Raporturile Secretarului

unităţii administrativ teritoriale

cu Prefectul

jr. Horge Vasile - secretar - Comuna Draganesti, Judetul Bihor

Interdicţii şi incompatibilităţi ale
Secretarului unităţii administrativ teritoriale

Art. 116 alin. 2 din Legea nr.215/2001 prevede că secretarul unităţii administrativ
teritoriale nu poate fi membru al unui partid politic, sub sancţiunea destituirii din
funcţie. Aceste dispoziţii legale trebuie înţelese prin prisma necesităţii asigurării unei
stabilităţi mai mari în funcţie a secretarului. În condiţiile în care primarul este autoritatea
executivă, ales prin vot liber, direct şi secret în urma alegerilor la care participă partidele
şi alianţele politice este firesc ca secretarul, ca tehnician apolitic, să asigure, în condiţii
de obiectivitate şi imparţialitate politică, continuitatea normală şi legală a activităţii în
administraţia publică locală. Însă, interdicţia secretarului de a fi membru al unui partid
politic nu trebuie înţeleasă în sensul interzicerii chiar a dreptului acestuia de a exprima
opinii politice, drept reglementat de legea fundamentală a ţării, Constituţia. Este
important ca aceste opinii să nu afecteze exercitarea obiectivă şi corectă a funcţiei
respective.
Totuşi, faptul că legea prevede interdicţia ca persoana care ocupă funcţia de
secretar al unităţii administrativ teritoriale să nu fie membru al unui partid sau al unei
formaţiuni politice, îşi are raţiunea atât în rolul de specialist al secretarului pe lângă
autorităţile administraţiei publice locale, cât şi în evitarea unor conflicte de interese.
Având în vedere că primarul este, cu mici excepţii, membru al unui partid sau al unei
formaţiuni politice, este uşor de imaginat ce s-ar întâmpla dacă şi secretarul ar fi
membru de partid. În cazul în care atât secretarul cât şi primarul ar face parte din
rândurile aceleiaşi formaţiuni politice, este logic că viziunea acestora cu privire la
soluţionarea intereselor de natură economică sau socială ar corespunde, ceea ce ar putea
determina o mai slabă vigilenţă a secretarului în privinţa legalităţii actelor emise de
primar, iar în cazul în care aceştia s-ar afla în poziţii de adversitate politică, ar fi greu de
imaginat că secretarul va da dovadă de imparţialitate şi obiectivitate în verificarea
legalităţii actelor.
De altfel, prevederea stipulată de Legea nr.215/2001, conform căreia secretarul
unităţii administrativ teritoriale nu poate fi soţ, soţie sau rudă de gradul întâi cu primarul,
sub sancţiunea eliberării din funcţie respectă aceleaşi cerinţe de obiectivitate şi
imparţialitate. Dacă o persoană se află în vreuna din situaţiile respective, ea nu poate
ocupa funcţia de secretar, iar dacă o asemenea situaţie a intervenit ulterior, adică în
timpul în care deţine funcţia de secretar, ea urmează a fi destituită sau eliberată din
funcţie.
 Este de observat faptul că, în cazul nerespectării dispoziţiilor cu privire la
interdicţia de a fi membru al unui partid politic, sancţiunea disciplinară este destituirea
din funcţie, ca urmare a nerespectării regimului incompatibilităţilor, în timp ce în cazul
nerespectării prevederilor cu privire la gradul de rudenie, măsura care se aplică este
„eliberarea din funcţie”, considerându-se că, în această ipoteză, secretarul nu mai
îndeplineşte o condiţie specifică pentru ocuparea acestei funcţii.
Pe de altă parte, nu pot să nu dezvolt modificarea absolut ilogică realizată de legiuitor
prin Legea nr.286/2006, modificare care, deşi la o primă vedere pare foarte de bun simţ,
de fapt, ascunde o mare greşeală. Astfel, art.84 şi art.86 din Legea nr.215/2001 sunt
înlocuite cu art.1208 alin.(4): „Recrutarea, numirea, suspendarea, modificarea, încetarea
raporturilor de serviciu şi regimul disciplinar al secretarului unităţii administrativ
teritoriale se fac în conformitate cu prevederile legislaţiei privind funcţia publică şi
funcţionarii publici”.
I Originea instituţiei prefectului
Sorgintea instituţiei prefectului datează din perioada Romei Antice, când
conceptele de prefect şi prefectură erau utilizate atât pentru a desemna o unitate
administrativ teritorială, cât şi o funcţie publică, civilă sau militară. Din punct de vedere
etimologic, termenul de prefect provine din latinescu praefectus, care se poate traduce
prin „cel ce a fost pus în fruntea...”. Funcţia de prefect este o componentă a unui sistem
administrativ de insperaţie franceză. Naşterea ei în forma apropiată de ceea ce
reprezintă azi în sistemul francez şi în cele care au preluat-o este recunoscută a se fi
realizat în perioada napoleoniană, fiind una din creaţiile pe care Împăratul Napoleon le-a
sădit în solul Franţei, alături de contenciosul administrativ. Deşi este o instituţie de
tradiţie în sistemul românesc de drept, de inspiraţie franceză, ea nu s-a regăsit în
Constituţia română până la cea din 1991. Ea a fost însă prevăzută, sub această denumire,
în Legea comunală din 01 aprilie 1864 şi în Legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene
nr.396 din 2 aprilie 1864. Potrivit prevederilor acestei din urmă legi, prefectul era cap al
administraţiei judeţene, cu misiunea de a „dirige toate lucrările acestei administraţiuni şi
a executa hotărârile consiliului judeţean”. Statutul prefectului era de comisar
(reprezentant) al Guvernului pe lângă consiliul judeţean, abilitat de lege să exercite
supravegherea legalităţii actelor adoptate de consiliul judeţean sau de comitetul
permanent al acestuia. Atunci când considera că un act este ilegal, putea face recurs la
Guvern în termen de 10 zile de la data constatării ilegalităţii, iar guvernul avea obligaţia
să se pronunţe în termen de 20 de zile, în caz contrar obiecţia de ilegalitate era înlăturată,
actul fiind considerat a fi legal. Ca şi în prezent, acţiunea promovată de prefect
(recursul) avea ca efect suspendarea punerii în executare a actului respectiv. Potrivit
Legii administrative din 3 august 1929, prefectul era numit prin decret regal, la
propunerea Ministerului de Interne, el fiind un reprezentant al Guvernului şi întregii
puteri executive centrale în judeţ, cu rolul de a supraveghea şi controla administraţiile
locale din judeţ şi de a exercita şi unele atribuţii poliţieneşti. Acelaşi rol şi atribuţii sunt
menţinute, în mare, pentru prefect, şi prin Legea administrativă din 1936, însă Legea
administrativă din 14 august 1938 aduce o modificare de substanţă în statutul
prefectului, care devine funcţionar public de carieră, aşa cum este de altfel şi în prezent.
Potrivit art.97 din această lege, prefectul, ca şi în prezent, era reprezentantul Guvernului
şi al Ministerului de Interne şi şeful ierarhic al tuturor funcţionarilor exteriori al
Ministerului de Interne din judeţ. În exercitarea acestui statut, prefectul îndeplinea mai
multe atribuţii: supraveghea activitatea funcţionarilor şi a serviciilor; supraveghea şi
controla comunele rurale şi urbane din judeţ, cu excepţia municipiilor; executa şi
controla lucrările de interes judeţean; convoca, în fiecare lună, pe pretori şi pe şefii
serviciilor exterioare din judeţ. Precizăm că pretorul era cel care conducea o plasă şi care
şi el era reprezentantul Guvernului şi şeful poliţiei din comunele plăşii. Potrivit Legii
nr.1938, în afara prefectului şi a pretorului, care erau reprezentanţi ai Guvernului în
teritoriu, a mai existat funcţia de rezident regal, care era numit prin decret regal, la
propunerea ministrului de interne şi îndeplinea şi funcţia de administrator al ţinutului.
Practic, prin această lege au fost reorganizate controlul şi tutela administraţiei locale,
după cum urmează: erau organe de control ministrul de interne, rezidentul regal,
prefectul şi pretorul, iar organe de tutelă ministrul de interne, pentru ţinuturi şi
municipiul Bucureşti, rezidentul regal pentru municipii, oraşe reşedinţă de judeţ şi
staţiuni balneoclimaterice şi prefectul pentru celelalte comune. Legislaţia de după 1944 a
eliminat această instituţie din peisajul administraţiei publice româneşti, tradiţia fiind
reînnodată după decembrie 1990, prin Legea nr.5/1990 privind administrarea judeţelor,
municipiilor, oraşelor şi comunelor până la organizarea de alegeri locale, prin care se
înfiinţează prefecturi la nivelul fiecărui judeţ.
Ulterior, prima lege de organizare şi funcţionare a administraţiei publice locale
nr.69/1991, cu modificările care i s-au adus prin Legea nr.24/1996, precum şi Legea
nr.215/2001, cu modificările ulterioare, aveau să transforme prefectul într-o autoritate a
administraţiei publice.1
Prefectul este în sistemul constituţional românesc, agentul statului şi un organ
unipersonal care reprezintă Guvernul şi administraţia centrală la nivelul juideţului.2
Analiza acestei instituţii trebuie să se facă prin raportare la principiul deconcentrării
serviciilor publice, care are ca şi efect repartizarea puterii de decizie a Guvernului în
favoarea agenţilor locali pe care acesta îi numeşte în unităţile administrativ –teritoriale.
Prefectul este o autoritate statală în judeţ, statutul său fiind prevăzut de art.123 din
Constituţie, din care rezultă următoarele dimensiuni:
a)este reprezentantul Guvernului pe plan local;
b)este şeful serviciilor deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe
centrale din unităţile administrativ teritoriale. După cum se apreciază în literatura de
specialitate, legiuitorul constituant a utilizat în mod incorect sintagma unităţi
administrativ teritoriale, care include, pe lângă judeţe, şi comunele şi oraşele, în locul
celei corecte de judeţe, ceea ce ar fi fost indicat, deoarece serviciile publice
deconcentrate se organizezaă numai la nivelul judeţului. Prin acets rol, atât Constituţia,
cât şi lege aorganică a prefectului consacră conducerea bicefală a serviciilor publice
deconcentrate din judeţe. Un asemenea rol contribuie la calificarea atât a prefectului cât
şi a serviciilor publice deconcentrate ca făcând parte din administraţia teritorială de stat,
sintagmă prin care se desemnează autorităţile deconcentrate ale administraţiei publice de
stat din unităţile administrativ teritoriale sau, şi mai corect, din judeţe, respectiv
extensiunile teritoriale ale autorităţilor centrale de specialitate, cum ar fi oficii judeţene,
direcţii judeţene, gărzi judeţene etc.
c)este organ de tutelă administrativă, art.123 prevăzând expres dreptul prefectului
de a putea ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele emise de consiliul
local, judeţean şi primar, dacă i se par ilegale. Deşi sintagma poate ataca nu conduce la
concluzia obligativităţii prefectului de a ataca în faţa instanţei de contencios
administrativ actele administrative considerate ilegale, aceasta constituind doar o
facultate pentru prefect, apreciem, în acord cu opiniile din doctrină, că acreditarea
acestei idei ar duce la încălcarea obligaţiei fundamentale a prefectului, de a asigura
respectarea legilor, ceea ce nu poate fi acceptat.