UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA

FACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUŢIU“

SPECIALIZAREA: Managementul Poliţiei şi instituţii comunitare
ANUL: I, SEM. I, CENTRUL: SIBIU

DISCIPLINA: MANAGEMENTUL ACTIVITĂŢII DE POLIŢIE

TEMA: MANAGEMENTUL, ÎNTRE ARTĂ ŞI ŞTIINŢĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

prof. univ. dr. COSTICĂ VOICU

MASTERAND:

SUCIU MARIANA
2009
 Management între ştiinţă şi artă

Managementul l-a însoţit pe om, am putea spune, în decursul istoriei sale.

Fenomenul este firesc dacă ne gândim la faptul că pentru a supravieţui, pentru a
putea obţine cele necesare existenţei, pentru a-şi îmbunătăţi traiul, omul a trebuit
să-şi pună întrebări de felul: ce să facă?, cum să facă? etc. Managementul l-a ajutat
să obţină răspunsul la aceste întrebări, chiar dacă el a fost mai mult sau mai puţin
cunoscut. S-a dedus, totuşi, că există “ceva” care bine stăpânit permite unor
oameni să obţină rezultate mai bune decât ale altora. Acest “ceva” perceput de
către om s-a conturat sub forma unor elemente de conducere. Cu timpul deşi ele au
constituit un anumit secret, considerate ca atare de către cei care le receptaseră şi le
sesizaseră importanţa, au început să devină cunoscute, să constituie “apanajul”
multora dintre cei care manifestau iniţiativă în domeniul economic, dar nu numai
în acesta. Totodată, elementele respective au început să fie studiate de către
oamenii de ştiinţă, teoretizate şi s-au elaborat lucrări ştiinţifice. A avut loc desigur,
în timp, un proces foarte lent, dar oricum continuu, de trecere spre managementul
ştiinţific, care l-a înlocuit tot mai mult pe cel empiric.
Generalizările, teoretizările, formularea de metode şi tehnici i-au imprimat
managementului un caracter ştiinţific şi, mai apoi, pornind de la acest aspect s-a
constatat că poate fi disciplină de învăţământ. Etapizarea managementului în
devenirea sa ştiinţifică a fost abordată de mulţi oameni de ştiinţă, după criterii
diferite, desigur, s-a ajuns la concluzii variate.
Philip W. Shay face referiri importante la procesul dezvoltării gândirii
despre management şi stabileşte patru etape, astfel:

Prima etapă se referă la metoda conducerii ştiinţifice, în care se înscriu

lucrările F. W. Taylor, M. Fayol, H. Gantt etc. Etapa se caracterizează prin
următoarele: managementul ştiinţific pune accent pe obţinerea unor rezultate
maxime cu minimum de efort; managementul utilizat până în anul 1920 s-a bazat
pe experimentarea, stabilirea normelor de muncă, planificarea muncii şi
respectarea normelor stabilite, iar după 1920 se apelează la cercetarea
managementului, la normativele manageriale, controlul managerial şi colaborarea
între manageri şi executanţi.

Etapa a doua; metoda organizatorică cuprinde anii 1930, când cercetarea

managementului a fost axată cu precădere pe probleme de organizare. Practica
organizatorică se realizează prin metoda de a organiza de sus în jos, de a asigura cu

1
precădere diviziunea muncii şi repartizarea răspunderilor. Iniţiativa şi aportul de
idei, aprofundarea deciziilor erau neglijate.

Etapa a treia, managementul bazat pe obiective, cuprinde perioada anilor

1940, când concepţia asupra managementului a evoluat spre considerarea acestuia
ca un proces orientat, în general, spre alegerea şi realizarea obiectivelor unei
întreprinderi. În această etapă managementul are în vedere şi alte funcţiuni:
asigurarea circulaţiei mărfurilor, finanţarea şi politica economică. Perioada se
caracterizează prin creşterea interesului pentru planificare, fundamentare ştiinţifică
a deciziilor şi se practică o organizare de tip descentralizat.

Etapa a patra, se referă la apariţia unei teorii generale a dezvoltării. Este

perioada care începe după anul 1960 când, pe baza sintetizării conceptelor de
management care au fost formulate şi dezvoltate în etapele anterioare, a început
elaborarea unui cadru conceptual al unei teorii generale a managementului.
Managementul apare ca o ştiinţă economică cu caracter de “graniţă”, care
utilizează metode şi tehnici proprii altor ştiinţe, adaptându-le la specificul ei.
Abordarea interdisciplinară, deci, din diferite unghiuri de vedere a unei probleme,
oferă şanse mult mai mari pentru soluţionarea să optimă. Cel sau cei chemaţi să
acţioneze în acest sens, privesc în interdependenţă diferitele componente ale
problemei, care sunt diferite şi au consecinţe variate (economice, sociale, etc.),
urmând să găsească soluţia care să se reflecte pozitiv toate laturile sistemului pe
care le vizează.

Raportul dintre caracterul de ştiinţă şi cel de artă care se atribuie

managementului constituie un domeniu de dispută între specialişti, faţă de care se
exprimă păreri diverse. Aceste dispute sunt generate, în principal, de conţinutul
termenilor cât şi dintr-un conflict de opinii. În acest context, literatura de
specialitate oferă grupări ale autorilor având drept criteriu ideile referitoare la
raportul dintre ştiinţă şi artă în management. În baza acestui criteriu autorii au fost
cuprinşi în trei grupe:
1) cei ce manifestă rezerve chiar în privinţa utilizării cuvântului “artă” a
managementului, având drept argument faptul că s-ar refuza recunoaşterea
conţinutului ştiinţific al managementului, făcând concesii empirismului şi
spontaneităţii în această
activitate;
2) o altă grupă de specialişti este formată din cei care susţin că
managementul are atât o dimensiune ştiinţifică, cât şi una care ţine de domeniul
artei. Potrivit opiniei acestor autori latura ştiinţifică a managementului se referă la
2
principiile şi metodele elaborate, iar domeniul ce se referă la artă are în vedere
individualitatea managerilor care aplică diferenţiat conceptele, metodele, tehnicile
oferite de ştiinţa managementului având în vedere şi intuiţia, experienţa, curajul,
etc.;
3) cea de-a treia categorie de autori îi cuprinde pe cei care abordează
procesul managerial ca fiind atât ştiinţă, cât şi artă, cu precizarea că în perspectivă,
pe măsura sistematizării informaţiilor exacte despre management, acestea au
menirea să acopere, prin generalizare, un câmp larg de fapte, iar ştiinţa va ocupa,
încetul cu încetul, locul artei.
O întoarcere în timp permite să se aprecieze că managementul este o artă
veche. Popoarele civilizaţiei antice - sumerienii, egiptenii, babilonienii, romanii
etc. - au organizat şi au condus diverse activităţi, lucru care poate atesta caracterul
de artă al managementului. Printre altele se menţionează că sumerienii foloseau
documente scrise pentru a uşura operaţiile guvernamentale şi comerciale, romanii
conduceau imperiul folosind comunicaţii eficiente şi un control centralizat.De
astfel, majoritatea îndeletnicirilor omeneşti au fost la început arte. Cu timpul, s-au
transformat în ştiinţe folosind metode, elaborând principii şi teorii, putând fi
transmise şi învăţate, înlocuind intuiţia, vocaţia, talentul. Pe măsura acumulării de
noi cunoştinţe se dezvoltă şi teoria mijloacelor specifice managementului.
Managementul ca ştiinţă presupune elaborarea unor concepte, principii,
metode şi tehnici de lucru cu caracter general, a căror utilizare trebuie să asigure
folosirea optimă a potenţialului uman, material şi financiar din unitatăţile
economice.
Desigur, pe măsura dezvoltării şi îmbogăţirii teoriei managementului şi arta
de a conduce înregistrează progrese semnificative. Pentru acest motiv, mulţi
specialişti pledează pentru dezvoltarea unei teorii “complet integrate” a
managementului.
În condiţiile în care managementul se foloseşte de cunoştinţe de bază
organizate (principii, metode, tehnici) este ştiinţă. Când acestea sunt aplicate
potrivit unor condiţii specifice, pentru a obţine rezultate dorite, atunci el devine
artă. Se poate considera că în cazul aceloraşi cunoştinţe deţinute de două persoane
aplicarea şi efectele acestora sunt diferite, în funcţie de abilitatea fiecăruia, de
tactul sau de gradul în care cunoaşte situaţia concretă etc.
Capacitatea de a utiliza metodele, tehnicile şi principiile oferite de ştiinţa
managementului, de a le aplica, de a le combina reprezintă, de fapt, tocmai arta de
a conduce. Intervine, desigur, ceea ce este cunoscut sub forma raportului dintre
teorie şi practică, rezultatele obţinute de practicieni vor fi diferite în funcţie de
măsura în care vor apela, potrivit cu condiţiile existente, la elemente teoretice şi
ştiinţifice de bază din management, şi mai puţin la ceea ce au făcut, la intuiţie care,
3
deşi importante nu pot înlocui, totuşi, ştiinţa. Ei vor fi, în acest fel “mai oportuni”,
intervenţiile lor având şanse mai mari de reuşită, se pot concretiza în rezultate mai
bune. Tot atât de adevărat este şi faptul că simpla însuşire a metodelor, a
principiilor, a instrumentelor de management nu poate asigura succesul deoarece
este necesar să se ştie când şi cum se folosesc acestea.
Trecerea la economia de piaţă impune schimbări de fond, inclusiv în ceea ce
priveşte concepţia managerială. Este necesar un proces de asimilare de cunoştinţe
care să permită abordări şi soluţionări pentru problemele ivite, ceea ce a fost are tot
mai puţină importanţă. O unitate cu autonomie deplină presupune mai multă
autoritate pentru manager, dar, cel puţin în aceeaşi măsură, şi responsabilitate faţă
de deciziile proprii.
Există, de asemenea, căi de a studia „arta” managementului. Una desigur
este experienţa. Managerii învaţă în mod continuu direct din munca pe care o
desfăşoară şi se folosesc de experienţa acumulată de la situaţie la situaţie. Asta se
spune că putem învăţa de la ei.
Multe din ceea ce ştim despre management vine de la astfel de persoane ca
Henri Fayel, director executiv de ingineria minelor, Franţa, de la Chester Barnard,
director la Compania multinaţională ITT. Cei despre care am pomenit şi mulţi alţii
ne-au lăsat detalii şi descrieri despre ceea ce a fost util pentru ei şi ce anume
trebuie evitat în anumite situaţii. Cele prezentate de ei sunt un adaos necesar
cunoştinţelor noastre care poate fi însuşit prin citire fără să mai fim puşi în situaţia
de a le redescoperi singuri.
Un alt mod de a experimenta arta managementului este prin studiile de caz.
Studiile de caz pot spune foarte mult celor ce studiază managementul despre o
anumită situaţie care cere luarea unei decizii. Folosind informaţiile date potrivit
„intuiţiei”, studentul sau echipa de studenţi (vom numi student orice persoană care
studiază managementul, indiferent de vârsta şi studiile pe care le are) va lua o
decizie pentru întreprinderea descrisă în caz. Decizia propusă nu va atrage
responsabilitatea celor care au propus-o şi nu va determina pierderea serviciului,
nici pierdere de bani din partea firmei respective pentru că situaţia este numai
ipotetică. Această metodă este valoroasă pentru a învăţa probleme de analiză şi
luarea unei decizii şi este folosită de unele dintre cele mai bune „Business schools”
(şcoli pentru relaţii economice şi de afaceri).

În contemporaneitate, pentru management sunt întâlnite numeroase definiţii.

Dintre acestea, în continuare, se enumeră succint şi concis conţinutul unora, după
cum urmează:
– managementul constituie un ansamblu de tehnici de organizare şi gestiune;
– managementul reprezintă metodele şi procedeele cu caracter productiv,
4
 economic şi social, inclusiv administrativ intern, ce pot fi folosite în
activitatea de organizare şi conducere a entităţilor productiv-economice şi
sociale;
– managementul este complexul de preocupări şi acţiuni ale conducătorului,
de creare a cadrului care să permită ca, prin acţiunile unui grup de lucrători,
să se realizeze un anumit obiectiv, în condiţii de calitate, termen şi eficienţă
a valorificării.
În accepţiune generală, managementul este un „proces de coordonare al
resurselor umane, informaţionale, fizice şi financiare în privinţa realizării
scopurilor organizaţiei”.
Managementul poate fi considerat „un proces în care managerul operează cu
trei elemente fundamentale: idei, lucruri şi oameni, realizând obiectivul prin alţii”.
(A. Mackensie)
H. Johanssen şi A. Robertson susţin că managementul este „arta şi ştiinţa de
a direcţiona, dirija şi administra munca altora pentru a atinge obiectivele”.
Managementul este „un compus al elementelor: putere, autoritate şi influenţă”.
Peter Druker în lucrarea sa The Age of Discontinuity evidenţiază
principalele trăsături actuale şi de perspectivă ale managementului, enunţând
„postulate ale managementului”. Principiile managementului modern sunt:
• stabilirea obiectivelor firmei;
• organizarea producţiei şi a muncii;
• motivarea şi comunicarea;
• stabilirea metodelor de măsurare a performanţelor;
• dezvoltarea permanentă a performanţelor angajaţilor.
„Managementul este unul din factorii care explică de ce o ţară este bogată
sau săracă”. (Richard Famer).
Jean Gerbier subliniază că managementul înseamnă: „organizare, arta de a
conduce, de a administra”.
Kotter, J.P. (1990) arată că managementul se preocupă îndeosebi de
complexitate.
O. Nicolescu şi I. Verboncu consideră că „managementul firmelor subzistă
în studierea proceselor şi relaţiilor de management din cadrul lor, în vederea
descoperirii legităţilor şi principiilor care le guvernează, a conceperii de noi
sisteme, metode, tehnici şi modalităţi de conducere, de natură să asigure obţinerea
şi creşterea competitivităţii lor”.
Ştiinţa managementului constă în studierea, sistematizarea, generalizarea,
experienţei practice, căutare de noi idei, formulare de principii, reguli privind cele
mai bune căi de conducere, care să permită obţinerea de rezultate maxime cu
minim de efort.
5
 Managementul ştiinţific se referă la „aplicarea principiilor şi regulilor
formulate de ştiinţa managementului, în anumite condiţii concrete, ţinând cont de
aspectele specifice şi cerinţele obiectivelor de realizat”. (Constantin Pintilie).
În acelaşi timp, managementul poate fi privit şi ca un set de proceduri
practice:
– managementul este o muncă de conducere;
– managementul este o activitate de dirijare;
– managementul este un proces de organizare şi conducere, realizându-se
direcţionarea activităţii altor persoane pentru atingerea obiectivelor stabilite;
– ştiinţa şi arta de a mobiliza, combina şi angaja resursele în scopuri de
eficienţă, eficacitate şi de reducere a incertitudinii (Koening, Gerard, 1991);
– procesul prin care conducerea ,,de vârf” a organizaţiei determină evoluţia
pe termen lung şi performanţele acesteia, asigurând formularea riguroasă, aplicarea
corespunzătoare şi evaluarea continuă a strategiei stabilite (Russu, C., 1993).
Schumpeter, P. a enunţat ideea că managementul este o entitate.
Brede defineşte managementul ca „un proces social, responsabil pentru
planificarea şi ordonarea operaţiilor într-o organizaţie pentru atingerea unui scop,
unui obiectiv propus”.
Mercioiu,V. (1988) arată că managementul poate fi privit ca un mod de a
controla activităţile care urmăresc atingerea obiectivelor organizaţiei.
La toate acestea se adiţionează sensurile figurative ale termenului de
management:
– managementul ca stare de spirit;
– managementul ca artă.

Se identifică şi alte formulări ale conţinutului noţiunii de management:

– ansamblu de tehnici de organizare şi gestiune a unei întreprinderi,
instituţii, asociaţii, agenţii ş.a.
– metode şi procedee cu caracter tehnico-economic ce pot fi folosite în
activitatea de organizare şi conducere a entităţilor economice.
Specialiştii americani, cu orientare mai pragmatică definesc managementul
de pe poziţia conducătorului organizaţiei.
Dobândirea cunoştinţelor manageriale se înfăptuieşte prin instruire.
Conducerea stabileşte calea de execuţie. Managementul este dependent de
rezultatele procesului de organizare şi conducere.
Managementul este considerat „cea mai nouă disciplină între ştiinţe şi cea
mai veche între arte”.

6
 Nicolescu, O. şi Verboncu, I. (1999), subliniază că elementele specific
managementului economic sunt procesele şi relaţiile de management. Studiul
acestora permite determinarea principiilor, legităţilor şi celorlalte elemente cheie ce
detaliază conţinutul şi dinamica managementului.
Managementul se înfăţişează în viaţa productiv-economică şi general socială
cu aspect teoretic şi pragmatic aferent diferitor ramuri ale sale.
Managementul public este aplicaţia organizării şi conducerii în administraţia
publică pentru realizarea serviciilor ce satisfac cerinţele şi interesului public.
Managementul resurselor umane introduce opţionalitatea în gestiunea
personalului, respectiv a forţei de muncă.
Managementul comparat studiază diferenţele şi similarităţile din practica
locală şi din diferite ţări.
Procesele de execuţie se înfăţişează preponderent cantitativ în cadrul firmei,
însă procesele de management sunt esenţiale din punct de vedere calitativ.
Dimensiunea teoretică a managementului este completată de relaţiile de
management, considerate raporturi stabilite între componenţii organizaţiei sau
dintre aceştia şi componenţii altor sisteme microeconomice şi productive.
Managementul este considerat ştiinţă întrucât dovedeşte: 1) raţionalitate;
2) veridicitate; 3) perfectibilitate; 4) verificabilitate, având asociate (articulate):
a) un obiect de cunoaştere, b) limbaj propriu, c) mulţimi de principii, categorii,
legi, noţiuni, d) metode şi tehnici proprii, e) teorii şi ipoteze. Toate elementele de
mai sus, în sens combinativ, permit estimări şi predicţii, bazate pe mecanisme ce
caracterizează binomul „efect-cauză”.
Managementul este o sumă de activităţi incluzând planificarea, luarea
deciziilor, organizarea, conducerea (dirijarea) şi controlul, toate orientate spre
folosirea resurselor umane, financiare, materiale şi informaţionale ale organizaţiei,
într-o manieră efectivă şi eficientă, pentru atingerea unui obiectiv.
Managementul ca ştiinţă se ocupă de evidenţierea metodelor, tehnicilor şi
instrumentelor de conducere, cu formalizarea lor ştiinţifică şi cu incorporarea
acestora într-o concepţie coerentă asupra procesului conducerii.
Privit ca domeniu de studiu, managementul include analiza mediului social
şi cultural, pentru a asigura concordanţa dintre metodele utilizate în atingerea
obiectivelor organizaţiei şi valorile societăţii respective.
Totodată, managementul poate fi considerat un proces de coordonare a
resurselor umane, informaţionale, fizice şi financiare, în vederea dezvoltării
organizaţiei sau – într-o definiţie complementară – ca un proces de obţinere şi
combinare a resurselor umane, financiare şi fizice, în vederea îndeplinirii scopului
primar al organizaţiei: obţinerea de produse şi servicii dorite de un anumit segment
al societăţii.
7
 Cunoştinţele sistematice de management contribuie la realizarea a ceva care
reprezintă mult mai mult decât o simplă pricepere, adică o cultură în acest
domeniu, s-ar putea spune chiar o stare de spirit. Cel care deţine o asemenea
cultură, se “mişcă” într-o lume aparte a ideilor privind organizarea, coordonarea,
antrenarea şi motivarea grupurilor umane care acţionează într-o unitate. El este
chemat să-i spijine pe oameni, să-i coordoneze în atingerea scopurilor proprii şi a
obiectivelor organizaţiei. Se desprinde, implicit necesitatea de a se asigura
utilizarea potenţialului uman, tehnic şi financiar de care se dispune, de a combina
optim aceşti factori de producţiei şi, în general, de a face să funcţioneze şi să
supravieţuiască sistemul pe care unitatea îl reprezintă. Cu timpul, alături de
cunoştinţe vor creşte experienţa şi abilitatea managerilor, ceea ce le va permite să
acţioneze tot mai eficient în condiţiile economiei de piaţă.

Esenţa managementului este exprimată prin doua componente:

a. Procesele de management, care se concretizează printr-o paleta largă de

decizii şi acţiuni pentru determinarea obiectivelor firmei, resurselor şi mijloacelor
necesare realizării lor. În cadrul procesului de management echipa de conducere a
firmei acţionează, folosind metode si tehnici de conducere specifice, asupra
personalului din subordine pentru realizarea obiectivelor propuse în condiţii de
eficienţă.
Procesul de management are un caracter ciclic; el se derulează, în general, în
mai multe faze si anume:
- faza previzională
- faza de operaţionalizare
- faza finală.

b. Relaţiile de management complexe – impuse de realizarea procesului de

management - se stabilesc între membrii echipei de conducere, pe de o parte, între
aceştia si toti ceilalti angajaţi ai firmei, pe de altă parte, precum si între membrii
Staff-ului altor firme, organisme financiare etc.

8
Principiile si sistemul de management

Principiile generale ale managementului sunt:

1. Principiul asigurării concordanţei dintre parametrii sistemului de
management al firmei si caracteristicile sale esentiale si ale mediului ambiant –
functionalitatea şi competitivitatea firmei implică o permanentă corelare, adaptare
şi perfecţionare a sistemului de management la situatia efectiv existenta în cadrul
sau, la cultura organizationala si la contextual socio-economic în care îsi
desfasoara activităţile;
2. Principiul managementului participativ – exercitarea celor mai importante
şi complexe procese si relaţii de management în cadrul firmei este necesar să se
bazeze pe implicarea de manageri, specialisti si reprezentanti ai proprietarilor
apelând la leadership şi realizând un nou tip de cultura organizaţională;
3. Principiul motivaării tuturor factorilor implicaţi, a stakeholderilor în
activitatile firmei – motivarea exprimă necesitatea unei asemenea stabiliri si
utilizari a stimulentelor şi sanctiunilor materiale si morale de catre factorii
decizionali încât sa asigure o împletire armonioasa a intereselor tuturor partilor
implicate, a stakeholderilor organizatiei, generatoare de performante superioare ale
organizatiei;
4. Principiul eficacitatii si eficientei – dimensionarea, structurarea si
combinarea tuturor proceselor si relatiilor manageriale este necesar sa aiba în
vedere maximizarea efectelor economico-sociale cuantificabile si necuantificabile
ale firmei în vederea asigurarii avantajului competitiv.
Domeniul managementului, indiferent dacă este abordat în SUA, Japonia sau
România, este totodată o artă şi o ştiinţă.
Este o „ARTĂ” pentru că cere putere de judecată şi adaptabilitate la
situaţiile în schimbare, dintre care multe apar datorită acţiunilor altor oameni; alţi
manageri subordonaţi, clienţi, furnizori, concurenţi – toţi în interacţiune într-un
uriaş joc care afectează succesul sau nereuşita unui anumit manager şi afectează
sau influenţează profitabilitatea şi chiar supravieţuirea întreprinderii. Mulţi dintre
cei care studiază domeniul managementului îl definesc ca pe „arta de a realiza
obiectivele propuse cu ajutorul oamenilor şi al altor resurse”.
Managementul este, de asemenea, o „ştiinţă” pentru că a fost studiat şi s-a
constatat că are anumite legi şi reguli ca fizica: când linia de asamblare nu este
9
aprovizionată cu materii prime şi materiale sau cu energie pentru funcţionarea
maşinilor, nu poate fi producţie; când personalul de la desfacere nu poate să
asigure desfacerea tuturor produselor se creează un stoc şi activitatea de producţie
trebuie redusă; când nu sunt resurse financiare pentru modernizarea
echipamentului sau pentru lansarea unor noi produse, uzura morală va determina
necompetitivitate. Aceste situaţii sunt cunoscute şi pot fi evitate de manageri
experimentaţi. Un bun manager trebuie să ştie despre industria în care lucrează
întreprinderea, să cunoască tehnologia, politica, concurenţa şi factorii sociali care
pot influenţa industria respectivă.
Aşadar, studiul managementului îi poate ajuta pe cei ce vor deveni manageri
să cunoască limitele în cadrul cărora poate funcţiona întreprinderea.

10
 BIBLIOGRAFIE

VOICU, Costică, PRUNĂ, Ştefan, Managementul organizaţional al Polţiei

– Fundamente teoretice, Editura Mediauno, Bucureşti, 2007

GÂF-DEAC, Maria, Management, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2004

MANOLESCU, Aurel, Managementul resurselor umane, Editura

Economică, Bucureşti, 2003.

ZLATE, Mielu, Leadership şi management, Editura Polirom, Iaşi, 2004

CEAUŞU, IULIAN, Dicţionar Enciclopedic Managerial, vol. I-II, Editura

Academiei de Management, Bucureşti, 2000.

11