1 Conceptul de management.

Niveluri, atribuții și funcții manageriale

1.1 Definirea managementului

1.2 Managementul – ştiinţă, practică, artă
1.3 Obiectul şi subiectul managementului. Nivelurile manageriale. Atribuții și
activități manageriale

1.Definirea managementului

Încărcătura de semnificaţii pe care o are conceptul de management, a determinat o

diversitate de opinii privind definirea sa. În acest context prezentăm câteva din părerile unor
autori care au definit acest concept .
William Newman defineşte managementul ca “importantă tehnică socială, ca direcţionare,
conducere şi control al eforturilor unei grupe de indivizi în vederea realizării unui anumit scop
comun. Este evidenţiat că un bun conducător este acela care face ca grupa să-şi atingă
scopurile sale, în condiţiile unui minim de cheltuieli, de resurse , de eforturi”.
În concepţia lui J. Tezenas “managementul”, termen englezesc care are semnificaţia
generală: arta de a conduce, de a administra, funcţie de conducere cu următoarea accepţiune:
ştiinţa şi arta de a folosi mijloacele materiale şi de a conduce oamenii ale căror funcţii sunt
diferite şi specializate, dar care cooperează în cadrul aceleiaşi întreprinderi pentru a atinge un
obiectiv comun”.
D. Carlson formulează aspectele esenţiale care trebuie avute în vedere la definirea conceptului
de management, acestea sunt: 1) prevederea rezultatelor dorite, interpretarea cererii şi
studierea pieţii, prevederea tendinţelor importante şi identificarea problemelor majore; 2)
fixarea obiectivelor, politicilor, criteriilor şi normelor de randament, elaborarea planurilor,
prognozelor, bilanţurilor şi definirea mijloacelor de control corespunzătoare; 3) precizarea
rezultatelor aşteptate de la colaboratori, conceperea şi menţinerea unei organizări
corespunzătoare; 4) identificarea căilor pentru perfecţionare, evaluarea rezultatelor, luarea
deciziilor, adoptarea măsurilor corective; 5) ajutorarea subordonaţilor pentru a progresa,
înţelegerea nevoilor şi aspiraţiilor personalului, inspirarea
M. Dumitraşcu, definind managementul a arătat că acesta reprezintă “ştiinţa prin care se
asigură conducerea tuturor proceselor şi unităţilor economice şi din celelalte sectoare de
activitate, în toate funcţiunile acestora, având în prim plan omul, participarea motivată a
acestuia şi care presupune rezolvarea problemelor sub raport previzional, organizatoric, de
conducere, de luare a deciziilor şi de control, cu concretizarea acestora în creşterea eficienţei
economice”.

1
Ion Petrescu, referindu-se la acest concept precizează :
“managementul este ansamblul activităţilor, disciplinelor, metodelor, tehnicilor care înglobează
sarcinile conducerii, gestiunii, administrării şi organizării societăţii comerciale (regiei autonome)
şi vizează ca prin adoptarea deciziilor optime în proiectarea şi reglarea proceselor
microeconomice să antreneze întregul colectiv de salariaţi pentru a întreprinde şi a lucra cât mai
profitabil, pentru a organiza schimbări capabile să asigure creşterea performanţelor pe plan
economic şi social”. Prin modul de sintetizare a fenomenelor şi proceselor economico-sociale,
considerăm că este mult mai cuprinzătoare această definiţie a managerului, având drept
argumente următoarele: reuneşte principalele elemente definitorii într-un sistem unitar; rezultă
cu claritate contextul în care sunt abordate funcţiile managementului spre realizarea obiectivelor
unităţii; abordarea previzională a activităţii care fac obiectul conducerii unităţii, cu scopul
creşterii performanţelor economice şi sociale ale acesteia.

1.2. Managementul – ştiinţă, practică, artă

Raportul dintre caracterul de ştiinţă şi cel de artă care se atribuie managementului constituie un
domeniu de dispută între specialişti, faţă de care se exprimă păreri diverse. Aceste dispute sunt
generate, în principal, de conţinutul termenilor cât şi dintr-un conflict de opinii. În acest context,
literatura de specialitate oferă grupări ale autorilor având drept criteriu ideile referitoare la
raportul dintre ştiinţă şi artă în management. În baza acestui criteriu autorii au fost cuprinşi în trei
grupe:
1) cei ce manifestă reserve chiar în privinţa utilizării cuvântului “artă” a managementului,
având drept argument faptul că s-ar refuza recunoaşterea conţinutului ştiinţific al
managementului, făcând concesii empirismului şi spontaneităţii în această activitate;
2) o altă grupă de specialişti este formată din cei care susţin că managementul are atât o
dimensiune ştiinţifică, cât şi una care ţine de domeniul artei. Potrivit opiniei acestor autori latura
ştiinţifică a managementului se referă la principiile şi metodele elaborate, iar domeniul ce se
referă la artă are în vedere individualitatea managerilor care aplică diferenţiat conceptele,
metodele, tehnicile oferite de ştiinţa managementului având în vedere şi intuiţia, experienţa,
curajul, etc.;
3) cea de-a treia categorie de autori îi cuprinde pe cei care abordează procesul managerial ca
fiind atât ştiinţă, cât şi artă, cu precizarea că în perspectivă, pe măsura sistematizării informaţiilor
exacte despre management, acestea au menirea să acopere, prin generalizare, un câmp larg de
fapte, iar ştiinţa va ocupa, încetul cu încetul, locul artei.

2
 O întoarcere în timp permite să se aprecieze că managementul este o artă veche. Popoarele
civilizaţiei antice - sumerienii, egiptenii, babilonienii, romanii etc. - au organizat şi au condus
diverse activităţi, lucru care poate atesta caracterul de artă al managementului.
Printre altele se menţionează că sumerienii foloseau documente scrise pentru a uşura
operaţiile guvernamentale şi comerciale, romanii conduceau imperiul folosind comunicaţii
eficiente şi un control centralizat.
De astfel, majoritatea îndeletnicirilor omeneşti au fost la început arte. Cu timpul, s-au
transformat în ştiinţe folosind metode, elaborând principii şi teorii, putând fi transmise şi
învăţate, înlocuind intuiţia, vocaţia, talentul. Pe măsura acumulării de noi cunoştinţe se dezvoltă
şi teoria mijloacelor specifice managementului.
Managementul ca ştiinţă presupune elaborarea unor concepte, principii, metode şi tehnici de
lucru cu caracter general, a căror utilizare trebuie să asigure folosirea optimă a potenţialului
uman, material şi financiar din unitatăţile economice.
Desigur, pe măsura dezvoltării şi îmbogăţirii teoriei managementului şi arta de a conduce
înregistrează progrese semnificative. Pentru acest motiv, mulţi specialişti pledează pentru
dezvoltarea unei teorii “complet integrate” a managementului.
Referindu-se la motivele care pledează pentru dezvoltarea teoriei integrate a
managementului, Philip W. Shey precizează următoarele 3 :
a) în domeniul managementului, teoria rămâne un cadru conceptual de referinţă şi prezintă o
importanţă crucială pentru activitatea practicată care foloseşte aspecte din numeroase şi
diverse ştiinţe, precum şi nenumărate instrumente şi tehnici;
b) teoria este necesară pentru orientarea cercetării manageriale, prin evidenţierea lacunelor
existente în acest domeniu, precum şi prin oferirea de ipoteze pentru dirijarea eforturilor şi
eşalonarea lor judicioasă;
c) absenţa unei astfel de discipline ar face imposibilă predarea sau învăţarea
managementului, iar managerii nu ar putea să-l utilizeze ca îndreptar al activităţii manageriale;
d) numai cu ajutorul unei teorii adecvate a managementului poate fi înţeleasă întreprinderea
modernă şi activitatea ei;
e) cu ajutorul teoriei managementului se formează managerii capabili să conducă
întreprinderile şi celelalte instituţii, se asigură progresul în libertate şi demnitate umană şi se
previne împingerea spre centralism excesiv.
În condiţiile în care managementul se foloseşte de cunoştinţe de bază organizate
(principii, metode, tehnici) este ştiinţă. Când acestea sunt aplicate potrivit unor condiţii
specifice, pentru a obţine rezultate dorite, atunci el devine artă. Se poate considera că în

3
cazul aceloraşi cunoştinţe deţinute de două persoane aplicarea şi efectele acestora sunt diferite, în
funcţie de abilitatea fiecăruia, de tactul sau de gradul în care cunoaşte situaţia concretă etc.
Capacitatea de a utiliza metodele, tehnicile şi principiile oferite de ştiinţa managementului,
de a le aplica, de a le combina reprezintă, de fapt, tocmai arta de a conduce. Intervine, desigur,
ceea ce este cunoscut sub forma raportului dintre teorie şi practică, rezultatele obţinute de
practicieni vor fi diferite în funcţie de măsura în care vor apela, potrivit cu condiţiile existente, la
elemente teoretice şi ştiinţifice de bază din management, şi mai puţin la ceea ce au făcut, la
intuiţie care, deşi importante nu pot înlocui , totuşi, ştiinţa. Ei vor fi, în acest fel “mai oportuni”,
intervenţiile lor având şanse mai mari de reuşită, se pot concretiza în rezultate mai bune. Tot atât
de adevărat este şi faptul că simpla însuşire a metodelor, a principiilor, a instrumentelor de
management nu poate asigura succesul deoarece este necesar să se ştie când şi cum se folosesc
acestea.
Trecerea la economia de piaţă impune schimbări de fond, inclusiv în ceea ce priveşte
concepţia managerială. Este necesar un proces de asimilare de cunoştinţe care să permită
abordări şi soluţionări pentru problemele ivite, ceea ce a fost are tot mai puţină importanţă. O
unitate cu autonomie deplină presupune mai multă autoritate pentru manager, dar, cel puţin în
aceeaşi măsură, şi responsabilitate faţă de deciziile proprii.
Cunoştinţele sistematice de management contribuie la realizarea a ceva care reprezintă mult
mai mult decât o simplă pricepere, adică o cultură în acest domeniu, s-ar putea spune chiar o
stare de spirit. Cel care deţine o asemenea cultură, se “mişcă” într-o lume aparte a ideilor privind
organizarea, coordonarea, antrenarea şi motivarea grupurilor umane care acţionează într-o
unitate. El este chemat să-i spijine pe oameni, să-I coordoneze în atingerea scopurilor proprii şi a
obiectivelor organizaţiei. Se desprinde, implicit necesitatea de a se asigura utilizarea
potenţialului uman, tehnic şi financiar de care se dispune, de a combina optim aceşti factori de
producţiei şi, în general, de a face să funcţioneze şi să supravieţuiască sistemul pe care unitatea îl
reprezintă.
Cu timpul, alături de cunoştinţe vor creşte experienţa şi abilitatea managerilor, ceea ce le va
permite să acţioneze tot mai eficient în condiţiile economiei de piaţă.

4
 1.1 1.3Obiectul şi subiectul managementului. Nivelurile manageriale. Atribuții și
activități manageriale

Managementul, ca stiinta, are un domeniu de referinta, are principii proprii, opereaza

cu metode si tehnici specifice pentru atingerea unor obiective organizationale si are un
obiect de studio distinct.
În mod concret, obiectul de studiu al stiintei managementului îl constituie analiza
proceselor si relatiilor de management din cadrul organizatiilor si cercetarea mediului
ambiant economic, social si cultural în care aceste organizatii actioneaza. Ca urmare a
acestui studiu, se descopera principiile, regulile si celelalte elemente de esenta care
explica continutul si dinamica managementului. Toate acestea, ca si procesele si
relatiile pe care le reflecta, cunosc o continua evolutie, de unde decurge si nevoia,
necesitatea unui efort novator de continua actualizare astfel încât acestea sa exprime
esenta managementului în toata complexitatea sa, corespunzatoare conditiilor actuale
si viitoare.
Având în vedere caracterul aplicativ al acestei stiinte, un rol major în cadrul sau îl
detine conceperea de noi metode si tehnici de management care pot fi utilizate în
conducerea organizatiei.
Caracteristic stiintei managementului este situarea în centrul investigatiilor sale a
omului, în toata complexitatea sa, ca subiect si obiect al managementului, prin prisma
obiectivelor ce-i revin, în strânsa interdependenta cu obiectivele, resursele si mijloacele
de care organizatia dispune.
Managementul organizatiei (firme de afaceri, scoli, universitati, spitale, tribunale,
cabinete de consultanta etc.) este o componenta a stiintei managementului. El
reprezinta aplicarea principiilor si legitatilor specifice acestei stiinte la cadrul concret al
organizatiei respective.
Obiectivul general al unui sistem complex nu se poate propaga până la elementele
primare, fără a suporta transformări specifice. În primul rând, are loc o
descompunere succesivă pe obiective specifice care, la rândul lor, devin sarcini
pentru diverse compartimente productive sau funcţionale fiind în continuare
descompuse în comenzi de producţie. Aceste descompuneri succesive ale
obiectivului global generează o ierarhie de subobiective în paralel în care există şi
o ierarhie a nivelurilor de conducere. În linii generale, într-o organizaţie deosebim
3 mari niveluri ale procesului de management.
5
 La nivel strategic – amploarea obiectelor vizează organizaţia în întregime, iar perioada de
acţiune este definită pe un termen lung.
La nivel funcţional – se urmăreşte realizarea obiectivelor derivate din obiectivul global. Se
realizează sarcini specifice şi se iau decizii de corectare a abaterilor ce pot apărea în subsistemele
conduse şi coordonate, au caracter periodic.
La nivel operativ – are loc conducerea nemijlocită a proceselor şi activităţilor direct specifice
pentru respectivul sistem de producţie. Are loc urmărirea realizării obiectivelor proprii şi corectarea
abaterilor ce au un caracter curent.
Corespunzător acestor trei niveluri de conducere, avem trei tipuri de manageri.
Top managerii – este grupul de manageri format din preşedinţi, vicepreşedinţii companiilor,
directori executivi. Sunt grupuri relativi mici de persoane care controlează organizaţia în întregime şi
care stabilesc obiectivele globale ale organizaţiei, strategia generală, ei conduc cu organizaţia în
întregime.
Middle managerii – managerii funcţionali includ şefi de departamente, de diviziuni, de servicii.
Acestea sunt primii responsabili de implementarea politicilor şi planurilor de dezvoltare, precum şi
pentru supravegherea (conducerea) managerilor de la nivel ierarhic inferior, fiind necesar pentru a
face legătura între nivelul top şi nivelul operaţional.
First (lower) managerii poartă răspunderea de producţia mărfurilor şi serviciilor, sunt reprezentate
prin şefii de echipă, maiştri, supraveghetori, office-manageri. Aceşti manageri supraveghează şi
coordonează activitatea lucrătorilor operativi.
Pentru a-şi îndeplini atribuţiile sale, managerii trebuie să posede o serie de cunoştinţe şi
capacităţi care pot fi divizate în 3 categorii distincte:
a) Cunoştinţe şi capacităţi conceptuale (cognitive) – se referă la abilitatea managerului de a
înţelege complexitatea organizaţiei ca sistem integru şi, totodată, capacitatea de a evidenţia
interdependenţa elementelor. Aici avem în vedere gândirea conducătorului şi abilitatea lui
de a prelucra informaţia parvenită şi a planifica activităţile. Managerul trebuie să
conştientizeze locul şi funcţia fiecărei componente a organizaţiei în procesul de realizare a
obiectivelor precum şi rolul companiei în mediul de afaceri. Toate acestea implică însuşirea
de a gândi în mod strategic deci în perspectivă îndelungată.
b) Cunoştinţe şi capacităţi privind resursele umane – abilitatea de a lucra cu oamenii incluzând
înţelegerea procesului de motivaţie şi de conducere cu oamenii. Managerul înzestrat cu
asemenea capacităţi poate motiva subalternii spre autorealizarea potenţialului intern,
stimulează implicarea acestora în activitatea organizaţiei. Rolul acestor abilităţi este în
permanentă ascendenţă, fapt cauzat de procesul de globalizare şi sporire a nivelului de
diversitate a forţei de muncă. Managerul eficient este cel care poate realiza concomitent
rolul de căpitan al echipei sale, de antrenor, de educator şi de adjunct al subalternului.

6
 c) Cunoştinţe şi capacităţi tehnico-profesionale – referitoare la abilitatea de a folosi cunoştinţe,
metode şi echipamente pentru realizarea sarcinilor specifice de producţie. Posedarea
acestor abilităţi presupune existenţa cunoştinţelor profesionale în domeniu, capacităţi
analitice şi măiestria de a utiliza corect instrumentele sau alte mijloace necesare pentru a
soluţiona problemele într-un domeniu concret de activitate. Se obţin prin instruire şi prin
experienţa profesională
Ponderea acestor trei tipuri de abilităţi este diferită în funcţie de nivelul managerial. Astfel cu
cât creşte nivelul ierarhic, cu atât creşte necesitatea cunoştinţelor conceptuale şi scade necesitatea
cunoştinţelor tehnico-profesionale.

Managerii de la diferite niveluri organizatorice şi de conducere pot lucra în diverse domenii (arii
de management) ale organizaţiei din care ei fac parte. Pentru o întreprindere de producţie principalele
arii de management sunt domeniile funcţionale (compartimentele) care există în cadrul ei:
1. Producţia
2. Cercetare şi dezvoltare
3. Financiar-contabil
4. Comercial
5. Personal