Tema 1.

Întroducere în disciplina “Managementul unităţilor agricole”

1. Conceptul şi esenţa obiectului „Managementul unităţilor agricole”.
2. Obiectul, conţinutul şi metodele de studiere a managementului.
3. Corelarea ştiinţei managementului cu alte ştiinţe.
4. Etapele de dezvoltare ale managementului.

1. Conceptul şi esenţa obiectului „Managementul unităţilor agricole”.

Managementul este un termen provenit din limba engleză şi adoptat ca atare, cu o semantică
foarte complexă, care desemnează ştiinţa conducerii organizaţiilor şi conducerea ştiinţifică a
acestora.
Etimologia Termenul management provine din latinescul maneo care înseamnă a rămâne de
unde a ajuns la termenul francez maison (casă) şi la menaj. Apoi de la substantivul latin manus
(mână) s-a format în italiană maneggio (prelucrare manuală). Din franceză sau italiană, aceste
cuvinte au căpătat, în engleză, forma verbului to manage, cu diverse înţelesuri printre care şi
acelea de a administra, a conduce. Englezii au format apoi corespunzător substantivele manager şi
management.
Noţiuni generale privind managementul.
Dicţionarul englez, analizând cuvântul management, îl tratează în felul următor:
1). Modul, felul comportării cu oamenii.
2). Forţa şi arta de conducere.
3). Organul de conducere, unitatea administrativă.
Piter Druker, autoritate americana în domeniul managementului, face astfel da explicaţii;
1). Noţiunea este pur americană şi nu se traduce, nu poate fi tradusă în altă limbă.
2). înseamnă funcţie, dar şi oameni, care îndeplinesc această funcţie.
3). Arată starea socială a conducătorilor de toate nivelurile.
4). Este un curs teoretic.
5). Este un domeniu al ştiinţei.
Acelaşi Piter Druker consideră că: managementul este echivalent cu “persoana de
conducere”, persoana care coordonează activitatea celorlalţi şi care îşi realizează activitatea prin
ei.
Jean Gilberth consideră că managementul înseamnă «organizarea, arta de a conduce, de a
administra, sau altfel spus administrarea».
A. Mackenzie consideră că conducătorul operează cu trei elemente - idei, lucruri şi oameni.
Managementul - este un proces de planificare, organizare a activităţii şi controlului asupra
firmei pentru a coordona resursele umane şi materiale spre atingerea scopurilor efective. în practică
managementul deseori se reduce la un grup special de oameni atribuţia cărora rezidă în organizarea
şi conducerea tuturor forţelor pentru atingerea scopurilor puse.
În prezent predomină o astfel de noţiune: “Managementul – reprezintă procesul de acţiune
(colaborare) a conducătorilor asupra subalternilor (cu subalternii) cu scopul de a îndeplini
sarcinile ce stau în faţa organizaţiei (întreprinderii)”.
Complexitatea semantică a termenului de “management” este determinată de sensurile sale
multiple:
1. Managementul constituie o ştiinţă, adică un ansamblu organizat şi coerent de cunoştinţe
– concepte, principii, metode şi tehnici - prin care se explică în mod sistematic fenomenele şi
procesele care au loc la nivelul de conducere al organizaţiilor.
2. Managementul reprezintă o artă, care constă din măiestria şi talentul managerului de a
aplica metodele şi tehnicile ştiinţifice de conducere în concordanţă cu cerinţele reale ale diferitor
situaţii, în condiţii de eficienţă.
3. Managementul reprezintă şi o stare de spirit specifică ce se concretizează printr-un
anumit fel de a vedea, a dori, a căuta şi accepta progresul.
4. Managementul este profesie - în cadrul ei persoane specializate în tehnicile manageriale
sunt abilitate să ofere soluţii pentru problemele multiple şi complexe din acest domeniu. Managerii
profesionişti fie oferă consulting, întocmesc studii, proiecte şi propun soluţii în cadrul echipelor
manageriale, fie conduc nemijlocit, ocupând funcţii de manageri.
5. Managementul constituie o funcţie de conducere cu atribute de previziune, organizare,
coordonare, antrenare şi control-evaluare a activităţii altor persoane.
6. Din cele 5 accepţiuni pentru management decurge şi cea de-a şasea, acea de categorie
socială, respectiv un grup de oameni care acţionează pentru realizarea obiectivelor şi acţiunilor
prestabilite, un grup de oameni care direcţionează acţiunile altora către scopuri comune, au acelaşi
comportament în profesie ca şi în viaţa civilă.
Managementul unităţilor agricole reprezintă partea cea mai dezvoltată din ştiinţa
managementului deoarece:
aceasta este generatoare de valori şi valori de întrebuinţare;
în aceste unităţi lucrează o parte foarte mare din populaţia activă a ţării;
este o disciplină economică de sinteză pentru că preia o serie de categorii şi metode de la
alte discipline: economie politică, analiză economică, organizare, marketing, finanţe etc.
2. Obiectul, conţinutul şi metodele de studiere a managementului.
Pentru a înţelege teoria conducerii este important de evidenţiat deosebirea între obiectul şi
conţinutul ştiinţei.
Obiectul ştiinţei – totalitatea faptelor, fenomenelor, proceselor care urmează a fi studiate de
către ştiinţă.
Conţinutul ştiinţei – totalitatea cunoştinţelor acumulate şi sistematizate la momentul dat, cît
şi direcţiile stabilite pentru studierea sa.
Obiectul ştiinţei este întotdeauna mai bogat şi mai divers decît conţinutului acesteia, adică a
cunoştinţelor existente în prezent.
Obiectul de studiu al managementului reprezintă totalitatea relaţiilor sociale ce apar între
oameni în procesul pregătirii, realizării deciziilor de conducere.
Conţinutul ştiinţei managementului cuprinde:
bazele teoretice generale ale conducerii: legităţile, principiile, funcţiile conducerii;
organizarea conducerii: organele de conducere, structura organizatorică de conducere;
cadrele de conducere şi organizarea muncii lor;
metodele de conducere: economice, administrative, social-psihologice de motivare a muncii;
tehnologia şi mijloacele tehnice de conducere: informarea, documentarea, comunicarea,
sistemul informaţional, ţinerea lucrărilor de secretariat în organizaţii etc.
Elementele principale ale ştiinţei managementului

Teoria Metodologia

Practica Tehnologia

Metode de studiere a ştiinţei managementului:

Metoda sistemică – această ştiinţă se studiază ca un tot întreg atît la nivel –micro cît şi la
nivel macroeconomic, permiţînd evidenţierea schimbărilor calitative şi cantitative atît în timp cît
şi în spaţiu.
Această metodă se bazează pe următoarele principii:
-procesul de primire a deciziilor să se înceapă cu evidenţierea şi formularea clară a scopurilor
concrete;
 -problema trebuie privită ca un tot întreg; se evidenţiază toate consecinţele şi legăturile
reciproce a fiecărei decizii luate;
-se evidenţiază şi analizează căile alternative posibile de atingere a scopului;
-unitatea dintre analiză şi sinteză.
Printre alte metode, specifice şi altor ştiinţe menţionăm:
metoda monografică – constă în studierea literaturii de specialitate;
metoda de anchetare – prin intermediul anchetelor se obţin unele răspunsuri concrete în
problemele managementului;
metoda de intervievare;
metoda de modelare – inducţie, deducţie, sinteză, comparare;
analiza documentelor (legate de problemele de conducere);
metoda de redare grafică a relaţiilor de conducere;
metoda prognozării obiectului de conducere;
metoda experimentului practic.
3. Corelarea ştiinţei managementului cu alte ştiinţe.
În activitatea sa managementul unităţilor agricole se interesează cu foarte multe ştiinţe, atît
economice cît şi neeconomice.
organizarea muncii şi a producţiei - de la care managementul îşi îmbogăţeşte cunoştinţele
în problemele raţionalizării proceselor de muncă, a proceselor de producţie, a locurilor de muncă
etc.
economia politică - de la care foloseşte pîrghiile economice, sistemul de categorii şi legi
economice etc.
cibernetica - de la care foloseşte metodele economico-matematice în luarea deciziilor,
prelucrarea operativă a informaţiei etc.
diferite ramuri ale dreptului de asemenea au o legătură strînsă cu managementul unităţilor
agricole.
Printre alte ştiinţe ne economice utilizate de către management remarcăm psihologia şi
sociologia, utilizarea cărora a dat naştere la aşa discipline ca psihologia şi sociologia managerială.
De asemenea, o legătură strînsă există cu filozofia, etica şi estetica de la care managementul
preia problemele de etică în domeniul conducerii, problemele generale de dezvoltare a societăţii,
cultura conducerii.
4. Etapele de dezvoltare ale managementului.
Savantul american E. Dale a clasificat formarea şi dezvoltarea ştiinţei conducerii în sec. XX
în trei etape:
-conducerea empirică;
-începutul conducerii ştiinţifice;
-conducerea ştiinţifică.
Conducerea empirică - se referă la perioada în care activitatea de conducere se baza pe
intuiţie.
Conducerea empirică e bazată pe personalitatea şi calităţile conducătorului, care în procesul
de conducere căpăta deprinderi de a conduce, şi cu cât îşi acumula mai multă experienţă, demonstra
cu atât mai mare iscusinţă în conducere. Coordonatele de bază (criteriile) ale conducerii empirice
au fost: intuiţia, experienţa şi bunul simţ - calităţi care depind de personalitatea conducătorului.
II. începutul conducerii ştiinţifice - alături de experienţă şi intuiţie conducătorul începe a
avea nevoie şi de anumite cunoştinţe specifice. La această etapă se introduce pe scară largă
progresul tehnico-ştiinţific, care determină o creştere a cerinţelor pentru perfecţionarea formelor
şi metodelor de conducere.
Conducerea ştiinţifică - este etapa care se afirmă în mod deosebit începând cu deceniul 5
al sec XX. Este etapa la care teoria managementului se dezvoltă, se perfecţionează continuu pe
baza celor mai recente descoperiri tehnico-ştiinţifice. Tipul de conducător care corespunde acestei
etape este organizatorul, care se caracterizează printr-un stil de conducere democratic, prin
cooperare cu subalternii, deciziile importante sunt elaborate în colectiv.
 Corelaţia dintre conducerea empirică şi ştiinţifică
Lipsa unor Acţiune Conceperea
planuri (activitate) viitorului pe baza
Informaţie redusă empirică Capacităţi
despre metodele noi Calităţi

Cunoaşterea teoriei Conducerea

ştiinţifică
Planuri, programe Ştiinţa în Metode de analiză
Şcoala strategice
clasică universală - acest curent de gândire în teoria conducerii esteşiîntâlnit
cercetare
şi sub
denumirea de şcoala procesului de conducere, sau şcoala tehnică. Şcoala clasică mai este numită
şi universală.
Managementul ştiinţific
Managementul administrativ
Principalii reprezentanti ai scolii clasice sunt in S.U.A- F.W. Taylor, F si L. Gilbreth, H.
Gantt, O. Sheldon, J.D. Mooney, A. C. Reilley, W. H. Newman, L. A. Allen; in Franta - H. Fayol;
in Anglia- L. Urwick, F. L. Brech, L. Guilick.
Şcoala clasică este în principiu, rezultatul suprapunerii a doua concepte de conducere:
- conceptul anglo-saxon, cu un caracter inductiv şi pragmatic, concept ce se bazează pe
cazuri practice, în temeiul cărora sunt formulate principiile procesului de conducere. Promotorul
acestuia a fost americanul F.W. Taylor (1856-1915);
- conceptul latin, al cărui promotor şi reprezentant a fost francezul H. Fayol (1841-1925).
Acest concept are la bază metode deductive, principii cu caracter universal. Cu alte cuvinte, în
analiza procesului de conducere a întreprinderii, pornindu-se de la principii cunoscute, se ajunge
la realităţi.
Principiile formulate de H. Fayol:
principiul diviziunii muncii, potrivit căruia, cu cât gradul de specializare în execuţia muncii
este mai mare, cu atât va fi mai mare eficienţa;
principiul autorităţii şi responsabilităţii : autoritatea managerilor decurge din dreptul lor de
a da ordine şi trebuie însoţită întotdeauna de responsabilitate;
principiul disciplinei, care explicitează că regulile şi normele ce guvernează viaţa
organizaţiei trebuie respectate;
principiul salarizării, potrivit căruia compensarea pentru munca prestată trebuie să
mulţumească atât angajatul cât şi organizaţia;
principiul unităţii de comandă, adică, fiecare angajat trebuie să primească ordine de la un
singur şef; încălcarea acestui principiu generează „dualitatea” comenzii şi conduce la disensiuni,
neîncredere, confuzie etc.
principiul subordonării interesului individual celui de grup;
principiul centralizare- descentralizare. Potrivit acestui principiu, trebuie realizat un
echilibru sensibil între cele două, astfel încât să se acorde subordonaţilor suficientă autoritate
pentru desfăşurarea muncii lor;
principiul existenţei unui singur conducător de nivel superior;
principiul ordinii – oamenii şi ceilalţi factori de producţie trebuie să se afle la locul potrivit
şi la momentul potrivit;
principiul echităţii : echitatea este cea care trebuie să guverneze relaţiile dintre şef şi
subordonat;
principiul stabilităţii forţei de muncă – ca o condiţie a eficienţei ridicate;
principiul unităţii de sens a organizării prin formarea spiritului de echipă;
 principiul iniţiativei – managerii au rolul de a încuraja iniţiativa membrilor organizaţiei;
principiul ierarhiei, potrivit căruia autoritatea scade de-a lungul traseului dintre managerul
de vârf şi nivelele de jos ale organizaţiei;
Şcoala relaţiilor umane.La intersecţia anilor 1920-1930 metodele extensive de producere
se înlocuiau cu metode intensive, ce necesitau noi forme de conducere, ce se bazau pe metode
psihologice şi sociale.
Scopul acestor metode este înlocuirea sistemului birocratic de conducere şi folosirea
modelului colaborării între muncitori şi proprietari. Controlul ştiinţific în producere se introducea
pentru rezolvarea problemelor economice ale firmei, cu metode raţionale şi efective. Deoarece
relaţiile dintre muncitori şi proprietari rămâneau tot la nivel de ordin, însăşi motivarea muncii, fără
care este imposibilă producerea de înaltă eficacitate, nu se folosea pe deplin.
Reprezentantii acestei scoli sunt de profesie sociologi, psihologi si juristi, aducand in prim
plan omul.
Intemeietorii acestei scoli sunt Mary Follet si Elton Mayo.
Un alt nume important în managementul comportamental este Douglas Mc Gregor.
Şcoala sistemelor sociale reprezintă curentul dominant în teoria contemporană a
managementului. Printre reprezentanţii acestei şcoli menţionăm -C.J.Banard, H.A.Simon,
P.Selznick, A.Etzioni, G.N Popov, care sunt numiţi sistemişti.
Şcoala empirică (practicistă), teoria situaţională. Reprezentanţii acestei şcoli - P.Drucher,
L.Newmann, E.Dale, R.Falk - numiţi empirişti.
Empiriştii consideră experienţa drept unicul mod de a dezvolta teoria şi practica conducerii.
El se bazează pe idea că studiul experienţei conducătorilor, care au înregistrat succese, greşelilor
făcute de ei ştia că managementul este cea mai bună cale de însuşire a metodelor şi a tehnicilor de
conducere.