii operative a instituției prefectului, cu excepția cancelariei
prefectului;
b) elaborarea proiectului Regulamentului de organizare și funcționare a instituției
prefectului, pe care îl supune spre aprobarea prefectului;
c) asigurarea elaborării proiectului ordinului prefectului privind înființarea si organizarea
oficiilor prefecturale și transmiterea acestuia catre Ministerul Administratiei și
Internelor;
d) asigurarea transmiterii către persoanele interesate a ordinelor prefectului cu caracter
individual;
e) primirea, distribuirea corespondenței și urmărirea rezolvării acesteia în termenul legal;
 f) elaborarea de studii și rapoarte cu privire la aplicarea actelor normative în vigoare, pe
care le prezintă prefectului;
g) asigurarea transmiterii ordinelor prefectului cu caracter normativ către Ministerul
Administrației si Internelor , precum și publicarea în monitorul oficial al județului ori
al municipiului Bucuresti, după caz;
h) îndrumarea metodologică a secretarilor unităților administrativ-teritoriale și ai
subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor, cu excepția secretarului
general al județului, respectiv al municipiului București;
i) gestionarea și urmărirea îndeplinirii măsurilor dispuse de către prefect cu privire la
realizarea sarcinilor rezultate din actele normative în vigoare;
j) stabilirea și urmărirea modului de realizare a fluxului de informare-documentare în
domeniile de activitate specifice instituției prefectului;
k) înaintarea către prefect de propuneri cu privire la organizarea și desfășurarea circuitului
legal al lucrărilor, informarea documentară, primirea și soluționarea petițiilor, precum
și la arhivarea documentelor;
l) acordarea de consultanță autorităților administrației publice locale privind proiectele
acordurilor de colaborare, cooperare, asociere, înfrățire și aderare inițiate de acestea;
m) verificarea documentației și aplicarea apostilei pe actele oficiale administrative
întocmite pe teritoriul României, care urmează să producă efecte juridice pe teritoriul
unui stat semnatar al Convenției cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor
oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961, la care România a aderat prin
Ordonanța Guvernului nr. 66/1999, aprobată prin Legea nr. 52/2000, cu modificările
ulterioare;
n) aprobarea eliberării de extrase sau copii de pe acte din arhiva instituției prefectului, cu
excepția celor care conțin informații clasificate ca secrete de stat sau de serviciu;
o) asigurarea secretariatului comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate
privată asupra terenurilor, în calitate de secretar al comisiei județene;
p) exercitarea atribuțiilor rezultate ca urmare a aplicării actelor normative cu caracter
reparatoriu și convocarea în ședințe lunare a comisiilor care au ca obiect punerea în
aplicare a acestor legi.
Prefectul și subprefectul își desfășoară activitatea în prefectură.
Principiul deconcentrării cunoaște în sistemul juridic român o dublă fundamentare:
constituțională și legală. Valoarea constituțională conferită principiului deconcentrării rezultă
din cuprinsul dispozițiilor art. 120 alin. (1) din actul fundamental: "Administrația publică din
unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei
locale și deconcentrării serviciilor publice".
De asemenea, acest principiu se regăseúte normat și în art. 2 alin. (1) din Legea nr.
215/2001 a administrației publice locale ca unul dintre principiile fundamentale în baza căruia
se organizează și funcționează administrația publică locală: "Administrația publică în unitățile
administrativ-teritoriale se organizează și funcționează în temeiul principiilor descentralizării,
autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice (…)".
După cum se poate observa, ambele acte normative utilizează sintagma de
"deconcentrare" prin referirea directă la anumite structuri ale administrației publice locale,
"serviciile publice". S-ar părea, la prima vedere, într-o interpretare strictă și rigidă a textelor
normative în cauză, că fenomenul deconcentrării ar trebui să privească doar aceste organisme
administrative, serviciile publice. O astfel de interpretare limitativă nu poate fi însă primită, o
asemenea exprimare a constituantului și a legiuitorului fiind deficitară și problematică, mai ales
prin prisma faptului că în acest mod instituția prefectului, principalul exponent al
deconcentrării, nu-și găsește locul în cadrul principiului. Prefectul nu intră în sfera structurilor
administrative ale serviciilor publice și totuși reprezintă o instituție fundamentală prin
intermediul căruia Guvernul exercită competențele sale specifice indirect în teritoriu [art. 123
alin. (1) din Constituție dispune că "Guvernul numește un prefect în fiecare județ și în
municipiul Bucureúti"].
Principiul deconcentrării, ca principiu fundamental de organizare și funcționare a
administrației publice locale, după cum vom observa în continuare, privește raporturile dintre
puterea centrală și diferitele structuri repartizate ale acesteia în teritoriu.
Mai trebuie precizat că principiul deconcentrării în sistemul administrației publice
dobândește valoare constituțională abia prin revizuirea din anul 2003. Constituția României
adoptată în anul 1991 prevedea în art. 119 alin. (1) faptul că "Administrația publică din unitățile
administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale și pe cel al
descentralizării serviciilor publice".
Utilizarea de către constituantul român a conceptului de "descentralizare" alături de cel
de "servicii publice", mai ales prin prisma dispozițiilor art. 122 alin. (2) care dispunea că
prefectul "conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor", constituia o greșeală
care a condus la o "abandonare" a instituției deconcentrării în perioada imediat următoare la
nivelul doctrinei juridice și a cadrului legislativ românesc. Descentralizarea presupune
exercitarea unor competențe delegate în condiții de autonomie de către autorități locale care
sunt alese, fără existența unor raporturi de subordonare ierarhică față de eșaloanele superioare
ale administrației publice.
Deconcentrarea reprezintă în principal o formă a centralizării, o modalitate concretă de
ameliorare a consecințelor negative rezultate din procesul de centralizare pură. Astfel,
fundamentele deconcentrării se regăsesc în carențele sistemului centralizat și în necesitatea de
a corecta într-o anumită măsură aceste carențe.
Deconcentrarea reprezintă o modalitate de repartizare a competențelor sub semnul unei
singure entități juridice, statul, ce se produce de sus în jos, în profitul eșaloanelor locale. Prin
deconcentrare sunt atribuite competențe reprezentanților puterii centrale în teritoriu.
Beneficiarii acestor delegări de competențe sunt funcșionari sau organe care în continuare
rămân într-un raport de subordonare ierarhică față de autoritatea centrală și care nu sunt supuși
unui "control democratic al electorilor", fiind numiți.
Autoritatea locală beneficiară a transferului de competențe prin această formă de
organizare internă a statului apare astfel ca o autoritate în primul rând executantă, ce nu poate
să edicteze reguli reguli juridice aplicabile la nivel local decât în cadrul strict al competențelor
pe care le deține prin lege.
Totuși, chiar dacă suntem în prezența unui raport de subordonare ierarhică,
deconcentrarea presupune un transfer real de competențe, astfel încât autoritățile deconcentrate
sunt singurele competente să adopte decizii în domeniile concedate, superiorul iararhic
neputând să se substituie juridic acestora. Statul recunoațte astfel agenților săi repartizați în
teritoriu o anumită putere decizională, întotdeauna de natură administrativă, aceștia putând
adopta decizii originare prin care să exprime necesitățile și interesul local.
Deconcentrarea se constituie într-o "atenuare a rigidității centralizării" pure, având
drept scop o mai bună coordonare a deciziei administrative, o decongestionare a centrului statal
și o mărire a eficacității sistemului administrației de stat. Apariția acestei tehnici este veche, ea
fiind utilizată de-a lungul timpului de către perși (satrapul), romani (guvernatorul), otomani
(paúa) etc.
 Definiția legală a deconcentrării ne este oferită de art. 2 lit. j) din Legea-cadru nr.
195/2006 a descentralizării: "redistribuirea de competențe administrative și financiare de către
ministere și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale către propriile
structuri de specialitate din teritoriu".
Această definiție furnizată de către legiutorul român apare la prima vedere în deplină
concordanță cu prevederile constituționale prin faptul că transmiterea de competențe de la nivel
central are drept beneficiare structurile de specialitate din plan local ale anumitor autorități
centrale, constituantul utilizând în acest sens sintagma de "deconcentrarea serviciilor publice".
Totuși, după cum enunțasem anterior, nu putem fi de acord nici cu o asemnea definiție
legală a deconcentrării. Analiza acestei dispoziții legale conduce la următoarea concluzie falsă:
deconcentrarea privește un transfer de competențe de sus în jos și vizează subiecte de drept
circumstanțiate: pe de o parte, ministerele și alte organe de spacialitate de la nivel central, iar
pe de altă parte, structurile de specialitate ale primelor din plan local.
Practic, legiutorul limitează sfera subiectelor specifice acestei tehnici la acelea pe care
el însuși le enumeră. Or, același legiuitor uită să includă în această sferă poate cea mai elocventă
instituție teritorială prin care se realizează deconcentrarea: prefectul. Prefectul este
reprezentantul Guvernului în teritoriu, fiind numit și exercitând competențe delegate de către
acesta. Activitatea prefectului la nivelul unităților administrativ-teritoriale se desfășuară sub
imperiul principiului subordonării ierarhice directe față de executivul central, acesta din urmă
putând să îl sancționeze în cazul în care nu este mulțumit de rezultatele acțiunilor acestuia. De
asemenea, nu trebuie uitat faptul că, potrivit art. 123 alin. (2) din Constituție, prefectul este
conducătorul structurilor administrative locale ale autorităților publice centrale.
Astfel, considerăm că atât constituantul, cât și legiutorul în aplicarea dispozițiilor
actului fundamental, au procedat greșit, restrângând nepermis tehnica deconcentrării doar cu
privire la serviciile publice ale autorităților centrale.
BIBLIOGRAFIE:

➢ Constituția României
➢ Codul administrative.
➢ https://zdocs.ro/doc/locul-i-rolul-prefectului-n-administraia-publica-
36oe5kvmq7pl
➢ https://drept.ucv.ro/RSJ/images/articole/2008/RSJ1/11Girlesteanu.pdf