Sunteți pe pagina 1din 11

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA

FACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUŢIU“


SPECIALIZAREA: Managementul Poliţiei şi instituţii comunitare
ANUL: I, SEM. I, CENTRUL: SIBIU

DISCIPLINA: PERSOANA ŞI DREPTUL PERSONALITĂŢII


TEMA: DREPTUL LA ONOARE ŞI DEMNITATE

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

prof. univ. dr. OVIDIU UNGUREANU

MASTERAND:

SUCIU MARIANA

2009
DREPTUL LA ONOARE

Omul reprezintă valoarea supremă a societăţii. Onoarea şi demnitatea sunt


atribute fundamentale ale omului şi fără protecţia lor nu putem concepe protecţia
omului în societate sau, altfel spus, a valorilor fundamentale ale societăţii.

Onoarea este, pe de o parte, aprecierea socială a personalităţii şi a meritelor


sale, iar, pe de altă parte, reflectă tendinţa omului de a-şi păstra reputaţia. Onoarea
reprezintă o categorie ce reflectă demnitatea individului în conştiinţa altor oameni,
aprecierea să publică sau, altfel spus, onoarea este reputaţia pozitivă a omului.
Onoarea este în primul rând aprecierea societăţii dată personalităţii, deci
depinde foarte mult de principiile morale impregnate în conştiinţa comunităţii
sociale.

Noţiunea de “onoare” are trei aspecte:

1. Caracteristica personalităţii însăşi (trăsăturile persoanei).

2. Aprecierea socială a personalităţii (“reflectarea trăsăturilor persoanei în


conştiinţa socială”).

3.Aprecierea socială acceptată de personalitatea însăşi, “capacitatea


persoanei de a-şi aprecia faptele, de a acţiona în viaţa morală potrivit normelor
morale, regulilor şi cerinţelor societăţii”

Dreptul protejează categoria de onoare datorită importanţei pe care aceasta o


are în societate. Este necesar ca aprecierea socială a omului să fie obiectivă. Pentru
formarea ei se impune cunoaşterea obiectului aprecierii, adică a acţiunilor sau
inacţiunilor care se supun aprecierii. În momentul în care despre o persoană se
răspândesc informaţii false şi lezante, aprecierea socială a personalităţii se schimbă
şi persoanei i se aduc prejudicii pe nedrept.

1
Caracterul obiectiv al onoarei se manifestă în principal prin faptul că ea este
o exprimare obiectivă a relaţiilor (atitudinilor) dintre personalitate şi societate.

La baza ideii de onoare stau principiile moralităţii. Pentru că principiile


morale ce domină societatea pot fi determinate, putem vorbi de caracterul obiectiv
al categoriei de onoare, care limitează arbitrarul şi interpretarea subiectivă a ceea
ce este onoare sau dezonoare. În acelaşi timp, nu se poate nega posibilitatea
formării unei aprecieri sociale incorecte în raport cu un anumit om sau grup de
oameni. În alt aspect, “onoarea” fiind o categorie relativă în timp şi spaţiu, creează
anumite probleme de apreciere în faţa judecăţii, conţinutul ei, fiind social, nu poate
fi apreciat în mod unilateral de către fiecare membru al societăţii în particular.

Simplu spus, acest drept înseamnã dreptul oricãrei persoane fizice de a nu i


se aduce atingere onoarei şi consideraţiei sale. Noţiunea de onoare îmbracã douã

laturi: psihologicã şi socialã. Onoarea este astfel, în acelaşi timp, sentimentul pe

care îl are persoana cã este fãrã reproş din punct de vedere moral şi juridic şi
totodatã cã este consideratã ca atare în societate. Aşadar, onoarea nu ţine numai

de interioritate. Ea are şi un caracter social; a pierde onoarea înseamnã a pierde

consideraţia semenilor. De aici rezultã legãtura între onoare şi reputaţie. Uneori

onoarea şi reputaţia sunt sinonime; o atingere a reputaţiei înseamnã o atingere a

onoarei. Reputaţia înseamnã felul în care o persoanã este apreciatã în societate

ca şi calitate recunoscutã. Cel mai frumos patrimoniu al omului este o reputaţie

nepãtatã1.

1
Ungureanu, Ovidiu, Jugastru , Călina – Drept civil.Persoanele, editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 48

2
Onoarea în definiţia datã de Schopenhauer este opinia altora despre valoarea
noastrã (obiectiv) iar subiectiv, frica noastrã de aceastã opinie. Elementul fricã,
spunea filozoful, are o mare înrâurire asupra omului de onoare. Într-o definiţie
meşteşugitã onoarea este „conştiinţa dinafarã, iar conştiinţa este onoarea
dinãuntru”.
S-a spus cã onoarea are mai multe genuri care rezultã mai ales din
proprietate, funcţii şi raportul sexual cãrora le corespunde onoarea civicã sau
burghezã, onoarea oficialã şi onoarea sexualã. Sfera cea mai întinsã o are onoarea
civicã.
Întotdeauna onoarea se sprijină pe încrederea în neschimbarea caracterului
moral; o singurã faptã rea va prevesti aceeaşi notã moralã în faptele viitoare, în
împrejurãri analoge. Aceasta o dovedeşte expresia caracter pentru faimã, reputaţie,
onoare.
Onoarea se deosebeşte de glorie. Onoarea nu reprezintã opinia despre nişte
calitãţi deosebite pe care le-ar avea un anumit om, ci despre calitãţile obşteşti care
sunt presupuse oamenilor, care nu trebuie sã-i lipseascã nici lui. „Dacã onoarea
spune cã acest individ nu face excepţie, gloria spune cã el face excepţie; gloria
trebuie mai întâi câştigatã, onoarea, dimpotrivã, trebuie numai sã nu fie pierdutã.
Apoi, dacã lipsa de onoare este ruşinea, lipsa de glorie este obscuritatea. Mai mult:
la onoare pretinde oricine, la glorie numai excepţiile cãci ea numai prin lucrãri
excepţionale se dobândeşte”. Cu cât este de greu de a dobândi gloria, cu atât este
de uşor a o pãstra. Dimpotrivã, onoarea se dã oricui şi chiar pe credit; ea însã se
pãstreazã cu greutate1.

Desigur, se poate vorbi despre onoarea publicã (a funcţionarului). Ea ar


consta în opinia celorlalţi cã persoana care îndeplineşte funcţia are toate însuşirile
cerute pentru aceasta şi îndeplineşte întocmai îndatoririle oficiale. Cu cât funcţia
este mai însemnatã cu atât mai mare trebuie sã fie opinia despre capacitatea

1
UNGUREANU, Ovidiu – Dreptul la onoare şi dreptul la demnitate, Acta Universitatis Lucian Blaga”, seria
Iurisprudentia, Supliment 2005, p. 19

3
intelectualã şi însuşirile sale morale; o datã îndeplinite aceste criterii, gradul de
onoare va fi mai mare; existã o onoare a profesiei.

Onoarea funcţiei publice presupune, de altã parte, apãrarea prestigiului


instituţiei, a colectivului şi chiar a urmaşilor; ea presupune a riposta împotriva
atacurilor nelegitime care s-ar face la adresa funcţiei şi a instituţiei. Evident, un
accent deosebit se pune pe calitãţile morale ale funcţionarului public; atunci când
acestea lipsesc sau existã bãnuiala legitimã cã ele lipsesc, în mod firesc urmeazã
„demisia de onoare”. Statutul funcţionarilor publici îi obligã pe aceştia de a
respecta normele de conduitã profesionalã şi civicã prevãzute de lege (art. 41 alin.
3 din Legea nr. 188/1999). Respectarea obligaţiei de moralitate trebuie raportatã
atât la natura funcţiei cât şi la rangul în ierarhia administrativã a funcţionarului
public28.

O onoare specialã este onoarea militarã care obligã la apãrarea patriei şi


presupune fidelitate, curaj, bravurã, putere şi de a nu pãrãsi pentru nimic drapelul
pe care ai jurat29. Dar apãrarea onoarei este o îndatorire a fiecãruia dintre noi. De
multe ori onoarea (alãturi de alte valori) este invocatã în jurãmântul pe care unele
categorii de funcţionari sunt obligate sã-l presteze.

Atingerile aduse onoarei sau reputaţiei se numesc calomnii (defãimãri)


atunci când ele rezultã din alegaţiuni sau imputarea unor fapte care pot sã fie
adevãrate sau false (plagiator al unei opere, alcoolic, toxicoman etc.); de altã parte,
aceste atingeri se numesc insulte atunci când ele rezultã numai din expresii
jignitoare, dispreţuitoare, sau invective care nu au legãturã cu imputarea unui fapt.

Calomnia şi insulta (aceasta din urmã urmeazã a fi dezincriminatã) constituie


infracţiuni prevãzute şi pedepsite de Codul penal. Dar ele constituie de asemenea şi

4
culpe civile. De aceea, dincolo de sancţiunile penale, partea vãtãmatã va putea
obţine daune interese pentru repararea prejudiciului pe care l-a suferit şi, desigur,

luarea mãsurilor pentru a-l împiedica pe autor ca pe viitor sã nu mai continue.

Altãdatã onoarea era apãratã prin duel când pentru ea se punea în joc chiar

viaţa. Acesta era considerat o sinucidere nobilã din motive de onoare. Este celebru

cazul poetului A.S. Puşkin care fiind implicat într-un numãr impresionant de
dueluri şi-a pierdut viaţa în urma unui duel în 1837 la Petersburg. Duelul era, fãrã
îndoialã, o formã barbarã de justiţie, de „reparare a onoarei” pentru cã prin el
puterea şi îndemânarea fizicã erau aşezate în locul raţiunii, al judecãţii. Grecii şi
romanii nu cunoşteau principiul „onoarei cavalereşti”; cei vechi nu cunoşteau altã
satisfacţie decât cea judecãtoreascã.

O particularitate împrumutatã din dreptul penal este aceea cã dreptul la


onoare nu este atins câtã vreme autorul nu a acţionat cu intenţia de a calomnia; o
simplã rãutate jignitoare nu este suficientã. Dar în practicã reaua credinţã se
observã relativ uşor raportând alegaţiunile la calomnie sau insultã.

S-a ridicat problema de a şti dacã onoarea este ataşatã numai persoanei
însãşi. S-a rãspuns cã având şi o laturã socialã, onoarea se extinde prin solidaritate
şi asupra familiei. De aceea dreptul la reparaţie moralã ar fi deschis şi
moştenitorilor mai apropiaţi. Este soluţia pe care instanţele o aplicã reparãrii
prejudiciilor nepatrimoniale, prejudiciului de afecţiune. Totuşi – s-a opinat în
doctrina francezã – cã nu ar fi vorba despre o transmisibilitate a dreptului prin
succesiune ci de recunoaşterea unei atingeri pe care soţul sau copilul au suferit-o
distinct în persoana lor. Legea presei (în Franţa) stabileşte cã injuria sau
defãimarea adusã unui mort nu constituie infracţiune decât dacã a existat voinţa de
a aduce atingere onoarei sau consideraţiei moştenitorilor sãi.
5
Percepţia onoarei este tributarã poziţiei sociale şi anturajului persoanei; de
asemenea ea este influenţatã de moravuri (altãdatã ruperea logodnei era
sancţionatã).

DREPTUL LA DEMNITATE

În ceea ce priveşte “demnitatea”, aceasta este definită de majoritatea


teoreticienilor ca“autoaprecierea personalităţii, bazată pe aprecierea ei de către
societate”.

Art. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului statuează: „Toate


fiinţele se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi“. Demnitatea este greu de
definit, dar peresupune cinste, bună-credinţă şi o reputaţie neatinsă. Este un bun
imaterial, de ordin etic şi este inerentă fiinţei umane1. În raport cu sine însuşi
demnitatea este un sentiment personal determinat de aprecierea pe care fiecare om
o are faţă de el.

Orice atingere adusă demnităţii omului îl expune pe acesta excluderii, într-o


măsură mai mică sau mai mare, din sfera relaţiilor sociale.

Legea ocroteşte demnitatea atât ca bun moral cât şi ca valoare social. Legea
penală, de asemenea, ocroteşte sentimental de demnitatea şi condamnă orice
acţiune care diminuează stima, consideraţia şi respectul de care orice persoană
trebuie să se bucure. De ex., art. 205 Cod penal reglementează insulta, statuând: „
atingerea adusă onoarei sau reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesture sau
prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură se pedepseşte“.

1
Ungureanu, Ovidiu, Jugastru , Călina – Drept civil.Persoanele, editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 50

6
Premisele demnităţii umane sunt libertatea şi egalitatea şanselor.
Istoria a demonstrat ca nu toate societăţile au asigurat condiţii pentru manifestarea
demnităţii umane. În societăţile caracterizate prin oprimarea unei clase sociale de
către o alta, demnitatea era doar privilegiul celor care deţineau puterea. De exmplu,
în societatea sclavagistă, sclavii nu erau trataţi ca fiinţe umane demne. Ei
reprezentau simple instrumente de folosinţă, aflate oricând la dispoziţia stăpânilor
de sclavi.

Doar o societate democratică poate să aspire la respectarea demnităţii


umane, la asigurarea egalităţii şanselor pentru toţi membrii săi. Numai într-o astfel
de societate este posibil să existe legi care sa-i ajute pe cei defavorizati, ameliorand
astfel inegalitatea sanselor. În concluzie, manifestarea demnitatii umane presupune
mai mult decat egalitatea în fata legii, ea presupune egalitatea sanselor tuturor
oamenilor.

Societăţile totalitare promovează şi ele o negare a libertăţii şi demnităţii


individului. Interesele individului se subordoneaza intereselor statului.
Personalitatea lui se pierde, se dizolvă în societate.

Drepturile omului reprezintă principalele condiţii care permit fiecarei


persoane să-şi dezvolte şi să-şi foloseasca cât mai eficient calităţile: fizice,
intelectuale, socio-afective, morale şi spirituale.

Ele decurg din aspiraţia – tot mai mare – a omenirii la o viaţă în care
demnitatea şi valoarea fiecaruia este respectată şi protejată. Drepturile omului au
un caracter universal: ele se referă la toate fiinţele umane de pe tot globul.

Încalcarea drepturilor omului a constituit sursa unor tragedii şi a unor mari


conflicte sociale şi politice, a violenţelor dintre naţiuni şi în interiorul acesteia.

7
Deosebirea principală între “onoare” şi “demnitate” constă în faptul că
onoarea este o trăsătură socială obiectivă, iar la demnitate în prim plan se situează
momentul subiectiv, autoaprecierea. De aici putem conclude că demnitatea omului
se află într-o anumită dependenţă de educaţie, de lumea interioară, de
particularităţile psihice. În ultimă instanţă, de capacitatea omului de a aprecia în
modul cuvenit părerea celor din jur despre el.

Spre deosebire de onoare, demnitatea nu este pur şi simplu aprecierea


corespunderii personalităţii şi a faptelor sale normelor sociale (morale), dar este în
primul rând perceperea de către persoană a valorii sale ca om în general (demnitate
umană), ca o personalitate concretă (demnitate personală), ca un profesionist
ş.a.m.d. De aici şi noţiunile de demnitate personală, profesională, naţională.

Demnitatea trebuie pusă în legătură şi cu corpul uman - respectul corpului


uman. Este considerată o atingere adusă demnităţii dacă într-un contract de muncă
se stipulează că salariatul trebuie să se supună unui control de corp la ieşirea din
uzină; de asemenea fapta unei persoane de a fi făcut victima să suporte sau să
consimtă (chiar dacă victimei i-ar face plăcere) la acte umilitoare prin care aceasta
să-şi piardă respectul de sine. Umilirea, această emoţie de nedefinit care reduce
omul la pragul cel mai de jos1.

Deosebirea principală între “onoare” şi “demnitate” constă în faptul că


onoarea este o trăsătură socială obiectivă, iar la demnitate în prim plan se situează
momentul subiectiv, autoaprecierea. De aici putem conclude că demnitatea omului
se află într-o anumită dependenţă de educaţie, de lumea interioară, de
particularităţile psihice. În ultimă instanţă, de capacitatea omului de a aprecia în
modul cuvenit părerea celor din jur despre el.

1
Ungureanu, Ovidiu, Jugastru , Călina – Drept civil.Persoanele, editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p.50

8
Spre deosebire de onoare, demnitatea nu este pur şi simplu aprecierea
corespunderii personalităţii şi a faptelor sale normelor sociale (morale), dar este în
primul rând perceperea de către persoană a valorii sale ca om în general (demnitate
umană), ca o personalitate concretă (demnitate personală), ca un profesionist
ş.a.m.d. De aici şi noţiunile de demnitate personală, profesională, naţională.

Onoarea şi demnitatea nu sunt o premisă a ceea ce poate apărea în viitor ca


urmare a unei eventuale încălcări a acestora, ele există ca drepturi efective şi
perpetue ale omului independent de existenţa încălcărilor.

Adică existenţa dreptului la onoare şi demnitate nu depinde de anumite


acţiuni ale subiectului dreptului, de faptul dacă acesta va fi încălcat. În momentul
încălcării apare doar necesitatea apărării acestui drept, dar nu însuşi dreptul.

Concluzionăm că legislaţia noastră apără onoarea şi demnitatea subiectului


de drept prin stabilirea obligaţiei generale de abţinere de la orice atentate la aceste
drepturi ale persoanei şi prin oferirea apărării judiciare în caz că acestea au fost
încălcate. Abţinerea de la orice atentat şi dreptul de a cere să fie apărate constituie
obiectul dreptului la onoare, demnitate şi reputaţie profesională.

Deşi raportul juridic ce reiese din dreptul la onoare şi demnitate este absolut,
din momentul în care el este încălcat, apare raportul juridic relativ, în acest caz
cercul nedeterminat de persoane obligate a nu încălca dreptul subiectiv se reduce la
o persoană concretă care a lezat onoarea şi demnitatea persoanei.

Prin urmare, principala calitate a acestui drept constă în posibilitatea


subiectului de a cere tuturor să se abţină de la răspândirea informaţiilor
denigratoare şi necorespunzătoare realităţii, or, persoana poate pretinde o părere
adecvată şi meritată despre sine.

9
BIBLIOGRAFIE

UNGUREANU, Ovidiu, JUGASTRU , Călina – Drept civil.Persoanele,

editura Rosetti, Bucureşti, 2003

JUGASTRU, Călina, Reflecţii asupra noţiunii și evoluţiei drepturilor

personalităţii , Universitatea Lucian Blaga, Sibiu

UNGUREANU, Ovidiu – Dreptul la onoare şi dreptul la demnitate, Acta

Universitatis Lucian Blaga”, seria Iurisprudentia, Supliment 2005

10