UNIVERSITATEA SPIRU HARET-CRAIOVA

FACULTATEA DE DREPT SI ADMINISTRATIE PUBLICA

MASTER – INSTITUTII ALE DREPTULUI PENAL

COORDONATOR STIINTIFIC : Prof. univ. dr.DOINEL DINUICA

EVOLUTIA DREPTULUI PENAL

ROMAN
 CUPRINS

§1. Evoluţia istorică a dreptului penal român;

§2. Evolutia dreptului penal roman

§3. Definiţia, obiectul şi sarcinile dreptului penal

§4. Caracteristicile dreptului penal;

§5. Necesitatea dreptului penal;

§6. Legăturile dreptului penal cu alte ramuri de

drept;

§7. Raportul dintre dreptul penal şi morală.

 BIBLIOGRAFIE

1. Gheorghe Diaconescu, , Edit. Fundatiei România de Mâine, Bucuresti, 2004,

p.109-132
2. Gheorghe Diaconescu, Constantin Duvac, Curs universitar, vol. II, Editura
Fundatiei „România de Mâine”, Bucuresti,2006, p. 258-274
3. Traian Dima, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002
4. Dreptul nr. 12, 2000, p. 3
5. Dreptul nr. 5, 2004, p. 8 si 14
6. Revista de Drept Penal nr. 4, 2001, p.95
7. Gheorghe Diaconescu, Constantin Duvac, Curs universitar, vol. II, Editura
Fundatiei „România de Mâine”, Bucuresti,2006, p. 133-152
8.Constantin Mitrache –Drept Penal Roman, Editura Sansa ,Bucuresti 1994
9. Costel Niculeanu – Curs de Drept Penal , Editura Sitech , Craiova 2003
EVOLUTIA ISTORICA A DREPTULUI PENAL ROMAN

§1. Evoluţia istorică a dreptului penal român

Ca şi în cazul altor ramuri de drept, şi dreptul penal a cunoscut o lungă evoluţie

istorică până a ajunge la actuala cristalizare. O fugară cercetare istorică ne arată că
apariţia unor dispoziţii penale mai consistente este semnalată începând cu secolul al
XVII-lea. Astfel, în anul 1645 apare Codul lui Vasile Lupu, iar în anul 1652, Codul lui
Matei Basarab. Ambele coduri nu erau exclusiv penale, ci coduri mixte cuprinzând în
majoritate dispoziţii penale dar şi civile. De remarcat că,ambele coduri prevedeau
pedepse barbare care aveau un rol intimidant asupra populaţiei. Pe lângă pedeapsa cu
moartea, erau prevăzute pedepse corporale precum tăierea mâinilor, a limbii, turnarea de
plumb topit pe gâtul condamnatului etc.
În anul 1826, în Moldova a apărut „Legiuirea lui Sturza”, iar la 1 ianuarie 1852 a
intrat în vigoare, în Muntenia, „Legiuirea lui Barbu Ştirbei”. Şi în aceste legiuiri erau
prevăzute pedepse corporale şi pedeapsa cu moartea.
În opinia specialiştilor, primul Cod penal adevărat a fost promulgat la 30 octombrie
1864. Acest cod era inspirat din Codul penal francez de la 1810 şi cel prusian de la
1851.
A rămas în istorie faptul că, „Codul penal din 1864 şi cel de procedură penală au
fost elaborate într-un termen foarte scurt şi au fost aprobate de Adunarea Deputaţilor
într-o singură şedinţă”1. Urmare a grabei cu care a fost modificat Codul 1 ,Comisia
însărcinată cu elaborarea Codului penal şi de procedură penală a lucrat la ele
aproximativ 3 luni de zile, timp insuficient pentru o operă bună. În Camera Deputaţilor
nu au avut loc dezbateri pe articole ci, pur şi simplu, codurile au fost votate aşa cum au
fost propuse. După 10 ani de aplicare, datorită multiplelor imperfecţiuni, Codul penal a
suferit numeroase modificări în anul 1874. Principalele modificări au constat în trecerea
unor crime în rândul delictelor şi îndulcirea pedepselor.
Codul penal de la 1864 a suferit numeroase modificări în anii 1874, 1882, 1893,1894,
1895, 1900, 1910, 1912 şi 1921.
Codul penal de la 1864, cu modificările ulterioare, a fost aplicat începând cu 1 iulie
1919 şi în Basarabia. În Bucovina continua să se aplice Codul penal austriac,iar în
Transilvania Codul penal ungar.
În anul 1936 a fost adoptat un nou Cod penal care, la rândul său, până la ieşirea din
vigoare a suferit multiple modificări în funcţie de epoca istorică străbătută de ţara
noastră.
 La 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare un nou Cod penal care l-a scos din vigoare pe
cel din 1936. La rândul său şi Codul penal din 1969 a suferit o serie de modificări, multe
dintre ele după anul 1990, când în România, după evenimentele din decembrie 1989, a
început să se construiască o nouă societate de tip capitalist, bazată pe un stat de drept.
Deoarece, pe de-o parte, prevederile Codului penal de la 1969 nu mai sunt în
concordanţă cu schimbările petrecute în structura societăţii româneşti după 1990,iar pe
de altă parte apare necesitatea alinierii legislaţiei româneşti la legislaţia Uniunii
Europene, structura în care România a intrat la 1 ianuarie 2007, Parlamentul României,
încă din anul 2004, a adoptat un nou Cod penal. Intrarea lui în vigoare a tot fost
amânată, în prezent existând informaţia că a suferit unele modificări şi va intra în
vigoare în anul 2008. Totuşi, sunt informaţii că până la intrarea învigoare a noului Cod
penal, actualul Cod penal va mai suferi unele îmbunătăţiri şi modificări, dându-se ca
certă introducerea, pentru prima oară în legislaţia penală românească, a răspunderii
penale a persoanei juridice (acest lucru s-a petrecut prin apariţia Legii nr. 278 din 12
iulie 20061 care a modificat Codul penal).

Evoluţia dreptului penal român.

a. Epoca prestatală (“antichitatea”) :

Relaţiile de apărare socială au apărut şi s-au dezvoltat odată cu statul. Astfel :
- prima formă de realizare a justiţiei a îmbrăcat forma răzbunării, care putea fi
individuală sau colectivă ;
- a doua formă o reprezintă principiul talionului, conform căruia riposta trebuie să fie
proporţională cu agresivitatea : “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” ;
- a treia formă o constituie regula compoziţiunii, adică o înţelegere ce intervenea între
agresor şi victimă .
Noţiunea de “vinovăţie” nu era cunoscută şi nu existau, de asemenea, nici reguli scrise.
b. Evul mediu :
- apare pentru prima dată noţiunea de pedeapsă;
- apar codurile scrise, iar pedepsele era crude, grele şi intimidante ;
- Montesquieu şi Cesare Beccaria au avut în această perioadă un rol deosebit în
formarea gândirii juridico-penale, încercând printre altele să înlăture aplicarea pedepsei
cu moartea.

c. Perioada modernă :
În istoria dreptului penal român prima lege cu dispoziţii penale a fost “Legea ţării”,care
a înlăturat practica talionului. Aceasta a ţinut multă vreme locul Constituţiei, Codului
civil şi Codului penal. De asemenea ea marchează modernizarea gândirii juridice penale
în perioada feudalismului dezvoltat. În perioada regimului turco-fanariot legile cu
caracter penal au fost “Pravilniceasca Condică”, “Codul Calimach”, “Legiuirea
Caragea” şi “Criminaliceasca Condică”. Istoria dreptului penal cunoaşte până în
prezent succesiunea a trei Coduri penale :
 1.“Codul penal de la 1865 (“Codul Cuza”)” :
- realizează unificarea legislativă penală şi marchează începutul dreptului penal
român după unirea Moldovei cu Muntenia din 1859 ;
- izvoarele acestuia sunt : Codul penal francez (1810) şi Codul penal prusian (1859) ;
- consacra principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, egalitatea în faţa legii
penale, umanizarea pedepselor ;
- nu prevedea pedeapsa cu moartea, ci munca silnică pe viaţă ;
- infracţiunile erau clasificate în trei : crime, delicte şi contravenţii ;
- tentativa nu era cunoscută, fiind asimilată infracţiunii consumate, iar complicele
se pedepsea ca şi autorul.

2. “Codul penal de la 1937” (“Codul penal Carol al II-lea”) :

- acest cod a avut un caracter unificator după realizarea Marii Uniri de de la 1
Decembrie 1918 ;
- se introduc pentru prima dată alături de pedepse, măsurile de siguranţă măsurile
educative (pentru minori), pedepsele complementare şi accesorii ;
- nu se prevedea pedeapsa cu moartea ;
- se atribuie pedepsei rolul educativ, introducându-se instituţia individualizării
pedepsei ;
- acesta era structurat în trei părţi : -dispoziţii generale ;
- dispoziţii privind contravenţiile ;
- dispoziţii privitoare la crime şi delicte ;

- asemeni Codului penal anterior pedepsele erau de trei feluri : pentru crime, pentru
delicte şi pentru contravenţii ;
- fiind considerată una dintre cele mai evoluate legi ale timpului acesta rămâne în
vigoare până în 1969.

d. Dreptul penal român în perioada 1910 – 1969:

- prima lucrare de sinteză în domeniul dreptului penal este scrisă de I. Tanoviceanu în
1912 în colaborare cu V. Dongoroz;
- s-au remarcat de asemenea în această perioadă profesorii Traian Pop de la Cluj şi
Nicolae Buzea de la Iaşi ;
- personalitatea marcantă în acest domeniu rămâne însă Vintilă Dongoroz autor al
“Tratatului de drept penal” publicat în 1929 ;
- la un an de zile de la intrarea în vigoare a acestui Cod se instaurează dictatura regală a
lui Carol al II-lea şi se introduce pedeapsa cu moartea pentru infracţiunile contra
siguranţei statului care s-a menţinut până în anul 1990, fiind abolită prin Decretul-Lege
nr. 6 / 1990 ;
- s-au înăsprit condiţiile răspunderii penale, minorii răspunzând penal de la 12 ani ;
- în anul 1947 s-a instaurat regimul comunist care în 1948 introduce instituţia
“infracţiunii prin analogie”, încălcându-se astfel principiul legalităţii; aceasta s-a
menţinut până în 1956;
- în anul 1948 s-a republicat Codul penal de la 1937 sub denumirea de Codul penal al
Republicii Populare România
- în această perioadă dreptul penal s-a transformat într-un instrument al politicii
comuniste, rămânând în plan secund ca instrument de apărare a societăţii
împotriva criminalităţii ;

3. “Codul penal de la 1969” :

- adoptarea Codului penal de la 1969 a marcat un alt moment important în evoluţia
dreptului penal român, fiind în vigoare şi astăzi ;
- cu toate că a fost elaborat sub influenţa ideologiei marxiste el a consacrat principiul
legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept penal, precum şi principiul
individualizării pedepselor ;
- acesta a fost modificat succesiv printr-o serie de legi speciale, mai ales după
revoluţia din anul 1989 ;

§2. Definiţia, obiectul şi sarcinile dreptului penal

2.1. Definiţia dreptului penal

Apărarea celor mai importante valori de care depinde însăşi existenţa societăţii
omeneşti, împotriva faptelor periculoase prin care acestea sunt vătămate sau puse în
pericol, a constituit din cele mai vechi timpuri o preocupare a comunităţii umane.
După apariţia statului, sarcina de a preveni şi de a combate fenomenul infracţional i-
a revenit acestuia, prin organele sale de specialitate. Este cunoscut că apărarea socială
împotriva criminalităţii se realizează în mare măsură şi prin intermediul dreptului penal.
De aceea, este necesar să cunoaştem ce se înţelege prin „drept penal” şi care sunt
accepţiunile acestei expresii.
În doctrină s-a precizat că expresia „drept penal” este folosită într-o dublă
accepţiune: fie pentru a denumi dreptul penal ca una din ramurile sistemului de drept
românesc, fie pentru a denumi ştiinţa dreptului penal2.
Între cele două accepţiuni există o legătură indisolubilă: pe de o parte,obiectul
ştiinţei dreptului penal îl constituie dreptul penal, iar pe de altă parte, normele dreptului
penal aflate în vigoare reflectă, în principiu, gradul de dezvoltare a ştiinţei dreptului
penal.
 Dreptul penal ca ramură a sistemului de drept românesc
Ca ramură a sistemului dreptului, dreptul penal a fost definit ca fiind subsistemul
normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială prin interzicerea ca
infracţiuni, sub sancţiuni specifice, denumite pedepse, a acţiunilor sau inacţiunilor
periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea
infracţiunilor, fie prin aplicarea pedepselor persoanelor care le săvârşesc.În literatura
juridică de specialitate străină, dreptul penal mai este denumit şi drept criminal.
Ca ramură de drept, dreptul penal nu reprezintă doar o sumă de norme juridice, ci un
ansamblu de norme juridice structurat în sistem după criterii ştiinţifice în jurul unor
norme cu caracter de principiu şi pe instituţiile fundamentale ale dreptului penal –
infracţiunea, sancţiunile de drept penal şi răspunderea penală.
Din definiţia ce a fost dată dreptului penal ca ramură a sistemului de drept,rezultă că
acesta prezintă următoarele caracteristici specifice:
a) este o ramură distinctă, autonomă, având un obiect propriu de reglementare, şi anume
acele valori şi relaţii sociale de care depinde existenţa societăţii într-o anumită etapă de
dezvoltare a acesteia;
b) stabileşte faptele (acţiuni/inacţiuni) considerate infracţiuni şi sancţiunile
corespunzătoare;
c) stabileşte drepturi şi obligaţii în scopul apărării celor mai importante valori
sociale şi prevenirii infracţiunilor.
Toate aceste caracteristici oferă dreptului penal un rol şi un specific aparte în
contextul celorlalte ramuri de drept, ca principal instrument în lupta de apărare a celor
mai importante valori sociale, ce pot fi periclitate prin fapte de periculozitate socială
ridicată.
2.2. Obiectul dreptului penal
În legătură cu obiectul dreptului penal, în literatura juridică de specialitatea s-au
conturat două opinii diferite. Într-o primă opinie s-a afirmat punctul de vedere al acelor
autori care susţin că obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile sociale care apar ca
urmare a săvârşirii infracţiunilor, relaţii de conflict care iau naştere numai ca urmare a
săvârşirii infracţiunilor şi numai în momentul săvârşirii acestora, ceea ce provoacă în
ultimă instanţă tragerea la răspundere penală şi pedepsirea infractorilor.
Acestei opinii i se reproşează că restrânge sfera dreptului penal, că pune la îndoială
caracterul său autonom normativ, că reduce obiectul dreptului penal doar la relaţiile de
conflict, de represiune penală, relaţii ce se nasc cu ocazia săvârşirii infracţiunii şi nu ţine
seama de rolul preventiv al dreptului penal, că realizarea normelor penale are loc şi prin
respectarea de bunăvoie, de către marea majoritate a destinatarilor, a obligaţiilor
instituite prin acestea.
Într-o altă opinie, se consideră că obiectul dreptului penal cuprinde nu numai
relaţiile ce se nasc în momentul săvârşirii faptei interzise, ci şi acele relaţii ce se nasc din
însuşi momentul intrării în vigoare a legii penale.
De la apariţia statului şi dreptului, relaţiile de apărare socială, fie de conformare,fie
de conflict, au constituit şi continuă să fie şi în prezent obiect de reglementare pentru
dreptul penal care prevede prin normele sale faptele interzise ca infracţiuni şi pedepsele
ce urmează să se aplice celor care le săvârşesc. În acest sens, prof. Ion Oancea susţine
că, relaţiile sociale care revin dreptului penal,privesc activitatea socială de luptă
împotriva infracţiunilor, prin tragerea la răspundere penală a celor ce săvârşesc
infracţiuni. Această activitate devine de reglementare penală şi prin aceasta obiect al
dreptului penal (a se vedea I. Oancea, Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 15-16); în acelaşi sens,s-a pronunţat şi prof. M. Basarab.
El spune că obiectul dreptului penal îl constituie raporturile sociale prin care este
reglementată lupta împotriva infracţiunilor sau a unor fapte penale ce se nasc între stat şi
infractor sau făptuitor, ca urmare a comiterii unei infracţiuni sau a unei fapte prevăzute
de legea penală în vederea tragerii la răspundere penală a acestuia din urmă prin
aplicarea pedepselor sau a celorlalte măsuri penale (a se vedea M. Basarab,Drept penal.
Partea generală, Ed. Lumina Lex, 2002, p. 6).
2 A se vedea C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Şansa SRL,
Bucureşti,1997, p. 9; în acelaşi sens şi prof. Vasile Dobrinoiu. El arată că „reducând
obiectul dreptului penal la relaţiile sociale de conflict, dreptul penal este configurat ca un
drept pur sancţionator, ignorându-se în fapt funcţia normativă, educativă şi preventivă a
acestuia (V. Dobrinoiu, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003,
p. 15).
3 Astfel, marele penalist român care a fost prof. Vintilă Dongoroz, în cursul său de
drept penal din anul 1939, precizează că normele dreptului penal au o eficienţă activă
din însuşi momentul intrării lor în vigoare deoarece ele dau naştere unui raport juridic
între societate pe de-o parte şi membrii săi, pe de altă parte, societatea având dreptul de a
pretinde o anumită de conformare cu normele dreptului penal, iar membrii societăţii
având obligaţia corelativă de a respecta aceasta conduită; în condiţiile în care obligaţia
legală de conformare este respectată, spune prof. V. Dobrinoiu, ne aflăm în faţa unui
raport juridic de conformare. Atunci când însă se săvârşeşte o infracţiune, încălcându-se
dispoziţiile imperative ale legii, se naşte un nou raport juridic penal, numit de
contradicţie sau de conflict între societate şi infractor (V. Dobrinoiu, Drept penal. Partea
generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 9); şi prof. C. Mitrache consideră că
obiectul dreptului penal cuprinde relaţiile de apărare socială, relaţii care se nasc nu din
momentul săvârşirii faptei interzise, ci din momentul intrării în vigoare a legii penale (C.
Mitrache, op. cit., p. 9); Prof.C. Bulai observă că obiectul dreptului penal este format de
o categorie aparte de relaţii sociale pe care le numim relaţii de apărare socială. Aceste
relaţii se formează între membrii societăţii în mod obiectiv şi legic, independent de
voinţa lor, din necesitatea apărării valorilor sociale esenţiale ale societăţii şi a dezvoltării
lor în deplină securitate ca o condiţie sine qua non a existenţei şi normalei evoluţii a
societăţii. (C. Bulai, op. cit., p. 3).
2.3. Sarcinile dreptului penal
Ca ramură de drept românesc, dreptul penal are de îndeplinit o seamă de sarcini
specifice care pot fi sintetizate astfel:
a) să stabilească în concret faptele socialmente periculoase prin a căror săvârşire se
aduce atingere valorilor fundamentale ale statului de drept;
 Într-adevăr, prin normele cuprinse în partea generală a Codului penal, sunt stabilite
trăsăturile esenţiale ce trebuie îndeplinite pentru ca o faptă săvârşită să constituie
infracţiune (art. 17 C. pen.). În acelaşi timp, în partea specială a Codului penal sunt
descrise şi caracterizate faptele ce constituie infracţiuni. Faptele ce constituie infracţiuni
mai pot fi prevăzute şi în unele legi extrapenale care cuprind dispoziţiile penale. Prin
incriminarea faptelor periculoase pentru societate,dreptul penal realizează şi funcţia de
prevenire a infracţiunilor, care este cea mai importantă.
b) să stabilească sancţiunile ce se aplică persoanelor care încalcă legea
penală;
Această sarcină este realizată prin cuprinderea în Codul penal a unor
dispoziţii generale în legătură cu pedepsele, modul lor de stabilire şi de aplicare,
cât şi prin indicarea unui minim şi maxim de pedeapsă ce se poate aplica de
organul judiciar atunci când se constată săvârşirea unei infracţiuni. Prin astfel de
dispoziţii se stabileşte cadrul legal în interiorul căruia organele judiciare competente
trebuie să acţioneze pentru apărarea societăţii împotriva infracţiunilor.
c) să stabilească temeiul în care organul judiciar are dreptul de a pedepsi
precum şi condiţiile în care se poate exercita acest drept.
Într-adevăr, prin dispoziţiile art. 17 alin. (2) C. pen. se stabileşte că infracţiunea
este singurul temei al răspunderii penale.
Dreptul penal este acela care stabileşte toate condiţiile ce trebuie îndeplinite
pentru exercitarea de către stat a dreptului de a pedepsi. În acelaşi timp, tot
dreptul penal, stabileşte când o pedeapsă nu se poate aplica, deşi s-a săvârşit o
faptă prevăzută de legea penală.
Toate aceste sarcini ce îi revin dreptului penal se raportează la nevoile de
apărare existente la un moment dat în societate. Dar aşa cum s-a subliniat în
literatura juridică de specialitate, dreptul penal nu se poate limita numai la
apărarea valorilor sociale existente la un moment dat în societate, ci el trebuie să
asigure şi dezvoltarea progresistă a sistemului de valori, apărând noile valori şi
relaţii sociale ce apar în evoluţia societăţii2.
§3. Scopul dreptului penal
Existenţa dreptului penal ca ramură de drept este determinată nemijlocit de
scopul său, de însăşi raţiunea de a exista.
1 C. Bulai, op. cit., p. 4.
2 C. Bulai, op. cit., p. 17.
6 Introducere în studiul dreptului penal
La rândul său, scopul dreptului penal este stabilit prin politica penală a statului,
motivată de lupta contra fenomenului infracţional şi necesitatea permanentă
a combaterii acestuia.
Scopul dreptului penal, în calitate de principal instrument de realizare a
politicii penale, este de a apăra societatea, în ansamblu, şi membrii săi în particular,
împotriva oricăror fapte antisociale ce cad sub incidenţa legii penale1.
§4. Caracteristicile dreptului penal
În literatura juridică de specialitate nu există unanimitate în ceea ce priveşte
trăsăturile caracteristice ale dreptului penal. Unii autori2 menţionează ca trăsături
caracteristice ale dreptului penal caracterul normativ al acestuia, caracterul unitar
şi caracterul autonom, în timp ce alţi autori3 menţionează ca trăsături caracteristice
ale dreptului penal: autonomia, unitatea şi caracterul de drept public. În
opinia catedrei noastre caracteristicile dreptului penal sunt următoarele:
a) dreptul penal are un caracter autonom;
Subliniem această caracteristică a dreptului penal, foarte importantă, deoarece
unii autori străini susţin că de fapt dreptul penal nu reglementează relaţii
proprii, ci sancţionează numai încălcările grave ale relaţiilor sociale reglementate
de alte ramuri de drept, trăgându-se concluzia că dreptul penal ar fi o ramură de
drept dependentă de alte ramuri de drept, deci o ramură complementară a altor
ramuri de drept4.
Prin aceste susţineri i se atribuie dreptului penal un caracter pur sancţionator,
nerecunoscându-i-se şi caracterul normativ al acestuia, fapt ce nu corespunde
realităţii. Aşa cum am arătat, dreptul penal creează şi un sistem propriu de percepte
sau reguli de conduită ce se adresează destinatarilor legii penale, fapt ce-i
oferă caracterul autonom.
Este adevărat că dreptul penal intervine cu sancţiunile sale în multe cazuri
când se săvârşesc infracţiuni care aduc atingere relaţiilor sociale reglementate
de dreptul civil, familiei, constituţional, administrativ etc. Sub acest aspect, dreptul
penal, prin prevederile sale incriminatoare şi sancţionatoare, sprijină şi dă
eficienţă altor ramuri de drept.
1 V. Dobrinoiu, W. Brânză, op. cit., p. 17.
2 I. Oancea, op. cit., p. 17-19.
3 C. Mitrache, op. cit., p. 11; C. Bulai, op. cit., p. 10-12; A. Ungureanu, Drept penal
român. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 8-9; V. Dobrinoiu, W.
Brânză,
op. cit., p. 12-13.
4 În acest sens, a se vedea penaliştii francezi G. Stefani, R. Vouin şi J. Leaute, citaţi de
prof. I. Oancea în cursul său din anul 1971. De fapt, pentru prima oară, cunoscutul
gânditor
francez J.J. Rousseau, autorul celebrei lucrări „Contractul Social” a afirmat că dreptul
penal nu este o ramură autonomă ci numai o faţă a dreptului. Dreptul, spune J.J.
Rousseau, are în general „două feţe”: o faţă determinatoare care fixează normele de
conduită şi cealaltă faţetă care este sancţionatoare, deoarece prevede pedeapsa contra
aceluia care nu se supune legii. Prin urmare, concluzionează J.J. Rousseau, dreptul penal
este sancţiunea tuturor celorlalte ramuri de drept. Teoria lui J.J. Rousseau nu este
corectă, spune prof. V. Dongoroz în cursul său de drept penal din anul 1926, p. 5,
deoarece
dreptul penal are propriile sale relaţii sociale pe care le reglementează, relaţiile de
apărare socială.
Dreptul penal ca ramură a sistemului de drept românesc 7
Cu tot sprijinul pe care îl dă altor ramuri de drept, totuşi dreptul penal se
prezintă ca o ramură de drept independentă şi autonomă1.
Profesorul I. Tanoviceanu arată că „norma penală se adresează indivizilor
indicându-le limitele înăuntrul cărora acţiunile lor sunt permise şi deci indirect
interzicându-le anumite acţiuni.
Norma penală se mai adresează şi organelor statului, impunându-le să procedeze
la aplicarea pedepselor. Toate acestea produc raporturi de drept specifice
dreptului penal, suficiente pentru a-i justifica autonomia”2. Profesorul francez
Jean Larguier recunoaşte că dreptul penal are un caracter autonom3.
Caracterul autonom al dreptului penal se poate demonstra şi în cadrul opiniei
că viaţa socială ar fi reglementată mai întâi de celelalte ramuri de drept, iar dreptul
penal ar interveni doar pentru sancţionarea faptelor periculoase din aceste
domenii reglementate, arătându-se că există domenii ale vieţii sociale unde
numai dreptul penal ocroteşte interese ce nu sunt ocrotite de nicio altă ramură de
drept, spre exemplu, ocroteşte sentimentul de milă prin incriminarea faptei de
lăsare fără ajutor a unei persoane a cărei viaţă, sănătate, sau integritate corporală
este în primejdie şi este în neputinţă de a se apăra (infracţiunea de lăsare
fără ajutor este prevăzută de art. 315 C. pen.); sau un alt exemplu: dreptul penal
ocroteşte respectul cuvenit morţilor prin incriminarea faptei de profanare de
morminte (art. 319 C. pen.) interese ocrotite de la început prin normele dreptului
penal şi care nu au mai format obiect de reglementare al altei ramuri de drept4.
b) dreptul penal are un caracter unitar;
Normele penale nu se regăsesc într-un singur corp de legi, ci ele se află răspândite
fie în partea generală a Codului penal, fie în partea specială a acestuia,
fie în legi extrapenale cu unele dispoziţii penale. Dată fiind această situaţie, s-a
pus întrebarea dacă dreptul penal mai are un caracter unitar. În literatura juridică
de specialitate s-a arătat că acest caracter al dreptului penal provine, în primul
rând, din caracterul unitar al dispoziţiilor de drept privitoare la răspunderea
penală, la infracţiuni şi pedepse, dispoziţii înscrise în Codul penal5.
Chiar şi atunci când unele fapte sunt incriminate şi sancţionate prin legi penale
speciale sau legi nepenale cu dispoziţii penale, toate acestea sunt puse în
acord cu legea penală generală, cu Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor derogatorii
de la dreptul comun6. Codul penal cuprinde o împărţire bipartită. Pe de-o
parte, distingem norme penale cuprinse în partea generală a Codului penal, în
care sunt cuprinse reguli cu caracter general, iar în partea specială sunt prevăzute
infracţiunile şi pedepsele ce se aplică în cazul săvârşirii acestora. Această
împărţire nu influenţează cu nimic caracterul unitar al dreptului penal, între cele
două părţi existând o concordanţă deplină.
În al doilea rând, relaţiile de apărare sociale fiind reglementate prin norme de
drept penal, aceste norme îi conferă dreptului penal caracter unitar. Caracterul
unitar al dreptului penal mai rezultă în al treilea rând şi din împrejurarea că nor-
1 I. Oancea, op. cit., p. 20.
2 I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, ed. a II-a, Tipografia Curierul
Judiciar, Bucureşti, 1924, vol. I, p. 18-19.
3 J. Larguier, Drept penal general, ed. a XVII-a, 1999, p. 4.
4 C. Mitrache, op. cit., p. 11-12.
5 I. Oancea, op. cit., p. 18.
6 Idem.
8 Introducere în studiul dreptului penal
mele acestuia indiferent unde ar fi încorporate (Cod penal, legi speciale etc.) se
referă tot la infracţiuni şi pedepse. În fine, dreptul penal se călăuzeşte după anumite
principii proprii, specifice, fapt care subliniază încă o dată caracterul unitar al
acestuia.
Caracterul unitar1 al dreptului penal român se desprinde şi din dispoziţiile
art. 362 C. pen., care prevăd că: „dispoziţiile din partea generală a acestui cod
se aplică şi faptelor sancţionate penal prin legi speciale, dacă legea nu prevede
altfel”.
Legat de caracterul unitar al dreptului penal, în doctrină s-a subliniat că există
şi preocuparea de a se impune unele subramuri ale dreptului penal, cum sunt
„dreptul penal internaţional”, „dreptul internaţional penal”, „dreptul penal al
mediului înconjurător”, „dreptul penal al minorului” şi „dreptul penal al afacerilor”2.
c) dreptul penal are caracter de drept public;
Aşa cum s-a subliniat în literatura juridică de specialitate, prin specificul
raporturilor juridice pe care le creează ca urmare a reglementării relaţiilor de
apărare socială, dreptul penal aparţine dreptului public, alături de alte ramuri ale
dreptului care reglementează relaţiile sociale de putere în care una din părţi este
statul, ca reprezentant al societăţii, al puterii publice3.
Indiferent dacă unele infracţiuni sunt îndreptate direct împotriva statului
(trădare, complot etc.) împotriva bunei funcţionări a organelor statului (abuzul în
serviciu, luarea de mită, purtarea abuzivă, neglijenţa în serviciu etc.) sau dacă
lezează drepturile sau interesele legitime ale unor persoane (omor, vătămare
corporală, şantaj, viol etc.) raportul juridic de drept penal se stabileşte nu între
persoana direct prejudiciată prin infracţiune, ci între stat şi infractor, deoarece
numai statul are dreptul de a aplica sancţiuni de drept penal4.
Aşa cum am mai arătat, în cadrul raportului juridic penal de conformare,
atunci când intră în vigoare o normă penală, statul, ca titular al apărării valorilor
sociale, pretinde din partea destinatarilor legii penale o anumită conduită, iar în
caz de încălcare a normelor penale tot statul, prin organele sale specializate,
exercită în majoritatea cazurilor, din oficiu, acţiunea penală pentru tragerea la
răspundere penală a celor vinovaţi de săvârşirea unor infracţiuni.
În doctrina franceză însăşi natura dreptului penal este controversată. Se recomandă
să se vadă în dreptul penal o ramură a dreptului distinctă de cel public
sau privat5.
§5. Necesitatea dreptului penal
Când se pune problema necesităţii dreptului penal sunt invocate următoarele
argumente: necesitatea apărării valorilor esenţiale ale societăţii, existenţa fenomenului
infracţional şi necesitatea combaterii lui, şi necesitatea reglementării
juridice a acţiunii de apărare a valorilor sociale6.
1 A se vedea pe larg V. Dobrinoiu, W. Brânză, op. cit., p. 14-15.
2 Fl. Streteanu, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 32.
3 C. Bulai, op. cit., p. 11.
4 A. Ungureanu, op. cit., p. 9.
5 A se vedea J. Larguier, op. cit., p. 4.
6 C. Bulai, op. cit., p. 6; C. Mitrache, op. cit., p. 9.
Dreptul penal ca ramură a sistemului de drept românesc 9
Pentru protejarea apărării valorilor esenţiale ale societăţii, statul foloseşte mai
multe mijloace, între care şi dreptul penal.
Dreptului penal îi revine sarcina ca prin normele sale să apere împotriva
infracţiunilor România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea
statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga
ordine de drept.
Concomitent cu apărarea valorilor esenţiale ale societăţii care se realizează
prin opera de incriminare a faptelor socialmente periculoase, dreptul penal este
şi un instrument eficient în activitatea de prevenire şi combatere a fenomenului
infracţional, desfăşurată de stat prin organele sale specializate.
Cu toate măsurile luate de statul român după decembrie 1989, în planul protejării
valorilor esenţiale ale societăţii, între care şi reforma legislaţiei penale, prin
înăsprirea pedepselor, fenomenul infracţional din ţara noastră a continuat să se
menţină la un nivel ridicat. În pofida înmulţirii convenţiilor de asistenţă juridică in
materie penală pe care ţara noastră le-a încheiat cu alte state, a îmbunătăţirii legislaţiei
penale, asistăm, totuşi, la internaţionalizarea fenomenului infracţional.
Pe plan mondial, criminalitatea se află în expansiune, iar faptele comise cu
violenţă sunt în continuă creştere. Dar ceea ce este deosebit de grav în fenomenul
criminalităţii, este tendinţa scăderii vârstei infractorilor, conjugată cu creşterea
infracţiunilor comise de tineri, care sunt din ce în ce mai dure şi de multe ori
asociate cu consumul de droguri.
După cum se ştie, criminalitatea, ca fenomen social, este dată de totalitatea
infracţiunilor ce s-au comis la un moment dat într-o societate determinată. În studiul
criminalităţii se face distincţie între criminalitatea zisă „legală”, criminalitatea
zisă „aparentă” şi criminalitatea zisă „reală”.
Criminalitatea legală cuprinde totalul condamnărilor pronunţate de instanţele
judecătoreşti, în timp ce criminalitatea aparentă desemnează totalitatea infracţiunilor
de care organele de cercetare penală au luat la cunoştinţă.
Criminalitatea reală cuprinde totalitatea infracţiunilor realmente săvârşite
într-o societate, într-o anumită perioadă de timp, inclusiv cele necunoscute de
organele judiciare.
Cel de-al treilea argument în demonstrarea necesităţii dreptului penal porneşte
de la premisa că apărarea valorilor sociale trebuie să se realizeze în interesul
societăţii şi totodată cu respectarea drepturilor omului1. Aceasta înseamnă că
activitatea de tragere la răspundere penală a individului infractor trebuie să se facă
după anumite reguli bine stabilite, în aşa fel încât să se respecte drepturile acestuia
dar, în acelaşi timp să fie realizate interesele societăţii, care trebuie să fie apărată
eficient împotriva faptelor infracţionale. Astfel, dreptul penal ne apare atât ca
mijloc de apărare a societăţii împotriva conduitei periculoase a individului infractor,
cât şi ca mijloc de apărare a individului infractor împotriva acţiunii arbitrare a organelor
de stat însărcinate cu îndeplinirea funcţiei de apărare socială2.
1 C. Bulai, op. cit., p. 9.
2 Idem.
10 Introducere în studiul dreptului penal
§6. Legăturile dreptului penal cu alte ramuri de drept
Reglementând relaţii sociale privitoare la aceleaşi valori sociale, dreptul penal
are legături necesare cu fiecare dintre ramurile dreptului1. Această legătură
decurge din faptul că ansamblul relaţiilor sociale asupra cărora dreptul penal îşi
exercită acţiunea sunt reglementate la rândul lor şi de alte ramuri ale dreptului,
cum ar fi dreptul constituţional, dreptul civil, dreptul muncii, dreptul administrativ
etc. Întotdeauna, când respectivelor relaţii sociale li se aduce o atingere mai
gravă, dreptul penal intervine cu sancţiunile sale, asigurându-se o protecţie reală
a acestor relaţii sociale2.
6.1. Legătura dreptului penal cu dreptul constituţional
Prin normele sale, dreptul penal ocroteşte valorile fundamentale consacrate în
Constituţia României. Astfel de valori fundamentale cum sunt fiinţa statului român,
suveranitatea, drepturile omului, persoana şi atributele ei, dreptul la proprietate,
capacitatea
de apărare a ţării, sunt apărate de dreptul penal prin incriminarea faptelor
socialmente periculoase prin care acestea sunt vătămate sau puse în pericol.
Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, cu dreptul constituţional,
dreptul penal se interferează în ocrotirea relaţiilor sociale care apar în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii3.
6.2. Legătura dreptului penal cu dreptul procesual penal
Dreptul penal are cele mai strânse legături cu dreptul procesual penal, aceste
două ramuri de drept condiţionându-se reciproc. Această legătură strânsă decurge
din faptul că raportul juridic penal se definitivează prin intermediul raportului
juridic procesual penal. Astfel, dreptul penal determină prin normele sale, faptele
ce constituie infracţiuni, sancţiunile aplicate acestora, precum şi condiţiile de
aplicare şi executare a sancţiunilor. Descoperirea infracţiunilor, identificarea
infractorilor, dovedirea vinovăţiei şi aplicarea sancţiunilor de drept penal, nu se
pot face decât de organele judiciare care acţionează în baza competenţei şi
modalităţii prevăzute de dreptul procesual penal4.
6.3. Legătura dreptului penal cu dreptul execuţional penal (cu
subramura sa, drept penitenciar)
Constatându-se săvârşirea unei infracţiuni şi deci existenţa raportului juridic
penal de conflict, prin rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare cu sancţiunea
aplicată de instanţă, odată cu punerea în executare a acesteia, procesul
penal ia sfârşit. Pentru executarea sancţiunii aplicate, în continuare apar raporturi
de drept execuţional penal, în baza cărora infractorul execută sancţiunea de
drept penal aplicată de instanţă. Tocmai în aceasta constă legătura dintre dreptul
penal şi dreptul execuţional penal.
1 Ibidem.
2 A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 18.
3 I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1998, p. 16.
4 V. Dobrinoiu, W. Brânză, op. cit., p. 18.
Dreptul penal ca ramură a sistemului de drept românesc 11
Aşa cum s-a arătat, dreptul execuţional penal reglementează relaţiile sociale
ce iau naştere în cursul executării sancţiunilor de drept penal în regim de libertate
sau de penitenciar1.
6.4. Legătura dreptului penal cu dreptul civil
Relaţiile patrimoniale şi personal nepatrimoniale ce formează obiectul de
reglementare al dreptului civil sunt protejate prin intermediul dreptului penal
atunci când ele sunt încălcate sau puse în pericol prin fapte socialmente periculoase.
Faptele socialmente periculoase prin care se aduce atingere patrimoniului,
cum ar fi furtul, tâlhăria, pirateria, abuzul de încredere, înşelăciunea, distrugerea
etc. sunt incriminate şi sancţionate în legislaţia penală.
Prin aceasta, dreptul penal dă o mai mare eficienţă ocrotirii unor relaţii sociale
reglementate prin normele dreptului civil.
6.5. Legătura dreptului penal cu dreptul familiei
Dreptul penal vine şi în sprijinul ocrotirii mai ferme a unor relaţii ce fac obiect
de reglementare al dreptului familiei.
Astfel, în Capitolul I din Titlul IX al părţii speciale a Codului penal sunt prevăzute
infracţiuni contra familiei: bigamia, abandonul de familie, relele tratamente
aplicate minorului etc. Prin prevederea ca infracţiuni a unor astfel de fapte şi
pedepsele ce se aplică, dreptul penal vine cu un plus de apărare a relaţiilor de
familie, pe care dreptul familiei nu îl are.
6.6. Legătura dreptului penal cu dreptul muncii şi cu dreptul administrativ
Cu dreptul muncii, dreptul penal are de asemenea o strânsă legătură. Legislaţia
muncii cuprinde şi unele incriminări cum ar fi spre exemplu infracţiunile
contra protecţiei muncii.
Şi cu dreptul administrativ dreptul penal are o legătură strânsă deoarece acesta
din urmă stabileşte infracţiunile prin care se aduce atingere intereselor publice.
Astfel, în Codul penal sunt prevăzute infracţiunile de serviciu sau în legătură cu
serviciul, cum sunt: abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor, abuzul în
serviciu contra intereselor publice, neglijenţa în serviciu, purtarea abuzivă; infracţiuni
de corupţie, cum sunt: luarea de mită şi primirea de foloase necuvenite.
§7. Raportul dintre dreptul penal şi morală
După cum se cunoaşte, morala are un domeniu mult mai vast decât dreptul
penal, deoarece ea impune obligaţii membrilor societăţii incomparabil mai variate
şi mai numeroase decât legile penale.
Spre exemplu, morala impune organizarea unor acţiuni de binefacere în
folosul săracilor, bătrânilor, bolnavilor sau persoanelor cu handicap, în timp ce
dreptul penal nu impune astfel de activităţi prin normele sale.
1 Idem, p. 19.