UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA

FACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUŢIU“

SPECIALIZAREA: Managementul Poliţiei şi instituţii comunitare
ANUL: I, SEM. I, CENTRUL: SIBIU

DISCIPLINA: FUNDAMENTE DE DREPT ÎN ACTIVITATEA DE POLIŢIE

TEMA: PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE ACTIVITĂŢII DE

POLIŢIE ÎN STATUL ROMÂN CONTEMPORAN

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

prof. univ. dr. COSTICĂ VOICU

MASTERAND:

SUCIU MARIANA

2009
 CUPRINS

CUPRINS ...................................................................................................................................................... 1
NOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA PRINCIPIILOR DREPTULUI POLIŢIENESC ...................................... 2
1. Principiul protecţiei drepturilor omului ....................................................................................... 3
2. Principiul respectării legii (legalitatea) ......................................................................................... 7
3. Principiul echidistanţei politice...................................................................................................... 9
4. Principiul prevenirii faptelor antisociale .................................................................................... 11
4.1. Formele activităţii de prevenire ................................................................................................... 13
4.2. Caracterele activităţii de prevenire .............................................................................................. 14
4.3. Importanţa socială a activităţii de prevenire ................................................................................ 16
5. Principiul păstrării secretului profesional .................................................................................. 17
6. Principiul cooperării în muncă .................................................................................................... 19
7. Principiul operativităţii şi oportunităţii ...................................................................................... 20
8. Principiul conlucrării permanente cu populaţia ........................................................................ 21
9. Principiul egalităţii şi imparţialităţii ........................................................................................... 22
10. Principiul oficialităţii şi rolul activ al organelor poliţieneşti ................................................. 22
11. Principii prevăzute de Ghidul de aplicare a Codului de etică şi deontologie al poliţistului23
BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................................................... 32

1
NOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA PRINCIPIILOR DREPTULUI POLIŢIENESC

Activitatea complexă şi variată prin care statul îşi exercită dreptul de poliţie,
precum şi întregul arsenal de mijloace, metode şi procedee de acţiune folosite de
organele sale abilitate să pună în aplicare acest drept, se încadrează în limitele unor
principii fundamentale prevăzute în legi, ordine şi instrucţiuni interne de muncă.

Dreptul poliţienesc şi sistemul său sunt constituite pe baza unor principia

care le fundamentează şi în temeiul cărora se stabilesc raporturile juridice ce
formează obiectul acestei ramuri de drept.

Principiile dreptului poliţienesc reprezintă acele orientări generale care

călăuzesc şi pe care se fundamentează întreaga activitate a organelor poliţieneşti, în
vederea realizării atribuţiilor ce le sunt stabilite de actele normative în vigoare. Ele
sunt reguli de conduită de maximă generalitate ce stau la baza organizării şi
funcţionării instituţiilor poliţieneşti şi a activităţii cadrelor de poliţie. Caracterul lor
de reguli fundamentale decurge din faptul că aceste principii îşi gasesc consacrarea
expresă sau implicită în Constituţie şi în celelalte legi organice ce reglementează
activitatea acestor organe poliţieneşti. Din acest motiv ele sunt opozabile tuturor,
cu forţă juridică superioară, faţă de orice alte reglementări.

Aceste principii definesc activitatea poliţiei şi îi dau fizionomia general, iar

cunoaşterea lor prezintă importanţă teoretică şi practică.

Din punct de vedere teoretic, aceste principii stabilesc trăsăturile

caracteristice ale întregului sistem de instituţii ce desfăşoară activităţi poliţieneşti,
dezvăluind concepţia politico-juridică a statului de drept asupra activităţii
organelor poliţieneşti. De asemenea, ele dau orientarea necesară pentru explicarea
doctrinară a normelor juridice de drept poliţienesc, luate în ansamblul lor sau
fiecare în parte.

Din punct de vedere practic aceste principii servesc organelor poliţieneşti la

aplicarea corectă, conform atribuţiilor legale ce le revin, a normelor juridice de
drept poliţienesc, atât în cadrul raporturilor interne cât şi în cadrul raporturilor pe
plan extern ce se stabilesc în sfera lor de activitate.

2
 Principiile fundamentale ale dreptului poliţienesc au ca trăsătură principal
democratismul ce rezultă din faptul că ele exprimă voinţa legiuitorului, interesele
societăţii şi al cetăţenilor şi au drept scop asigurarea ordinii şi liniştii publice.

Aceste principii care guvernează organizarea şi funcţionarea structurilor

poliţieneşti trebuie private în strânsa lor legătură şi interdependenţă, constituind un
tot unitar în care diferitele cerinţe se completează şi se condiţionează reciproc,
asigurând desfăşurarea activităţii în spiritul obligaţiilor şi exigenţelor puse în faţa
poliţiei la ora actuală.

Având o determinare obiectivă, principiile dreptului poliţienesc trebuie

respectate atât în elaborarea actelor nornmative ce reglementează raporturile
poliţieneşti cât şi în procesul aplicării acestora.

Aceste principii sunt: protecţia drepturilor omului, respectarea legii

(legalitatea), echidistanţa politică, prevenirea faptelor antisociale, păstrarea
secretului profesional, cooperarea în muncă, operativitatea şi oportunitatea,
conlucrarea permanenetă cu populaţia, egalitatea şi imparţialitatea.

1. Principiul protecţiei drepturilor omului

Există o serie de documente internaţionale prin care sunt ocrotite drepturile

omului:
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată al 10 decembrie 1948
la Adunarea Generală a ONU
Convenţia Europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale din 1950
Convenţia Internaţională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare
rasială din 1965
Convenţia Internaţională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare
împotriva femeilor din 1965
Convenţia privind drepturile copilului din 1989
Codul de conduită şi comportare pentru poliţişti adoptat de Adunarea
Generală ONU în 1979

3
 Pentru ca aceste drepturi şi libertăţi să se poată realiza conform substanţei pe
care le-o conferă reglementările internaţională, conceptele şi instituţiile de drept ce
le definesc, ele îşi găsesc o adevărată consacrare în Constituţia ţării, în legile ce
guvernează societatea noastră democratică. Ca atare guvernului, organelor şi
instituţiilor statului de drept, funcţionarilor publici, le revine obligaţia să realizeze
efectiv garantarea acestor drepturi, intervenind ori de câte ori ele sunt nesocotite
sau încălcate.

În societăţile democratice poliţia se situează într-un punct de echilibru, pe de

o parte având obligaţia de a asigura respectarea drepturilor omului, iar pe de altă
parte de a exercita puterea legală, dreptul de poliţie al statului în scopul protejării
intereselor statelor şi institutiilor sale.

Principiul protecţiei drepturilor omului presupune că poliţiştii trebuie să

trateze fiinţa umană, în spiritul respectului faţă de viaţă, integritate corporală,
sănătate, libertatea, demnitatea şi proprietatea acesteia.

Pentru realizarea acestui deziderat major se impune cu necesitate ca organele

poliţieneşti să-şi îndeplinească în permanenţă atribuţiile ce le revin conform legii,
servind comunitatea şi să asigure protecţie tuturor cetăţenilor împotriva actelor
ilegale ce le încalcă aceste drepturi şi librtăţi fundamentale.

În societatea democratică cetăţenii având o percepţie mult mai acută a

demnitătii individuale şi a drepturilor omului, analizează mult mai critic şi exigent
comportamentul poliţiştilor formulând şi înaintând plângeri, vis-a-vis de acest
comportament, organelor în drept. De aceea, activitatea poliţiştilor trebuie să fie
conformă cu legea şi cu cerinţele societăţii. Aceasta explică în parte creşterea
exigenţei dreptului şi procedurii interne din fiecare ţară, precum şi adoptarea de
către O.N.U. şi Consiliul Europei a unor rezoluţii privind controlul
comportamentului poliţiştilor în îndeplinirea atribuţiilor legale. În viziunea acestor
reglementări conduita poliţiştilor trebuie să se bazeze pe înţelegerea şi acceptarea
principiilor etice în aplicarea legii, nu ca un scop în sine, ci mai ales ca un mijloc
de a asigura un tratament echitabil tuturor oamenilor fără nici un fel de
discriminare.

Poliţistul este obligat să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale

omului, Constituţia şi legile ţării, prevederile regulamentelor de serviciu şi să

4
îndeplinească dispoziţiile legale ale şefilor ierarhici referitoare la activitatea sa
profesională. El răspunde în condiţiile legii pentru modul în care îşi exercită
atribuţiile de serviciu1.

Legea prevede că poliţistul îşi desfăşoară activitatea profesionlă în interesul

şi în sprijinul persoanei, comunităţii şi instituţiilor statului, cu respectarea
principiilor imparţialităţii, nediscriminării şi gradualităţii2.

Exercitarea atribuţiilor poliţieneşti presupune şi impunerea normelor legale

faţă de acele persoane care le încalcă sau le nesocotesc. Această aplicare însă nu
poate fi făcută oricum, ci numai respectând demnitatea umană. Chiar dacă o
persoană a încălcat legea şi pentru aceasta urmează să suporte consecinţele
stipulate în norma juridică, ea trebuie tratată ca oricare altă persoană, fără a i se
leza demnitatea umană. Totodată, limitările drepturilor omului sunt justificate doar
în măsura în care sunt autorizate expres prin prevederi legale, motiv pentru care
regulile de tactică poliţienească trebuie necondiţionat să fie în strictă concordanţă
cu spiritul legii şi normelor procedurale3.

Un alt aspect al principiului respectării drepturilor omului se referă la

folosirea forţei de către organele poliţieneşti. Pe de o parte nu se poate concepe
îndeplinirea atribuţiilor poliţieneşti în afara posibilităţii de a folosi forţa, iar pe de
altă parte nu se poate concepe respectarea drepturilor omului în condiţiile folosirii
necontrolate a forţei.

Folosirea forţei trebuie făcută, de persoanele învestite cu puteri poliţieneşti,

numai dacă aceasta este strict necesară şi numai dacă nu pot fi folosite alte
mijloace sau metode care să determine întreruperea activităţii delictuoase şi
îndepărtarea pericolului creat.

Din conţinutul principalelor documente internaţionale şi interne ce se referă

la protecţia drepturilor omului rezultă că sunt susceptibile a fi lezate prin acţiunile
abuzizve ale organelor poliţieneşti sau ale altor organe de stat următoarele
drepturi4:

1
Art. 4, alin. 1 şi 2 din Legea Nr. 360/2002 privind statutul poliţistului
2
Art. 3 din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului
3
S. Şerb, C-tin Drăghici, A. Iacob, A. Ignat – Drept poliţienesc şi contravenţional, ed. Tritonic, Bucureşti, 2003,p.47
4
S. Şerb, A. Iacob, C-tin Drăghici, N. Şuteu – Drept poliţienesc, ed. Alma Mater, Sibiu, 2007. p. 81

5
 dreptul la viaţă, libertate şi securitate personală;
dreptul de a nu fi supus la torturi, pedepse sau tratamente inumane, crude ori
degradante;
dreptul la egalitate în faţa legii şi la protecţia acesteia fără nicio deosebire;
dreptul de a nu fi arestat, deţinut sau exilat, în mod arbitrar;
dreptul de a beneficia de prezumţia de nevinovăţie (până când vinovăţia sa
nu a fort stabiliă în mod legal, în cadrul unui proces public);
dreptul de a nu fi condamnat pentru fapte ce nu erau incriminate legal în
momentul comiterii lor;
dreptul de a circula în mod liber şi de a-şi alege reşedinţa în interiorul
graniţelor unui stat;
dreptul la libertatea de a-şi exprima opiniile, la întrunire şi asociere paşnică;
dreptul la neimixtiuni în viaţa sa privată, de familie, domiciliu şi
corespondenţă. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în
exercitarea acestui drept, decât în măsura în care acest amestec este permis
de lege şi dacă constituie o măsură necesară pentru siguranţa statului,
securitatea publică, a economiei ţării, apărarea ordinii, prevenirea
infracţiunilor, protejarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane;
dreptul de a părăsi ţara;
dreptul la proprietate privată;
dreptul de a fi tratat cu umanitate şi respectarea demnităţii;
dreptul de a fi informat, în cel mai scurt timp şi într-o limbă pe care o
înţelege, de motivele arestării sale şi de orice acuzaţie împotriva sa.

Nerespectarea limitei fireşti între dreptul poliţiştilor de a aplica legea ş i

obligaţia cetăţeanului de a o respecta, conduce în mod inevitabil, fie la abuz
din partea poliţistului, fie la încălcarea legii şi suportarea consecinţelor de
către cetăţean, care în mod voit nu doreşte să respecte legea şi o încalcă.
În vederea prevenirii încălcării acestor drepturi şi reducerii posibilităţii
cadrelor de poliţie de a comite abuzuri în aplicarea legilor în cadrul Ministerului
de Interne au fost instituite structuri care s-au concretizat prin înfiinţarea
Comitetului pentru Drepturile Omului şi Drept Umanitar; primul organism de

6
acest gen din ţară, precum şi a unor compartimente în cadrul direcţiilor centrale,
a unor comitete şi comisii la celelalte nivele.

2. Principiul respectării legii (legalitatea)

Principiul legalităţii constituie un principiu fundamental al statului şi

dreptului şi constă în obligativitatea tuturor organelor statului, partidelor şi
organizaţiilor politică, economică şi sociale, a tuturor persoanelor fizice şi juridice
de a respecta şi aduce la îndeplinire întocmai prevederile legale.
În acelaşi timp, legalitatea presupune apărarea de către stat, prin organele
sale abilitate, a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice.
Nu se poate vorbi de un stat de drept fără o întronare fermă a principiului
legalităţii şi ordinii publice. Ca expresie a ordinii şi libertăţilor sociale ca emanaţie
a puterii instituită de popor - legea stabileşte norme permisive şi prohibitive în
toate domeniile vieţii sociale. Legea este inflexibilă şi trebuie interpretată întocmai,
neţinându-se seama că unui individ îi vine mai usor sau altuia mai greu să-i
îndeplinească prevederile, conform dictonului latin: duralec sed lex (legea e aspră
dar e lege).
Nimeni şi niciodată nu va putea invoca o anumită procedură situată în afara
prevederilor legale, sub pretextul necesităţii punerii în aplicare a unei norme,
juridice, cu excepşia situaţiilor expres prevăzute tot de către lege.
Atâta timp cât legea, ca normă cu caracter obligatoriu este apărată şi aplicată
întocmai de către stat, prin organele sale, democraţia constituţională este asigurată.
Totodată legalitatea presupune ca organele abilitate ale statului, în activitatea
lor de punere în aplicare a prevederilor legale trebuie să acţioneze numai în
conformitate cu spiritul acestora.
În conformitate cu acest principiu întreaga activitate poliţienească trebuie să
se desfăşoare potrivit legii şi în vederea aplicării întocmai a acesteia, respectarea
legii şi a celorlalte acte normative fiind o cerinţă esenţială care decurge din
organizarea democratică a statului.
Politistul este învestit cu exerciţiul autorităţii publice, pe timpul şi în
legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, în limitele competenţelor stabilite
de lege, însă autoritatea funcţiei nu o poate exercita în mod arbitrar şi în interes
personal.
7
 Legalitatea presupune obligativitatea poliţiştilor de a respecta legea atât în
conduita pe care o manifestă în activitatea de prevenire şi descoperire a
infracţiunilor sau de îndeplinire a altor atribuţii specifice cât şi în calitatea sa de
simplu cetăţean. Ca om al legii poliţistului nu i se tolerează nici cea mai
neînsemnată încălcare a legii, niciun fel de arbitrariu sau compromis în aplicarea
prevederilor ei.
O altă problemă pe care o ridică aplicarea principiului legalităţii în activitatea
poliţienească este aceea a dreptului de apreciere a poliţiştilor în adoptarea unora
sau altora dintre măsurile prevăzute de lege şi a severităţii acestora. Acest drept de
apreciere decurge din independenţa operativă a organelor poliţieneşti, ca şi din
însăşi natura activităţii pe care acestia o înfăptuiesc. Într-adevăr, nu s-ar putea
vorbi de o independenţă operativă a organelor poliţienesti dacă ele ar fi doar nişte
organisme de executare mecanică dispoziţilor altor organe, fără a avea
posibilitatea să aprecieze ce măsură să ia, în ce situatie, să cum să o aducă la
îndeplinire1.
Puterea discreţionară se defineşte pentru poliţişti prin libertatea de apreciere,
de acţiune şi decizie în exercitarea atribuţiilor conferite de lege, acest lucru însă nu
presupune arbitrariul, iar acţiunile întreprinse de fiecare poliţist trebuie să fie în
limitele prevederilor legale.
Activitatea poliţienească implică o mare responsabilitate. Recunoaşterea
dreptului de apreciere pentru organele poliţieneşti, are drept scop valorificarea
competenţei profesionale a acestora şi, implicit aplicarea legii în raport de situaţiile
şi conditiile concrete. Acest drept de apreciere nu este însă nelimitat, deoarece
politistul nu poate decide în contradicţie cu prevederile legii. Orice act poliţienesc
este supus la minimum două condiţii impuse de normele juridice, şi anume:
- condiţia referitoare la autoritatea poliţienească competentă să-l emită;
- condiţia referitoare la scopul ce trebuie realizat, şi care este în mod
necesar interesul public, al comunităţii.
În statul de drept nu trebuie să existe acte poliţieneşti în întregime
dicreţionare, scăpate de sub orice control jurisdicţional.
Principiul legalităţii este strâns legat de apărarea drepturilor omului. În
actuala societate democraţia şi legalitatea sunt feţele aceleiaşi medalii. Nu poate
exista democraţie în afara legalităţii, dar nici legalitate fără democraţie. Sunt însă

1
S. Şerb, A. Iacob, C-tin Drăghici, N. Şuteu – Drept poliţienesc, ed. Alma Mater, Sibiu, 2007, p. 88

8
mulţi indivizi care înteleg în mod greşit libertăţile democratice, acceptând ideea că
pot face ce vor, chiar să încalce legea, iar atunci când polişia intervine aplicând
prevederile legii, invocă încălcarea drepturilor omului blamând acţiunile
poliţiştilor. Democratic, puterea poporului nu se poate exercita într-un cadru
haotic, anarhic, ea trebuie să respecte normele legale de comportament statornicite
în societate.
Cel care încalcă legea trebuie să înţeleagă că răspunde în faţa legii şi nu a
poliţistului.
Acest principiu care guvernează întreaga activitate poliţienească presupune,
de asemenea, cunoaşterea temeinică, interpretarea judicioasă şi aplicarea întocmai
de către toţi poliţiştii a tuturor legilor şi actelor normative ce le stabilesc atribuţii şi
drepturi, un autocontrol permanent în acţiunea de aplicare a acestora, promovarea
consecventă a cultului legii, adevărului şi dreptăţii.

3. Principiul echidistanţei politice

Fără a face abstracţie de faptul că statul face parte din suprastructura

politică, iar dreptul din cea juridică, între stat şi drept există o legătură
indisolubilă, ideologia politică şi juridică exprimându-se în existenţa statului şi
dreptului, între toate elementele suprastructurii politico-juridice existând relaţii
de interdependenţă. Politica forţelor dominante determină atât conţinutul cât şi
formele reglementărilor juridice. Statul, ca organizaţie politică a clasei
dominante, nu-şi poate realiza funcţia sa socială decât prin intermediul dreptului,
care, la rândul său îşi are eficacitatea numai prin existenţa statului.

O premisă obiectivă în funcţionarea poliţiei, în statul de drept, o constituie

imparţialitatea şi neutralitatea acesteia în raport cu toate forţele politice din
societate. Menirea poliţiei este servirea comunităţii, iar satisfacerea acestei
cerinte presupune autonomie în raport cu forţele politice ale societăţii.

După cum se ştie, regimul comunist a politizat în totalitate poliţia, pe care a

subordonat-o mecanismelor de decizie ale unui regim totalitar. După decembrie
1989, printre primele măsuri ale statului de drept a fost depolitizarea poliţiei, fapt

9
ce a însemat desprinderea acestei instituţii importante a statului de influenţa
forţelor politice şi realizarea unui pas important pe linia profesionalizarii ei.

Fiind o componentă a puterii executive a statului, poliţia se subordonează doar

legilor ţarii şi adevărului, nefiind implicate în competiţia pentru putere a partidelor
şi celorlalte forţe politice.

Potrivit acestui principiu, organele de siguranţă şi ordine ale statului rămân

echidistante, nefiindu-le permis să desfăşoare politici partizane vis-a-vis de una sau
sau alta din formaţiunile sau partidele politice şi ca atare este şi trebuie să fie un
organism care nu poate fi manipulat politic.

Totodată, în conformitate cu normele legale în vigoare, cadrele Ministerului

Internelor şi Reformei Administrative, Ministerului Apărării Naţionale,
Ministerului Justiţiei şi Serviciului Român de Informaţii nu pot face parte din
niciun partid sau organizaţie politică.

Totuşi, prin natura şi specificul activităţilor desfăşurate, prin misiunile ce le

revin, organele de siguranta şi ordine publică trebuie să apere valori fundamentale
ale statului de drept, valori care pornesc din sfera economicului şi se transpun in
sfera socialului şi politicului, a oricărui domeniu al vieţii publice.

Cu privire la denumirea acestui principiu sunt utilizate mai multe expresii, ca

de exemplu: "neutralitate politică", "apolitism", "apartidism", "conduită
dcpolitizată" etc. Cea mai corectă expresie, care desemnează statutul poliţistului
român, este cea de echidistanţă politică1. Nu putem spune ca poliţistul este neutru
din punct de vedere politic, deoarece el participă la viaţa politică a ţării, dacă ne
gândim numai la dreptul la vot pe care îl exercită ca orice cetăţean. De asemenea
poliţistul nu poate fi neutru faţă de partidele politice, deoarece are obligaţia de
serviciu să le asigure normala existenţă. El trebuie să fie echidistant politic, adică
să manifeste aceeaşi atitudine faţă de orice partid sau grupare politică, faţă de orice
cetăţean indiferent de convingerile politice ale acestuia. Totodată, poliţiştii pot
avea anumite afinităţi faţă de un partid sau altă forţă politică, dar acestea nu le
poate face publice, atât în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, cât şi în afara
orelor de program.

1
S. Şerb, A. Iacob, C-tin Drăghici, N. Şuteu – Drept poliţienesc, ed. Alma Mater, Sibiu, 2007, p. 87

10
 Dreptul cetăţenilor de a se asocia liber în partidee politice, prevăzut de
Constitutie la art. 40, presupune că şi poliţistul poate deveni membru al unui partid
politic şi să facă politică, în acest sens, dar în prealabil el trebuie să demisioneze
din funcţia pe care o deţine.

Totodată, poliţiştii în întreaga lor activitate trebuie să fie imparţiali atât în

raporturile cu oamenii politici cât şi faţă de fiecare cetăţean, indiferent de pozitia ce
o are în ierarhia socială, toţi fiind egali în faţa legii. Codul penal pedepseste
parţialitatea ca infracţiunea de abuz în serviciu1.

Atitudinea nonpartizană a poliţiştilor nu exclude însă posibilitatea ca ei să

participe la activităţile unei asociaţii profesionale şi să fie membii ai acesteia, cum
este de pildă, Uniunea Juriştilor democraţi din România, sau Societatea Naţională
de Criminologie şi Criminalistică.

4. Principiul prevenirii faptelor antisociale

În preocuparea şi conceptia tuturor factorilor sociali cărora le revin

atribuţii pe linia combaterii fenomenului criminalităţii, elementul
principal, obiectivul esenţial şi prioritar îl reprezintă prevenirea.

Experienţa demonstrează că organizarea unei eficiente activităţi

preventive, oricâte eforturi ar impune, este incomparabil mai uşor de
realizat şi mai eficientă decăt activitatea de descoperire şi combatere a
faptelor antisociale.

În fiecare societate există o criminalitate reală formată din totalitatea

faptelor antisociale comise la un moment dat. De asemenea, există o stare
latentă sau potenţială, ce cuprinde un mare număr de indivizi şi care din
cauza factorilor criminogeni (interni şi externi) sunt pretabili să comită
fapte antisociale. Instituţiile poliţieneşti luptă în egală măsură atât
împotriva delicvenţei reale, cât şi contra celei latente, această luptă având
caracterul unei acţiuni de profilaxie socială.

1
Art. 246 Cod penal – Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor

11
 Câmpul în care se poate desfăşura această acţiune de profilaxie
socială este imens: măsuri de igienă socială, care să combată alcoolismul,
drogurile, bolile; măsuri de ordin economic care să asigure un trai decent
membrilor societăţii; măsuri de ordin educativ, legislativ şi politic, menite
să asigure dreptatea, liniştea şi progresul.

Conceptual, prevenirea este o strategie "ante-delictum", care a

devenit o necesitate, de stringentă actualitate în toate statele. În cadrul
strategiei ante-delictum se cuprind toate iniţiativele şi actţiunile care pot
opri, altfel decât prin coerciţia aplicată "post factum", evoluţia
fenomenului criminalităţii.

În sens general, prevenirea faptelor antisociale poate fi definită ca un

anamblu de măsuri economice, sociale, politice, educative, juridice şi
administrative menite să ducă la buna desfăşurare a relaţiilor sociale şi la
înlăturarea cauzelor şi condiţiilor ce favorizează fenomenul infracţional".

Din punctul de vedere al activităţii poliţienesti putem defini

prevenirea ca totalitatea măsurilor întreprinse de aceste organe pentru
împiedicarea comiterii de infracţiuni şi alte fapte antisociale, pentru
reducerea continuă a numărului persoanelor pretabile să încalce legea,
pentru pregătirea antiinfracţională a populaţiei şi sprijinirea instituţiilor
publice şi private în asigurarea pazei bunurilor pentru înlăturarea cauzelor şi
condiţiilor ce favorizează săvârşirea faptelor ilegale.

Noţiunea de prevenire este folosită şi de alte ramuri de drept. Astfel, ştiinţa

dreptului penal foloseşte termenii de prevenţie generală şi prevenţie specială,
când se referă la efectul preventiv al legii penale (efect pe care legea penală il
exercită asupra conduitei cetăţenilor prin incriminările pe care le cuprinde şi
sancţiunile ce le prevede).

Prevenţia generală se referă la efectul ce se exercită asupra tuturor

cetăţenilor unui stat chiar de la adoptarea legii penale, prin evidenţierea
consecinţelor la care se expun în caz de nerespectare a prevederilor ei (regula de
conduită se desprinde indirect din descrierea faptei incriminate).

12
 Prevenţia specială există atunci când se exercită asupra persoanei care a
încălcat legea, stabilind condiţiile tragerii sale la răspundere penală şi
sancţiunile ce urmează să i se aplice. În acest caz ceea ce se previne este
repetarea faptei comise.

4.1. Formele activităţii de prevenire

Activitatea de prevenire se înfăţişează, în esenţă, ca o succesiune de acte

susceptibile să declanşeze un proces cauzal autentic, îndreptat spre stabilirea şi
anihilarea factorilor potenţial contributivi ai criminalităţii.

În practica activităţii poliţieneşti de prevenire se conturează două forme

principale :

a. Prevenirea preinfracţională (antedelictum), care se referă la

activităţile ce trebuie desfăşurate de aceste organe specializate ale statului în
combaterea fenomenului infracţional în toate ipostazele sale de manifestare şi
care vizează următoarele probleme:

cunoaşterea cauzelor, condiţiilor şi împrejurărilor de natură să determine ori

să favorizeze săvârşirea faptelor ilegale;
identificarea persoanelor din a căror comportare, anturaj şi mod de viaţă
rezultă că sunt predispuse să comită fapte contrare legii;
atenţionarea lor asupra consecinţelor la care se expun (fără a se astepta ca
persoana să cadă în greseală);
depistarea şi destrămarea unor grupuri cu intenţii şi
preocupări ce pot degenera în comiterea de infracţiuni;
participarea,alături de alte organe ale statului la
educarea juridică a cetăţenilor pentru cunoaşterea şi respectarea prevederilor
legale;
cunoaşterea minorilor şi tinerilor cu comportament deviant, a celor lipsiţi de
supraveghere ori care provin din familii dezorganizate, medii infracţionale, a
celor care au abandonat şcoala şi duc o viaţă parazitară, a copiilor străzii etc,
şi sprijinirea lor pentru a nu deveni infractori;
13
 pregătirea antiinfractională a populaţiei, printr-o gamă variată de mijloace, în
primul rând pentru a evita încălcarea legislaţiei în vigoare şi in al doilea rând
avertizarea persoanelor (pentru a nu deveni victime potenţiale) asupra
modalităţilor prin care se pot apăra ori evita să devină subiecte pasive ale
unor fapte penale;
informarea permanentă a populaţiei prin mass-media cu unele cazuri de
încălcare a legii şi consecinţele lor, în vederea creării unei opinii publice
împotriva celor care încalcă legea;
desfăşurarea unei eficiente activităţi de constatare şi sancţionare a faptelor
contravenţionale din diferite domenii de activitate pentru ca acestea să nu
degenereze în infracţiuni.

b. Prevenirea post infracţională (post factum), se desfăşoară de către

organele poliţiei în colaborare cu alte organe de stat abilitate în acest sens şi au
drept scop evitarea recidivei prin determinarea şi sprijinirea celor care au comis
infracţiuni, să se reintegreze rapid şi deplin în viaţa socială.
O măsură importantă şi eficace pe această linie o are cunoaşterea
activităţii celor liberaţi din penitenciare după executarea pedepsei şi initierea
unor măsuri eficace pentru destrămarea grupurilor de infractori.
În realitate această a doua formă de prevenire nu este, propriu-zis o
prevenire stricto-senso, deoarece ea nu se situează înainte de săvârsirea
infracţiunii, urmărind doar să se evite comiterea altor fapte în viitor ceea ce tine tot
de prevenirea criminalitaţii.

Deosebit de aceste forme în care se manifestă activitatea preventivă, datorită

specificului muncii, diversităţii mijloacelor prin care se actionează, poliţia şi alte
organe judiciare (procuratura şi justiţia) execută o activitate preventivă prin însăşi
descoperirea operativă a faptelor ilegale, identificarea, prinderea, cercetarea şi
tragerea la răspundere a făptuitorilor.

4.2. Caracterele activităţii de prevenire

14
 Activitatea de prevenire are un conţinut complex întrunind următoarele
trăsături caracteristice:

a. Caracterul umanitar şi social

Prin conţinutul şi finalitatea sa prevenirea asigură integritatea valorilor
sociale şi individuale, afirmarea personalităţii indivizilor în cadrul raporturilor
sociale, exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor.
Activitatea de prevenire este menită să-i sprijine pe cetăţeni să se
integreze în conduita tip statornicită în societate, să respecte legile şi normele de
convieţuire socială din convingerea intimă că acest lucru este obiectiv necesar
atât pentru apărarea intereselor generale cat şi a celor individuale.
Totodată, prevenirea are drept scop să-i împiedice pe oameni să cadă sub
influenţe dăunătoare, să încalce legea devenind infractori şi să-i ajute să se
reinegreze social când au comis fapte penale.

b. Caracterul continuu şi dinamic al prevenirii, rezultă din necesitatea

apărării permanente a valorilor fundamentale ale societăţii, a drepturilor şi
intereselor persoanelor. Prevenirea nu poate avea eficienţă dacă se desfăşoară
sporadic, în salturi, impulsionată doar de unele analize ce constată o
criminalitate în crestere, în anumite perioade. Această activitate nu poate fi
nicio sarcină de campanie, ci una permanentă, continuă.
Munca de prevenire, prin însăşi natura ei, presupune o stare de alertă
continuă a organelor poliţieneşti, dar nu numai a acestora, ci ea trebuie să fie în
atenţia tuturor factorilor sociali cu atribuţii în domeniu.

Îndeosebi, organele poliţieneşti trebuie să cunoască în orice moment, starea

şi dinamica fenomenului infracţional, din orice domeniu, pentru a întreprinde cele
mai eficace măsuri de a preveni comiterea faptelor ilegale.

Prevenirea presupune de fapt acţiune, organele poliţieneşti trebuie să se afle

întotdeauna cu un pas înaintea comiterii infracţiuni, să oprească declanşarea ei,
prevenindul1 pe cel care ar intenţiona să o săvârşeasc, asupra consecinţelor
negative ale acesteia şi a sancţiunilor ce le va suporta.

15
 Un alt aspect se referă la activitatea organelor poliţieneşti în sensul
menţinerii concordanţei între sistemul legislativ existent la un moment dat în
societate şi dinamica, evoluţia şi mutaţiile fenomenului criminalităţii (să cunoască
noile forme de eludare a legii, sau de actiune în anumite domenii în care legislatia
nu are prevederi, ori acestea sunt depăşite, dând posibiltatea unor indivizi să lezeze
interesele societăţii şi membrilor săi fără a fi traşi la răspundere juridică).

c. Caracterul multilateral al prevenirii

Prevenirea se desfăşoară în toate domenile de activitate unde se pot comite

încălcări ale prevederilor legale. În al doilea rând prevenirea se realizează printr-o
multitudine de activităţi politice, sociale, economice, educative, juridice,
administrative şi de altă natură, inclusiv prin folosirea forţei coercitive a statului. În
acest sens este necesară elaborarea şi perfecţionarea permanentă a cadrului legal
prin care ea să prevină fenomenele negative şi perturbările de orice fel. De
asemenea crearea şi perfectionarea permanentă a structurilor instituţionale prin
care să se actioneze eficient împotriva comiterii de infracţiuni.

Se impune, de asemenea, cunoaşterea evoluţiei, cauzelor şi condiţiilor care

generează sau favorizează fenomenul infracţional în diverse domenii de activitate
şi propunerea de măsuri urgente factorilor competenţi pentru îmbunătăţirea sau
completarea legislaţiei.

4.3. Importanţa socială a activităţii de prevenire

O succintă trecere în revistă a efectelor imediate, pe care le produce

activitatea poliţienească de prevenire condusă şi desfăşurată continuu pe toate
planurile, demonstrează importanţa şi semnificaţia deosebită pe care o are această
activitate.

Prin prevenire se realizează:

împiedicarea unor persoane de a deveni contravenienţi sau infractori
şi de a suporta rigorile legii;

16
 evitarea producerii de prejudicii materiale, fizice sau morale, cu
consecinţe grave sau uneori imposibil de reparat;
crearea unui climat de linişte şi siguranţă membrilor societăţii, a
convingerii că viaţa, integritatea lor corporală şi bunurile le sunt apărate, că
organele poliţieneşti îşi fac datoria;
împiedicarea destrămării sau dezorganizării vremelnice a unor familii
cu implicaţii nedorite atât pentru cei care suportă sancţiunea legală cât şi pentru
copiii acestora care, din lipsă de grijă şi supraveghere, din lipsa mijloacelor de
existenţă a părinţilor, pot săvârsi la rândul lor, fapte ilegale;
reducerea volumului de muncă al organelor de poliţie, procuratură,
justiţie şi a cheltuielilor ce se fac pentru cercetarea penală, judecată şi executarea
pedepselor în penitenciare.
Activitatea de prevenire se realizează de organele poliţienesti prin
forţe proprii în cooperare cu celelalte unităţi ale Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative, cu alte organe de stat sau cu sprijinul cetăţenilor.

5. Principiul păstrării secretului profesional

Potrivit art. 31 din Constituţia României revizuită în 2003, orice persoană are
acces la informaţiile de interes public. În acest sens, autorităţile publice sunt
obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi
asupra problemelor de interes personal. Spre deosebire de accesul la informaţiile
de interes publice care este garantat prin legă, accesul la informaţiile clasificate
este permis numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de Legea nr. 182/2002
referitoare la protecţia acestor informaţii prin care se întelege orice document,
date, obiecte sau activităţi care nu pot fi făcute publice, constituind secrete de
stat sau de serviciu.
Principiul păstrării secretului profesional impune asigurarea secretului
activităţilor specifice ce se execută sau urmează să fie efectuate de organele
politieneşti, pentru ca persoanele care au încălcat legea, ori sunt în atenţia
poliţiei fiind suspectate de comiterea unor fapte contrare legii să nu cunoască
metodele şi mijloacele concrete folosite de aceste organe, ori măsurile
întreprinse cu privire la ele, pentru a nu avea posibilitatea să se sustragă

17
cercetării penale sau judecăţii ori să îngreuneze aceste activităţi de aflare a
adevărului în cauză. În acest scop, cei în cauză caută să afle prin orice mijloace,
dacă sunt în atenţia poliţiei, ce probe există împotriva lor, ce metode şi mijloace,
tehnici şi evidenţe folosesc organele politiei, stadiul cercetărilor în cauzele
penale şi alte aspecte care să-i ajute să scape de răspundere pentru faptele
comise.
Practica juridică scoate în evidenţă faptul că infractorii nu se dau in lături de
la încercări de corupere, intimidare, compromitere, şantaj, ameninţări etc. la adresa
poliţiştilor, pentru a afla datele secrete ce-i interesează şi nu rareori studiază
chiar personalitatea poliţiştilor, pentru a le cunoaşte şi exploata slăbiciunile,
pasiunile, viciile, neglijenţele şi greselile acestora.
Din practica operativă rezultă că cele mai multe secrete sunt deconspirate nu
din rea credinţă, ci din uşurinţă, neglijenţă, comportament superficial, naivitate sau
chiar incapacitate de a sesiza intenţiile bune disimulate, ale unor infractori.
Poliţistul trebuie să păstreze secretul profesional, fiindu-i interzis să divulge
probleme de serviciu care, prin natura lor sau potrivit unei dispoziţii legale expres,
trebuie să rămână secrete. De asemenea, trebuie să dea dovadă de discreţie
profesională în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de care ia
cunoştinţă cu ocazia exercitării atribuţiilor de serviciu.
Poliţistul trebuie să păstreze secretul acţiunilor pe care el sau organul din care
face parte le întreprinde. Totodată, el trebuie să păstreze secretul problemelor de
natură confidenţială pe care, prin natura sarcinilor de serviciu, le primesc, le culeg
sau intră în contact cu ele şi care au legătură cu viaţa privată a unor persoane,
informaţii ce sunt susceptibile să le afecteze interesele sau reputaţia, motiv pentru
care ele trebuie păstrate cu grijă, putând fi aduse la cunoştinţă numai în interesul
instituţiei sau procesului penal.
Legat de acest principiu, poliţistului îi este interzis să divulge dispozitiile
primite din partea şefilor profesionali, să nu difuzeze sub nici o formă, nimănui
ceea ce se discută şi se hotărăşte de conducerea instiţutiei, să facă aprecieri publice
despre şefi, colegi sau alti funcţionari ai autorităţilor publice cu care intră în
contact.
La deconspirarea unei acţiuni poliţieneşti se poate ajunge nu numai prin
lăudăroşenie sau neglijenţă, ci şi prin nepregătirea temeinică a acestei acţiuni ori
18
nerespectarea măsurilor stabilite pentru reusita ei. De exemplu, pânda organizată
pentru prinderea unui infractor periculos poate esua prin destăinuirea acţiunii
respective unei alte persoane care 1-ar putea anunţa pe cel în cauză, sau printr-o
defectuoasă organizare şi executare a acesteia (deplasarea neacoperită spre locul de
pânda, fumat, discuţii cu voce tare etc.).
Referitor la principiul păstrării secretului profesional în activităţile specifice
poliţiei, se poate vorbi şi de o transparenţă a activităţii acestei instituţii care se
manifestă sub două aspecte şi anume:
- cea faţă de întreaga activitate a aparatului de poliţie în general (categoric de
infracţiuni comise, dinamica fenomenului infractional, informarea populatiei cu o
serie de infracţiuni nerezolvate etc.);
- cea concretizată într-o atitudine individuală şi un comportament deschis
faţă de cetăţeni, creându-se condiţii ca fiecare poliţist să se poată exprima în
condiţii determinate prin mass-media.

6. Principiul cooperării în muncă

Cooperarea reprezintă un proces prin care mai multe persoane, grupuri,

instituţii îşi organizează activitatea în vederea realizării unui obiectiv comun.
Supranumit şi "principiul spiritului de echipă" el se impune ca o necesitate
obiectivă în activitatea tuturor organelor poliţienesti. Prin cooperare se
realizează de fapt o împletire a eforturilor, a capacităţilor organelor chemate să
prevină şi să combată fenomenul infracţional.
Problema cooperării trebuie înţeleasă în sensul că fiecare organ,
formaţiune sau cadru de poliţie trebuie să-şi conjuge eforturile pentru realizarea
cu maximă eficienţă a atribuţiilor ce revin în ansamblu acestui aparat.
Cooperarea în muncă se realizează atât pe plan intern între poliţiştii ce îşi
desfăşoară activitatea în cadrul diferitelor formaţiuni de specialitate, cât şi între
aceste formaţiuni şi alte organe de poliţie.
Formele cooperării în muncă constau în:
a) schimbul permanent şi reciproc de informaţii privind
fenomenul infracţional (între poliţişti, formaţiunile de specialitate şi organele
19
de poliţie) privind situaţia operativă din sectorul de responsabilitate;
b) acţiuni, controale poliţieneşti şi razii desfăşurate în comun de mai
multee formaţiuni, organe de poliţie sau în colaborare cu alte organe ce
îndeplinesc atribuţii poliţieneşti în stat (Poliţia militară, Garda Financiară,
Poliţia sanitar-veterinară, Poliţia silvică, Poliţia de frontieră, Oficiul de Protecţie a
Consumatorului, Autoritatea Naţională a Vămilor etc.);
c) analize şi şedinte comune de lucru privind dinamica stării
infracţionale şi contraventionale;
d) activităţi desfăşurate de mai multe organe poliţieneşti pentru prinderea
infractorilor daţi în urmărire locală sau generală (cei care se sustrag de la
cercetarea penală sau de la executarea pedepsei, evadaăţii din locurile de reţinere
sau deţinere, dezertori etc.);
e) cooperarea cu alte organe de stat (procuratură, justiţie etc,) sau alte
organizaţii guvernamentale sau neguvernamentale.
Cooperarea poliţienească se realizează şi pe plan extern la nivelul Europei
în cadrul unor structuri instituţionalizate şi Europolului sau TISPO (Organizaţia
Poliţiei Rutiere din Europa), SECI (iniţiativa de cooperare Sud-Est), IGE
(Iniţitiva Central Europeană), precum si pe plan internaţional în cadrul
Organizaţiei Internaţionale de Poliţie Criminală - INTERPOL, cu toate statele
afiliate la această organizaţie prin intermediul Secretariatului General al
INTERPOL şi al Birourilor Centrale Naţionale Interpol .

7. Principiul operativităţii şi oportunităţii

Elementele infractoare, pentru a-şi asigura reuşita activităţilor ilegale,

acţionează cu abilitate şi prudenţă, folosindu-se de condiţiile şi împrejurările
existente pe care le studiază în prealabil.
Pentru a dejuca planurile acestora, poliţiştii trebuie să acţioneze cu
oportunitate în vederea realizării surprinderii lor în flagrant. Acest lucru necesită
culegerea informaţiilor necesare asupra infractorilor şi faptelor ilegale puse la cale
de aceştia şi acţionarea cu operativitate pentru a-i surprinde în momentul comiterii
infracţiunii.

20
 Surprinderea presupune, deci, a organiza şi desfăşura orice acţiune
poliţienească la momentul oportun când infractorii se aşteaptă cel mai puţin şi când
se pot administra cât mai multe probe privind fapta comisă. Înfăptuirea acestui
principiu oferă poliţiştilor două avantaje principale:
- în cazul infractorilor periculoşi, dispăruţi şi urmăriţi de poliţie, sau
care sunt prinşi în flagrant, ivirea surprinzătoare a poliţistului, produce acel
moment psihologic în care infractorul, care consideră că şi-a luat toate măsurile
pentru a nu fi descoperit, este pentru moment derutat şi în bună măsură, incapabil
să reacţioneze. Exploatarea eficientă a acestui moment permite imobilizarea şi
reşinerea lui cu mai multă uşurinţă.
- cu ocazia realizării surprinderii poliţia intră în posesia unor probe
concludente privind vinovăţia infractorului, probe pe care acesta nu mai are
posibilitatea să le distrugă ori să le conteste1.
Totodată, operativitatea în acţiune a poliţiei duce la surprinderea
infractorului în momentul sau imediat după comiterea faptei înlăturând
posibilitatea sa de a fugi, de a se ascunde ori de a valorifica bunurile provenite din
infracţiune, de a-şi crea un alibi şi a face să dispară probele ce îl învinovăţesc.
Operativitatea în cercetarea locului faptei, în administrarea probelor, în
identificarea şi prinderea autorului, în tragerea sa la răspundere juridică are şi un
pronunţat rol preventiv, atât faţă de cel în cauză cât şi faţă de alte persoane
pretabile să încalce legea.
De asemenea, această operativitate a poliţiei permite ascultarea şi redarea cu
obiectivitate, de către martorii oculari, a unor amănunte esenţiale instrumentării
cauzei.

8. Principiul conlucrării permanente cu populaţia

În îndeplinirea sarcinilor profesionale instituţiile poliţieneşti colaborează

cu o multitudine de factori sociali şi se sprijină pe concursul larg al populaţiei
Contribuţia cetăţenilor la desfăşurarea activităţilor poliţieneşti îmbracă

1
S. Şerb, A. Iacob, C-tin Drăghici, N. Şuteu – Drept poliţienesc, ed. Alma Mater, Sibiu, 2007, p. 89

21
diferite forme şi modalităţi care permit aflarea şi probarea aspectelor concrete ale
săvârşirii faptelor antisociale şi îndeosebi prevenirea comiterii acestora.

Cele mai multe forme şi modalităti de conlucrare cu cetăţenii sunt

reglementate prin norme juridice, ordine şi instrucţiuni interne de muncă (exemplu:
activitatea cu grupele de sprijin, responsabilii cărţilor de imobil, personalul de
pază, colaboratorii, activul voluntar de conducători auto etc.). Există şi o legătură
neinstituţionalizată care se realizează spontan la iniţiativa cetăţenilor. Această
colaborare şi sprijinul pe care populaţia îl acordă organelor poliţieneşti îşi are
suportul în interesul ce îl prezintă pentru cetăţeni, pentru fiecare instituţie şi
organism social, fenomenul infracţional, precum şi pe faptul că înţeleg rolul social
şi importanţa activităţii acestor organe în prevenirea şi combaterea criminalităţii în
apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, a avutului public şi privat.

Acest sprijin al populaţiei în îndeplinirea atribuţiilor ce revin organelor

poliţieneşti nu se realizează de la sine, ci el depinde de o multitudine de factori
dintre care cel mai important îl constituie competenţa profesională şi
comportamentul poliţiştilor. În concluzie, conlucrarea dintre poliţie şi populaţia
depinde de eforturile, răspunderea, conştiinciozitatea şi solicitudinea manifestate
de fiecare poliţist, de comportarea lor în societate, în viaţa personală pentru a
costitui un factor de influenţă pozitivă în rândul cetăţenilor.

9. Principiul egalităţii şi imparţialităţii

Poliţiştii trebuie să trateze egal orice persoană, indiferent de poziţia sa

social, de originea să, de etnia căreia îi aparţin, de cetăţenie, de sex, rasă sau
religie. Ei trebuie să fie imparţiali deoarece toţi cetăţenii sunt egali în faţa
legii.

10. Principiul oficialităţii şi rolul activ al organelor poliţieneşti

Caracterul oficial îl îmbracă toate activităţile legal desfăşurate de către

instituţiile ce pun în aplicare dreptul de poliţie al statului, fiecare în domeniul lor
de activitate. Rolul activ al acestor organe poliţieneşti este considerat ca esenţial

22
pentru punerea în aplicare a actelor de putere emise de stat, şi implicarea acestor
organe pentru lămurirea cauzelor aflate în cercetare, sub toate aspectele.

11.Principii prevăzute de Ghidul de aplicare a Codului de etică şi

deontologie al poliţistului

Legalitatea

Este principiul fundamental care stă la baza activităţii lucrătorilor din

domeniul ordinii şi siguranţei publice. Potrivit acestui principiu, activităţile şi
acţiunile trebuie să se desfăşoare numai în spiritul şi cu respectarea prevederilor
actelor normative. Este de altfel cunoscut faptul că şi cetăţenii, în exercitarea
drepturilor şi libertăţilor lor, sunt supuşi rigorilor impuse de lege.
Pornind de la premisa că legile reprezintă garanţia siguranţei cetăţenilor într-
un stat democratic, orice acţiune sau activitate a structurilor cu atribuţii în
domeniul ordinii şi siguranţei publice trebuie să-şi aibă fundamentarea în lege şi
numai în lege.
Respectarea principiului legalităţii se realizează prin:
cunoaşterea temeinică de către lucrători a prevederilor legale, precum şi a
regulamentelor specifice;
autocontrol în desfăşurarea acţiunilor/activităţilor;
control ierarhic.

Egalitate, imparţialitate şi nediscriminare

Acest principiu trimite în modul cel mai direct la ceea ce înseamnă etică şi
deontologie poliţienească. Cei trei termeni sunt într-o mare măsură complementari,
se suprapun pe unele domenii şi pot fi, ca atare, trataţi global. Egalitatea
presupune, pe de o parte, aşezarea de către lucrător, pe acelaşi plan, a tuturor
persoanelor, indiferent de împrejurările profesionale în care intră în legătură cu

23
acestea şi, pe de altă parte, abordarea în aceeaşi manieră a cazurilor similare.
Imparţialitatea îl va situa pe lucrător deasupra unor probleme litigioase în care nu
trebuie să se implice altfel decât profesional. O asemenea poziţie îi va permite să
abordeze detaşat de sentimente circumstanţele profesionale în care se află.
Nediscriminarea, ca aspect al acestui principiu, constă în faptul că
funcţionarul nu trebuie să se lase condus de idei preconcepute, de resentimente, de
impulsuri necenzurate atunci când intră în contact cu diferite categorii de persoane,
indiferent de poziţie socială, sex, religie, rasă etc. Este recomandat, prin urmare, ca
la judecarea efectelor propriei acţiuni sau a altora, lucrătorul să evalueze măsura în
care, în practică, s-a ghidat după elementele care definesc principiul analizat – a
respectat şi asigurat egalitatea, şi-a impus imparţialitatea şi s-a afirmat ca adversar
al discriminărilor de orice fel.
Măsurile luate pot crea nemulţumiri în rândul unor categorii de cetăţeni.
Deseori, nemulţumirile se manifestă paradoxal, chiar în rândul persoanelor care
prin actele şi faptele lor încalcă normele legale şi de comportament, impuse şi
acceptate de societate şi prejudiciază astfel drepturile fundamentale ale cetăţenilor,
precum şi în rândul rudelor, cunoscuţilor sau prietenilor acestora aflaţi la locul
producerii evenimentului sau care află despre acesta. Este reacţia clasică prin care
aceste persoane încearcă să-şi transfere vinovăţia pe seama unor încălcări şi
abuzuri închipuite din partea lucrătorilor. Eliminarea arbitrarului din timpul
intervenţiei, a oricăror atitudini de natură să creeze suspiciuni cu privire la
imparţialitatea acţiunii şi a măsurilor dispuse sunt de natură să evite posibilele
reacţii violente din partea celor implicaţi şi chiar să aducă sprijin pentru acţiunea
poliţiştilor. Consecvenţa manifestată prin aplicarea aceleiaşi proceduri legale
pentru fapte similare va acţiona în mod cert în favoarea lucrătorilor în domeniul
ordinii şi siguranţei publice. În aceeaşi măsură, respectarea demnităţii oricărei
persoane constituie un alt element care poate contribui la afirmarea convingerii că
intervenţia a fost nepărtinitoare, legitimă şi nediscriminatorie.

Transparenţa

Este unul dintre principiile care se află la baza activităţii structurilor de

ordine şi siguranţă public, ca instituţii moderne, de tip democratic şi, implicit, a
lucrătorilor acestora. Furnizarea informaţiilor referitoare la activităţile desfăşurate
poate determina câştigarea încrederii populaţiei. Astfel, aducerea la cunoştinţa
24
cetăţenilor, prin mijloace adecvate de informare, a modului în care se efectuează
intervenţiile (cu precizarea acţiunilor pe care lucrătorul este îndreptăţit să le
efectueze, comportamentul impus cetăţenilor pe timpul acestora şi riscurile pe care
şi le asumă în cazul nerespectării lor), particularizat pe tipuri de misiuni, poate
determina o reacţie de acceptare, dacă acţiunile se înscriu în tiparul cunoscut de
societate. În acelaşi timp se impune respectarea confidenţialităţii informaţiilor care
pot afecta integritatea persoanelor, procesul de administrare a probelor, securitatea
martorilor sau a altor persoane. Respectarea principiului transparenţei, concomitent
cu îndeplinirea cerinţelor referitoare la asigurarea securităţii datelor, inclusiv a
celor cu caracter personal, a impus crearea unor structuri interne /persoane
specializate în relaţia cu mass-media, care au, potrivit regulamentului de
organizare şi funcţionare, atribuţii bine definite.

Capacitatea şi datoria de exprimare

Reprezintă posibilitatea lucrătorului de a analiza situaţiile profesionale pe

care le întâlneşte şi de a-şi exprima punctul de vedere, potrivit pregătirii şi
experienţei sale, în vederea îmbunătăţirii calităţii şi eficacităţii serviciului. Acest
principiu instituie obligaţia asumării unui rol activ în cadrul organizaţiei din care
acesta face parte, prin prezentarea de opinii pertinente şi argumentate cu privire la
modalităţile de soluţionare ale unor situaţii profesionale.
Lucrătorii din domeniul ordinii şi siguranţei publice trebuie să abordeze
situaţiile nu doar reactiv, prin simpla executare a dispoziţiilor şi prezentarea de
rapoarte privind rezultatele obţinute, ci şi proactiv. În virtutea acestui principiu,
apare obligaţia de a-şi exprima motivat eventualele dezacorduri faţă de deciziile
care privesc probleme de serviciu şi de a aduce la cunoştinţa superiorilor observaţii
bazate pe normele legale şi pe experienţa profesională. În acelaşi context se înscrie
şi datoria de a informa în timp util asupra dotării cu mijloace necorespunzătoare
sau insuficiente realizării obiectivului, a datelor incomplete transmise odată cu
dispoziţia de executare a activităţii, precum şi de a prezenta experienţa personală şi
experienţele anterioare relevante pentru situaţia respectivă etc. Modul în care se
aplică acest principiu dă, într-un grad însemnat, măsura comportamentului
fundamentat pe norme etice şi pe respectarea deontologiei profesionale. Ca
profesionişti, lucrătorii în domeniul ordinii şi siguranţei publice trebuie să-şi
prezinte opiniile bazate pe experienţa şi cunoştinţele dobândite şi să le susţină fără
25
teama de repercusiuni. În aceeaşi măsură, şefii vor promova un climat profesional
care să admită şi să încurajeze exprimarea fără rezerve a punctelor de vedere
diferite. Acest principiu nu poate fi însă invocat pentru a evita, pe criterii
subiective, participarea sau executarea unei misiuni.

Disponibilitatea

Pentru a face dovada disponibilităţii, lucrătorii în domeniul ordinii şi

siguranţei publice trebuie să intervină în orice moment, în timpul sau în afara
serviciului, în cazul în care iau cunoştinţă despre existenţa unei situaţii în care se
aduce atingere drepturilor persoanelor, sunt puse în pericol bunurile acestora sau,
pur şi simplu, atunci când un individ se află în dificultate. Intervenţia în asemenea
situaţii nu poate fi condiţionată de faptul că lucrătorul se află în concediu, învoiri,
permisii, dar va fi precedată de declinarea calităţii.
În timpul serviciului disponibilitatea se manifestă şi prin ascultarea atentă a
problemelor cetăţenilor, încercând să le rezolve, oferindu-şi serviciile într-o
manieră profesionistă. În asemenea situaţii, stabilirea priorităţilor este deosebit de
importantă. Astfel, dacă din lipsa mijloacelor, a timpului necesar ori datorită altei
misiuni aflată în desfăşurare, intervenţia nu poate fi realizată imediat de către
lucrătorul sesizat iniţial, este necesar ca solicitantului să-I fie explicate motivele
pentru care cauza este declinată spre alţi colegi în vederea soluţionării. Uneori sunt
sesizate fapte aflate în curs de desfăşurare, astfel încât urgenţa analizării situaţiei şi
alegerea modalităţii de rezolvare sunt determinante pentru succesul acţiunii.
Întârzierea poate conduce la agravarea situaţiei şi, implicit, va pune într-o
lumină nefavorabilă capacitatea structurilor cu atribuţii în domeniul ordinii şi
siguranţei publice de a interveni şi totodată disponibilitatea acestora de a se implica
în soluţionarea problemelor cu privire la care au fost sesizaţi.
Disponibilitatea presupune, pe lângă prezenţa regulată a lucrătorului la
serviciu sau la locul unde trebuie să execute o anumită misiune, şi capacitatea de
ascultare şi înţelegere a problemelor aduse la cunoştinţă de persoanele aflate într-o
situaţie critică. Datorită caracterului permanent al serviciului şi particularităţilor
misiunilor ce revin structurilor cu atribuţii în domeniul ordinii şi siguranţei publice,
acestea solicită lucrătorilor să manifeste disponibilitate totală faţă de îndeplinirea
atribuţiilor (rechemarea la serviciu, constrângeri, program prelungit de muncă sau
în schimburi, capacitatea de a se adapta diversităţii sarcinilor de îndeplinit etc.),
26
aspecte care rezultă atât din angajamentul asumat de lucrător la momentul intrării
în profesie, cât şi din jurământul de credinţă depus la acordarea primului grad
profesional/militar. Obligaţia la disponibilitate permanentă a lucrătorilor din
domeniul ordinii şi siguranţei publice justifică, de asemenea, şi de ce le este
interzis să exercite, în afara excepţiilor prevăzute de lege, alte activităţi pentru care
să fie remuneraţi. Depinde astfel de lucrători să stabilească echilibrul în serviciu şi
practicarea activităţilor lucrative sau nelucrative care îi sunt permise (activitate
didactică, cercetare ştiinţifică, creaţie literar-artistică), astfel încât disponibilitatea
profesională să nu fie afectată.

Prioritatea interesului public

Interesul public, reprezintă orice aspect care afectează viaţa comunităţii sau
care prezintă interes pentru aceasta. Funcţionarea şi acţiunile guvernului ori ale
autorităţilor sau instituţiilor publice centrale şi locale sau ale oricărei alte entităţi
care foloseşte bani publici sau care influenţează viaţa comunităţii prezintă interes
public. Respectarea drepturilor omului, aşa cum sunt definite în documentele
internaţionale ratificate de România, reprezintă o altă componentă a interesului
public.
Prioritatea interesului public se manifestă prin aceea că, în exercitarea
atribuţiilor funcţionale, lucrătorul din domeniul ordinii şi siguranţei publice acordă
întâietate îndeplinirii serviciului în folosul comunităţii, chiar dacă prin aceasta se
prejudiciază sau se întârzie realizarea unor obiective personale. Prioritatea
interesului public nu poate fi tratată şi nici explicată independent de disponibilitate.
Această corelaţie este determinată de calitatea conferită de profesie şi, implicit, de
statutul profesional. Lucrătorii au datoria să trateze toate persoanele în mod egal,
neţinând cont de interesul personal şi asigurând primatul interesului public.

Profesionalismul

Presupune îndeplinirea sarcinilor de serviciu prin aplicarea cunoştinţelor

teoretice şi prin folosirea deprinderilor practice dobândite. Lucrătorii în domeniul
ordinii şi siguranţei publice sunt, de altfel, obligaţi să-şi perfecţioneze permanent
pregătirea de specialitate şi să-şi dezvolte capacitatea de înţelegere a problemelor
sociale, culturale şi educaţionale specifice colectivităţii în care-şi exercită profesia.

27
 Confidenţialitatea
Se îmbină de cele mai multe ori cu profesionalismul şi legalitatea. Astfel,
protecţia informaţiilor şi a persoanelor care le-au pus la dispoziţia lucrătorilor
trebuie realizată concomitent cu celelalte activităţi necesare pentru soluţionarea
cazului. Confidenţialitatea nu presupune numai protecţia datelor şi a persoanelor,
ci şi obligaţia lucrătorilor de a proteja informaţiile obţinute în virtutea atribuţiilor
de serviciu şi de a nu le utiliza în vederea obţinerii unor avantaje pentru ei sau
pentru alţii.

Respectul

1. Respectul faţă de cetăţeni se manifestă atât prin utilizarea moderată a

regulilor de politeţe şi curtoazie (fără familiarisme), cât şi prin evitarea oricărei
manifestări discriminatorii, legată de naţionalitate, religie, opinii, sex, vârstă,
condiţie socială sau de orice alt considerent. Anumite situaţii pot influenţa
emoţional lucrătorul, ca pe orice alt individ (prezenţa unor răniţi grav, anunţarea
familiilor victimelor cu privire la producerea unui accident etc.), sau în alte cazuri,
când apariţia să într-o anumită zonă este în măsură să suscite agresivitatea
participanţilor (manifestări neautorizate ori care se desfăşoară în afara itinerariului
sau în afara intervalului aprobat). Aplicând procedurile recomandate pentru
asemenea situaţii cu calm şi fermitate, lucrătorul va îndeplini misiunea fără să-şi
manifeste tensiunile sau emoţiile pe care inevitabil le are. Cetăţenii vor aprecia
sângele rece, calmul şi răbdarea de care dă dovadă lucrătorul. Aceste calităţi sunt
cu atât mai necesare cu cât dificultăţile provin din reacţiile ostile, chiar violente,
îndreptate împotriva lucrătorilor, uneori din cauza simplei lor prezenţe, în special
în cartierele sau zonele cu o rată crescută a infracţionalităţii. Vor fi evitate cu
prilejul intervenţiilor atitudinile agresive, provocatoare, dominatoare sau
dispreţuitoare.
Procedurile specifice utilizate nu vor avea o întindere în timp mai mare decât
este necesar realizării scopului pentru care s-a recurs la acestea. Altfel, cetăţenii
vor interpreta măsurile ca fiind abuzive, nejustificate şi că, în ciuda faptului că au
drepturi pe care structurile cu atribuţii în domeniul ordinii şi siguranţei publice
trebuie să le respecte, tocmai reprezentanţii acestora le încalcă şi le desconsideră.

28
 Pentru situaţiile în care, pe fondul îndeplinirii atribuţiilor, sunt afectate
drepturile şi libertăţile cetăţenilor (cazul verificării identităţii sau a provenienţei
mărfurilor transportate, existenţa permisului corespunzător categoriei din care face
parte vehiculul etc.), persoana care face obiectul verificărilor nu va fi împiedicată
să-şi continue activitatea decât pentru perioada de timp strict necesară îndeplinirii
procedurii specifice.
2. Respectul faţă de şefii profesionali şi colegi constă în respectarea regulilor
de comportament (politeţe, curtoazie, punctualitate, respectarea angajamentelor
asumate formal sau informal ş.a.) şi de demnitate (decenţă, grijă pentru propria
imagine ş.a.), precum şi prin respectarea prevederilor regulamentelor militare de
către personalul cu statut militar. Indiferent de statutul profesional, de corpul din
care face parte, de grade sau de sarcini, relaţiile dintre lucrătorii din domeniul
ordinii şi siguranţei publice se bazează în principal pe respect mutual, loialitate şi
solidaritate.
3. Respectul mutual presupune înţelegerea faptului că orice sarcină
repartizată unui coleg, oricât de modestă ar fi, contribuie la buna funcţionare a
serviciului public. Manifestările de superioritate sau de desconsiderare faţă de un
corp profesional, pe criterii de grade sau de funcţii, relevă necunoaşterea şi
nerecunoaşterea complementarităţii activităţilor instituţiei. Respectul mutual,
înseamnă, de asemenea, să admiţi fără prejudecăţi sau desconsiderare anumite
situaţii particulare justificate care pot interveni accidental în comportamentul sau
activitatea oricărui lucrător, inclusiv în cea proprie (întârzieri ocazionale, învoiri
pentru probleme personale care nu pot fi altfel rezolvate, solicitarea în mod
excepţional a concediului în afara planificării etc.).
Respectul mutual presupune, de asemenea, toleranţă, respectiv o deschidere
suficientă pentru a lăsa colaboratorii să-şi expună poziţiile contrare, pornind de la
dreptul la liberă exprimare. Este totuşi de menţionat faptul că în rândul lucrătorilor
din structurile cu atribuţii în domeniul ordinii şi siguranţei publice această libertate
se referă la aspecte profesionale, fiind restrânsă manifestarea, la locul de muncă
ori în timpul serviciului, a unor opinii personale, cum ar fi cele referitoare la
politică.

Integritatea morală

29
 Prin poziţia sa, lucrătorul se poate afla în situaţia de a i se oferi diferite
avantaje (gratuităţi, cadouri). Aceste oferte sunt rareori dezinteresate. Integritatea îl
va determina să le refuze politicos, explicând că este plătit pentru a oferi un
serviciu public, potrivit competenţelor. În acest sens, lucrătorii din domeniul
ordinii şi siguranţei publice au obligaţia de a-şi pregăti familiile astfel încât
eventualele „atenţii” să nu le parvină prin intermediul acestora, indiferent care ar fi
justificarea. Pe de altă parte, publicul nu ar tolera ca lucrătorul să uzeze de calitatea
sa pentru a încerca să obţină o favoare sau alta pentru el însuşi sau pentru altul
(lucrător în uniformă care nu respectă ordinea în faţa unui ghişeu la care se
prezintă pentru a-şi rezolva o problemă personală). Lucrătorul nu are dreptul să se
oblige pecuniar faţă de nici o persoană, dacă o asemenea situaţie este în măsură să
afecteze îndeplinirea atribuţiilor de serviciu (obligaţii pecuniare pot fi asumate de
către lucrători numai cu respectarea prevederilor legale în vigoare – contractare de
credite de la bănci, împrumuturi la Casa de ajutor reciproc sau cumpărarea unor
bunuri în sistem de rate), nu poate folosi ori încerca să uziteze de calitatea sa în
interes personal. În considerarea acestor cerinţe, lucrătorilor le este interzis să
împrumute bani de la subordonaţi ori să colecteze sume de bani de la persoane
fizice sau juridice.
Comportamentul integru are o deosebită importanţă pentru credibilitatea
instituţiei şi implicit a membrilor săi. Pentru a câştiga respectul populaţiei, nu este
suficient doar să se acţioneze în conformitate cu legea, ci trebuie ca aceasta să fie
aplicată în spiritul respectului faţă de cetăţean. Prin urmare, integritatea şi respectul
faţă de populaţie nu trebuie afirmate formal, prin declaraţii sau angajamente, ci
demonstrate prin acţiuni şi misiuni executate cu profesionalism, imparţialitate,
onestitate, conştiinciozitate, echitate, neutralitate sub toate aspectele, acordând
totodată o atenţie deosebită grupurilor vulnerabile de populaţie (gravide, persoane
în vârstă, copii, minori care au fugit de acasă, bolnavi, persoane cu handicap etc.).

Independenţa operaţională

Constă în îndeplinirea atribuţiilor şi misiunilor potrivit competenţelor

stabilite pentru nivelul ierarhic pe care îl ocupă în cadrul structurii, fără imixtiunea
altor lucrători, persoane sau autorităţi. Independenţa operaţională nu presupune
acţiuni executate haotic sau care au fost incluse fără temei în categoria celor
prioritare, ori pe considerente exclusiv personale (ex. controale economice care
30
vizează o anume societate comercială anume numai pentru a-i perturba activitatea
în scopul favorizării concurenţei sau executarea unor activităţi care nu decurg din
obiectivele stabilite la nivelul structurii respective).
Independenţa operaţională trebuie înţeleasă şi ca libertate a lucrătorului de a
identifica şi utiliza acele proceduri şi mijloace prin a căror folosire se asigură
îndeplinirea cu riscuri minime a misiunii, reducându-se, totodată, şi posibilitatea
lezării drepturilor şi libertăţilor persoanelor care fac obiectul acţiunii. De
asemenea, prin independenţă operaţională se înţelege şi capacitatea poliţistului de a
adapta intervenţia în funcţie de reacţia persoanelor vizate, de particularităţile zonei
în care intervine sau de momentul realizării acesteia.
Pe de altă parte, independenţa operaţională implică răspunderea deplină a
lucrătorului pentru acţiunile, inacţiunile şi omisiunile sale.

Loialitatea

Constă în ataşamentul fată de instituţie şi valorile promovate de aceasta,

ceea ce exprimă de fapt adeziunea deplină, conştientă şi irevocabilă, manifestată
din proprie iniţiativă, la o cauza înaltă. Manifestarea loialităţii însumează mai
multe trăsături, cum sunt: cinstea, corectitudinea, fidelitatea, sinceritatea,
respectarea angajamentelor, statornicie etc. Aceasta presupune demnitate chiar şi în
afara serviciului, astfel încât, prin întregul său comportament, lucrătorul să nu
aducă atingere imaginii instituţiei şi profesiei sale.
Loialitatea nu se confundă cu atitudinea linguşitoare sau de preamărire a
colegilor/ şefilor ori a altor persoane, în scopul de a obţine diverse avantaje, pentru
a-şi păstra poziţia în cadrul organizaţiei ori pentru a accede mai rapid în funcţii sau
posturi de conducere. Aducerea la cunoştinţa colectivului sau a şefului a obiecţiilor
profesionale cu privire la activităţile programate, precum şi fundamentul lor nu
reprezintă un act lipsit de loialitate. Loialitatea nu poate fi analizată independent de
profesionalism, respect, integritate. Loialitatea presupune, de asemenea, crearea
unui climat de lucru bazat pe dezvoltarea spiritului de echipă, coeziunii şi
disciplinii, a încrederii şi respectului reciproc, valorizarea tradiţiilor instituţiei şi pe
conştientizarea faptului că serviciul se realizează în beneficiul cetăţeanului.

31
 BIBLIOGRAFIE

 ŞUTEU, Nicolae, POP, Ştefan – Poliţia, comunitatea şi prevenirea

criminalităţii
 ŞERB, Stancu, DRĂGHICI, Constantin, IACOB, Adrian, ŞUTEU, Nicolae
– Drept poliţienesc, editura Alma Mater, Sibiu, 2007
 Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei române
 Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, modificată prin Ordonanţa
de Urgenţă a Guvernului nr. 89/2003
 Codul de etică şi deontologie al poliţistului
 Ghidul de aplicare a Codului de etică şi deontologie al poliţistului

32