Sunteți pe pagina 1din 12

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA FACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUŢIU“

SPECIALIZAREA: Managementul Poliţiei şi instituţii comunitare

ANUL: I, SEM. I, CENTRUL: SIBIU

DISCIPLINA: MANAGEMENTUL ACTIVITĂŢII DE POLIŢIE

TEMA: MANAGEMENTUL, ÎNTRE ARTĂ ŞI ŞTIINŢĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

prof. univ. dr. COSTICĂ VOICU

2009

MASTERAND:

SUCIU MARIANA

Management între ştiinţă şi artă

Managementul l-a însoţit pe om, am putea spune, în decursul istoriei sale. Fenomenul este firesc dacă ne gândim la faptul că pentru a supravieţui, pentru a putea obţine cele necesare existenţei, pentru a-şi îmbunătăţi traiul, omul a trebuit -şi pună întrebări de felul: ce să facă?, cum să facă? etc. Managementul l-a ajutat să obţină răspunsul la aceste întrebări, chiar dacă el a fost mai mult sau mai puţin cunoscut. S-a dedus, totuşi, că există “ceva” care bine stăpânit permite unor oameni să obţină rezultate mai bune decât ale altora. Acest “ceva” perceput de către om s-a conturat sub forma unor elemente de conducere. Cu timpul deşi ele au constituit un anumit secret, considerate ca atare de către cei care le receptaseră şi le sesizaseră importanţa, au început să devină cunoscute, să constituie “apanajul” multora dintre cei care manifestau iniţiativă în domeniul economic, dar nu numai în acesta. Totodată, elementele respective au început să fie studiate de către oamenii de ştiinţă, teoretizate şi s-au elaborat lucrări ştiinţifice. A avut loc desigur, în timp, un proces foarte lent, dar oricum continuu, de trecere spre managementul ştiinţific, care l-a înlocuit tot mai mult pe cel empiric. Generalizările, teoretizările, formularea de metode şi tehnici i-au imprimat managementului un caracter ştiinţific şi, mai apoi, pornind de la acest aspect s-a constatat că poate fi disciplină de învăţământ. Etapizarea managementului în devenirea sa ştiinţifică a fost abordată de mulţi oameni de ştiinţă, după criterii diferite, desigur, s-a ajuns la concluzii variate. Philip W. Shay face referiri importante la procesul dezvoltării gândirii despre management şi stabileşte patru etape, astfel:

Prima etapă se referă la metoda conducerii ştiinţifice, în care se înscriu lucrările F. W. Taylor, M. Fayol, H. Gantt etc. Etapa se caracterizează prin următoarele: managementul ştiinţific pune accent pe obţinerea unor rezultate maxime cu minimum de efort; managementul utilizat până în anul 1920 s-a bazat pe experimentarea, stabilirea normelor de muncă, planificarea muncii şi respectarea normelor stabilite, iar după 1920 se apelează la cercetarea managementului, la normativele manageriale, controlul managerial şi colaborarea între manageri şi executanţi.

Etapa a doua; metoda organizatorică cuprinde anii 1930, când cercetarea managementului a fost axată cu precădere pe probleme de organizare. Practica organizatorică se realizează prin metoda de a organiza de sus în jos, de a asigura cu

1

precădere diviziunea muncii şi repartizarea răspunderilor. Iniţiativa şi aportul de idei, aprofundarea deciziilor erau neglijate.

Etapa a treia, managementul bazat pe obiective, cuprinde perioada anilor 1940, când concepţia asupra managementului a evoluat spre considerarea acestuia ca un proces orientat, în general, spre alegerea şi realizarea obiectivelor unei întreprinderi. În această etapă managementul are în vedere şi alte funcţiuni:

asigurarea circulaţiei mărfurilor, finanţarea şi politica economică. Perioada se caracterizează prin creşterea interesului pentru planificare, fundamentare ştiinţifică a deciziilor şi se practică o organizare de tip descentralizat.

Etapa a patra, se referă la apariţia unei teorii generale a dezvoltării. Este perioada care începe după anul 1960 când, pe baza sintetizării conceptelor de management care au fost formulate şi dezvoltate în etapele anterioare, a început elaborarea unui cadru conceptual al unei teorii generale a managementului. Managementul apare ca o ştiinţă economică cu caracter de “graniţă”, care utilizează metode şi tehnici proprii altor ştiinţe, adaptându-le la specificul ei. Abordarea interdisciplinară, deci, din diferite unghiuri de vedere a unei probleme, oferă şanse mult mai mari pentru soluţionarea să optimă. Cel sau cei chemaţi să acţioneze în acest sens, privesc în interdependenţă diferitele componente ale problemei, care sunt diferite şi au consecinţe variate (economice, sociale, etc.), urmând să găsească soluţia care să se reflecte pozitiv toate laturile sistemului pe care le vizează.

Raportul dintre caracterul de ştiinţă şi cel de artă care se atribuie managementului constituie un domeniu de dispută între specialişti, faţă de care se exprimă păreri diverse. Aceste dispute sunt generate, în principal, de conţinutul termenilor cât şi dintr-un conflict de opinii. În acest context, literatura de specialitate oferă grupări ale autorilor având drept criteriu ideile referitoare la raportul dintre ştiinţă şi artă în management. În baza acestui criteriu autorii au fost cuprinşi în trei grupe:

1) cei ce manifestă rezerve chiar în privinţa utilizării cuvântului “artă” a managementului, având drept argument faptul că s-ar refuza recunoaşterea conţinutului ştiinţific al managementului, făcând concesii empirismului şi spontaneităţii în această activitate; 2) o altă grupă de specialişti este formată din cei care susţin că managementul are atât o dimensiune ştiinţifică, cât şi una care ţine de domeniul artei. Potrivit opiniei acestor autori latura ştiinţifică a managementului se referă la

2

principiile şi metodele elaborate, iar domeniul ce se referă la artă are în vedere individualitatea managerilor care aplică diferenţiat conceptele, metodele, tehnicile oferite de ştiinţa managementului având în vedere şi intuiţia, experienţa, curajul, etc.;

3) cea de-a treia categorie de autori îi cuprinde pe cei care abordează procesul managerial ca fiind atât ştiinţă, cât şi artă, cu precizarea că în perspectivă, pe măsura sistematizării informaţiilor exacte despre management, acestea au menirea să acopere, prin generalizare, un câmp larg de fapte, iar ştiinţa va ocupa, încetul cu încetul, locul artei. O întoarcere în timp permite să se aprecieze că managementul este o artă veche. Popoarele civilizaţiei antice - sumerienii, egiptenii, babilonienii, romanii etc. - au organizat şi au condus diverse activităţi, lucru care poate atesta caracterul de artă al managementului. Printre altele se menţionează că sumerienii foloseau documente scrise pentru a uşura operaţiile guvernamentale şi comerciale, romanii conduceau imperiul folosind comunicaţii eficiente şi un control centralizat.De astfel, majoritatea îndeletnicirilor omeneşti au fost la început arte. Cu timpul, s-au transformat în ştiinţe folosind metode, elaborând principii şi teorii, putând fi transmise şi învăţate, înlocuind intuiţia, vocaţia, talentul. Pe măsura acumulării de noi cunoştinţe se dezvoltă şi teoria mijloacelor specifice managementului. Managementul ca ştiinţă presupune elaborarea unor concepte, principii, metode şi tehnici de lucru cu caracter general, a căror utilizare trebuie să asigure folosirea optimă a potenţialului uman, material şi financiar din unitatăţile economice. Desigur, pe măsura dezvoltării şi îmbogăţirii teoriei managementului şi arta de a conduce înregistrează progrese semnificative. Pentru acest motiv, mulţi specialişti pledează pentru dezvoltarea unei teorii “complet integrate” a managementului. În condiţiile în care managementul se foloseşte de cunoştinţe de bază organizate (principii, metode, tehnici) este ştiinţă. Când acestea sunt aplicate potrivit unor condiţii specifice, pentru a obţine rezultate dorite, atunci el devine artă. Se poate considera că în cazul aceloraşi cunoştinţe deţinute de două persoane aplicarea şi efectele acestora sunt diferite, în funcţie de abilitatea fiecăruia, de tactul sau de gradul în care cunoaşte situaţia concretă etc. Capacitatea de a utiliza metodele, tehnicile şi principiile oferite de ştiinţa managementului, de a le aplica, de a le combina reprezintă, de fapt, tocmai arta de a conduce. Intervine, desigur, ceea ce este cunoscut sub forma raportului dintre teorie şi practică, rezultatele obţinute de practicieni vor fi diferite în funcţie de măsura în care vor apela, potrivit cu condiţiile existente, la elemente teoretice şi ştiinţifice de bază din management, şi mai puţin la ceea ce au făcut, la intuiţie care,

3

deşi importante nu pot înlocui, totuşi, ştiinţa. Ei vor fi, în acest fel “mai oportuni”, intervenţiile lor având şanse mai mari de reuşită, se pot concretiza în rezultate mai bune. Tot atât de adevărat este şi faptul că simpla însuşire a metodelor, a principiilor, a instrumentelor de management nu poate asigura succesul deoarece este necesar să se ştie când şi cum se folosesc acestea. Trecerea la economia de piaţă impune schimbări de fond, inclusiv în ceea ce priveşte concepţia managerială. Este necesar un proces de asimilare de cunoştinţe care să permită abordări şi soluţionări pentru problemele ivite, ceea ce a fost are tot mai puţină importanţă. O unitate cu autonomie deplină presupune mai multă autoritate pentru manager, dar, cel puţin în aceeaşi măsură, şi responsabilitate faţă de deciziile proprii. Există, de asemenea, căi de a studia „arta” managementului. Una desigur este experienţa. Managerii învaţă în mod continuu direct din munca pe care o desfăşoară şi se folosesc de experienţa acumulată de la situaţie la situaţie. Asta se spune că putem învăţa de la ei. Multe din ceea ce ştim despre management vine de la astfel de persoane ca Henri Fayel, director executiv de ingineria minelor, Franţa, de la Chester Barnard, director la Compania multinaţională ITT. Cei despre care am pomenit şi mulţi alţii ne-au lăsat detalii şi descrieri despre ceea ce a fost util pentru ei şi ce anume trebuie evitat în anumite situaţii. Cele prezentate de ei sunt un adaos necesar cunoştinţelor noastre care poate fi însuşit prin citire fără să mai fim puşi în situaţia de a le redescoperi singuri. Un alt mod de a experimenta arta managementului este prin studiile de caz. Studiile de caz pot spune foarte mult celor ce studiază managementul despre o anumită situaţie care cere luarea unei decizii. Folosind informaţiile date potrivit „intuiţiei”, studentul sau echipa de studenţi (vom numi student orice persoană care studiază managementul, indiferent de vârsta şi studiile pe care le are) va lua o decizie pentru întreprinderea descrisă în caz. Decizia propusă nu va atrage responsabilitatea celor care au propus-o şi nu va determina pierderea serviciului, nici pierdere de bani din partea firmei respective pentru că situaţia este numai ipotetică. Această metodă este valoroasă pentru a învăţa probleme de analiză şi luarea unei decizii şi este folosită de unele dintre cele mai bune „Business schools” (şcoli pentru relaţii economice şi de afaceri).

În contemporaneitate, pentru management sunt întâlnite numeroase definiţii. Dintre acestea, în continuare, se enumeră succint şi concis conţinutul unora, după cum urmează:

– managementul constituie un ansamblu de tehnici de organizare şi gestiune;

– managementul reprezintă metodele şi procedeele cu caracter productiv,

4

economic şi social, inclusiv administrativ intern, ce pot fi folosite în

activitatea de organizare şi conducere a entităţilor productiv-economice şi sociale;

– managementul este complexul de preocupări şi acţiuni ale conducătorului,

de creare a cadrului care să permită ca, prin acţiunile unui grup de lucrători,

să se realizeze un anumit obiectiv, în condiţii de calitate, termen şi eficienţă

a valorificării.

În accepţiune generală, managementul este un „proces de coordonare al resurselor umane, informaţionale, fizice şi financiare în privinţa realizării scopurilor organizaţiei”.

Managementul poate fi considerat „un proces în care managerul operează cu

trei elemente fundamentale: idei, lucruri şi oameni, realizând obiectivul prin alţii”. (A. Mackensie)

H. Johanssen şi A. Robertson susţin că managementul este „arta şi ştiinţa de

a direcţiona, dirija şi administra munca altora pentru a atinge obiectivele”. Managementul este „un compus al elementelor: putere, autoritate şi influenţă”. Peter Druker în lucrarea sa The Age of Discontinuity evidenţiază

principalele trăsături actuale şi de perspectivă ale managementului, enunţând „postulate ale managementului”. Principiile managementului modern sunt:

• stabilirea obiectivelor firmei;

• organizarea producţiei şi a muncii;

• motivarea şi comunicarea;

• stabilirea metodelor de măsurare a performanţelor;

• dezvoltarea permanentă a performanţelor angajaţilor.

„Managementul este unul din factorii care explică de ce o ţară este bogată sau săracă”. (Richard Famer).

Jean Gerbier subliniază că managementul înseamnă: „organizare, arta de a conduce, de a administra”. Kotter, J.P. (1990) arată că managementul se preocupă îndeosebi de complexitate.

O. Nicolescu şi I. Verboncu consideră că „managementul firmelor subzistă

în studierea proceselor şi relaţiilor de management din cadrul lor, în vederea descoperirii legităţilor şi principiilor care le guvernează, a conceperii de noi sisteme, metode, tehnici şi modalităţi de conducere, de natură să asigure obţinerea şi creşterea competitivităţii lor”. Ştiinţa managementului constă în studierea, sistematizarea, generalizarea, experienţei practice, căutare de noi idei, formulare de principii, reguli privind cele mai bune căi de conducere, care să permită obţinerea de rezultate maxime cu minim de efort.

5

Managementul ştiinţific se referă la „aplicarea principiilor şi regulilor formulate de ştiinţa managementului, în anumite condiţii concrete, ţinând cont de aspectele specifice şi cerinţele obiectivelor de realizat”. (Constantin Pintilie). În acelaşi timp, managementul poate fi privit şi ca un set de proceduri practice:

– managementul este o muncă de conducere;

managementul este o activitate de dirijare;

– managementul este un proces de organizare şi conducere, realizându-se

direcţionarea activităţii altor persoane pentru atingerea obiectivelor stabilite;

– ştiinţa şi arta de a mobiliza, combina şi angaja resursele în scopuri de

eficienţă, eficacitate şi de reducere a incertitudinii (Koening, Gerard, 1991);

– procesul prin care conducerea ,,de vârf” a organizaţiei determină evoluţia

pe termen lung şi performanţele acesteia, asigurând formularea riguroasă, aplicarea corespunzătoare şi evaluarea continuă a strategiei stabilite (Russu, C., 1993). Schumpeter, P. a enunţat ideea că managementul este o entitate. Brede defineşte managementul ca „un proces social, responsabil pentru planificarea şi ordonarea operaţiilor într-o organizaţie pentru atingerea unui scop,

unui obiectiv propus”. Mercioiu,V. (1988) arată că managementul poate fi privit ca un mod de a controla activităţile care urmăresc atingerea obiectivelor organizaţiei. La toate acestea se adiţionează sensurile figurative ale termenului de management:

managementul ca stare de spirit;

– managementul ca artă.

Se identifică şi alte formulări ale conţinutului noţiunii de management:

ansamblu de tehnici de organizare şi gestiune a unei întreprinderi, instituţii, asociaţii, agenţii ş.a.

– metode şi procedee cu caracter tehnico-economic ce pot fi folosite în

activitatea de organizare şi conducere a entităţilor economice. Specialiştii americani, cu orientare mai pragmatică definesc managementul de pe poziţia conducătorului organizaţiei. Dobândirea cunoştinţelor manageriale se înfăptuieşte prin instruire. Conducerea stabileşte calea de execuţie. Managementul este dependent de rezultatele procesului de organizare şi conducere. Managementul este considerat „cea mai nouă disciplină între ştiinţe şi cea mai veche între arte”.

6

Nicolescu, O. şi Verboncu, I. (1999), subliniază că elementele specific managementului economic sunt procesele şi relaţiile de management. Studiul acestora permite determinarea principiilor, legităţilor şi celorlalte elemente cheie ce detaliază conţinutul şi dinamica managementului. Managementul se înfăţişează în viaţa productiv-economică şi general socială cu aspect teoretic şi pragmatic aferent diferitor ramuri ale sale. Managementul public este aplicaţia organizării şi conducerii în administraţia publică pentru realizarea serviciilor ce satisfac cerinţele şi interesului public. Managementul resurselor umane introduce opţionalitatea în gestiunea personalului, respectiv a forţei de muncă. Managementul comparat studiază diferenţele şi similarităţile din practica locală şi din diferite ţări. Procesele de execuţie se înfăţişează preponderent cantitativ în cadrul firmei, însă procesele de management sunt esenţiale din punct de vedere calitativ. Dimensiunea teoretică a managementului este completată de relaţiile de management, considerate raporturi stabilite între componenţii organizaţiei sau dintre aceştia şi componenţii altor sisteme microeconomice şi productive. Managementul este considerat ştiinţă întrucât dovedeşte: 1) raţionalitate;

2) veridicitate; 3) perfectibilitate; 4) verificabilitate, având asociate (articulate):

a) un obiect de cunoaştere, b) limbaj propriu, c) mulţimi de principii, categorii,

legi, noţiuni, d) metode şi tehnici proprii, e) teorii şi ipoteze. Toate elementele de

mai sus, în sens combinativ, permit estimări şi predicţii, bazate pe mecanisme ce caracterizează binomul „efect-cauză”. Managementul este o sumă de activităţi incluzând planificarea, luarea deciziilor, organizarea, conducerea (dirijarea) şi controlul, toate orientate spre folosirea resurselor umane, financiare, materiale şi informaţionale ale organizaţiei, într-o manieră efectivă şi eficientă, pentru atingerea unui obiectiv. Managementul ca ştiinţă se ocupă de evidenţierea metodelor, tehnicilor şi instrumentelor de conducere, cu formalizarea lor ştiinţifică şi cu incorporarea acestora într-o concepţie coerentă asupra procesului conducerii. Privit ca domeniu de studiu, managementul include analiza mediului social şi cultural, pentru a asigura concordanţa dintre metodele utilizate în atingerea obiectivelor organizaţiei şi valorile societăţii respective. Totodată, managementul poate fi considerat un proces de coordonare a resurselor umane, informaţionale, fizice şi financiare, în vederea dezvoltării organizaţiei sau într-o definiţie complementară – ca un proces de obţinere şi combinare a resurselor umane, financiare şi fizice, în vederea îndeplinirii scopului primar al organizaţiei: obţinerea de produse şi servicii dorite de un anumit segment al societăţii.

7

Cunoştinţele sistematice de management contribuie la realizarea a ceva care reprezintă mult mai mult decât o simplă pricepere, adică o cultură în acest domeniu, s-ar putea spune chiar o stare de spirit. Cel care deţine o asemenea cultură, se “mişcă” într-o lume aparte a ideilor privind organizarea, coordonarea, antrenarea şi motivarea grupurilor umane care acţionează într-o unitate. El este chemat să-i spijine pe oameni, să-i coordoneze în atingerea scopurilor proprii şi a obiectivelor organizaţiei. Se desprinde, implicit necesitatea de a se asigura utilizarea potenţialului uman, tehnic şi financiar de care se dispune, de a combina optim aceşti factori de producţiei şi, în general, de a face să funcţioneze şi să supravieţuiască sistemul pe care unitatea îl reprezintă. Cu timpul, alături de cunoştinţe vor creşte experienţa şi abilitatea managerilor, ceea ce le va permite să acţioneze tot mai eficient în condiţiile economiei de piaţă.

Esenţa managementului este exprimată prin doua componente:

a. Procesele de management, care se concretizează printr-o paleta largă de

decizii şi acţiuni pentru determinarea obiectivelor firmei, resurselor şi mijloacelor necesare realizării lor. În cadrul procesului de management echipa de conducere a firmei acţionează, folosind metode si tehnici de conducere specifice, asupra personalului din subordine pentru realizarea obiectivelor propuse în condiţii de eficienţă. Procesul de management are un caracter ciclic; el se derulează, în general, în mai multe faze si anume:

- faza previzională

- faza de operaţionalizare

- faza finală.

b. Relaţiile de management complexe impuse de realizarea procesului de management - se stabilesc între membrii echipei de conducere, pe de o parte, între aceştia si toti ceilalti angajaţi ai firmei, pe de altă parte, precum si între membrii Staff-ului altor firme, organisme financiare etc.

8

Principiile si sistemul de management

Principiile generale ale managementului sunt:

1. Principiul asigurării concordanţei dintre parametrii sistemului de management al firmei si caracteristicile sale esentiale si ale mediului ambiant – functionalitatea şi competitivitatea firmei implică o permanentă corelare, adaptare şi perfecţionare a sistemului de management la situatia efectiv existenta în cadrul sau, la cultura organizationala si la contextual socio-economic în care îsi desfasoara activităţile; 2. Principiul managementului participativ exercitarea celor mai importante şi complexe procese si relaţii de management în cadrul firmei este necesar să se bazeze pe implicarea de manageri, specialisti si reprezentanti ai proprietarilor apelând la leadership şi realizând un nou tip de cultura organizaţională;

3. Principiul motivaării tuturor factorilor implicaţi, a stakeholderilor în

activitatile firmei motivarea exprimă necesitatea unei asemenea stabiliri si utilizari a stimulentelor şi sanctiunilor materiale si morale de catre factorii decizionali încât sa asigure o împletire armonioasa a intereselor tuturor partilor

implicate, a stakeholderilor organizatiei, generatoare de performante superioare ale organizatiei;

4. Principiul eficacitatii si eficientei dimensionarea, structurarea si

combinarea tuturor proceselor si relatiilor manageriale este necesar sa aiba în vedere maximizarea efectelor economico-sociale cuantificabile si necuantificabile ale firmei în vederea asigurarii avantajului competitiv. Domeniul managementului, indiferent dacă este abordat în SUA, Japonia sau România, este totodată o artă şi o ştiinţă. Este o „ARTĂ” pentru că cere putere de judecată şi adaptabilitate la situaţiile în schimbare, dintre care multe apar datorită acţiunilor altor oameni; alţi manageri subordonaţi, clienţi, furnizori, concurenţi – toţi în interacţiune într-un

uriaş joc care afectează succesul sau nereuşita unui anumit manager şi afectează sau influenţează profitabilitatea şi chiar supravieţuirea întreprinderii. Mulţi dintre cei care studiază domeniul managementului îl definesc ca pe „arta de a realiza obiectivele propuse cu ajutorul oamenilor şi al altor resurse”. Managementul este, de asemenea, o „ştiinţă” pentru că a fost studiat şi s-a constatat că are anumite legi şi reguli ca fizica: când linia de asamblare nu este

9

aprovizionată cu materii prime şi materiale sau cu energie pentru funcţionarea maşinilor, nu poate fi producţie; când personalul de la desfacere nu poate să asigure desfacerea tuturor produselor se creează un stoc şi activitatea de producţie trebuie redusă; când nu sunt resurse financiare pentru modernizarea echipamentului sau pentru lansarea unor noi produse, uzura morală va determina necompetitivitate. Aceste situaţii sunt cunoscute şi pot fi evitate de manageri experimentaţi. Un bun manager trebuie să ştie despre industria în care lucrează întreprinderea, să cunoască tehnologia, politica, concurenţa şi factorii sociali care pot influenţa industria respectivă. Aşadar, studiul managementului îi poate ajuta pe cei ce vor deveni manageri să cunoască limitele în cadrul cărora poate funcţiona întreprinderea.

10

BIBLIOGRAFIE

VOICU, Costică, PRUNĂ, Ştefan , Managementul organizaţional al Polţiei , Costică, PRUNĂ, Ştefan, Managementul organizaţional al Polţiei

Fundamente teoretice, Editura Mediauno, Bucureşti, 2007

GÂF-DEAC, Maria, Management , Editura Fundaţiei România de Mâine , Management, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2004

MANOLESCU,, Editura Fundaţiei România de Mâine , Bucureşti, 2004 Aurel, Managementul Economică, Bucureşti, 2003. resurselor

Aurel,

Managementul

Economică, Bucureşti, 2003.

resurselor

umane,

Editura

ZLATE, Mielu, Leadership şi management , Editura Polirom, Iaşi, 2004 , Leadership şi management, Editura Polirom, Iaşi, 2004

CEAUŞU, IULIAN , Dicţionar Enciclopedic Managerial , vol. I-II, Editura ULIAN, Dicţionar Enciclopedic Managerial, vol. I-II, Editura

Academiei de Management, Bucureşti, 2000.

11