Războiul nu

are chip de
femeie
De Svetlana
Aleksievici

Realizat de eleva cl.a XII ,,B’’

Zavațchi Mihaela
,, Destinul este atunci când în spatele cuvintelor se
mai găsește ceva.
Ce-aș vrea să aud după zeci de ani?... Ce-aș vrea să
aud după zeci de ani? Cum a fost lângă Moscova sau
lângă Stalingrad, descrierea operațiunilor militare,
denumirile uitate ale tuturor înălțimilor și movilițelor
cucerite? Am nevoie de povestiri despre mișcările
unităților și ale fronturilor, despre retrageri și atacuri,
despre numărul eșaloanelor aruncate în aer și al
raidurilor făcute de partizani – despre toate aceste
lucruri despre care s-au scris deja mii de volume? Nu,
caut alt ceva. ‘’
,,Adun ceea ce aș numi cunoașterea
sufletului.[…]
Scriu istoria sentimentelor… Istoria
sufletului…
Nu istoria războiului sau a statului, și nu
apologia eroilor, ci istoria omului de rând,
aruncat din viață pur și simplu în hăul
epopeical unui eveniment uriaș. În marea
Istorie.’’
,,Înainte de război umblase vorba că Hitler
se pregătește să atace Uniunea Sovietică,
dar discuțiile pe tema asta erau retezate
fără milă. Retezate de organele necesare…
Știți care erau? NKVD… Cekiștii… Dacă mai
șopteau, oamenii o făceau acasă… Dar, când
a vorbit Stalin despre asta… Ni s-a adresat
tuturor: «Frați și surori!»… Toată lumea și-a
uitat orice ranchiună.’’

Elena Antonovna Kudina,

soldat, șofer
Mama n-a avut băieți, a
crescut cinci fete.[…] Când a
început asediul oraşului,
am plecat voluntare pe
front... Toate... Familia în
păr: mama şi cinci fete. Tata
era de mult sub arme...

Antonina Maksimovna
Kneazeva,
sergent, transmisionistă
 ,,Afişele astea, care atârnă acum pe pereții
muzeelor, «Patria-mamă te cheamă!», «Ce ai
făcut pentru front?», mă răscoleau pur şi
simplu. Le aveam tot timpul sub ochi. Și
cântecele… «Ridică-te, întinsă țară!... Ridică-
te la lupta pe viață și pe moarte!...»[ …] Spre
sfârşitul războiului, toată familia mea era în
uniformă militară.’’

Evghenia Sergheevna Sapronova,

sergent de gardă, mecanic de
aviație
,,Aveam întâlnire în ziua aceea. Am zburat la ea, ca pe
aripi…
Mă aşteptam la o declarație de dragoste. Dar prietenul
meu mi-a spus, cu glas trist:
–Vera, e război! De la cursuri ne trimit direct pe front…
Numai să ajung pe front şi să am o puşcă în mână. Trebuia
să fim împreună. Numai împreună![…]În școala noastră
veneau deseori să ne povestească eroi din războiul civil sau
din cei care luptaseră în Spania. Fetele se simțeau egale cu
băieții, nu se făcea diferență între noi. Din contră, încă din
copilărie, la școală auzeam: «Fetelor – la volanul
tractorului!», «La panoul de comandă al avionului!» Și
acum mai eram și îndrăgostită! Îmi închipuiam chiar cum o
să murim împreună. În aceeași bătălie…’’

Vera Danilovțeva, sergent, lunetist

,,Abia împlinisem optsprezece ani… Eram
foarte fericită, mă simțeam în sărbătoare.
Iar în jur toată lumea striga: «Război!» Îmi
amintesc cum plângeau oamenii. Pe câți îi
vedeam pe stradă toți plângeau. Câțiva
chiar se rugau. Era o priveliște neobișnuită…
Oameni care se roagă și-și fac cruce pe
stradă… În școală, pe noi ne învățase că
Dumnezeu nu există. Dar unde erau
tancurile și frumoasele noastre avioane?
Întotdeauna le vedeam la parade. Ne
mândream cu ele! Unde erau conducătorii
noștri de oști?’’
-O să terminați institutul, fetelor, când s-o isprăvi războiul. Acum
trebuie să ne apărăm Patria…
Când ne-am uitat înapoi, am rămas cu gura căscată: treceau
vagoane unul după altul, și în toate erau numai fete.[..] Am priceput
atunci că nu mai ajungeau bărbații, le rămăseseră oasele pe
câmpuri… Le luam noi locul.
Anna Nikolaevna Hrolovici, soră medicală

Îmi aduc aminte ce fel de pâine

primeam. Făină nu se găsea aproape
deloc pe acolo, nu erau mai de nici
unele, dar mai ales lipsea apa. Stătea
pâinea aceea pe masă, și lângă ea se
făcea o băltiță pe care o lingeam cu
limba.
În anii de război m-am schimbat atât de mult, încât, când m-am
reîntors acasă, mama nu m-a recunos cut. Mi s-a arătat unde
locuieşte, m-am apropiat de uşă, am bătut.
Mi s-a răspuns:
–Da-da...
Am intrat, am dat bună ziua şi am spus:
–Fiți bună, lăsați-mă să înnoptez la dumneavoastră!
Mama făcea focul în godin, iar cei doi frați ai mei, încă mici,
şedeau pe podea, pe un morman de paie, goi: n-aveau ce pune
pe ei. Nerecunoscându-mă, mama mi-a spus:
–Nu vedeți, domnișoară, cum trăim? Încă nu s-a în tunecat,
încercați în altă parte!
M-am dus mai aproape de ea, și ea din nou:
–Domnișoară, până nu se întunecă definitiv, încer cați
altundeva!
Mă aplec, o îmbrățişez şi zic:
–Mamă, măicuță!
Atunci să vezi ce s-au năpustit toți pe mine… Ce-au început să
urle…
[…] dar eu mă chircesc de durere, n-am nici astăzi chip de femeie.
Ksenia Sergheevna Osadceva, soldat, soră-intendent
Fie ca pacea să domine în sufletele vostre
și să nu cunoașteți ce este ,,războiul’’!