1

Drept privat roman

TEMA: NOȚIUNEA, OBIECTUL REGLEMENTĂRII ȘI SISTEMUL DREPTULUI PRIVAT ROMAN

1. Noțiunea dreptului privat roman. Delimitarea dreptului privat roman de dreptul public roman.
2. Sistemul dreptului privat roman. Ius civile și ius gentium. Influența reciprocă și contopirea a ius
civile cu ius gentium. Ius praetorium, și rolul acestui subsistem de norme în procesul de dezvoltare
a dreptului privat roman.
3. Rolul dreptului privat roman în dezvoltarea legislației statelor Europei continentale.

NOȚIUNEA DREPTULUI PRIVAT ROMAN

Diferența dintre un jurist și un nejurist este în primul rînd înțelegerea dreptului, pătrunderea în esența lui
și nu cunoașterea unui sau altui act normativ.
O adevărată școală de formare a unor astfel de calități profesionale este și va fi dreptul privat roman.
Definițiile dreptului privat roman:
1) acesta cuprinde totalitatea normelor de conduită, instituite sau sancționate de statul roman și
constituie un sistem extrem de vast și complex, format din numeroase ramuri și instituții juridice. Normă de
conduită – o regulă, nu este obligatoriu de a fi urmată, este o categorie largă; într-însa se includ și normele juridice
care sunt obligatoriu de a fi urmate. Norma juridică apare odată cu apariția statului.
2) definiție dată de împăratul Justinian în lucrarea sa „Institutele” (institutele – reprezintă o lucrare
elementară de drept care de regulă era destinată studenților sau persoanelor simpli) ar fi: „Știința dreptului sau
jurisprudența este cunoașterea lucrurilor divine și umane, știința ceea ce este drept și nedrept”. În Roma antică
erau confundate normele morale și normele religioase pe de o parte cu normele de drept pe de altă parte, unde
normele de drept erau numite cu termenul de „ius”, iar cele religioase sau morale – cu termenul de „fas”.
Confundau dreptul cu religia, morala. În acest citat „lucrurile divine și umane” – principii de religia și morala, „ceea
ce este drept și nedrept” – principii de drept, de ius. (Codificarea lui Justinian este constituită din 4 părți: codul,
digestele, institutele și novele).
3) definiție a lui Ulpian și anume: „Principiile dreptului sunt acestea: a trăi în mod onorabil, a nu
vătăma pe altul și a da fiecăruia ce este al său”. În acest citat „a trăi în mod onorabil” – principiu de morala și
religia, „a nu vătăma pe altul” – domeniul dreptului și anume cauzarea de prejudicii, „a da fiecăruia ce este al său”
– dreptul de proprietar.
4) definiție este cea a lui Celsus: „Dreptul este arta binelui și a echității”. Echitate – și principiul juridic,
și de morală.

DIVIZAREA DREPTULUI ROMAN ÎN DREPT PUBLIC ȘI PRVAT

Dreptul roman poate fi divizat în dreptul public roman și dreptul privat roman.
Dreptul privat roman cuprinde totalitatea normelor juridice, care apără interesele indivizilor și care sunt
folosite între aceștia în raporturile juridice private și care reglementează relațiile cu privire la:
- Condiția juridică a persoanei – prezenta o importanță deosebită. Era structurată în cîteva categorii de
persoane: cetățenii romani (cea mai înaltă categorie, statutul cetățeanului roman este optimus status –
cel mai înalt statut; cetățean roman avea toate drepturile care putea să le ofere statul roman, nu era
nimeni mai presus de un cetățean roman), latinii (erau considerați rudele de sînge cu cetățenii romani;
statul roman s-a creat în zona Lațium și cei care locuiau în Lațium erau numiți latini cu excepția celor care
au devenit cetățeni romani și au locuit în cetatea romană), peregrini (străini) și sclavi (cea mai joasă
categorie, nici nu putem s-o atribuim la condiția juridică a persoanei; sclavii erau considerați în calitate de
un bun, ei nu erau subiecți ai dreptului ci obiect ca și orice bun; sclavul putea fi omorît fără o anumită
cauză).
 2

- Relațiile ce țin de patrimoniu, succesiunea, obligațiile persoanelor (dreptul obligațional – contracte care
existau în Roma antică – sau obligațiile delictuale izvorîte dintr-un delict, o încălcare, de exemplu
vătămarea corporală), precum și soluționarea litigiilor (disputele, divergențe care nu pot fi soluționate), ce
pot apărea între persoanele private. Patrimoniu – este cea mai largă categorie, o totalitate de active
(drepturi, bunuri) și pasive (obligații care rezultă din contracte, delicte). În fruntea familiei era pater
familias care era cel mai în vîrstă bărbat din familia respectivă, putea fi străbunel. Familia romană putea fi
constituită din 10-40 persoane. După pater familias mergeau fii de familia, soția (dacă căsătoria era cum
manu) și nepoți. Căsătoria era de 2 feluri: cum manu (soția cădea în puterea soțului) și sine manu
(rămînea sub puterea tatălui său de origine). Sui iuris – de dreptul său, independent. Alieni iuris – de
dreptul străin, de dreptul cuiva. Patrimoniu în familia era comun, reglementarea lui era importantă. De
pater familias depindea bunăstarea (în sensul patrimonial) și viitorul familiei și a fiecărui membru.
Dreptul public roman spre deosebire de dreptul privat roman apără și protejează interesele statului,
reglementează modalitatea organizării statului, relațiile dintre stat și individ. Ramurile dreptului public roman
sunt: dreptul administrativ ce reglementează organizarea administrativă a statului, modalitatea organizării statului
(în special activitatea magistraților – funcționari publici – quaestori, cenzori și edilii curuli); dreptul penal
reglementa sancționare faptelor interzise, deși multe infracțiuni erau sancționate de dreptul privat, luîndu-se ca
bază caracterul pecuniar (ceea ce poate fi exprimat în bani) al faptei comise; dreptul procesoral penal reglementa
atît modalitatea judecării proceselor penale, cît și executarea pedepselor; dreptul internațional public reglementa
relațiile dintre state și relațiile legate de străini.
Ulpian spunea că dreptul public este ceea ce se referă la organizarea statului roman, iar privat – ce este
util persoanelor private.
Delimitări (diferența, comparația, deosebiri) între dreptul privat roman și dreptul public roman:
1) Obiectul reglementării: dreptul public reglementează relațiile cu privire la organizarea statului și
relațiile dintre stat și individ, dreptul privat – relațiile dintre indivizi propriu-zise, însă în acest raport statul tot
poate apărea, dar pe picior de egalitate cu cellalt individ.
2) Caracterul normelor juridice. Dreptul public, avînd mai multe trăsături, care îl caracterizează, cel mai
bine este identificat de una dintre acestea imperativitatea normelor juridice, norme ce nu pot fi modificate la
acordul părților. Normelor dreptului privat la rîndul lor le este specific caracterul dispozitiv și este determinat de
voința părților. Adică normele juridice acordă părților libertatea de determinarea a comportamentului lor.
3) Metoda de reglementare. În dreptul public este folosită metoda subordonării: stat și individ; statul
poate dicta anumite conduite și individul este ținut să o respecte, în caz contrar se angajează forța coercitivă a
statului în caz de nerespectare a normei. În dreptul privat părțile sunt puse pe picior de egalitate atît timp cît între
părțile nu există un acord conform căruia unul s-a obligat să facă ceva, altul s-a obligat să facă altceva, acest acord
trebuie să fie respectat.

PERIOADELE ISTORICE ALE EVOLUȚIEI DREPTULUI PRIVAT ROMAN

Periodizarea orientativă a sistemului dreptului roman poate fi făcută prin separarea lui în 3 etape:
preclasică, clasică și postclasică, care în mare măsură revin formelor de guvernămînt, pe care le-a luat statul
roman:
1) Regat (în fruntea statului a fost regele)
2) Republica (puterea poporului)
3) Imperium (în fruntea statului a fost împărat; imperium a fost întîi principatul și ulterior dominatul,
respectiv în fruntea statului au fost principele și dominus)
Cu timpul sistemul dreptului roman s-a cristalizat. Însă indiferent de acest fapt relațiile în societatea
romană nu erau omogene. Unele dintre care erau private, altele – publice.

SISTEMELE DE BAZĂ ALE DREPTULUI PRIVAT ROMAN: IUS CIVILE, IUS GENTIUM,
IUS PRAETORIUM. INFLUENŢA RECIPROCĂ DINTRE ELE
Sistemul dreptului privat roman este format din 3 ramuri mari de drept:
 3

 Ius civile
 Ius gentium
 Ius naturae
Mai tîrziu această listă fiind completată de ius praetorium, o ramură de drept ce a apărut ca o consecință
logică a evoluției dreptului privat roman.
Procesul de formare a dreptului privat roman a decurs multe sute de ani, începînd calea sa ca un sistem
extrem de rigid, însă care a evoluat și a creat premise pentru formarea lui ius gentium, o ramură suplă și
adaptabilă relațiilor comerciale în curs de dezvoltare.
Primul a apărut ius civile, pe urmă ius gentium, apoi ius praetorium ca o anexă la ius civile, și ulterior ca
consecință activității jurisconsulților romani pe tărîm teoretic a apărut ius naturae.
Ius naturae a apărut în timpul epocii clasice cînd s-a dezvoltat jurisprudența, și anume – activitatea
jurisconsulților romani. Ius naturae este o știință generală despre drept conform căreia toate persoanele sunt
libere, au drept la viață, de a respira. Ius naturae era considerat că este aplicabil tuturor popoarelor și pentru toate
timpurile. Acestei ramuri de drept îi sunt specifice reglementări de ordin general, cum ar fi că orice om are dreptul
la viață, dreptul de a respira, de a folosi bunuri comune, la echitate, etc. Prin interpretarea lui ius naturae sclavilor
li-au fost recunoscute careva drepturi, de exemplu: sclavul nu mai putea fi ucis fără un motiv de către stăpînul său.
Ius civile ca ramura a dreptului privat roman reglementa 4 categorii de relații private ce țineau de
persoane, bunuri, succesiuni și obligații. Această ramură era accesibilă doar cetățenilor romani, considerent din
care era numit drept quiritar. Limitarea accesului la această ramură de drept se datora faptului că era atribuit
caracterul divin (ca zei). În perioada timpurie ius civile se mai caracteriza și prin: prezența diferitor rituale și forme
solemne sofisticate. Formule solemne au fost create de pontifi (reprezentanții clerului bisericesc).
Lui ius civile e mai era caracteristic rigiditatea și conservatism.
Ius gentium a fost creat pentru a reglementa relațiile dintre cetățeni romani și străinii odată cu înflorirea
producției de mărfuri și vieții comerciale. Ius gentium de asemenea era aplicabil relațiilor dintre străini. Ius
gentium a apărut ca o necesitate stringentă a dezvoltării economiei.
Ius praetorium a fost creat pentru a face posibil ca să fie folosit în continuare ius civile. Ius praetorium
este creația pretorului. Pretorii erau magistrați cu înalte atribuții judiciare. Exista ca edictul magistratului, erau
remedii procesuale prevăzute. Cu timpul au fost atît de multe remedii, că s-a cristalizat un sistem separat de drept
numit ius praetorium, dreptul pretorian, unde exista proprietatea quiritară bazată pe ius civile (dreptul de
proprietar) și proprietatea pretoriană, adică mijloace de apărare de drept civil și mijloace de apărare de drept
pretorian. Ele mergeau paralel și nu se contraziceau.

RECEPŢIA DREPTULUI PRIVAT ROMAN. IMPORTANŢA DREPTULUI PRIVAT ROMAN ÎN

FORMAREA SISTEMELOR DE DREPT ALE ŢĂRILOR EUROPEI CONTINENTALE.
Dreptul privat roman a stat și stă la temelia sistemului de drept a Europei continentale, sistemul care se
numește sistemul romano-germanic. După destrămarea a statului roman s-a creat un nou stat care a fost numit
Sfîntul Imperiul Roman de origine germanică. Barbarii din nord (germanii) au contribuit la destrămarea statului
roman. Odată cu cucerirea statului roman ei au înțeles că dreptul privat roman este perfect pentru dînșii, fiindcă ei
n-au avut sistemul de drept privat a lor propriu și l-au preluat pe dreptul privat roman așa cum el a fost.
Sistemul dreptului privat roman se bazează pe codificare și a evoluat calea procesuală. Codificarea este un
caracter care determină și delimitează sistemul romano-germanic de alte sisteme de drept, unde normele
omogene (adică normele care sunt destinate de a reglementa anumite relații asemănătoare), de exemplu: relațiile
familiare, unde normele omogene sunt strînse în codul familiei.
Recepția s-a manifestat inițial în noul stat creat după destrămarea statului roman; ulterior recepția a ales
2 căi: calea greacă-bizantină (se manifestă prin acelea izvoare care au influențat și dreptului de acum și istoria
dreptului românesc) și pe calea Europei s-a mers prin intermediul Germaniei, dreptului pandectelor, și pe calea
franceză (codul civil a lui Napoleon). Ulterior recepția în dreptul nostru a avut loc prin codificarea a lui Alexandru
Ioan Cuza, care a preluat o parte din codul civil a lui Napoleon, dar și din alte prevederi.
 4

Dreptul privat roman n-a avut mare influență asupra provinciei romane Dacia. În provincii obiceiul juridic
(reguli folosite zi de zi) a fost permis, tolerat de a fi păstrat în continuare în măsură în care nu intra în contradicții
cu normele și principiile dreptului roman. Obiceiurile s-au demonstrat de a fi eficiente pentru acel teritoriu.

TEMA: IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

1. Noțiunea și tipurile izvoarelor dreptului privat roman.

2. Obiceiul sau cutuma ca izvor al dreptului privat roman.
3. Legea ca izvor al dreptului privat roman.
4. Edictele magistraților ca izvorul dreptului privat roman.
5. Jurisprudența ca izvor al dreptului privat roman.
6. Senatusconsultele ca izvor al dreptului privat roman.
7. Constituțiunile imperiale ca izvor al dreptului privat roman.
8. Codificarea lui Justinian.

NOȚIUNEA DE IZVOR DE DREPT: ÎN SENS MATERIAL, ÎN SENS FORMAL ȘI CA SURSĂ DE CUNOAȘTERE.

Izvorul dreptului în sens material desemnează totalitatea condițiilor materiale de existență care
determină o anumită reglementare juridică. În sens formal izvorul dreptului desemnează totalitatea formelor
necesare pentru exprimarea normelor juridice.
Instituțiile lui Gaius prevedeau următoarele izvoare de drept: legea (plebiscita), senatusconsultele,
constituțiunile imperiale, edictele magistraților, răspunsurile jurisconsulților (responsa prudentium).
Instituțiile lui Justinian la rîndul lor divizau izvoarele după forma sa în verbale (ex dicere) și scrise
(instituțiile au fost lucrări care aveau un caracter elementar, erau destinați studenților sau oamenilor simpli care
doreau să cunoască dreptul, într-un fel ca o carte de teoria generală a dreptului; instituțiile au fost de diferiți
autori: Gaius, împăratul Justinian).
Factori care au determinat dezvoltarea izvoarelor de drept:
 Economic
 Social
 Politic
 Extern

IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI PRIVAT ROMAN: OBICEIUL, LEGEA, SENATUSCONSULTELE,

CONSTITUŢIILE IMPERIALE, EDICTELE MAGISTRAŢILOR, JURISPRUDENŢA.
Din categoria izvoarelor verbale face parte obiceiul (ius nonscriptum), ce era aplicat sine lege certa, sine
iure certo, adică cînd relațiile examinate nu erau reglementate de anumite norme juridice scrise. Obiceiului i-au
fost atribuiți diferite denumiri în dependență de perioada istorică:
 Mores maiorum
 Usus
 Consuetudo (sec. I în.er.n., costituțiuni a lui Constantin; egalează obiceiul cu legea în măsură în care nu
intră în contradicții cu sensul legii și cu rațiunea)
Cicero în acest context menționează în lucrarea sa că mores maiorum și leges totuși sunt două izvoare
distincte de drept. Astfel obiceiul simplu reprezintă deprinderi, uzanțe ridicate la rang de lege.
Obiceiul juridic s-a format în procesul tranziției de la societate gentilică la cea politică. Proveniența
obiceiului juridic rezidă în evoluția normelor sociale, morale și religioase.
Obiceiul nejuridic la rîndul lui reprezintă anumite tradiții respectate benevol de toți membrii unei
comunități. În caz de nerespectare acestui obicei sancțiunea vine din partea societății prin dezaprobare.
Obiceiul juridic, deși este nescris, sancțiunea vine din partea statului.
 5

Societatea romană era divizată în 2 clase sociale: patricieni (clasa superioară, dominantă; erau în
minoritate după număr) și plebei. Exista o confuzie între normele religioase (fas) și normele de drept (ius). Pontifi
(patricieni) erau reprezentanți a clerului bisericesc, ei țineau normele juridice în secret, doar ei puteau judeca
procesele și doar ei puteau interpreta aceste norme. În cazul unui litigiu între un patrician și plebeu, pontiful
interpreta norma juridică în favoarea patricianului. Din acest motiv tot mai des plebeii cereau ca normele juridice
să fie făcute publice.
Ca rezultat al confruntărilor dintre plebei și patricieni, în care plebeii cereau ca normele juridice (obiceiul)
să fie codificat, a apărut Legea celor 12 Table (obiceiul scris, codificat).
Obiceiurile popoarelor din provincie puteau fi aplicate de băștinași în măsură în care nu intrau în
contradicție cu principiile și legile romane. Obiceiul fiind un izvor specific începutului epocii preclasice a fost folosit
și în epoca postclasică datorită necesității aplicării acestuia unor practici ale economiei naturale.

Legea în diferite perioade istorice și în dependență de tipul acesteia putea lua diferite denumiri: lex,
leges, plebiscita, rogata, lex publica. Conform unei opinii lex reprezintă o convenție (de la cuvîntul „a conveni”) ce
purta fie caracter public, fie caracter privat. Cea mai largă categorie în dreptul privat este act juridic civil. O
categorie mai îngustă, care se include în actul juridic civil este convenția. Cea mai îngustă categorie este contract.
Toate contractele sunt convenții, dar nu invers.
Caracterul privat al convenției reprezenta contractul încheiat între două persoane pe cînd cel public
reprezenta legea ca formă obiectivă de exprimare a normelor juridice, fiind acordul ce era încheiat între magistrat
și popor.
După o altă opinie a lui Papinian legea reprezintă: „Anumite reguli generale, hotărîri ale bătrînilor, cu
urmarea infracțiunilor ce sunt comise cu sau fără știință, precum și jurămîntul general al republicii”.
Conform altei opinii legea este hotărîrea adoptată de către comiție: adunarea poporului organizată în
curii, centurii sau triburi.
Pentru ca legea să fie adoptată ea trebuia să parcurgă cele 3 etape obligatorii:
i. La prima etapă magistratul (consulii, dictatorii și pretorii) împuternicit cu ius cum populo agendi.
Magistratul împuternicit cu ius cum populo agendi prezenta poporului proiectul legii care urma a fi
adoptat. Gaius în acest sens afirma că „legea este ceea ce poporul decide și hotărăște”. După ce
magistratul propunea proiectul de lege, poporul nu vota deodată. Se acorda un termen anumit în care în
adunări neoficiale cetățenii romani discutau necesitatea, oportunitatea proiectului propus a legii care
urmează a fi adoptată. După ce se trecea acest termen, se trecea la a cea de a două etapă – la votarea
propriu-zisă (dreptul la vot aveau numai bărbați).
ii. În cea de a două etapă adunarea poporului se expunea pozitiv (uti rogas) sau negativ (antiquo egem –
legea veche) asupra legii propuse fiind inadmisibil de a aduce careva amendamente acesteia.
iii. A treia etapă de adoptare a legii reprezenta ratificarea acesteia, sancționarea de către senat (senatul în
cazul dat era numit auctoritas patrum). Senatul (în senat era patricieni) în acest caz reprezenta un organ
de cenzură. El verifica concordanța legii adoptate cu moravurile poporului roman, precum și cu interesele
patricienilor. Magistratul nici nu putea propunea vreun proiect de lege care ar intra în contradicții cu
interesele patricienilor, pentru că acest proiect n-ar fi fost ratificat, n-ar trece cea de a treia etapă și n-ar
intra în vigoare. Nu fiecare lege trebuia să corespundă intereselor patricienilor. Legea putea să aibă o
menire generală. Principal era ca să nu intră în contradicții cu interesele patricienilor. Patricienii într-o
oarecare măsură de la a cea etapă erau egalați cu mari proprietari de sclavi și latifundiari care dispuneau
de resurse economice majore. După ce a fost ratificată legea, erau puse două exemplare în arhiva
pontificală (arhiva pontifilor, a clerului bisericesc; ele se foloseau de legi scrise pe papirus) și augurală
(arhiva împăratului). Ambele arhive se păstrau în palatul regal. Totodată era făcut un număr anumit de
copii de pe lege și se trimitea în toate colțurile țării, ca lumea să poată cunoaște legea care ar trebui să fie
respectată.
În provincii acte normative similare de aceeași putere legislativă, erau hotărîrile adoptate de guvernatorii
de provincie. În cazul în care provincia nu avea guvernator și era sub conducerea unui general a unei
 6

legiuni, acel general putea adopta la fel hotărîri care aveau putere de lege, care se răsfrîngea doar pe
teritoriul acestei provincii.
Legea era cel mai folosit izvor în perioada Republicii, chiar și în timpul imperiului. Împăratul (mai ales
împăratul Hadrian) a încercat și a reușit reforme prin care a concentrat toată puterea în mîinile sale
(puterea executivă, legislativă și judecătorească). A uzurpat puterea legislativă, a preluat de la popor
dreptul de a adopta legi printr-o formă ascunsă, și anume: s-a transmis puterea legislativă ca și cum
senatului. În realitate venea împăratul desemnat, citea discursul și senatorii votau automat. Acele
discursuri rostite de principe în senat se numeau orationes principis in senatu habita.
Legea avea o structură bine determinată și era compusă din 3 părți:
1) Praescriptio – în care era înscris numele magistratului, ce a propus proiectul legii, tipul adunării ce a votat
legea respectivă, data votării și cauza adoptării legii.
2) Rogatio – reprezintă conținutul propriu-zis al legii, adică normele juridice ce urmau a fi respectate.
Adesea normele juridice erau structurate în paragrafe, iar paragrafele – în capitole.
3) Sanctio – reprezenta pedeapsa sau sancțiunea ce era aplicată persoanei, care a încălcat prevederile lui
rogatio.
Legile de asemenea erau clasificate la romani și după ultimă parte a acestei – după sancțiune – în:
a) Lex perfectae – în care încălcarea prevederilor lui rogatio ducea la nulitatea actului juridic încheiat.
b) Lex minus quam perfectae – încălcarea căreia nu atrăgea desființarea convenției, dar urmau anumite
consecințe negative, de obicei exprimate prin aplicarea unei amenzi.
c) Lex imperfectae – nu prevedea în general sancțiune, adică era prohibită o anumită acțiune, dar nu era
specificată pedeapsa în caz de încălcare.
Cerința plebeilor de a face public obiceiul a fost formulată timp de 10 ani consecutivi de către tribunul
plebei Terentilius Arsa și ca consecință în anul 451 în.er.n. a fost creată prima comisie din 10 membrii, toți fiind
patricieni. Această comisie urma să codifice obiceiul. După ce lucrul comisiei s-a sfîrșit, obiceiul a fost sistematizat
și expus în forum (piața centrală din Roma) pe 10 table de lemn, plebeii s-au arătat a fi nemulțumiți de conținutul
acestora. Ca să fie creată o nouă comisie din 5 plebei și 5 patricieni și ca în anul 449 în.er.n. să apare Legea celor
12 Table (primul izvor scris de drept; a fost nu altceva decît obiceiul codificat). Ele au fost scrise pe niște table de
bronz și au fost expuse în forum.
Conținutul Legii celor 12 Table a fost destul de variat, ținea și de domeniul dreptului public, și de
domeniul dreptului privat. Conform expunerii lui Cicero ulterioarele legi care au fost adoptate după Legea celor 12
Table n-au făcut altceva decît să interpreteze conținutul Legii celor 12 Table. Legea celor 12 Table a coincis și a
corespuns relațiilor din societate la a cea etapă; direct n-a fost abrogată niciodată fiindcă era considerată o
capodoperă, un obiect de cult, un monument a romanilor în domeniul juridic. Era normal ca fiecare să cunoască
prevederile Legii celor 12 Table. Chiar și copii în școli improvizate făceau lecții speciale de cunoaștere a legii după
conținutul Legii celor 12 Table.
Jurisconsultul Pomponius a scris că în crearea Legii celor 12 Table au fost împrumutate niște norme
juridice și de la statele grecești.

Prin reforma lui Hadrian senatusconsultele au devenit izvoare de drept în sens formal. Senatul – era
organ politic, dar nu legislativ. Pentru ca să aibă loc tranziție de preluare a puterii legislative de la popor, împăratul
Hadrian a recurs la o cale ocolită și a transmis ca și cum puterea legislativă de la popor și magistrați, pretori către
senat. De fapt împăratul era acela care exercita puterea legislativă prin intermediul senatului. Senatul avea drept
de a ratifica, de a confirma legi, nu crea dreptul propriu-zis. Totuși senatul participa la elaborarea normelor
juridice, dar calea indirectă, prin influența pe care o exercita asupra magistraților. Magistratul lua în considerație
părerea senatorilor la emiterea edictului sau la alte activități ce țineau de crearea normelor de drept. Împăratul
venea în senat cu un proiect de hotărîri, sau un reprezentant de a lui, după ce de regulă pleca fără a mai aștepta
rezultatele votării, fiindcă senatul vota automat. Aceste discursuri erau numite orationes principis in senatu
habita (discursurile ținute în senat de către principe).
 7

Constituțiuni imperiale – de la cuvîntul „a constitui”; este o formă a unei totalități de norme juridice.
La începutul epocii principatului edictele afișate de către împărați aveau un regim oarecum similar cu cel
al edictelor altor magistrați. Împăratul Hadrian a fost cel care a egalat constituțiunile imperiale după puterea
legislativă cu legea. Conform lui Gaius constituțiunea imperială este ceea ce împăratul hotărăște prin decret, prin
edict sau prin scrisoare. Constituțiunile imperiale erau de 4 feluri:
 Edicta
 Mandata
 Decreta
 Rescripta
Edictele cuprindeau dispoziții cu caracter general, pe care împăratul le dădea fie în domeniul dreptului
public, fie în domeniul dreptului privat. Ele se refereau atît la funcționari, cît și la indivizi.
Mandatele erau instrucțiuni date înalților funcționari de stat atît în domeniul administrativ, cît și în cel
penal. În unele cazuri asemenea instrucțiuni căpătau un caracter permanent, dobîndind valoarea de norme sau
principii de drept.
Decretele erau hotărîri judecătorești date de către împărat. El putea soluționa unele cauze la fel ca și alți
judecători. Acestea puteau deveni izvoare de drept în sens formal în cazul în care nu se refereau doar la părțile
aflate în litigiu.
Rescripta. Împărații, ca și jurisconsulții, puteau da consultații în variate domenii de drept. Răspunsurile
date magistraților îmbrăcau forma unei scrisori – epistula. Cele adresate particularilor erau scrise chiar sub textul
cererii. Se numeau – subscriptiones (pentru că erau sub textul). Anumite rescripte cuprindeau și reguli cu caracter
general. Aceste rescripte, întrucît aveau o valoare aparte, erau sistematizate și publicate și se numeau liber
rescriptorum. S-au făcut cîteva tentative de codificare care ulterior au devenit cunoscute sub denumirea de
codificări prejustiniene:
1) Codex Gregorianus (295 er.n.) – cuprindea 19 cărți, 13 dintre care au fost realizate după modelul
edictelor pretoriene. Cărțile erau împărțite în titluri, unde la început era așezat inscriptio – arăta cînd a
fost dată constituțiunea, după ce urma subscriptio, care arăta cine a dat. Această codificare cuprinde
constituțiunile imperiale date din epoca împăratului Hadrian pînă în anul 291 er.n.
2) Codex Hermogenianus (295 er.n.) – o continuare a lui Codex Gregorianus. Era compus din 120 de
constituțiuni, așezate în 69 titluri.
3) Codex Theodosianus – elaborat cu suportul lui Theodosiu al II-lea, împărat est-roman, în anul 438 er.n. În
comparație cu precedentele două, aceasta din urmă era prima oficială, fiind atît de reușită, întrucît a fost
preluată în întregime de împăratul vest-roman Valentinian al III-a. Această codificare cuprinde
constituțiunile imperiale date de la Constantin cel Mare pînă la Theodosiu al II-lea. Cele mai multe
constituțiuni se referă la dreptul public, dreptul privat ocupînd un loc secundar. Lucrarea este formată din
18 cărți, cărțile sunt împărțite în titluri, iar titlurile în constituțiuni așezate în ordine cronologică,
indiferent dacă erau în vigoare sau erau abrogate.

Magistrații romani odată cu intrarea sa în funcție aveau dreptul să publice un edict care era valabil timp
de 1 an, atît timp cît dura mandatul magistratului. Prin acest edict el arăta cum va conduce domeniul lui de
activitate și ce procedee juridice va utiliza. Pentru magistrat edictul lui era obligatoriu. Forma edictului inițial era
orală. Ulterior în sec. 3 în.er.n. acesta ia formă scrisă. Edictele fiind scrise pe niște table de lemn care au fost
vopsite în culoarea albă – in album. Acest un izvor de drept este pur roman și care corespunde perioadei
republicii. Magistratul emitea edictul în virtutea funcției sale ius edicendi.
Edictele puteau fi date pe un an – edicta perpetua – sau pe cîteva zile în legătură cu anumită cauză –
edicta repentina.
Magistrații care aveau dreptul să emită edicte erau: pretorii, guvernatorii de provincie și edilii curuli. Doar
pretorul dintre aceștia avea atribuții judiciare, ceilalți magistrați avînd atribuții cu preponderență administrativă.
 8

Structura edictului era una relativ simplă. Edictul era format din două părți: partea veche care putea fi
preluată de la precedentul magistrat, numită edictum vetus sau translaticium; partea două introdusă de 9
magistrați numită edictum nova sau pars nova.
Împăratul Hadrian a dat indicații jurisconsultului său Salvius Iulianus să analizeze, să sistematizeze și să
organizeze edictul pretorului. Ca o consecință a acestei activități a apărut edictum perpetuum, la crearea cărora
au fost cercetate edictele pretorilor datate cu anul 125 – 138 er.n. Conținutul edictului perpetuum era unul clar și
era structurat în 4 părți:
 ținea de organizarea proceselor
 mijloace procedurale de drept civil
 mijloace procedurale de drept pretorian
 executarea sentinței
Dacă pînă la acest moment pretorul participa la crearea dreptului, a normelor de drept, din acest moment
cînd a fost limitată puterea lui, el a devenit un magistrat care aplica dreptul, nu-l crea.

Jurisprudența este știința dreptului creată de către jurisconsulți romani prin interpretarea dispozițiilor
cuprinse în legi. Inițial jurisprudența avea un caracter sacral or doar pontifii erau în drept să interpreteze norma
juridică. Doar ei cunoșteau zilele faste și formulele solemne pe care părțile aflate în litigiu erau obligate să le
pronunță.
Jurisprudența în epoca preclasică în ceea ce ține de cazuistică (spețe) n-avea un caracter uniform. Aceleași
spețe similare dar cu părțile schimbate putea să dea soluții diferite sau chiar contrare. Doar în epoca clasică a
început să structureze jurisprudența și să fie interpretată logic și coerent norma legală.
Activitățile jurisconsulților puteau lua cîteva forme și anume:
 respondere – reprezenta consultațiile juridice, date cetățenilor în cele mai variate domenii;
 cavere – desemnează explicații date cetățenilor în legătură cu forma actelor juridice;
 agere – se referă la îndrumările date judecătorilor cu privire la felul în care trebuie să fie condus un
proces.
În epoca veche au activat următorii jurisconsulți romani: Pomponius al II Scaevola, Varro, Cicero, Maniliu
și Brut.
Epoca clasică se caracterizează prin intensificarea activității jurisconsulților romani. La rezolvarea spețelor
aceștia deja formulează reguli, principii, norme de drept. În comparație cu precedenta perioadă jurisconsulții
romani omogenizează activitatea sa, există o tendință similară, însă oricum rămîn a fi întîlnite dispute între
jurisconsulți. În activitatea lor ei se conduc de cîteva principii și anume: aequum et bonum (bun și echitabil),
renunțînd la interpretarea mot a mot a legii civile (strictum ius). Dorind să determine, să scoate în evidență voința
reală a legiuitorului sau a părților a unui contract.
În această perioadă au activat două școli/curente de drept: școala sabiniană și școala proculiană.
Școala sabiniană împărtășind idei conservatoare și tradiționale (ius civile) a fost fondată de Caius Ateius
Capito. Însă a luat denumirea în cinstea celui mai de vază reprezentant al acestei – Massurius Sabinus.
Școala proculiană a fost fondată de Marcus Antistius Labeo. E a fost numită în cinstea lui Proculus.
Viziunile acestei școli se bazau pe ius praetorium și erau de natură progresistă, inovatoare, de generalizare și de
sistematizare a dreptului. Dar cîteodată sabinienii se dovedeau a fi mai progresiști decît proculienii. Aceste
școli/curente de drept n-aveau o structură, o organizare – erau doar oameni care împărtășeau aceleași idei.
În perioada clasică au activat următorii jurisconsulți romani: Gaius (lucrarea lui cea mai cunoscută
„Institutiones”), Papinianus (lucrarea lui cea mai cunoscută „Questiones et Responsa”, întrebări și răspunsuri),
Modestinus (primul a dat definiția căsătoriei; el zicea că „Căsătoria este o uniune pentru toată viață în dreptul
divin și uman într-un bărbat și o femeie”), Ulpian, Paul, African.
Ulterior începînd cu mijlocul sec. al III er.n. jurisprudența este în decădere. Tot mai des erau aduse ca
probe texte false ca și cum aparținînd unor jurisconsulți romani, cauză din care în anul 426 er.n. a fost adoptată
legea citațiilor de către împăratul Valentinian al III. Conform acestei legi puteau fi citați doar 5 jurisconsulți
 9

romani: Papinian, Paul, Ulpian, Gaius și Modestin. Dacă exista paritatea de păreri asupra unui subiect se dădea
prioritate părerii lui Papinian la care se alătura, era de acord.
Dacă Papinian nu se expunea, judecătorul putea decide singur. Puteau fi citați și jurisconsulții citați de
precedenții cinci.
Au existat mai multe categorii de lucrări de ordin teoretic, general în domeniul dreptului: institutiones,
enchiridia, definitiones, regulae, digesta. De ordin practic erau următoarele lucrări: responsa, epistolae,
quaestiones, disputationes. Comentariile ad edictum cercetează edictul pretorilor și al edililor curuli.

CODIFICAŢIA LUI IUSTINIAN: PREMISELE CODIFICAŢIEI, PROCESUL DE REALIZARE A CODIFICAŢIEI,

STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL PĂRŢILOR COMPONENTE ALE CODIFICAŢIEI, IMPORTANŢA CODIFICAŢIEI
LUI IUSTINIAN PENTRU DREPT PRIVAT ROMAN
În sec. al 6-lea er.n. a fost făcută o tentativă de către împăratul Justinian de a reîntregi Imperiul Roman
din diferite puncte de vedere, inclusiv și cel legislativ. S-a pus scopul ca din surse care conțineau norme juridice
(legi împărătești – leges și lucrările jurisconsulților clasici – ius) de a extrage normele și de a crea o codificare
autentică. La elaborarea acestei codificări au fost folosite surse începînd cu dreptul clasic. Scopul propus de
Justinian a fost de a crea un cod, care să fie aplicabil noilor relații, ce s-au modificat sub influența factorilor
timpului.
Structura codificărilor lui Justinian este din 4 lucrări: codex, digesta, institutiones și novellae.
Codul (Codex) a fost elaborat de o comisie formată din 10 membrii, în fruntea cărora era Tribonian.
Comisia era creată la 13 februarie 528. Ca rezultat a lucrului acestei comisii a fost creat codul. Codul era împărțit în
cărți, cărțile în titluri, titlurile în constituțiuni, iar unele constituțiuni în paragrafe.
Se regăsea inscriptio care arăta cui este adresată și cine a elaborat această constituțiune. Urma
subscriptio care arăta data și locul emiterii.
Prima ediția a codului datată cu 7 aprilie 529 (Codex Iustinianus). A doua – cu 16 noiembrie 534. De la
momentul adoptării codului a fost interzis de a folosi izvoare vechi. Codul conținea doar constituțiuni în vigoare.
A doua ediția a codului a întrat în vigoare la 29 decembrie 534 – se numea Codex repetitae praelectionis.
Era constituit din 12 cărți, cărțile la rîndul lor fiind împărțite în titluri. Codul conținea prevederi cît de dreptul
public, atît și de dreptul privat.
Codul a fost o sistematizare a normelor juridice.
Digestele (Digesta) sunt o culegere de fragmente, extrase din lucrările jurisconsulților clasici, adoptate de
așa manieră, în cît se poate fi utilizate în scopul soluționării diferitelor cazuri evite în practică. În fruntea comisiei
ce a elaborat digestele era Tribonian (comisia a fost din 15-17 membrii).
Sistemul de lucru a acestei comisii a fost stabilit însuși de către Justinian prin 3 constituțiuni succesibili,
care au devenit ulterior prefețe ale digestelor. De asemenea Justinian a dat 50 de constituțiuni (quinquaginta
decisiones), prin care a pus capăt controverselor și a desființat institutele depășite. La elaborarea digestelor au
fost studiate peste 2.000 de lucrări ca textele extrase să fie așezate în 50 de cărți. Cărțile au fost structurate în
titluri, titlurile în fragmente, iar fragmentele în paragrafe.
Inscriptio indica numele autorului și opera din care a fost luat extrasul.
Structura digestei: prima carte – introducere, în cărțile 2-46 – materia era expusă conform sistemului
dreptului pretorian, în cărțile 47-48 – drept penal și procedură, cartea 49 – se referea la dreptul de apel, finanțe și
dreptul militar, în cartea 50 – dispoziții finale.
Inițial era considerat că textele au fost așezate în digeste haotic. Însă ulterior s-a stabilit că acestea au fost
structurate după subcomisii. Prima subcomisie s-a preocupat de studierea textelor cunoscute ca masa sabiniană
(dreptul civil). A doua subcomisie – masa edictală (dreptul pretorian). A treia subcomisie – masa papiniană
(lucrările lui Papinian).
Ceea ce nu coincidea, corespundea niciunei din subcomisii era așezat în anexe, numite Appendix.
Digestele sau Pandectae Iustiniani au fost adoptate pe data de 16 decembrie 533.
Digestele au fost o sistematizare a gîndirilor juridice, adică a lucrărilor teoretice.
 10

Institutele (Institutiones) lui Justinian reprezintă o lucrare ce cuprindea extrase din institutele clasice și
care era adresată în mare măsură studenților și oamenilor simpli. Au fost elaborate și finalizate la 21 noiembrie
533 și aveau o forță obligatorie. Au fost alcătuite din 4 cărți: prima și a doua fiind îngrijite de către Doroteu, a treia
și a patra – de către Teofil.
Novelele (Novellae) – au fost elaborate după moartea lui Justinian și au cuprins constituțiunile neincluse
în Codex. Aceste constituțiuni datau cu 535 – 565 er.n. Denumirea de novele a fost luată nu din cauza că acestea
constituțiuni au fost noi din punct de vedere cronologic, ci au fost noi pentru că n-au fost incluse în Codex.
Novelele au fost elaborate de către persoane particulare. Nu aveau acea putere ca și celelalte codificări a
lui Justinian, fiindcă acestea au avut o putere obligatorie și susținută de împărat.

TEMA: PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ

1. Noțiuni generale privind procedura legisacțională (legis actio), formulară (per formulas) și
extraordinară (extra ordine).
2. Noțiunea și categoriile acțiunilor.
3. Mijloace speciale de apărare pretoriană.
4. Noțiunea și însemnătatea prescripției.

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ

Procedura civilă romană cuprinde totalitatea normelor, care reglementează desfășurarea proceselor cu
privire la libertate (statutul persoanei), proprietate, moștenire și la valorificarea drepturilor de creanță (raportul
juridic obligațional, în virtutea căruia o parte, numită creditor, este îndreptățită să ceară de la partea cealaltă,
numită debitor, executarea unei obligații, prin urmarea debitorului fiind obligat să o execută).
Epoca veche și anume – pînă la apariția statului roman – este caracterizată prin folosirea obiceiului
nejuridic (răzbunarea prin sînge, legea talionului – „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”).
Justiția privată era de 2 feluri: defensivă (presupune efectuarea actului de justiție în momentul încălcării
dreptului) și agresivă (este ulterioară a încălcării dreptului).
Justiția privată agresivă ulterior a fost interzisă, iar cea defensivă a fost întotdeauna tolerată. De exemplu:
în Codul civil al RM este o noțiune despre autoapărare, care este discutabilă și stă între samavolnicie și
autoapărare.
Inițial justiția se caracteriza prin trăsături religioase, or doar pontifii (preoți) cunoșteau zilele faste și
formulele solemne pe care părțile aflate într-un litigiu trebuiau să le pronunțe.
Primul sistem procedural numit legis actio avea 2 faze:
a) In iure – în fața magistratului.
b) In iudicio sau apud iudicem – în fața judecătorului. Judecătorul era o persoană aleasă de părți (senatorii,
cavalerii membrii ordinului ecvestru putea judeca procesul; părțile într-un eventual litigiu alegeau o
persoană, aveau un anumit grad de încredere ambii în acea persoană, considerînd că va da o soluție
obiectivă).
Primul sistem procedural roman se întemeia pe lege. Drepturile subiective în acest sens puteau fi
valorificate prin utilizarea unuia din cele 5 procedee recunoscute de lege.
Legisacțiuni de judecată erau:
o Sacramentum (primele trei erau de judecată și serveau la recunoașterea unui drept)
o Iudicis postulatio
o Condictio
o Manus inectio (ultimele două erau de executare și se utilizau în scopul executării unei sentințe de
condamnare sau a unui drept recunoscut prin lege)
o Pignoris capio
 11

PROCEDURA LEGISACŢIONALĂ
Procedura legisacțională avea următoarele caractere:
a) Caracterul judiciar – consta în faptul că părțile se prezentau în fața magistratului și pronunțau anumiți
termeni solemne, formulele legisacțiunii.
b) Caracterul legal – terminii folosiți erau formulați în lege – conform lui Gaius se bazau pe legi.
c) Caracterul formalist – părțile împreuna cu magistratul pronunțau formulele și termenii creați de pontifi.
Orice abatere în acest sens era sancționată prin pierderea dreptului subiectiv.
Faza in iure se desfășura în fața magistratului unde în lipsa unei părți procesul nu putea avea loc. Citarea
(chemarea în instanța de judecată) era efectuată de către reclamant (cel care inițiază procesul). La citarea acesta
putea folosi unul din cele 3 procedee:
1) In ius vocatio – erau folosite cuvinte solemne in ius te voco (te chem în fața magistratului). Citarea nu
putea avea loc la domiciliu pîrîtului (cel împotriva cui se inițiază procesul), fiindcă acesta era considerat a
fi inviolabil. În cazul în care pîrîtul refuza să se prezinte în instanță, el putea fi adus cu forță. Pîrîtul putea
institui în favoarea sa un vindex (garant) că el se va prezenta la un alt termen.
2) Vadimonium extrajudiciar – reprezenta o convenție de prezentare.
3) Condictio – era folosită la citarea pîrîtului peregrin.
În fața magistratului părțile se exprimau folosind termenii solemni. Pîrîtul la pretențiile reclamantului
putea lua 3 atitudini:
 Să recunoască confessio in iure
 Să nege infitiatio
 Să nu să se apere corespunzător – non defensio uti oportet
În calitate de magistrați judiciari în dependență de epocă erau:
 Epoca regalității – regele
 În timpul republicii – consulii
 Începînd din anul 367 în.er.n. – pretorii urbani (soluționau litigiile doar între cetățeni romani)
 În anul 242 în.er.n. – pretorii peregrini (soluționau litigiile între străini și între străini și romani)
Acțiunea putea fi înaintată fie după domiciliu, fie după locul de aflare a pîrîtului (forum originis sau forum
domicilii). Romanii la acea etapă cunoșteau instituția strămutării la o altă instanță de judecată și cunoșteau
jurisdicția ca termen, adică puteau să determine de a cui competență este un litigiu sau altul și care pretor trebuie
să examineze litigiu în cauză.
În tîrguri litigiile erau judecate de către edilii curuli.
Iurisdictio – dreptul magistratului de a supraveghea îndeplinirea formelor proprii legisacțiunilor prin care
părțile urmăreau să-și valorifice pretențiile. După rolul pe care magistratul îl avea în organizarea proceselor,
iurisdictio era de două feluri: contentiosa și voluntaria. În cazul jurisdicției contencioase (aparține guvernatorului,
pretorului urban și peregrin și edililor curuli), interesele părților erau opuse, contrare, părțile se aflau în opoziție,
iar procesul se încheia cu pronunțarea unei sentințe. La iurisdictio contentiosa procesul trebuia să fie public, de
regulă era organizat în forum (piața centrală în Roma). Jurisdicția voluntară (aparține guvernatorului și consulilor)
sau grațioasă consta în participarea magistratului la formarea unui act juridic în cadrul unui proces simulat. În
acest caz, interesele părților nu erau opuse, iar magistratul coopera cu ele pentru a îmbrăca înțelegerea lor în
forma juridică necesară pentru obținerea rezultatelor pe care le doreau.
Litis contestatio reprezenta un ultim procedeu din faza in iure care mai era numit luarea de martori.
Martorii constatau că părțile doresc să fie pronunțată o sentință pe acest litigiu.
În faza in iudicio părțile se prezentau în fața judecătorului. Sarcina probațiunii era pusă în sarcina
reclamantului. La acea etapă ei nu cunoșteau ierarhia probelor. O probă scrisă putea fi combătută pentru o probă
cu martori. Conform regulii formulate în Legea celor 12 Table judecătorul putea organiza procesul cu/fără
prezența unei din părți. Cauza din care judecătorul dădea cîștig de cauză părții prezente la proces după amiază
(post meridiem praesenti litem addictio), indiferent de probele prezentate, adică judecătorul aștepta pînă la
amiază, după care, în lipsa adversarului, dădea dreptate părții care s-a prezentat la proces.
 12

Părțile puteau fi asistate doar în sensul pregătirii discursurilor de către patronus causarum. Judecător
putea fi orice persoană aleasă de părți și confirmată de magistrați în calitate de judecător a acestui proces (puteau
fi în realitate judecători doar senatorii, ulterior și cavalerii, membrii Ordinului ecvestru).
Instanțele puteau fi:
 Unipersonale (judecătorul unic iudex unus sau arbiter judeca procesele cu privire la partaj sau de
evaluare)
 Colegiale (tribunalele puteau fi permanente sau nepermanente). Tribunalele nepermanente aveau un
număr nepereche de judecători și se numeau recuperatores. Ei judecau litigiile între cetățeni și peregrini.
Tribunalele permanente erau de două categorii, fiind formate dintr-un număr par de membrii: tribunalul
celor zece bărbați – decemviri litibus iudicandi care judecau cauzele cu privire la libertate, și tribunalul
celor o sută de bărbați – centumviri litibus iudicandi care judecau cauzele cu privire la proprietate și la
moștenire.

LEGISACȚIUNILE DE JUDECATĂ:
1) Sacramentum – acțiunea legii prin care se judecau procesele cu privire la proprietate și la creanțele avînd
ca obiect anumite sume de bani sau anumite lucruri. Atunci cînd avea ca obiect dreptul de proprietate,
legisacțiunea îmbrăca forma lui sacramentum in rem, iar cînd era folosită în scopul valorificării unei
creanțe, îmbrăca forma lui sacramentum in personam.
Sacramentum in rem presupunea utilizarea unor formule solemne, transmise prin Institutele lui Gaius.
Gaius are în vedere un litigiu cu privire la dreptul de proprietate asupra unui sclav. În acest caz părțile se
prezentau împreună cu obiectul litigiului (sclavul) în fața magistratului. În prima fază a procesului au fost
pronunțate formule solemne, însoțite de gesturi rituale. După îndeplinirea acestor formule, avea loc
provocarea la un sacramentum (pariu) de 50 sau 500 de ași, după cum valoarea obiectului litigios era mai
mică sau mai mare de 1000 de ași. Partea adversă pronunța o formulă similară. În finalul primei faze a
procesului, magistratul proceda la atribuirea provizorie a lucrului revendicat. Obiectul litigiului era atribuit
acelei părți care promitea cu garanți numiți praedes litis et vindicarum că, în cazul pierderii procesului, va
atribui lucrul părții adverse.
În faza a doua a procesului, judecătorul pronunța sentința, dar nu în mod direct, în sensul că se mărginea
să arate care dintre cele două sume da bani a fost depusă sau promisă în mod just. Procesul era cîștigat
de către cel indicat a fi depus suma de bani în mod just.
Sacramentum in personam – legisacțiunea utilizată în scopul valorificării drepturilor de carență asupra
unor sume de bani sau asupra unor lucruri. În fața magistratului avea loc o dezbatere contradictorie, după
care procesul trecea în faza de-a doua. Ca și la sacramentum in rem, sentința era pronunțată în mod
indirect.
2) Iudicis arbitrive postulatio – cererea de judecător sau arbitru; îmbrăca forma unei dezbateri
contradictorii în fața magistratului, urmată de cererea de a se numi un judecător sau arbitru. Această
procedură de judecată era folosită în scopul valorificării creanțelor izvorîte din sponsio (forma primitivă a
contractului verbal), în scopul ieșirii din indiviziune, precum și în scopul valorificării drepturilor, al căror
obiect trebuia să fie evaluat de către judecător printr-o litis aestimatio. Iudicis arbitrive postulatio este o
legisacțiune mai evoluată, deoarece nu se pornește de la pretextul unui pariu, iar partea care pierde
procesul nu este sancționată cu pierderea unei sume de bani.
3) Condictio – o simplificare a lui sacramentum in personam și se aplică în două cazuri: în materie de certa
pecunia (o sumă de bani determinată) și în materie de alia certa res (un alt lucru determinat). Condictio a
fost introdusă în sec. al II-lea în.er.n. activitatea părților consta dintr-o dezbatere contradictorie în fața
magistratului, după care, față de răspunsul negativ al pîrîtului, reclamantul îl ruga în chip categoric să se
prezinte din nou in iure, peste 30 de zile, în scopul alegerii unui judecător. Partea care pierdea procesul
trebuia să plătească o sumă de bani cu titlu de pedeapsă, dar nu o sumă fixă ca la sacramentum in
personam, ci o sumă variabilă, în funcție de valoarea obiectului litigios.
 13

LEGISACȚIUNILE DE EXECUTARE:
Manus iniectio. Prin intermediul lui manus iniectio era adjudecată o sumă de bani. După ce judecătorul
simplu particular pronunța sentința, părțile reveneau în fața magistratului, unde magistratul acorda termen de 30
de zile pentru executarea benevolă. Dacă debitorul nu executa, iarăși se revenea în fața magistratului, care îl
transmitea pe debitorul în închisoare particulară a creditorului pentru o perioadă de 60 de zile. În acest răstimp
creditorul trebuia să scoată la 3 tîrguri consecutive pe debitorul, ca cineva să-i întoarcă datoria. Dacă o astfel de
persoană nu se găsea (care o să achită datoria pentru debitor), creditorul putea recurge la următoarele acțiuni:
- Cea mai rațională pentru creditor – să vîndă debitorul în calitate de sclav în străinătate (trans Tiberium –
peste rîul Tibrului, Tibru a fost hotare). Romanii considerau că nici un cetățean nu putea fi sclav în statul
său.
- Creditorul putea să omoară pe debitorul în năzuința altor debitori. Creditorul putea să vinde părțile
corpului debitorului.
- Creditorul putea încheia un acord prin care debitorul se obliga să muncească în favoarea creditorului pînă
cînd va restitui datoria – vindexul (o persoană) putea contesta dreptul creditorului în vederea încasării
acelei sume prin manus inectio.
Manus inectio îmbracă trei forme:
a) Manus inectio indicati – presupunea o sentință prealabilă
b) Manus inectio pro iudicato – putea avea loc chiar și în lipsa unei sentințe de condamnare (ca și cînd ar fi
avut loc un proces)
c) Manus inectio pura – dădea debitorului posibilitatea să conteste singur temeinica drepturilor creditorului,
devenind vindex pentru el însuși.
Pignoris capio – reprezenta o instituție similară cu gajul contemporan, în temeiul căreia creditorul după
pronunțarea anumitor cuvinte solemne față de martor, putea lua bunul debitorului. El nu putea să-l însușească, nu
putea să-l înstrăineze, însă putea să-l distrugă.

PROCEDURA FORMULARĂ: FORMULA, PĂRŢILE COMPONENTE ALE FORMULEI, CAUZELE ÎNLOCUIRII

PROCEDURII LEGISACŢIONALE CU CEA FORMULARĂ
PROCEDURA FORMULARĂ sau PER FORMULAS (per concepta verba) – este caracteristică epocii clasice, și
anume, sfîrșitului existenței republicii. Ea a apărut datorită creșterii rolului pretorului și abandonării formalismului.
Această procedură a fost introdusă prin Lex Aebutia, dar care nu a abrogat procedura legisacțională, ci permitea
alegerea procedurii de care se vor conduce părțile. Ulterior prin Lex Iuliae iudiciorum prevatorum urbanus s-a
renunțat la procedura legisacțională.
Fiecare acțiunea avea o formulă prin care pretorul arăta judecătorului cum să soluționeze litigiu. Dacă o
formulă nu exista pretorul putea crea una nouă – actio decretales.
Acțiunea putea fi respinsă de negatio actiones în cazul în care era evident că cerința reclamantului este
neîntemeiată. Dacă reclamantul înlătura cauzele care au dus la respingerea cerinței de a se elibera o formulă, el
putea venea a doua oară în fața magistratului și magistratul a doua oară va acorda formula.
Părțile principale:
Formula se începea cu numirea judecătorului. Formula se începea cu datio iudicem. De exemplu: Caius
Iulius iudex esto. Doar prima partea a formulei era obligatorie. Ea se numea intentio, care putea fi certa
(determinat) sau incerta (determinabil, care pe parcursul procesului va fi determinat), ce reprezenta afirmarea
pretențiilor reclamantului.
Demonstratio – reprezenta cauza juridică (izvorul pretențiilor reclamantului); de exemplu: un contract,
testament.
Adiudicatio – apărea doar în formulele acțiunilor în partaj.
Condemnatio – judecătorul, simplu particular, era investit de către pretor cu dreptul de a pronunța o
sentință de condamnare sau de absolvire.
 14

Părțile accesorii:
Prescripțiunile erau introduse în formulă pentru a se veni în ajutorul unei părți. Dacă acele precizări
veneau în sprijinul reclamantului, se numeau prescripțiuni pro actore, iar dacă veneau în sprijinul pîrîtului –
prescripțiuni pro reo.
Excepțiunile erau mijloace de apărare prin care pîrîtul nu nega în mod direct pretențiile reclamantului,
dar invoca anumite fapte de natură să paralizeze acele pretenții. De exemplu: pîrîtul nu nega faptul că a primit o
sumă de bani, dar afirma că ulterior a fost iertat de datorie, în total sau în parte, de către reclamant.
Pentru ca excepțiunea să poată fi opusă reclamantului, trebuia să figureze în formulă. În dreptul clasic
excepțiunile au avut un caracter absolutoriu, în sensul că, ori de cîte ori erau găsite întemeiate, judecătorul trebuia
să pronunțe o sentință de absolvire.
Excepțiunile au fost introduse în edict după adoptarea Legii Aebutia cînd pretorul a fost investit cu
puterea de a modifica dreptul civil prin măsuri procedurale.

Procedura formulară la fel avea 2 faze. La citare au fost folosite procedee vechi de rînd cu cele noi.
Pretorul a dat o acțiune specială împotriva pîrîtului care, la invitația reclamantului, refuză să vină la proces. De
asemenea, s-a dat împotriva celui care se ascundea pentru a nu putea fi citat, o missio in possesionem, în baza
căreia reclamantul putea vinde bunurile pîrîtului. Ambele părți veneau în fața magistratului, însă se expuneau fără
formule solemne și gesturi rituale. În continuare pîrîtul putea lua una din cele 3 poziții: să recunoască, să nege sau
să nu se apere cum trebuie. Litis contestatio în această procedură deja presupunea remiterea unei copii de pe
formulă sau dictarea acesteia pîrîtului. Litis contestatio producea trei efecte:
1) Efectul extinctiv – după ce avea loc litis contestatio, dreptul dedus de către reclamant în justiție se
stingea. În anumite procese, dreptul primitiv al reclamantului se stingea în deplin drept (ipso iure), pe cînd
în altele, prin introducerea unei excepțiuni în formulă (exceptios ope).
2) Efectul creator – consta în nașterea unui nou drept în locul dreptului inițial, care purta în mod variabil
asupra unei sume de bani: acea sumă de bani la care judecătorul îl condamna pe pîrît. Așadar, indiferent
de obiectul pretențiilor reclamantului, în cazul în care acesta cîștiga procesul, urma să primească o sumă
de bani, de unde decurge principiul condamnării pecuniare.
3) Efectul fixator – în momentul lui litis contestatio se stabileau definitiv atît elementele reale (afirmațiile
părților), precum și elementele personale (identitatea părților și a judecătorului), adică reclamantul nu
putea pretinde în fața judecătorului altceva decît a pretins în fața magistratului și că procesul nu putea fi
judecat decît între părțile menționate în formulă. Dacă una din părți murea după litis contestatio,
moștenitorii acesteia nu se puteau prezenta în fața judecătorului, așa încît trebuia operată o modificare a
formulei – translatio iudicii.
Faza in iudicio este asemănătoare cu cea din legisacțiuni. Judecătorul era „sclavul” formulei în sensul că el
trebuia să o respecte întocmai, raportîndu-se permanent la momentul întocmirii ei, respectiv la litis contestatio.
Judecători în continuare puteau fi senatorii și cavalerii (membrii ordinului ecvestru). Inițial reprezentarea nu
exista, însă ulterior a fost permisă. Instituția reprezentării presupune că o persoană, numită reprezentant,
reprezintă interesele altei persoane, numite reprezentat. Asta este reprezentarea perfectă și efectele în cazul
reprezentării perfecte trebuie să răsfrîngă asupra reprezentatului. Exista și reprezentarea imperfectă, unde
efectele sentinței condamnării se răsfrîngeau direct asupra reprezentantului, ca acesta urma să pornească un
proces fictiv prin care transfera drepturile sau obligațiile către reprezentatul său.
Reprezentanții în justiție erau de două categorii: reprezentanți privați desemnați prin cognitor și
procurator.
Cognitor – se constituia ca reprezentant prin rostirea unor cuvinte solemne, și în prezența celeilalte părți.
Procurator – se constituia fără folosirea cuvintelor solemne și în absența celeilalte părți.
Categorii – furiosus (nebuni) și prodigus (cheltuitori, risipitori) – se bucurau de protecția instituției
curatelei și erau reprezentați de către procurator. Efectele se răsfrîngeau direct asupra patrimoniului lor.
 15

Probele erau examinate în dependența de poziția socială a părților, respectiv în favoarea clasei sociale
superioare. Principiul post meridiem praesenti litem addictio se păstrează în continuare, adică dacă părțile nu se
prezentau pînă la amiază, dreptate se dădea părții prezente.
În comparație cu procedura legisacționaă, în procedura formulară s-a permis amînarea procesului în
dependență de o cauză întemeiată: bolnav, grav bolnav pîrîtul sau reclamantul, sau plecat în străinătate.

Efectele sentinței.
Sentința producea cîteva efecte. Sentința de absolvire avea efect juridic, forța juridică. Sentința de
condamnare în afară de forța juridică avea și forța executorie.
Forța executorie a sentinței era asigurată prin actio iudicati pe care reclamantul o intenta împotriva
pîrîtului pentru a-l constrînge să execute sentința. Potrivit mecanismului acestei acțiuni, reclamantul îl aducea pe
pîrît în fața magistratului, arătînd că pîrîtul refuză să plătească suma de bani stabilită prin sentința de condamnare.
Reclamantul avea calitate de creditor, iar pîrîtul pe aceea de debitor. Dacă, în fața magistratului, debitorul
recunoaște că are de plătit o sumă de bani, procedura se încheia prin eliberarea unui decret de executare. Prin
acest decret magistratul ordona fie ducerea debitorului în închisoarea personală a creditorului, fie trimiterea
creditorului în detențiunea bunurilor debitorului.
Așadar, actio iudicati ducea fie la executarea asupra persoanei, sistem preluat din procedura
legisacțiunilor, fie la executarea asupra bunurilor, sistem introdus de către pretor în procedura formulară.
Atunci cînd debitorul nu recunoștea justețea cererii creditorului, contestînd sentința sau afirmînd că a
plătit, actio iudicati dădea naștere unui nou proces. Dacă debitorul pierdea și acest proces, urma să fie condamnat
la dublu.
Executarea asupra bunurilor. În epoca clasică, alături de executarea asupra persoanei, apare cu caracter
excepțional și executarea asupra bunurilor. Executarea asupra bunurilor a fost introdusă în dreptul privat din
domeniul dreptului public. Executarea asupra bunurilor cunoștea două forme:
1) Venditio bonorum cunoștea două faze: missio in possessionem și venditio bonorum propriu-zisă. În prima
fază, dacă debitorul recunoștea justețea afirmațiilor făcute de către creditor, magistratul îl trimitea pe
acesta din urmă în detențiunea bunurilor debitorului (missio in possessionem). Procedura de executare
asupra bunurilor presupune existența mai multor creditori, așa încît fiecare din ei trebuia să îndeplinească
formele arătate mai sus. Dacă după trecerea unui termen de 30 de zile debitorul nu-și plătea datoria, se
trecea la faza a doua.
În scopul vînzării bunurilor, creditorii numeau, cu autorizația magistratului, pe unul dintre ei ca magister
bonorum (stăpîn al bunurilor). Magister bonorum afișa condițiile în care urma să se facă lichidarea
bunurilor debitorului insolvabil (care nu putea plăti datoria), după care trecea la vînzarea lor în bloc.
Magister bonorum vindea bunurile celui care oferea un preț mai mare. Cumpărătorul bunurilor se numea
emptor bonorum. După ce oferta lui emptor bonorum era acceptată, el se substituia debitorului
insolvabil și începea un nou șir de procese cu creditorii în scopul verificării creanțelor.
În funcție de rezultatul proceselor în verificarea creanțelor, emptor bonorum urma să plătească fie suma
promisă, fie suma mai mică.
Debitorul executat silit prin procedura lui venditio bonorum devenea infam, ceea ce aducea o gravă
atingere a personalității.
2) Distractio bonorum. În scopul de a se ocoli unele din inconvenientele decurgînd din venditio bonorum, a
fost creată distractio bonorum ca formă de executare mai evoluată. Astfel, în cazul lui distractio bonorum,
bunurile debitorului insolvabil nu se mai vindeau un bloc, ci cu amănuntul, pînă la satisfacerea tuturor
cerințelor. Pe de altă parte, executarea sentinței prin distractio bonorum nu atrăgea infamia pentru
debitor.
Forța juridică a sentinței. În dreptul roman se puteau pronunța mai multe sentințe cu privire la aceiași
cauză. Totuși, s-a introdus principiul bis de eadem re ne sit actio (o legisacțiune nu poate fi utilizată de două ori
pentru valorificarea aceluiași drept). În virtutea acestui principiu s-a asigurat autoritatea lucrului judecat, dar
numai față de reclamant, deoarece pîrîtul care nu dedusese nimic în justiție putea redeschide procesul.
 16

În procedura formulară, autoritatea lucrului judecat față de reclamant era asigurată prin efectul extinctiv
al lui litis contestatio. Pentru a face opozabilă forța juridică a sentinței și față de pîrît, jurisprudența a creat
principiul res iudicata pro veritate accipitur (lucrul judecat se consideră adevărat), principiu sancționat prin
exceptio revi iudicatae. În virtutea acestui principiu, oricare din părți pîrîtul sau reclamantul, putea opune
adversarului excepția lucrului judecat, dacă încerca redeschiderea procesului în aceeași cauză. Această excepțiune,
opozabilă ambelor părți, constituie un mijloc procedural perfect adecvat în vederea sancționării autorității lucrului
judecat.

PROCEDURA EXTRAORDINARĂ
Cognitio – cercetarea cauzei de către un magistrat, sau mai tîrziu de un funcționar imperial, privea o serie
de situații diferite din care s-a dezvoltat în perioada imperiului, în special a dreptului postclasic, procedura civilă
extraordinară – extraordinem iudiciorum privatorum care a înlocuit procedura civilă normală, standard, în două
faze – ordo iudiciorum privatorum.
A apărut în epoca postclasică, unde magistratul judecător în virtutea lui imprerium conducea tot procesul
de la început pînă la sfîrșit. Dispar două faze a procesului care au existat în procedurile precedente. Această
procedură a apărut în urma politicii de centralizare a puterii împăratului.
Judecătorii erau simpli funcționari, teritoriul Romei era împărțit în subdiviziuni administrativ-teritoriale în
sensul jurisdicției.
Citarea a luat caracter oficial. Părțile puteau participa personal sau prin reprezentant în cadrul procesului
în fața magistratului. Judecarea cauzelor avea loc în clădiri separate, special destinate petrecerii proceselor. În
scrisurile (proba scrisă) se bucurau de o autoritate mai mare decît proba orală.
Recunoașterea pretențiilor reclamantului în continuare se admitea, fiind considerată probă suficientă.
Hotărîrea era dată de magistrat nu în privința unei sume de bani, ci asupra obiectului litigiului. Putea fi condamnat
în natură – ad ipsam rem.
Datorită dispariției formulei pîrîtul putea fi condamnat la plata unei sume mai mici decît se cerea. De
executarea sentinței se preocupa un organ de stat numit manu militari. Spre deosebire de procedura
legisacțională și formulară, în procedura extraordinară atît recunoașterea dreptului, cît și executarea sentinței se
realizau cu participarea nemijlocită și exclusivă a organelor de stat.

NOŢIUNEA ŞI CLASIFICAREA ACŢIUNILOR

În procedura formulară, acțiunea este cererea adresată de către reclamant magistratului de a i se elibera
o formulă. Acțiunile și formulele acestora se găseau înscrise în edictul pretorului. În dreptul clasic, acțiunea era
desemnată prin termenii de vindicatio, petitio sau iudiciorum. Termenul de actio s-a generalizat în epoca
postclasică.
„Acțiunea nu este altceva decît dreptul persoanei de ași valorifica pretențiile pe calea judecătorească”
(din Digeste)
Clasificare:
 Actio in rem (acțiunile reale ce sancționează drepturi reale care poartă asupra unor bunuri) și actio in
personam (acțiunile personale ce sancționează drepturi personale sau de creanță ce iau naștere din
contracte sau delicte). Divizarea acțiunilor în reale și personale este cea mai veche, fiind cunoscută încă
din epoca Legii celor 12 Table; potrivit Institutelor lui Justinian, această diviziune a acțiunilor este și cea
mai importantă – summa divisio. Actio in rem (dreptul real) izvorăște din raportul juridic stabilit între o
persoană și toți ceilalți membri ai societății și este opozabil față de toți – erga omnes. Actio in personam
(dreptul personal) izvorăște din raportul juridic stabilit între două persoane determinate și este opozabil
numai debitorului. De aceea, în intentio a formulei acțiunii va figura numai numele reclamantului. Numele
pîrîtului nu va fi trecut, deoarece calitatea de pîrît o poate avea orice persoană care aduce atingerea
dreptului real în cauză. Dimpotrivă, în intentio a formulei acțiunii personale, va figura atît numele
reclamantului, cît și numele pîrîtului, pentru că acțiunea personală poate fi intentată numai împotriva
debitorului care este o persoană determinată.
 17

 Actiones civile (se bazau pe ius civile) și actiones honorariae (se bazau pe dreptul pretorian). Acțiunile
civile își iau originea în legisacțiuni, formula lor era redactată de către magistrat. Acțiunile honorarii nu
aveau un model în vechea procedură, ci erau creații originale ale pretorilor și edililor curuli. Acțiunile
honorarii sau pretoriene au fost create în vederea sancționării noilor situații ivite în practica socială și se
împart în trei categorii:
a) Acțiunile in factum – cu privire la un fapt. Noile raporturi sociale care nu puteau fi soluționate prin
acțiunile existente erau sancționate de către pretor prin acțiuni in factum. În aceste cazuri nu
exista un model în vechiul drept civil, pretorul redacta formula in factum, arătînd in intentio
faptele săvîrșite de o anumită persoană. Luînd în considerare faptele expuse în formulă,
judecătorul urma să pronunțe sentința.
b) Acțiuni ficticii. În cazul acțiunilor cu ficțiune, pretorul utiliza un tip de formulă creat pentru o
anumită cauză, în scopul soluționării unei cauze diferite. Pentru a obține acest rezultat, pretorul
introducea în formulă o ficțiune, considerînd un fapt existent ca inexistent sau, dimpotrivă,
considerînd că s-a petrecut un anumit fapt, cu toate că în realitate el nu s-a petrecut. Acțiunile
ficticii au formula redactată in ius (după modelul dreptului civil), dar ea cuprinde o ficțiune.
c) Acțiuni cu formula cu transpozițiune. Acestea au fost create în scopul de a se obține efectul unor
acte care nu puteau fi întocmite direct. Prin intermediul formulei cu transpozițiune s-au creat o
serie de operațiuni juridice, cum ar fi reprezentarea imperfectă sau obligarea lui pater familias de
către fiul său. În anumite cazuri, dacă fiul de familie încheia un contract, creditorul îl putea urmări
fie pe fiu prin acțiunea directă, fie pe pater familias prin acțiunea cu caracter alăturat. Dacă era
urmărit pater familias, se trecea în intentio numele fiului întrucît el încheia actul, iar condemnatio
numele șefului de familie, întrucît el suporta efectele sentinței.
 Acțiuni directe și acțiuni utile. Acțiunile directe au fost create în vederea sancționării anumitor cazuri, iar
acțiunile utile au fost extinse la cazuri similare. Orice acțiune directă poate deveni utilă prin introducerea
unei ficțiuni în formulă.
 Actiones populares (dreptul public) și actiones privatae (dreptul privat). Acțiunile populare puteau fi
intentate de oricine deoarece aveau rolul de a apăra interesele generale, pe cînd acțiunile private erau
utilizate în scopul protejării intereselor reclamantului.
 Actiones poenales și actiones persecutoriae. Acțiunile penale aveau de obiect condamnarea pîrîtului la o
amendă bănească, pe cînd acțiunile persecutorii vizau condamnarea la restituirea lucrului sau la
repararea pagubei cauzate.
 Actiones stricti iuris și actiones bonae fidei. În cazul acțiunilor de drept strict, actul pe care se întemeiau
pretențiile reclamantului era interpretat conform literei actului juridic a contractului, pe cînd la acțiunile
de bună credință judecătorul căuta să stabilească voința reală a părților trecînd dincolo de litera actului.
Pentru ca judecătorul să poată aprecia actul cu bună credință, în intentio a formulei trebuia să figureze
cuvintele ex fide bona – potrivit cu buna credință.
 Actiones iudicia arbitraria – judecătorul inițial apărea în calitate de arbitru și propunea soluțiile părților;
dacă părțile nu acceptau soluția propusă, el se transforma în judecător propriu-zis și pronunța o sentință
de condamnare la o sumă de bani. Suma de bani care făcea obiectul condamnării era fixată de către
reclamant, sub prestare de jurămînt, și nu de către judecător. Se folosea principiul bonum et aequum –
bun și echitabil.

MIJLOACELE SPECIFICE DE APĂRARE PRETORIANĂ

Pretorul și unii magistrați puteau soluționa litigiile singuri fără a trimite părțile în fața judecătorului. Erau 4
la mod:
 Stipulationes praetoriae (stipulațiuni pretoriene) – contracte verbale încheiate din ordinul pretorului.
 Missio in possessionem – trimiterea reclamantului în detențiunea sau în posesiunea bunurilor pîrîtului.
Prin acest procedeu, pretorul exercita o presiune asupra persoanelor care încercau să zădărnicească
 18

recunoașterea sau realizarea unor drepturi de către titularii lor. O asemenea măsură era luată împotriva
pîrîtului care refuza să se prezinte în fața magistratului.
 Interdicta (interdictele) – dispoziții prin care pretorul ordona părților să facă un act juridic sau să nu facă
un anumit act. În acest caz părțile vorbeau în fața magistratului fără a folosi cuvinte solemne, ca la urmă
pretorul să dea un ordin numit interdicta. Categorii de interdicte:
 Simplicia (interdictele se adresau unei singure părți)
 Duplicia (interdictele se adresau ambelor părți)
 Prohibitoria (interdicte de interzicere)
 Restitutoria (interdicte de restituire)
 Exhibitoria (interdicte de prezentare)
 Restitutio in integrum (repunere în situația anterioară) – reprezintă ordinul, prin care pretorul desființa
actul juridic păgubitor pentru reclamanți repunînd părțile în situația pe care o aveau înainte de formarea
acelui act. Așadar, reclamantul redobîndea dreptul subiectiv pe care îl pierduse prin efectul actului
păgubitor, urmînd să intenteze o acțiune pentru valorificarea dreptului renăscut. Pretorul îl repunea pe
reclamant în situația anterioară în drept, prin aceea că îi punea la dispoziție o acțiune. Numai după
judecarea procesului și după executarea sentinței, reclamantul era repus în situația anterioară în fapt.
 Restitutio in integrum ob absentiam (cel mai vechi caz) – din cauza absenței; era vorba de o
persoană care a fost absentă în interesul statului și a fost păgubită, în lipsa ei, printr-un act juridic.
 Restitutio in integrum ob capitis deminutionem – din cauza desființării personalității, capacității.
 Restitutio in integrum ob dolum – din cauza vicleniei, dolului; acțiune făcută cu rea-credință, cu
viclenie, pentru a determina pe cineva să încheie un contract nefavorabil sau să admită o clauză
defavorabilă într-un contract.
 Restitutio in integrum ob metum – din cauza violenței.
 Restitutio in integrum ob errorem – din cauza erorii.

TERMENII DE PRESCRIPŢIE
Prescripția liberatorie (prescriptio longi temporis) a fost introdusă în dreptul roman de către împăratul
Teodosie al II, care a stabilit prin Constituția din anul 424 un termen de prescripție de 30 de ani în privința
imobilelor și a acțiunilor reale, personale si mixte. Împăratul Anastase a introdus termenul de prescripție de 40 de
ani în privința tuturor drepturilor și acțiunilor care nu erau supuse prescripției de 30 de ani, stabilită anterior de
împăratul Iustinian. Acest termen de 40 de ani se aplică și acțiunilor ipotecare, bunurilor patrimoniale ale
împăratului, și ale stabilimentelor de binefacere. Prescripția – reprezintă scurgerea unui anumit termen în care
poate fi apărat dreptul încălcat în instanță de persoană interesată. O încălcare în drept nu poate fi pusă sub riscul
perpetuu (nelimitat în timp) a unei contestări. Orice acțiune de natură procesuală trebuie discutată un termen
anumit, inclusiv și apărarea dreptului. Romanii inițial nu cunoșteau anumite termeni de prescripție, adică termenul
în care trebuie să se adreseze în instanța de judecată. În perioada împăratul Justinian existau două categorii:
 Actio perpetuae (termen – 30 ani)
 Actio temporales (termen mai scurt)
În drept privat roman ca și în drept contemporan este folosită sintagma „a știut sau trebuia să știe”, „a
aflat sau trebuia să află”, adică persoana trebuia să știe sau să-și dea seama că îi a fost încălcat un drept. Din acel
moment începe a curge termenul de prescripție. Termenul de prescripție – termenul în care persoana trebuie să
se adreseze în instanța în cazul în care s-a încălcat un drept. Există diferență între termenul de prescripție (de
adresare) și termenul de neexecutare (perioada în care se calculează o anumită sancțiune). Momentul începe
recurge în termenul de prescripție, în cazul proprietății, din momentul deposedării, adică nu mai are posesia, nu
stăpînește efectiv lucru. În cazul obligației active de a face (obligație de acțiune) și de a nu face (obligație de
inacțiune) – din momentul cînd s-a încălcat. Obligație de acțiune: o persoană îi datorează altei persoane o sumă de
bani. Acea zi cînd partea adversară trebuie să întoarce bani se numește scadență. Dacă suma de bani nu este
restituită, următoarea zi partea adversară în limbaj juridic este în întîrziere, deci partea adversară a întîrziat cu
 19

executarea corespunzătoare a obligației, fiindcă termenul este o condiție a executării cuvenite (corespunzătoare) a
obligației. Termenul începe a curge din momentul cînd trebuia să întoarcă, dar nu a făcut. Din următoarea zi acea
persoana este în întîrziere și curge termenul de prescripție perioada în care trebuie să se adreseze în judecata
pentru a încasa forțat bani. Obligație de inacțiune: o farmacie din Moldova încheie un contract cu un producător
din străinătate de distribuție exclusivă, prin care partea din Moldova se obligă să cumpără un medicament anumit
doar de la producătorul dat, însă acest producător se obligă să vinde acest medicament pe teritoriul Moldovei
doar acestei farmacii. Ambii au obligații de inacțiune. În momentul cînd farmacia din Moldova a cumpărat acest
medicament de la alt producător, decît acel cu care a fost încheiat contract, și producător din străinătate a vîndut
medicamentul respectiv altei farmacii, decît la acea cu care a fost încheiat contract de vînzarea exclusivă, a încălcat
obligația de inacțiune.
Suspendarea și întreruperea termenului de prescripție
Scurgerea termenului de prescripție putea fi întreruptă de înaintarea acțiunii sau recunoașterea
pretențiilor de către pîrît. Întreruperea – momentul cînd termenul se oprește și nu mai curge. După întreruperea
termenului el curge din nou. Dacă pîrîtul recunoaște pretențiile reclamantului, termenul se întrerupe și curge din
nou (din start, adică iarăși cele 30 de ani). Suspendarea termenului de prescripție presupune că curgerea acestuia
temporar se oprește (cauzele: în cazul minorului sau altor cauze importante considerate de pretor, indicate în
edictul pretorului). După decăderea motivelor ce au dus la suspendarea, termenul curge mai departe.
După scurgerea termenului de prescripție, pîrîtul are drept să opună exceptio (partea formulei accesorie
prin care se paralizează pretențiile reclamantului).
Clasificarea termenelor de prescripție:
1) în funcție de izvorul lor: termene legale și termene convenționale;
2) după vocația sau sfera lor de aplicare: termenul legal general de prescripție și termenele legale speciale
de prescripție;
3) în raport de izvorul normativ, deosebim între termene legale de prescripție instituite de Codul civil și
termene legale de prescripție instituite de alte acte normative.
Termen general de prescripție – termen care se aplică practic ori de câte ori nu își găsește aplicație un
termen special de prescripție într-un anume caz dat sau părțile nu au convenit un alt termen.
Potrivit art. 2517 noul Cod Civil, termenul de prescripție este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt
termen.
Acest termen se aplică tuturor acțiunilor personale (prin care se valorifică drepturi de creanță), cu
excepția cazurilor în care există termene speciale de prescripție sau părțile au convenit un alt termen, indiferent
de izvorul concret al raportului juridic obligațional (act juridic sau fapt juridic stricto sensu licit sau ilicit), inclusiv în
cazul pretențiilor patrimoniale care însoțesc o acțiune, indiferent dacă aceasta din urmă este sau nu prescriptibilă
extinctiv (spre exemplu, pretențiile patrimoniale ce însoțesc acțiunea în nulitate, acțiunea în reducțiune, acțiunea
în rezoluțiune sau reziliere etc.), în măsura în care acțiunea prin care se valorifică asemenea pretenții are
caracterul unei acțiuni patrimoniale și personale.
Termen special de prescripție – atât în Codul civil, cît și în alte acte normative, sunt instituite o serie de
termene speciale de prescripție. Codul civil stabilește, spre exemplu, următoarele termene speciale de prescripție:
termenul de 1 an, aplicabil dreptului la acțiune privitor la restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor
pentru un spectacol care nu a mai avut loc [art. 2521 alin. (1) noul Cod Civil]

Penalitatea – este un mijloc de garantare a executării obligațiilor. Penalitatea poate fi legală și

contractuală.
Există diferența între termenul de adresare în instanță și perioada pentru care se calculează sancțiunea.
 20

TEMA: PERSOANE

1. Noțiunea de persoană. Capacitatea juridică deplină a persoanei. Capacitatea juridică limitată a

persoanei.
2. Statutul juridic al cetățenilor romani.
3. Statutul juridic al latinilor și peregrinilor.
4. Situația juridică a sclavilor.
5. Statutul juridic al colonilor.
6. Persoana juridică în Roma antică.

NOȚIUNEA DE PERSOANĂ. CAPACITATEA JURIDICĂ DEPLINĂ A PERSOANEI

Persoana – persona – constituie termenul care desemnează subiectul de drept care participă la un raport
juridic. În Roma antică ființa umană nu putea, precum în zilele noastre, să fie recunoscută persoană, să fie subiect
de drept, precum statuează art. 17 din Codul civil al Republicii Moldova. Ființa umană este egalat cu persoana
fizică. Persoană fizică este omul privit individual ca titular de drepturi și obligații civile. Persoană juridică – o
colectivitate. „Persona” din limba latină înseamnă față sau mască teatrală. Dreptul roman nu a recunoscut
niciodată calitatea de persoană tuturor membrilor societății. Potrivit dreptului roman, pentru ca ființa umană să
poată participa la viața juridică, trebuia să aibă capacitatea sau personalitate – caput. Numai oameni liberi aveau
capacitate juridică, dar capacitatea lor era diferențiată în funcție de apartenența la o anumită categorie socială, de
origine etnică sau de atitudinea adoptată față de expansionismul statutului roman.
Capacitate juridică – o categorie ce desemnează aptitudinea, posibilitatea de a avea drepturi și obligații în
raporturi juridice concrete.
Structura societății romane a fost neunitară, din start oamenii împărțindu-se conform clasificării
fundamentale summa divisio hominum în oameni liberi și sclavi. Oameni liberi (ingenui) constituiau categoria de
persoane care s-au născut liberi. La rîndul lor aceștia puteau fi: cetățenii romani (cives romani), latinii (latini),
peregrinii (peregrinus), oamenii liberi aflați în starea de semisclavie și colonii.
Numai cei ce aveau caput puteau să dobîndească drepturi și să-și asume obligații. Pentru ca să existe
caput, persoana trebuia să dispună de 3 statute:
 Status libertatis – persoana trebuia să fie liberă, să nu fie sclavă.
 Status civitatis – persoana trebuia să fie cetățean roman, să nu fie străină.
 Status familiae – persoana trebuia să fie șef al unei familii civile (pater familias) sau cel puțin membru al
familiei agnatice, să nu fie în puterea cuiva.
Categorii de persoane:
 Persoane sui iuris – persoane care nu se află în puterea nimănui (de dreptul său, independent) – numai
pater familias, numai pater se bucura de o capacitate deplină de exercițiu.
 Persoane alieni iuris – persoane care se află în puterea șefului familiei, unui pater familias (de drept străin,
dependent). Erau alieni iuris soția, copiii și nepoții din fii. La moartea lui pater familias soția și copiii
deveneau sui iuris.
Patria potestas – puterea părintească, se răsfrîngea nu doar asupra persoanei, dar și asupra unui bun.
Potrivit dreptului vechi, numai rudenia civilă numită agnațiune, producea efecte juridice. Rudenia de
sînge sau cognațiunea a fost multă vreme lipsită de efecte juridice.
Un copil de 3 ani tot poate fi pater familias și să aibă patria potestas în cazul în care nu are ascendenți.
Ascendent – cel care de asupra ta în structura familiei, de unde tu provii, ai izvor. Acest copil putea dispune de
bunurile lui în măsura în care îi permitea capacitatea, dacă capacitatea nu permitea din numele lui acționa
tutorele. Mama nu putea fi tutorele copilului. Tutorele putea fi din rîndurile agnatice.
 21

Colectivitățile de persoane fizice se numeau persoane juridice și la fel ca și o persoană particulară puteau
avea capacitatea; persoana juridică contribuie o parte din patrimoniu propriu pentru crearea unui patrimoniu
distinct din patrimoniu lor. Romanii considerau ca persoane juridice:
 statul – res publica, populus;
 diferite subdiviziuni administrative: civitates, coloniae, municipia;
 anumite teritorii: pagi;
 corporațiile numite collegia;
 asociațiile de oameni săraci numite collegia tenuiorum;
 asociațiile constituite in scopul realizării cultului: sodalitates, sodalicia sau collegia cultorum;
 asociații ce aveau scopuri economice, sociale, religioase: societățile de publicani „societates
publicanorum” (strîngeau impozitele societății), societățile ale unor meseriași „corpus naviculariorum”.

Caput – reprezintă posibilitatea generală a persoanei de a avea drepturi și obligații. Capacitatea poate fi
definită ca prin dispunerea persoanei de a avea drepturi și ași asuma obligații.
Drepturile cetățenilor romani:
 Ius connubii – dreptul de a încheia căsătoria valabilă conform ius civile (codului civil).
 Ius commercii – dreptul de a încheia acte juridice potrivit dreptului civil roman.
 Ius militiae – dreptul de a fi soldat în legiunile romane.
 Ius suffragii – dreptul de a alege.
 Ius honorum – dreptul de a candida la o funcție publică.

Capacitatea juridică a unei persoane este compusă din capacitatea de drept (de folosință) și capacitatea
de fapt (de exercițiu).
Capacitatea de drept (de folosință) – reprezintă posibilitatea persoanei de a fi subiect al dreptului
obiectiv, însușirea persoanei de a avea drepturi și obligații, este inerentă existenței ființei umane și datorită
faptului dat această capacitate presupune drept și obligații. Pe cînd capacitatea de fapt (de exercițiu) – reprezintă
exteriorizarea voinței ce produce consecințe juridice – acte juridice; această capacitate poate fi dobîndită odată cu
trecerea timpului, cînd persoana poate conștientiza consecințele actelor, adică la o anumită vîrstă. Persoana prin
act conștient de exprimarea voinței dobîndește noi drepturi și își asumă noi obligații.
Unele persoane totuși puteau avea capacitatea de drept nefiindu-le recunoscută persona: fii de familia,
care reprezentau pe tatăl său împrumutînd personalitatea acestuia. Inițial lor era transmisă doar posibilitatea de a
încheia acte juridice unilaterale, care puteau fi donația și testament, care îmbunătățesc situația materială a lui
pater familias. Cu timpul lor s-a permis și încheierea actelor juridice civile sinalagmatice. Specificul contractului
sinalagmatic este faptul că de la data perfectării lui generează drepturi și obligații reciproce și interdependente
între părți, obligația fiecărei părți avându-și cauza juridică în obligația celeilalte. Aceasta înseamnă că în schimbul
obligației de a livra un produs, cealaltă parte se obligă, reciproc și interdependent, să plătească un preț.
Regula generală la romani era că personalitatea și, în special capacitatea, apare odată cu nașterea și
dispare o dată cu moartea persoanei. Însă ca excepție ea putea apărea înaintea nașterii, în special în ceea ce
privește moștenire.
Romanii puneau anumite reguli de a fi întrunite pentru ca să fie considerat că persoana s-a născut și a
existat și a dobîndit capacitatea. Copilul trebuia să fie născut viu și să aibă un chip de om.
Pentru sabinieni era suficient ca copil să dea orice semn de viață, pe cînd proculienii înaintau regula ca
copilul să strige. Prima părerea părea a fi mai progresistă.
În ceea ce privește persoana juridică, capacitatea ei apare odată cu înființarea în conformitate cu regulile
stabilite, cu aprobarea senatului și a împăratului și dispare în momentul desființării acestuia.
Inițial pentru ca să existe o persoană juridică era importantă voința părților. Ulterior din considerente de
nedorință ca să existe alte curente politice decît cel oficial al statului și din nedorința concurenței împăratul a
stabilit o regulă, conform căreia nu puteau fi create persoane juridice fără acordul senatului și a împăratului.
Senatul și împăratul au fost un organ de cenzură.
 22

Capacitatea persoanelor juridice apărea odată cu înființarea și înceta odată cu desființarea. În momentul
înființării apar capacitatea de drept și de fapt. La desființarea persoanei juridice aceste capacități dispar.
În ceea ce privește persoană fizică capacitatea încetează odată cu moartea. Excepția constituie cazul cînd
era lăsată o moștenire, caz în care era considerat fictiv că capacitatea testatorului decedat există în continuare:
„Hereditas iacens sustinet personam defuncti” (traducerea – „moștenirea jacentă sau neacceptată susține
persoana defunctului”).
Romanii considerau că nu poate exista un patrimoniu fără titular. Exemplu de existență în continuare
capacității testatorului decedat erau actele juridice civile care dădea dreptul să încheie sclavului în numele
stăpînului decedat și se numeau ex persona defuncti – numele persoanei decedate; administra afacerea, bunurile
pînă cînd n-a intrat moștenitorul în posesia.
În Roma antică nu existau acte de starea civilă, tot se dovedea prin testele – manu (marturii). Cu timpul
nașterea se înregistra la magistrații din Roma sau din provincia, pentru a cunoaște posibilitățile de a face serviciul
militar, a plăti impozitele ș.a.

CAPACITATEA JURIDICĂ LIMITATĂ A PERSOANEI (CAPITIS DEMINUTIO)

3 categorii mari a persoanelor cu capacitate limitată; limitarea venea în dependență de 3 factori:
1) Desființarea capacității – capitis deminutio
2) Persoane cu capacitatea limitată declarate prin instanța de judecată, și în special, persoane declarate cu
onoarea civilă diminuată
3) Alte persoane cu capacitatea limitată de diferite categorii

Capitis deminutio – limitarea capacității juridice sau a personalității; erau de 3 feluri:

 Capitis deminutio maxima – era aplicată persoanelor care au pierdut libertate; moartea civilă (prizonierat,
sclavie).
 Capitis deminutio media – era aplicată persoanelor care au pierdut cetățenia silit (de exemplu: unele
infracțiuni erau pedepsite prin exil, ce ducea automat la pierderea cetățeniei) sau benevol; în această
categorie se aflau cetățenii romani care deveneau latini sau peregrini.
 Capitis deminutio minima – pierderea drepturilor de familie, în acest caz se pierdeau anumite drepturi,
dar se dobîndeau altele; modificarea statutului familiar; se aplică la fiul din familia și el din alieni iuris
devine sui iuris și pater.
Adopțiunea – un mod artificial de creare a puterii părintești și consta din trecerea unui fiu de familie de
sub puterea unui pater familias sub puterea altui pater familias.
Adrogațiunea – constituia un caz special de adopțiune prin care un pater familias intra sub puterea unui
alt pater familias împreună cu toată familia, adică cu toate persoanele și bunurile sale.

AFECTAREA ONOAREI ȘI DEMNITĂȚII CIVILE ȘI INFLUENȚA EI ASUPRA CAPACITĂȚII JURIDICE A

CETĂȚENILOR ROMANI
Limitarea capacității datorită pierderii demnității – aceste persoane erau declarați prin instanța de
judecată cu onoarea civilă diminuată. Erau de 3 forme întîlnite cel mai des:
 Intestabilitas (intestabilitate) – o îngrădire a capacității cuiva de a fi martor sau de a face apel la proba cu
martori, împrejurare de natură a face persoana în cauză incapabilă de a beneficia de cele mai importante
acte juridice pentru că majoritatea acestora erau orale și necesitau proba cu martori. Cauza ce determina
această limitare consta în scrierea de scrisori ofensatoare la adresa unei persoane, cît și refuzul de a
depune mărturie referitoare la un act juridic la care lua parte. De exemplu: dacă o persoană a participat
ca martor la încheierea unei convenții și pe urmă a refuzat să confirme existența convenției sau conținutul
acesteia, el era declarat probus intestabilitas. Pedeapsa: această persoană în viitor nu mai putea participa
în calitate de martor și nici nu putea lua martori pentru confirmarea convențiilor sale proprii; era practic
izolată din viața socială.
 23

 Infamia – o îngrădire a capacității cuiva ce desemna nedemnitatea cetățenească suferită în urma unei
decăderi cum ar fi: pierderea de a alege și de a fi ales magistrat, dacă persoana se făcuse vinovată de acte
imorale, dacă persoana exercita anumite profesiuni ca gladiator sau comediant.

Primele două categorii erau pedepsite de către pretorul.

 Desconsiderare – sau turpitudo, era o îngrădire a capacității ce se referea la anumite persoane care deși
nu erau privite ca infame totuși nu erau considerate ca fiind pe deplin onorabile.

Alte persoane cu capacitatea limitată de diferite categorii

Addictio – procedura civilă. Addicti – debitorii insolvabili atribuiți creditorilor lor prin rostirea formulei
addico de către magistrat; addictus puteau încheia contracte cu creditorul după ce era pronunțată o sentință prin
care convenea să muncească pînă la întoarcerea datoriei. Pe această perioadă addictus a fost considerat cu o
capacitate limitată, pentru că formal a transmis capacitatea sa creditorului.
Nexum – o convenție de aservire încheiată în fața magistratului sub forma unei declarații prin care
creditorul afirma că munca debitorului îi era aservită pentru un număr de zile, declarație ratificată de către
magistrat prin addico. În baza lui nexum omul liber ajuns nexus era tratat ca un sclav, fiind ținut în această stare în
mod abuziv chiar și după îndeplinirea zilelor de muncă pentru care se obligase în vederea plății datoriei.
Redemptio ab hostibus – persoanele răscumpărate de la dușmani, care rămîneau sub puterea
răscumpărătorului pînă cînd restituiau suma plătită pentru răscumpărare.
Auctoramentum – persoanele care benevol se angajau ca gladiatori, iar acesteia din urmă erau asimilați
cu sclavii; ei erau priviți la fel din punct de vedere juridic, adică erau lipsiți complet de capacitate.
Turpitudo sau turpes – persoane care practicau profesiuni josnice (actoria, proxenetismul, gladiatorii).

Clasa socială
Humiliores – categoria inferioară. Lui humiliores putea fi aplicată tortură, încercarea cu foc ș.a.
Honestitiores – categoria superioară. Lui honestitiores nu putea fi aplicată o pedeapsă capitală, maximum
– exil.
Colonii – proveneau din oameni liberi, țărani ruinați care arendau pămînt; încheiau un contract locatio de
închiriere a terenului cu stăpînul pămîntului.
Femei – erau numite în Roma antică mater familias sau matrona; romanii spuneau că femeia este o ființă
instabilă și permanent schimbătoare; nu era recunoscută capacitatea femeilor, pentru că era considerat că femeia
nu poate conștientiza consecințele acțiunilor sale; o femeie nu putea fi pater familias, nu avea drept la vot și nu
putea fi aleasă (dreptul public), avea un tutore pentru că a fost considerată incapabilă întotdeauna, nu putea
punea la moștenire a unei persoane care testa o avere mai mult de 100 de mii ași (dreptul privat).
Religia – a fost un motiv de limitare a capacității. Pînă la apariția creștinismului toate religiile au fost
permise în măsură în care nu intrau în contradicție cu normele unui stat roman. Religia creștină a fost agresivă,
dogmatică și interzicea toate alte religiile. Odată cu instaurarea religiei creștine ca religia oficială, toate persoanele
erau împărțite în:
 Persoane crestiane catholicorum – creștini catolici
 Persoane crestiane non catholicorum – creștini necatolici
 Persoane non crestiane – ne creștini
Maladia – boala, handicapul, surd-orb, mut, furiosus, dementes – motiv de limitare a capacității.
Prodigus – cheltuitorii, risipitorii.

INFLUENȚA VÎRSTEI ASUPRA CAPACITĂȚII JURIDICE A CETĂȚENILOR ROMANI

Vîrsta – copii pînă la 7 ani copilul nu are capacitate de exercițiu; de la 7 pînă la 12 (fete) și 14 ani (băieți) –
puteau încheia acte juridice civile de o valoare mică (a cumpăra o pîine), puteau încheia acte juridice civile în
prezenta unui tutore, această vîrstă corespundea vîrstei matrimoniale și corespundea posibilității de procreare; de
 24

la 12, 14 pînă la 25 ani – puteau încheia acte juridice civile; 25 ani – persoana majoră, dispune de capacitatea
deplină de exercițiu.

STATUTUL JURIDIC AL CETĂȚENILOR ROMANI

În Roma antică existau 2 categorii: liberi și sclavi. Situația juridică a oamenilor liberi era diversificată. Ei se
împărțeau în două mari categorii: cetățeni și necetățeni. Necetățenii se împărțeau în latini și peregrini. Cetățenii și
necetățenii puteau fi ingenui sau dezrobiți. Erau ingenui cei născuți din părinți care au fost întotdeauna liberi,
precum și cei născuți din părinți care au fost cîndva sclavi, iar apoi au fost dezrobiți.
Numai cetățenii erau liberi. Cetățenie romană – cel mai înalt nivel de cetățenie. Element ce distingea un
cetățean de un ne cetățean era numele lui – praenomen (prima parte) individualiza persoana în cadrul societății;
nomen gentilicum – indica ginta de care făcea parte cetățean; filiațiunea – indica numele tatălui; tribul –
denumirea tribului indica unitatea administrativ-teritorială, în care cetățean putea să-și exercite dreptul de vot;
cognomen – individualiza persoana în sînul familiei. De exemplu: Marcus (praenomen) Tullius (nomen) Marci Filius
(filiațiunea) Corneliana (tribul) Cicero (cognomen). Dacă un ne cetățean se dădea drept cetățean, pedeapsa era
moartea.
Modalități de dobîndire a cetățeniei romane:
 Nașterea – copilul născut într-o căsătorie dobîndea statutul tatălui de la momentul conceperii, în caz
contrar – statutul mamei de la momentul nașterii.
 Beneficia legis (beneficiul legii) – acest mod opera cînd persoana întrunea condițiile expuse în lege.
 Naturalizare – în acest caz era emisă o lege aparte de a acorda cetățenie unui individ sau chiar unei
colectivități (motivele: participarea la război, meritele în fața Romei). Legi de acordare a cetățeniei: Lex
Iuliae (an. 90 în.er.n.) și Lex Plautia Papiria (an. 89 în.er.n.)
 Edictul lui Caracalla sau constituția antoniniana (an. 212 er.n.) – prin această lege a fost acordată
cetățenia tuturor persoanelor libere pe teritoriu statului roman. Nu primeau cetățenie doar peregrinii
deditici și o parte din latini iuniani.
 Manumissio – sclavul dezrobit de stăpînul său dobîndea statutul stăpînului său. Excepție: niciodată
statutul unui ingenui (persoane născute libere) nu era similar cu un libertin, cel care a dobîndit libertatea
cu exteriorul nașterii.
 Adopția unui peregrin adoptat de cetățean roman
Pierderea cetățeniei. Întrucît libertatea era cea dintîi premisă a cetățenii, pierderea libertății ducea la
pierderea cetățeniei. poate fi clasificată în 2 categorii: forțat și benevol. Forțat:
1) Capitis deminutio maxima. Exista o posibilitate pentru un cetățean roman ca să evite consecințele
nefaste: ius postliminii – dacă prin pierderea libertății cetățeanul roman a devenit sclav și în urma
războiului căzînd în prizonierat la dușman și se întorcea din captivitate, el își redobîndea cetățenia și
libertatea în virtutea lui ius postliminii. Trebuia să fie aplicat principiul Trans Tiberium.
2) Capitis deminutio media. Cauze pierderii cetățeniei romane – pedeapsa (exil), posedarea dublei cetățenii,
retragerea cetățeniei din cauza săvîrșirii pe teritoriul altui stat a unui delict grav.
Pierderea cetățeniei benevol: trecerea la alt statut cu un anumit scop; de exemplu: trecerea în statutul de
latin colonial pentru a dobîndi pămîntul în colonii. Acest fapt era convenabil și pentru statul roman (teritorii
deveneau mai populate, și anume, cu cetățeni romani), și cetățeanului roman.
Conținutul capacității a cetățenilor roman sunt drepturile și obligații.
Drepturile publice a cetățenilor romani:
 Ius suffragii – dreptul de a alege și de a participa în comiții la votarea unei legi
 Ius honorum – dreptul de a fi ales la o funcție publică
 Ius militiae – dreptul de a face serviciul militar în legiuni (formațiuni de elită)
 Ius terra – dreptul de a primi gratuit din partea statului roman unui lot de pămînt, care ulterior a fost
înlocuit cu acordarea gratuită a grîului
 Unicul drept de care dispunea femeia – dreptul de apel împotriva sentinței de condamnare la moarte
Drepturile private a cetățenilor romani:
 25

 Ius commercii – dreptul de a încheia acte juridice civile conform ius civile; în acest drept a fost inclus tot
ce nu ținea de testament și căsătorie. În drept civil existau două categorii de relații civile: inter vivos (între
vii) și causa morte (cu o cauză de moarte).
 Testamente factio activa (presupunea dreptul de a lăsa testament și de a afirma tot anume testament) e
passiva (dreptul de a moșteni conform testamentului).
 Ius connubii – dreptul de a încheia o căsătorie valabilă conform ius civile (doar pentru cetățeni romani).
Obligațiile cetățenilor romani:
 Ius militiae
 Plata impozitelor și taxelor; separat este evidențiată plata impozitelor de 5% la succesiune
 De întreținere a domeniilor publice
 De acordare a hranei animalelor de tracțiune a serviciului poștal
 De acordare suportului și acomodării armatei romane puse pe picior de luptă de către localitate în care ei
se dislocau

STATUTUL JURIDIC AL LATINILOR ȘI PEREGRINILOR

Latini – o categorie nu doar etnică, dar și juridică. Erau apropiați la maximum de statutul de cetățean. Ius
migrandi – îl aveau și latinii coloniali; dreptul de migrare din colonii în Roma. Erau de 4 categorii:
1) latini veteres sau latini prisci – sau vechii latini erau rudele de sînge ale romanilor, locuitori ai Latiumului
cu care Roma făcuse inițial o confederație, dar pe care i-a cucerit ulterior. Simpla permutarea din Lațium
în Roma ducea la schimbarea statutului de latin în cetățean roman și invers. Latinii dispuneau practic de
aceleași drepturi ca și cetățeni romani:
o Iuc commercii
o Ius connubii
o Ius suffragii
o Testamente factio
2) Latini coloniari – cei care locuiau în coloniile fondate în Italia după anul 268 în.er.n.; aveau următoarele
drepturi:
o Ius commercii
o Ius migrandi
o Ius suffragii
3) Latini fictivi – populația din provincii care primeau condiția juridică a latinilor coloniari; dispuneau doar de
ius commercii.
4) Latini iuniani – sclavii dezrobiți fără respectarea formelor solemne; ei trăiau liberi, dar mureau sclavi, în
sensul că nu puteau dispune de bunurile lor prin nici prin testament, nici pe calea legală; după ei
întotdeauna moștenea stăpînul. Denumirea vine de la denumirea legii Lex Iunia Norbana (an. 19 în.er.n.).
Dispuneau doar de ius commercii, dar și acela era limitat. În cazul în care un sclav vîrstnic sau bolnav și
tratamentul lui costa mai mult decît să-l menține în proprietatea sa, era abandonat de stăpînul lui, statul
roman acorda acestui sclav un statut de latini iuniani. Despre latini iuniani se spunea: „vivunt ut liberi,
moriuntur ut servi”, ceea se traducea ca „trăiesc liber, dar mor ca sclavi”. Dobîndea statut de latin prin:
 Nașterea (născut într-o căsătorie)
 Act de stat (acordarea statutului de latini unei localități)
 Benevol (trecerea benevolă din statut de cetățean în latini)
 Eliberarea incorectă din sclavie (Lex Iunia Norbana)

Peregrinii – hostes (străinii, dușmani). Dacă un peregrin stătea temporar fie ca clientes – client dacă se
stabilea definitiv, se punea sub protecția unui cetățean roman, numit patron, efectele principiului „Orice străin
venit în Roma cade în sclavie” nu acționau asupra lui. Scopul sau cauza – reprezentarea intereselor peregrinului în
caz de necesitate. Dobîndea statut de peregrin prin:
 Nașterea
 26

 Sentință penală și ca pedeapsă (în perioada Republicii)

 Exilul cetățeanului în perioada Imperiului
Peregrinii era de 2 categorii:
1) obișnuiți (simpli) – categoria de oameni liberi care puteau uza de dreptul cetății lor, în care locuiau în
măsură în care acesta nu contravenea principiilor dreptului roman.
2) deditici – peregrinii care fuseseră rivalii Romei în războaie și a căror cetăți fuseseră desființate pe de o
parte, și pe de alta foștii sclavi eliberați care suferiseră pe timpul sclaviei condamnări pentru fapte
abominabile. Ei nu puteau veni la Roma, nici nu puteau să se apropie mai aproape de 100 de metri,
pentru că puteau fi uciși. Relații între cetățeni romani și peregrini erau stabilite prin ius gentium.
Peregrinii și latinii dobîndeau cetățenie romană prin:
 Acordarea de stat pentru anumite merite
 Acordarea de stat întregii localități a unor anumite drepturi sau a cetățeniei propriu-zise

STATUTUL JURIDIC AL SCLAVILOR. PECULIUL SCLAVILOR

În primele secole după fondarea Romei, sclavia era încă patriarhală, dar, spre sfîrșitul republicii, ea a
devenit baza întregii producții. Cele mai importante sfere ale producției materiale erau întemeiate pe munca
sclavilor. Romanii considerau că sclavii sunt lucrul, fiindcă lui nu îi era cunoscută o oarecare personalitate. Sclavii
erau: nu subiecți de drept, ci obiecte. Ulpian la acest sens spunea „Servi res sunt” (sclavii sunt bunuri).
Izvoarele sclaviei sunt următoarele:
1) Nașterea. În dreptul roman copilul născut în afara căsătoriei dobîndea condiția juridică a mamei.
Deoarece sclava năștea întotdeauna în afara căsătoriei, copilul sclavei era și el sclav, chiar dacă tatăl
natural a fost om liber.
2) Războiul. Prizonierii de război n-au mai fost uciși, ci au fost siliți să muncească pentru învingători, în
calitate de sclavi.
3) Faptele ilicite pedepsite cu pierderea libertății. Cetățenii care sufereau anumite pedepse puteau fi
vînduți ca sclavi dar nu la Roma, ci trans Tiberium (peste hotare), potrivit principiului că un cetățean
roman nu poate fi sclav în cetatea sa. În această situație se aflau: debitorul insolvabil executat asupra
persoanei, hoțul prins în flagrant delict, dezertorul, nesupusul la încorporare, nesupusul la recensămînt,
etc. Prin senatusconsultul Claudian s-a hotărît că femeia care întreține relații cu sclavul altuia și nu le
întrerupe după somațiile stăpînului acelui sclav, cade în sclavie. Străinul venit la Roma devenea sclav dacă
nu se punea sub protecția unui cetățean roman.
4) Vînzarea copiilor.

Neavînd personalitate, sclavul nu putea participa la viața juridică în nume propriu, nu putea deveni titular
de drepturi și nu-și putea asuma obligații. Din punct de vedere juridic, sclavul era considerat un simplu lucru (res),
făcea parte din patrimoniul stăpînului său care îl putea vinde sau dona. Sclavul putea fi pedepsit sub orice formă
sau putea fi ucis în virtutea dreptului de dispoziție pe care stăpînul îl exercita asupra obiectelor din patrimoniul
său. Sclavii nu puteau contacta o căsătorie valabilă și nu puteau întemeia o familie în sensul dreptului roman.
Sclavii puteau încheia acte juridice dacă, prin efectul lor, făceau mai bună situația lui dominus. Sclavul
putea să-l facă pe stăpîn proprietar sau creditor, dau nu putea să-l oblige.
Din punct de vedere juridic sclavul nu acționa ca un reprezentant al stăpînului, deoarece nu avea
capacitate. Drept urmare, romanii au recurs la ficțiunea că sclavul încheia acte juridice împrumutînd
personalitatea stăpînului.

Sclavul nu dobîndea nimic pentru sine căci nu avea patrimoniu dat, dar cu aprobarea stăpînului putea
stăpîni anumite bunuri, cu titlu de perculium.
Sclavul public putea contesta jumătate de peculiu, putea lăsa ca testament ½ din peculiu. Sclavului îi era
atribuit numele de instrumente vorbitoare.
Sclavii privați – stăpînul îi putea acorda împuterniciri: conducătorul unei afaceri, să negociază, etc.
 27

Peculiu – totalitatea de bunuri care era acordată sclavului pentru a practica îndeletnicirile sau sarcinile
stabilite de stăpîn. Peculiu putea fi constituit din:
 Bani
 Bunuri mobile/imobile
 Alți sclavi
 Vite mari cornute
Peculiu era dat sclavului ca el să-l mărească. Stăpînul îl exploata pe sclav pînă la bătrînețe, încurajîndu-l să
strîngă cît mai multe bunuri, după care, îl dezrobea în schimbul peculiului agonisit prin munca de o viață.

STATUTUL JURIDIC AL LIBERTINILOR

Dezrobiții erau sclavii eliberați de către stăpînii lor prin utilizarea anumitor forme. Dezrobitul apărea ca un
om liber numai față de terți, căci față de stăpîn rămînea dependent și pe mai departe, cu persoana și cu bunurile
sale. După dezrobire fostul stăpîn se transforma în patron, iar fostul sclav devenea libertin. Dezrobitul
cetățeanului devenea și el cetățean, fiindcă libertinul dobîndea condiția juridică a patronului său.
Metodele dezrobirii sclavilor:
1) Formale (corecte) – acele forme ce implicau procedee solemne, ritualiste.
2) Neformale (incorecte) – acele moduri ce nu implicau anumite solemnități pentru realizarea lor, ele fiind
simple acte de voință liberă, care erau nule din punct de vedere iure civili, dar valabile iure pretorio.
Metodele formale – manumissio; era de 4 feluri:
1) Manumissio vindicta – o declarație solemnă făcută de către stăpîn în fața magistratului cu folosirea
gesturilor solemne: „hunc hominem liberum esse volo” – „vreau ca acest sclav să fie liber”. Magistratul
ratifica această declarație prin cuvîntul addico.
2) Manumissio censu – odată cu efectuarea recensămîntului sclavul putea fi trecut în rîndul oamenilor liberi
(odată la 5 ani). Sclavul după dezrobirea primește statutul stăpînului său. Statutul unui ingenui (născut
liber) era mai înalt decît unul libertin (dezrobit).
3) Manumissio testamento: putea fi pe calea directă, indirectă sau pusă cu condiția suspensivă. În cazul
dezrobirii testamento directă, testatorul își exprima voința de a elibera pe un anumit sclav. Această
dispoziție din testament își producea efectul în momentul acceptării moștenirii. La dezrobirea indirectă,
testatorul lăsa moștenitorului sarcina de a dezrobi un sclav printr-un act ulterior și distinct de testament.
Dezrobirea indirectă este mai puțin avantajoasă, fiindcă dezrobitul urma să aibă un patron în persoana
moștenitorului. În dreptul clasic și postclasic apar și alte forme de dezrobire fie solemne, fie nesolemne.
4) In ecclesia – se făcea în biserică în fața preotului și a credincioșilor. Manumissio în biserică.

Metodele neformale au fost:

 Inter amicos (între prieteni) – odată cu organizarea serbărilor; în fața prietenilor săi dominus afirma pur și
simplu că acordă libertatea unui sclav sau mai multora.
 Per epistolam – se realiza cînd dominus scria o scrisoare în care spunea că eliberează pe sclav.
 Post mensam – dominus în timpul unei mese, față de toți invitați la masă acorda libertatea unui sclav de
care era mulțumit.

Dezrobirea dobîndită prin moduri neformale putea oricînd să fei revocată de către dominus din diferite
motive. Pentru a se înlătura asemenea nedreptăți cu efect negativ în viața socială, a apărut în anul 8 er.n. Lex Iunia
Norbana care a inclus pe toți dezrobiții fără forme solemne în categoria latinilor iuniani și astfel s-au stopat
revocările dezrobirilor neformale.

Inelul de aur dăruit sclavului de către împărat ducea la dezrobirea. Restricții de dezrobire:
„Lex Aelia Sentia” prin care au fost introduse limitări. Se cere ca stăpînul să aibă cel puțin 20 de ani, iar
sclavul cel puțin 30. Tot această lege a prevăzut că sclavii pedepsiți grav în timpul sclaviei nu deveneau cetățeni, ci
peregrini deditici. Dezrobirile făcute în frauda creditorului erau anulate.
 28

„Lex Fufia Caninia” – a limitat numărul dezrobirilor făcute prin testament. Stăpînul putea dezrobi un
număr de sclav proporțional numărului de sclavi reținuți: 3/2, 10/5, 30/10, 100/25, dar nu mai mult de o sută.
Regula: dacă sclavii erau numiți nominativ, erau eliberați primele 25.

Libertinul avea față de patron următoarele obligații: bona, obsequim, operae.

Bona – dreptul patronului de a dispune de bunurile libertinului după moartea dezrobitului și numai dacă
nu avea moștenitorii direcți.
Obsequium – respectul pe care îl datora libertinul patronului său.
Operae – serviciile datorate de către dezrobit; puteau fi de 2 feluri: operae oficiales, operae fabriles.
Operae oficiales – servicii obișnuite pe care le putea presta orice personă; operae fabriles – servicii specializate
care necesitau o anumită calificare, cum ar fi cunoașterea unei meserii.
Un cetățean roman a fost un fondator a persoanei juridice.

STATUTUL JURIDIC AL COLONILOR

Situația juridică născută prin efectul contractului de arendă, valabil pe 5 ani, din care putea fi prelungit
prin acordul tacit al părților, a fost desemnată prin termenul de colonat. Colonatul a apărut în sec. I în.er.n.
Oamenii liberi care arendau o suprafață de pămînt se numeau coloni voluntari. Condiția lor juridică
decurgea din contractul de arendă la care colonii puteau renunța după expirarea termenului sau îl puteau reînnoi.
Acei coloni voluntari, care plăteau în schimbul pămîntului primit în folosință o parte din recoltă, erau numiți
parțiari.
La sfîrșitul sec. al II-lea er.n. au apărut și colonii siliți. Începînd din epoca lui Marc Aureliu unii prizonieri de
război nu mai cădeau în sclavie, ci erau repartizați marilor proprietari spre a munci pe latifundiile acestora, în
calitate de coloni.
Către sfîrșitul principatului, prin Lex a maioribus constituta (lege moștenită din bătrîni) a fost introdus
colonatul servaj. Colonul serv era legat de pămîntul pe care îl lucra, neputînd să-l părăsească niciodată. Colonii nu
puteau fi înstrăinați separat de moșie dar, în cazul transmiterii moșiei, erau înstrăinați și colonii. Proprietarul
exercita asupra colonului o putere exprimată în dreptul de corecție.
Ca om formal liber (nu era sclav) colonul putea contracta o căsătorie valabilă, putea stăpîni anumite
bunuri, chiar o suprafață de pămînt distinctă de cea pe care se afla alipit, după cum putea să-și lase bunurile
moștenite.

Statutul de colon se dobîndea prin:

1) Naștere, dacă cel puțin unul din părinți era colon
2) Convenția încheiată în temeiul căreia o persoană liberă se așeza cu traiul în calitate de colon pe pămînt
străin
3) Traiul pe parcursul a 30 de ai în condiții similare în care locuiau colonii
4) Cei scoși la iveală, dacă erau apți de muncă (cei care se ocupau cu cerșitul)

PERSOANELE JURIDICE ÎN DREPT PRIVAT ROMAN

Persoana juridică sau morală – o colectivitate înzestrată cu o anumită capacitate juridică avînd un
patrimoniu propriu, dobîndind drepturi și asumîndu-și obligații independent de membrii săi. În literatura de
specialitate persoana juridică este desemnată prin termenii de corpora sau universitates. Cea mai veche persoană
juridică a fost statul roman (res publica, populus), care avea patrimoniul său (ager publicus, aerarium), primea
moșteniri și avea debitori. După modelul Romei au fost organizate apoi diferite subdiviziuni administrative:
civitates, coloniae, municipia. Erau persoane juridice și asociațiile de publicani (societates publicanorum) care
aveau ca obiect strîngerea impozitelor statului. După adoptarea creștinismului ca religie de stat, biserica a devenit
și ea persoană juridică, dotată cu o serie de privilegii și așezăminte. Între persoanele juridice de drept privat se
numărau corporațiile numite collegia, societățile de meseriași (collegia fabrorum), sau asociațiile de oameni
săraci (collegia tenuiorum).
 29

De asemenea romanii considerau ca persoane juridice:

 anumite teritorii: pagi;
 asociațiile constituite in scopul realizării cultului: sodalitates, sodalicia sau collegia cultorum;
 asociații ce aveau scopuri economice, sociale, religioase: societățile ale unor meseriași „corpus
naviculariorum”.

La început, aceste asociații se formau prin simpla manifestare de voință a membrilor componenți, fără
vreun amestec din partea statului. Către sfîrșitul republicii, constatîndu-se că unele asociații urmăreau scopuri
politice, s-au luat măsuri de îngrădire a activității lor. Astfel, Caesar a desființat toate persoanele juridice de drept
privat, cu excepția celor care datau din epoca foarte veche. Împăratul August a dispus că nici o asociație să nu se
constituie fără aprobarea senatului.

TEMA: FAMILIA ROMANĂ