Sunteți pe pagina 1din 7

Pluralitatea de infractori.

Pluralitatea de infractori presupune cooperarea mai multor persoane, cu vinovăţie la


săvârşirea unei infracţiuni. Dacă nici o persoană nu a acţionat cu vinovăţie la comiterea
faptei nu se poate reţine o pluralitate de infractori, ci o pluralitate de făptuitori, iar fapta,
fiind săvârşită fără vinovăţie, nu este infracţiune.
Formele pluralităţii de infractori. Potrivit doctrinei pluralitatea de infractori
este cunoscută sub trei forme:
• pluralitatea naturală sau pluralitatea necesară este forma pluralităţii de
infractori în care cooperarea mai multor persoane la comiterea faptei este cerută de
însăşi natura acesteia. De exemplu, infracţiunile de: bigamie (art. 303) și incest (art.
203). În acest caz fiecare participant este considerat autor şi va răspunde în funcţie de
rezultatul produs.
• pluralitatea constituită. Este aceea formă a pluralităţii de infractori, ce
presupune gruparea mai multor persoane cu scopul de a săvârşi infracţiuni. Această
formă de pluralitate implică existenţa unui grup organizat, ce are un scop ilicit,
precum şi o anumită ierarhie în cadrul grupului. De exemplu, infracţiunea de complot
(art. 167) şi infracţiunea de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni (art. 323). Şi
în acest caz, fiecare participant este considerat autor şi va răspunde în funcţie de
rezultatul produs.

• pluralitatea ocazională sau participaţia penală este forma pluralităţii de


infractori în care, la comiterea faptei prevăzută de legea penală participă un număr
mai mare de persoane decât era necesar. Spre deosebire de celelalte două forme de
pluralitate, în cazul participaţiei penale fiecare participant este considerat că a
contribuit cu o parte la săvârşirea infracţiunii şi va răspunde penal în funcţie de
contribuţia adusă la săvârşirea acesteia. Avem de a face cu o pluralitate ocazională
dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: să se fi comis o faptă prevăzută de legea
penală, la comiterea acesteia să fi contribuit mai multe persoane decât era necesar în
mod obişnuit, toţi participanţii să fie animaţi de aceeaşi voinţă comună de a săvârşi
fapta prevăzută de legea penală şi, în fine, fapta să fie considerată ca infracţiune.

Participaţia penală se prezintă sub mai multe forme sau feluri.

După criteriul atitudinii psihice faţă de rezultatul faptei comise cu voinţa comună de a
coopera se disting: participaţia proprie, sau perfectă, în care toţi participanţii acţionează
cu aceeaşi formă de vinovăţie (de exemplu, toţi cu intenţie) şi participaţia improprie, în
care unii dintre participanţi acţionează cu o anumită formă de vinovăţie iar alţii cu alta
sau chiar fără vinovăţie (de exemplu, unii cu intenţie şi alţii din culpă). Această
clasificare prezintă importanţă sub aspectul tratamentului penal, aşa cum acesta rezidă din
cadrul dispoziţiilor art. 31 din codul penal, şi anume urmându-se sistemul diversificării
pedepselor. Astfel, deoarece instigatorul şi complicele contribuie la săvârşirea faptei cu
intenţie, ei urmează să fie sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă
1
cu intenţie, iar autorul când a comis fapta din culpă, va fi sancţionat cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru fapta comisă din culpă. În situaţia în care autorul săvârşeşte
fapta fără vinovăţie acesta nu va fi sancţionat, în schimb instigatorul şi complicele vor fi
sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la care au instigat sau
ajutat.

După criteriul contribuţiei participanţilor la comiterea infracţiunii se face deosebirea între


activităţi de executare directă şi nemijlocită a faptei (autoratul şi coautoratul), activităţi de
determinare la comiterea unei fapte (instigare) şi activităţi de înlesnire, de ajutorare la
săvârşirea faptei (complicitate).

După importanţa contribuţiei participanţilor la săvârşirea faptei şi producerea rezultatului,


distingem între forme principale, şi anume autoratul coautoratul faţă de instigare şi
complicitate, precum şi instigarea faţă de complicitate, şi forme secundare, cum sunt
instigarea şi complicitatea prin raportare la autorat şi complicitatea faţă de instigare.

Autoratul şi coautoratul.

a. Definiţie. Autoratul este forma participaţiei penale în care o persoană săvârşeşte prin
acte de executare fapta prevăzută de legea penală. Când o persoană săvârşeşte singură,
direct şi nemijlocit o infracţiune pentru care a luat singur hotărârea infracţională şi nu a
fost sprijinit la executarea infracţiunii de nici o persoană, este autorul acelei infracţiuni.
Nu se poate susţine că el a săvârşit fapta în autorat. Însă autoratul ca formă a participaţiei
presupune cooperarea şi a altor persoane la săvârşirea infracţiunii, însă în calitate de
instigatori sau complici.
Autoratul este forma principală şi esenţială fără de care nu pot exista celelalte forme ale
participaţiei penale. Sub aspect subiectiv autorul poate săvârşi fapta sub orice formă de
vinovăţie, spre deosebire de instigator şi complice care săvârşesc întotdeauna fapta cu
intenţie.

b. Coautoratul. Coautoratul este forma participaţiei penale în care la săvârşirea faptei şi-
au adus contribuţia în mod nemijlocit două sau mai multe persoane.
Coautoratul nu presupune existenţa şi a altor participanţi, instigatori sau complici, ca şi în
cazul autoratul, de altfel, dar nici nu-i exclude. Fiind o formă de participaţie principală,
fără existenţa acestora nu ar putea fiinţa celelalte formă de participaţie, în schimb vice-
versa nu este valabilă.
Coautoratul presupune o participare nemijlocită din partea participanţilor la săvârşirea
faptei. Această activitate nu înseamnă însă contribuţii identice sau asemănătoare la
săvârşirea faptei, ci presupune ca activitatea infracţională să se completeze într-o
activitate unică. De exemplu, s-a decis în literatura de specialitate că reprezintă coautorat
loviturile aplicate de mai multe persoane victimei, în cadrul unei hotărâri infracţionale
comune, de omor, chiar dacă nu toate acestea au fost mortale. De asemenea, sunt acte de

2
coautorat şi actele indirecte de săvârşire a faptei prin care de exemplu se urmăreşte a face
imposibilă rezistenţa sau apărarea victimei.
În ceea ce priveşte infracţiunile complexe, aşa cum analizam şi în cadrul acestora,
acţiunile coautorilor pot fi şi complementare, în sensul în care unul să realizeze actele ce
fac obiectul infracţiunii principale iar un altul să realizeze actele ce ţin de infracţiunea
secundară, sau mijloc.
Coautoratul se săvârşeşte, sub raport subiectiv cu aceeaşi formă de vinovăţie, fie intenţie,
fie culpă, deşi în literatura juridică se arată că în cazul săvârşirii unei fapte din culpă de
către mai multe persoane atunci fiecare este autor al unei fapte distinct.
În literatura juridică se mai analizează şi situaţia infracţiunilor care nu pot fi comise în
coautorat, cum ar fi infracţiunile ce se realizează prin inacţiune, infracţiunile ce presupun
un subiect calificat (situaţie în care trebuie ca toţi subiecţii să aibă calitatea cerută de lege,
altfel chiar dacă unul săvârşeşte acte nemijlocite va fi doar complice şi nu coautor),
infracţiunile ce se comit în persoană proprie, cum ar fi mărturia mincinoasă, dezertarea,
vagabondajul.
În ceea ce priveşte tratamentul sancţionator al coautoratului, pedeapsa se aplică pentru
toţi în limitele prevăzute de lege, dar aceasta nu presupune o identitate de pedepse, căci
se va lua în consideraţie contribuţia fiecăruia la săvârşirea faptei, potrivit art. 27 şi art. 72
din codul penal.

Instigarea.

a. Definiţie. Instigarea ca formă a participaţiei penale constă în fapta de determinare cu


intenţie, prin orice mijloace de către o persoană numită instigator aaltei persoane numită
instigat, să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

b. Condiţiile instigării:
• efectuarea unei activităţi de determinare din partea unei persoane, numită
instigator, faţă de o altă persoană numită instigat.
• activitatea de determinare trebuie să se situeze în timp anterior luării hotărârii
de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală.
• instigatorul să acţioneze cu intenţie.
• instigatul să fi săvârşit fapta la care a fost instigat ori să fi realizat cel puţin o
tentativă pedepsibilă.

c. Felurile instigării. Instigarea poate îmbrăca mai multe forme. Vom urmări în
continuare criteriile şi felurile instigării potrivit acestora:
• după forma de vinovăţie, instigarea este proprie sau perfectă când toţi
participanţii acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie şi improprie sau imperfectă
când coeziunea subiectivă lipseşte.
• după mijloacele folosite de instigator, avem instigare simplă (prin rugăminţi
sau îndemnuri) şi calificată, când pentru determinarea persoanei se dau daruri, se

3
exercită presiuni.
• după numărul persoanelor ce desfăşoară activitatea de instigare, avem
instigarea cu un singur instigator şi coinstigarea.
• după numărul persoanelor faţă de care se desfăşoară activitatea de instigare,
avem instigare individuală, când activitatea de instigare se desfăşoară faţă de o
persoană sau mai multe dar care sunt determinată, şi instigarea colectivă, când
instigarea vizează un număr nedefinit de persoane.
• după modul de acţiune al instigatorului, avem instigare imediată, când
instigatorul se adresează direct instigatului în vederea săvârşirii faptei şi instigare
mediată, când determinarea are loc prin intermediul unei alte persoane.
• după modul deschis ori ascuns în care acţionează instigatorul pentru
determinarea instigatului, avem instigare deschisă sau evidentă şi instigare insidioasă
sau ascunsă.
• după rezultatul obţinut în determinarea instigatului, avem instigarea cu efect
pozitiv sau reuşită şi instigarea cu efect negativ sau nereuşită (instigarea neurmată de
executare). Aceste două formă ale instigării sunt singurele care prezintă urmări din
punct de vedere al răspunderii penale, fiind şi reglementate în codul penal.
În cazul celorlalte, diferenţierea între felurile instigării poate avea importanţă
din punct de vedere al individualizării pedepsei aplicabile instigatorului.

d. Tratamentul penal al instigării. Legiuitorul penal român a ales în cazul


pedepsirii instigării, sistemul parificării pedepselor, adică aplicarea pedepsei şi pentru
instigator între limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru autor (art. 27 din codul
penal).
Cu toate acestea, sistemul de sancţionare a instigării în dreptul penal roman este chiar mai
dificil decât cel în cazul autorului sau coautorilor. Astfel, în cazul instigării neurmată de
executare, prevăzut în cadrul dispoziţiilor art. 29 din codul penal, se distinge între
instigarea neurmată de un început de executare şi instigarea neurmată de o executare
pedepsibilă.
În primul caz, când cel instigat nu trece la săvârşirea faptei ori începe executarea şi
realizează o tentativă nepedepsibilă, fapta instigatorului nu mai reprezintă o formă a
participaţiei, dar va fi pedepsit ca autor al unei infracţiuni distincte, în condiţiile arătate
de art. 29.
În cel de-a doilea caz, chiar dacă instigatul a început executarea dacă el se desistează sau
împiedică rezultatul, atunci va beneficia de dispoziţiile art. 22, aşa cum am arătat
anterior, în schimb instigatorul va fi considerat participant şi va fi sancţionat tot în
condiţiile art. 29.
Să vedem în continuare care sunt condiţiile de pedepsire prevăzute de art. 29 din codul
penal. Potrivit acestui articol se sancţionează cu o pedeapsă între minimul special al
pedepsei pentru infracţiunea la care s-a instigat şi minimul general. În cazul când
pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsa închisorii de la 2
la 10 ani. Cu toate acestea instigatorul nu va fi sancţionat, dacă pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracţiunea la care s-a instigat este de 2 ani sau mai mică.
4
Dacă totuşi, actele îndeplinite de autor până în momentul desistării constituie altă faptă
prevăzută de legea penală, atunci instigatul (în calitatea sa de autor) şi instigatorul va fi
sancţionat pentru această din urmă faptă.

Complicitatea.

a. Definiţie. Complicitatea este aceea formă a participaţiei penale ce constă în fapta unei
persoane care cu intenţie înlesneşte sau ajută în orice mod la comiterea unei fapte
prevăzute de legea penală ori promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui
bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe infractor, chiar dacă, după săvârşirea
faptei, promisiunea nu este îndeplinită.

b. Condiţiile complicităţii:
• fiind o formă secundară a participaţiei penale, pentru a exista este nevoie ca o
persoană să comită o faptă în calitate de autor.
• săvârşirea de către complice a unor activităţi menite să înlesnească, să ajute pe
autor la săvârşirea infracţiunii. Înlesnirea priveşte activităţile complicelui
desfăşurate anterior comiterii infracţiunii care se situează în faza de pregătire a
săvârşirii infracţiunii. Ajutorul dat de complice priveşte activităţile desfăşurate de
acesta în timpul executării faptei de către autor, ajutor ce poate consta în oferirea
armei, deschiderea unei uşi, asigurarea pazei, etc. Totodată, complicitatea poate
consta şi în promisiunea de tăinuire a bunurilor sau de favorizare a infractorului.
Însă, acest fel de complicitate, poate fi uşor confundat cu infracţiunea reglementată
de codul penal în art. 221, şi anume tăinuirea. De aceea, pentru a rămâne în faza de
complicitate este necesar ca această formă să se desfăşoare înainte sau cel mai
târziu în timpul
realizării acţiunii infracţionale şi nu după aceea.
• actele de complicitate se realizează sub raport subiect numai cu intenţie.
c. Felurile complicităţii:
• după natura ajutorului dat, complicitatea poate fi materială şi morală.
• după momentul în care se acordă, complicitatea poate fi anterioară şi
concomitentă.
• după modul direct sau indirect în care se realizează contribuţia complicelui la
săvârşirea infracţiunii se distinge între complicitatea mediată şi complicitatea
nemijlocită.
• după aspectul dinamic al contribuţiei complicelui, putem avea complicitatea
prin acţiune şi complicitatea prin inacţiune.
• după forma de vinovăţie cu care autorul săvârşeşte fapta, complicitatea poate fi
proprie sau improprie.
d. Tratamentul penal al complicităţii. Ca şi în cazul instigării s-a ales sistemul
parificării pedepselor, în sensul în care pedeapsa pentru complice va fi aplicată între
limitele de pedeapsă stabilite de lege pentru infracţiunea săvârşită de autor (art.27 din

5
codul penal), dar ţinându-se seama de criteriile generale de individualizate, stabilite de
art. 72 din codul penal. În jurisprudenţă, în general, pedepsele aplicate complicelui sunt
mai mici decât cele aplicate autorului.

Alte elemente generale privind tratamentul penal al participaţiei.


a. Circumstanţele reale şi personale. Un aspect important în individualizarea
pedepselor în cazul participaţiei penale îl reprezintă circumstanţele reale şi cele
personale. Reglementate prin dispoziţiile art. 28 din codul penal, circumstanţele sunt
împrejurările în care are loc comiterea faptei prevăzute de lege, împrejurările ce constau
în stări, situaţii, întâmplări, calităţi, însuşiri şi orice alte date ale realităţii sau date
susceptibile să particularizeze fapta sau pe făptuitor. După cum circumstanţele privesc
fapta sau pe făptuitor, se clasifică în circumstanţe reale şi circumstanţe personale.
Circumstanţele personale privesc pe făptuitor şi pot fi în legătură cu atitudinea
psihică a acestuia faţă de fapta prevăzută de legea penală la care a participat, situaţie
în care acestea sunt circumstanţe subiective. Dacă circumstanţele personale privesc
particularităţile personalităţii participantului, de exemplu calitatea de funcţionar, militar,
antecedentele penale, starea civilă, starea de minoritate acestea sunt circumstanţe de
individualizare.
Împărţirea circumstanţelor personale în subiective şi de individualizare are
importanţă căci circumstanţele de individualizare pot intra în conţinutul legal al
infracţiunii şi îşi pierd calitatea de circumstanţe personale, devin element constitutiv
al infracţiunii şi sub acest aspect se răsfrâng faţă de toţi participanţii, în măsura în
care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.
Circumstanţele reale sunt legate de împrejurările anterioare, concomitente sau
posterioare săvârşirii faptei şi privesc conţinutul atenuat sau agravat al faptei legat de
mijloacele folosite, de împrejurările de loc, de timp sau de rezultatul produs.
Necunoaşterea circumstanţei reale de către un participant are drept efect
neproducerea agravării răspunderii penale ca urmare a acestei circumstanţe.
Comiterea de către autor a unei infracţiuni mai grave decât cea la care a fost
instigat sau la care a fost sprijinit, va atrage răspunderea penală a instigatorului sau
complicelui la infracţiunea rezultată, doar în măsura în care rezultatul mai grav a fost
prevăzut de aceştia. Dacă însă autorul comite o faptă mai puţin gravă decât cea la care
a fost instigat ori ajutat, de această împrejurare vor profita toţi. În situaţia în care
autorul realizează o altă faptă decât cea la care a fost instigat sau ajutat, în acest caz nu
avem propriu-zis o participaţie penală, aşa-zisul complice nu va răspunde, în schimb,
instigatorul ar putea să răspundă pentru instigarea neurmată de executare (art.
29).
b. Împiedicarea de către participant a săvârşirii faptei. Este o altă situaţie prevăzută
de legiuitor în cuprinsul dispoziţiilor art. 30 din codul penal.
Textul amintit instituie o cauză de nepedepsire, de impunitate a participantului la
săvârşirea unei infracţiuni dacă în cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei
împiedică consumarea acesteia, încurajându-se astfel ca participanţii să împiedice

6
realizarea infracţiunii, efectele benefice extinzându-se atât asupra subiectului activ, cât şi
asupra victima, cel puţin la nivel moral dar şi juridic.
Dacă cel care împiedică consumarea infracţiunii este însuşi autorul el va fi apărat de
pedeapsă, la fel şi complicele, nu însă şi instigatorul care va răspunde penal potrivit
dispoziţiilor art. 29 din codul penal.
În cazul în care la săvârşirea faptei participă mai mulţi coautori şi doar unul dintre ei
împiedică consumare, de această cauză de nepedepsire vor beneficia numai ei, ceilalţi
participanţi, coautori, complici, instigatori, vor răspunde penal pentru tentativa realizată
până în acel moment.
Dacă instigatorul împiedică consumarea faptei, el beneficiază de impunitate cu privire la
contribuţia dată ca participant, dar va răspunde potrivit dispoziţiilor art. 29, în timp ce
ceilalţi participaţi vor răspunde pentru tentativa realizată.
În fine, dacă complicele este cel care împiedică săvârşirea faptei el va beneficia de cauza
de nepedepsire, în timp ce ceilalţi participanţi - coautori, instigatori – vor răspunde penal
pentru tentativa realizată. Când tentativa nu se pedepseşte, de aceasta vor beneficia doar
autorul şi complicele, în timp ce instigatorul va răspunde potrivit art. 29 din codul penal.