www.referat.

ro

www.referat.ro
INFRACŢIUNEA CONTINUATĂ

Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite

intervale de timp dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni
care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni ( art. 35 alin. 1 C
pen. ).
Atunci când se săvârşesc mai multe acţiuni ( inacţiuni) , care prezintă
conţinutul aceleiaşi infracţiuni se realizează o pluralitate de infracţiuni.
O astfel de situaţie se întâlneşte în cazul infracţiunii continuate, în art.
35 alin. 1 fiind prevăzut în mod expres că nu există pluralitate de infracţiuni,
ceea ce înseamnă că legiuitorul îi conferă statutul de unitate infracţională.
Argumentarea teoretică are în vedere existenţa unei triple unităţi :
unitate personală ( este vorba de acelaşi subiect activ), unitate psihică
( aceeaşi rezoluţie infracţională) şi unitate juridică ( acelaşi conţinut de
infracţiune).
De exemplu, constituie infracţiune continuată de furt calificat,
sustragerea repetată în timpul nopţii prin escaladare, a diferite bunuri
aparţinând persoanei vătămate, inculpatul făcând mai multe drumuri pentru a
le transporta.
-Condiţiile infracţiunii continuate:
Condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate reies în mod explicit din
definiţia dată în art. 35 alin. 1 C. pen., ele fiind următoarele:
- unitatea subiectului activ
- unicitatea rezoluţiei infracţionale
- pluralitatea de acţiuni ( inacţiuni) la diferite intervale de timp care să
realizeze conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
a)Unitatea subiectului activ
Condiţia semnifică faptul că aceeaşi persoană săvârşeşte activitatea
infracţională. Aceasta nu înseamnă că atunci când mai multe persoane comit
împreună, deci în calitate de coautori acţiuni care realizează conţinutul
aceleiaşi infracţiuni dispare caracterul de infracţiune continuată.
Atât în literatura de specialitate cât şi în practica judiciară s-a pus
problema dacă mai există infracţiune continuată atunci când subiectul activ
are, sub aspectul participaţiei calităţi diferite, adică la unele acţiuni este autor
( coautor), la altele complice sau instigator.
Sunt autori de drept penal care susţin că subiectul activ trebuie să aibă
aceiaşi calitate la toate acţiunile, de exemplu calitatea de autor sau calitatea
de complice, cu argumentarea că numai în acest fel ar reieşi că există o
rezoluţie unică.
 Dacă aceiaşi persoană ar fi autor la o acţiune iar la alta complice, nu va
mai exista o infracţiune continuată ci un concurs de infracţiuni.
b)Unicitatea rezoluţiei infracţionale
A doua condiţie a infracţiune continuate priveşte latura subiectivă.
Condiţia aceasta este cea mai esenţială pentru existenţa infracţiunii
continuate, pentru că în lipsa ei actele infracţionale identice ar avea
semnificaţia unui concurs real omogen de infracţiuni. Faptul însă că
infractorul le-a comis în temeiul unei concepţii unice duce la apariţia unităţii
infracţionale sub forma infracţiunii continuate.
Se admite atât în doctrină cât şi în practica judiciară că o rezoluţie
unică semnifică o reprezentare generală de ansamblu a acţiunilor, a modului
de operare, a urmărilor fără ca prin aceasta să se înţeleagă că trebuie să
existe un plan amănunţit care ar trebui respectat întocmai.
Ea trebuie să îndeplinească două cerinţe esenţiale: să fie prealabilă
începerii activităţii infracţionale şi să dureze tot timpul cât se desfăşoară
acest gen de activitate.
Sub aspectul formei de vinovăţie, infracţiunea continuată se comite
numai cu intenţie, împrejurare ce rezultă din conţinutul reglementării de la
art. 35 alin. 1 care folosind termenul de rezoluţie exclude în acest fel culpa.
Instanţa supremă pronunţându-se de principiu asupra unor criterii pe
baza cărora s-ar putea constata unitatea de rezoluţie a admis că acestea ar
putea fi, de exemplu, următoarele: unitatea obiectului material, unitatea
locului, a persoanei vătămate.
Ulterior pornind de la situaţii concrete, poziţia instanţei supreme a fost
mult mai nuanţată motivând că cerinţa unităţii de rezoluţie se realizează
atunci când autorul a prevăzut chiar şi în linii mari activitatea ce o va
înfăptui şi rezultatele ei, cunoscând mai mult sau mai puţin generic condiţiile
în care se vor săvârşii acţiunile sau inacţiunile componente.
Interpretarea mai largă dată ulterior sensului expresiei de unitate de
rezoluţie a prilejuit atât soluţii contradictorii în practică cât şi unele luări de
poziţie în teoria dreptului penal.
Există şi părerea că trebuie făcută distincţie între infracţiunile contra
patrimoniului şi infracţiunile contra persoanei. La infracţiunile contra
patrimoniului nu are importanţă persoana subiectului pasiv pentru existenţa
infracţiunii continuate, pentru că se produce un rezultat global, prin
cumularea câştigurilor şi respectiv a prejudiciilor care este specific pentru
întreaga activitate infracţională.
La infracţiunile contra persoanei, activitatea infracţională trebuie să
privească acelaşi subiect pasiv întrucât motivele făptuitorului sunt strâns
legate de o anumită victimă, caz în care nu poate exista o singură rezoluţie
infracţională atunci când sunt mai multe victime.
c)Pluralitatea de acţiuni ( inacţiuni) săvârşite la diferite intervale de
timp şi care să realizeze fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni
Condiţia enunţată priveşte latura obiectivă a infracţiunii.
Termenul de acţiune sau inacţiune semnifică elementul material al
infracţiunii respective aşa cum este el descris în norma de incriminare. De
exemplu, la infracţiunea de delapidare săvârşită în mod repetat acţiunea
constă în însuşirea din gestiune de către gestionar, la diferite intervale de
timp în baza aceleiaşi rezoluţii a unor sume de bani.
Se mai cere să existe o pluralitate de acţiuni sau inacţiuni ceea ce
înseamnă că se realizează cerinţa chiar în cazul când sunt cel puţin două.
Acţiunile sau inacţiunile pot fi identice sau chiar numai asemănătoare,
ca atunci când se comit acte repetate de sustragere din autoturisme în baza
aceleiaşi rezoluţii, dar vizând obiecte materiale diverse.
Acţiunile sau inacţiunile trebuie săvârşite la diferite intervale de timp
care nu trebuie să fie prea mari pentru că aceasta ar însemna că nu mai există
o rezoluţie unică ci o pluralitate de rezoluţii cu consecinţa şi a unei pluralităţi
de infracţiuni sub forma unui concurs.
Uneori intervalele de timp pot fi destul de mici dar dacă nu este o
rezoluţie unică, simplul fapt că este vorba de aceiaşi activitate infracţională
nu realizează o infracţiune continuată.
Există infracţiune continuată şi atunci când unele din acţiuni sau
inacţiuni realizează conţinutul de bază al unei infracţiuni iar altele realizează
una sau alta din formele calificate pentru că atât unele cât şi celelalte
corespund aceluiaşi tip de infracţiune. De exemplu, există infracţiune
continuată de furt şi atunci când unele dintre actele de sustragere constituie
furt simplu iar altele furt calificat.
De asemenea, există infracţiune unică continuată, indiferent dacă
unele din actele infracţionale sunt consumate iar altele sunt rămase în faza
de tentativă cu condiţia ca infractorul să săvârşească respectivele acte pe
baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale.
Distinct de condiţiile necesare pentru existenţa acestui gen de
infracţiuni se mai pune problema momentului (datei) săvârşirii infracţiunii
continuate.
Discuţia despre existenţa unui singur moment consumativ sau a două
momente ( consumare şi epuizare ) nu este lipsită de interes pentru că o serie
de consecinţe juridice decurg de aici. Astfel, termenul de prescripţie al
răspunderii penale aplicarea legii penale în timp, aplicarea legii de amnistie
sau de graţiere, curg de la data epuizării.
 Cu privire la locul săvârşirii infracţiunii continuate, dacă unele din
actele de executare sau rezultatul s-a produs pe teritoriul României se va
aplica legea penală română potrivit principiului ubicuităţii.
Există o serie de infracţiuni care nu pot fi săvârşite în formă continuată,
respectiv:
a)infracţiunile din culpă nu pot fi săvârşite în formă continuată datorită
faptului că textul legal stabileşte că trebuie să existe o rezoluţie unică, ori
culpa este incompatibilă cu ideea luării unei rezoluţii infracţionale care
presupune neapărat intenţie.
b)Infracţiunile care nu sunt susceptibile de divizare nu pot fi comise în
formă continuată; de exemplu, infracţiunea de omor nu poate fi comisă în
această formă deoarece se consumă instantaneu fără posibilitatea de a fi
reluată.
c)Infracţiunile care presupun reluarea activităţii pentru realizarea
conţinutului lor, respectiv infracţiunile de obicei, un singur act neînsemnând
consumare şi care este obligatoriu se realizează prin repetarea lor.

INFRACTIUNEA COMPLEXA

Conceptul de infracţiune complexă şi-a găsit destul de greu locul şi

identitatea proprie printre celelalte concepte cu care operează dreptul penal
în prezent, neexistând o unanimitate de opinii între autori cu privire la
conţinutul şi structura acesteia. Divergenţa de opinii doctrinare se manifestă
în special în ţările în care acest concept nu are o consacrare legislativă, aşa
cum de altfel s-a manifestat şi în doctrina română anterior adoptării Codului
penal de la 1968, care a pus capăt acestor controverse reglementând, pentru
prima data în ţara noastră, infracţiunea complexă – ca formă a unităţii legale
de infracţiune. În acest sens, articolul 35 alin. 2 din noul Cod penal a
prevăzut explicit că „infracţiunea este complexă când în conţinutul său
intră, ca element circumstanial agravant, o acţiune sau inacţiune care
constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală”.
 Doctrina română a subliniat că definiţiile legale ale infracţiunii complexe
şi infracţiunii continuate din legea penală română, ca şi reglementarea
posibilităţii recalculării pedepsei în cazul infracţiunii complexe şi continuate,
au contribuit mult la aşezarea practicii judiciare pe un teren ferm, prevenind
controversele şi soluţiile contradictorii, spre deosebire de legislaţiile unde
asemenea reglementări lipsesc. Aşa de pildă, după cum vom arăta într-un
capitol următor, discuţia cu privire la utilitatea unei definiţii legale a
infracţiunii complexe s-au purtat mai acut în doctrina italiană, unde s-a
susţinut, în general, că o definiţie normativă a infracţiunii complexe nu ar fi
absolut necesară, ea fiind utilă doar pentru a completa, cel puţin în mod
formal, sistemul de concepte cu care operează dreptul penal.

Dar problema reglementării infracţiunii complexe nu se restrânge doar la

aspectul dacă aceasta trebuie să fie sau nu definită printr-o normă legală, ci
priveşte şi locul pe care să-l ocupe această normă în cadrul sistemului
Codului penal, adică unde ar trebui să fie ea amplasată. Aşa cum s-a afirmat,
problema sistematizării dispoziţiilor penale nu are numai o latură exterioară,
oglindind confruntarea dintre ideile inovatoare ale doctrinei şi practica
legislativă tradiţională; ea are şi o latură internă, deoarece în multe situaţii
diferenţele de sistematizare dintre o legislaţie şi alta reflectă chiar o tendinţă
de a înlătura o anumită posibilă echivocitate a instituţiilor penale, existând
temeiuri raţionale, substanţiale, pentru gruparea unor instituţii în diferite
diviziuni ale Codului penal. De pildă, instituţia unităţii de infracţiuni este
reglementată în unele legislaţii în cadrul dispoziţiilor privitoare
lainfracţiune (de pildă legea penală română şi cea italiană), alte legislaţii
reglementează această instituţie în capitolul privitor la pedeapsă (de
exemplu legea penală franceză sau cea germană), iar unele aspecte care ţin
de conceptul de infracţiune sunt abordate în cadrul teoriei normei penale (de
pildă aspectele privind concursul de norme penale). S-a motivat în mod
corect că legislaţiile care abordează unitatea şi pluralitatea de infracţiuni în
cadrul capitolului referitor la infracţiune, au în vedere sfera faptelor prin
care subiectul a adus atingere valorilor ocrotite de legea penală, iar
legislaţiile care abordează aceste probleme în cadrul capitolului referitor
la pedeapsă au în vedere influenţa pe care unitatea şi pluralitatea de
infracţiuni o au asupra pedepsei ce urmează a fi aplicată făptuitorului. S-a
observat de asemenea că unele forme ale pluralităţii de infracţiuni, recidiva
de exemplu, are puternice legături şi cusubiectul infracţiunii, deoarece ea
amplifică starea de pericol a acestuia, fapt ce explică reglementarea ei în
noul Cod Penal.

În noul Cod penal s-a inversat ordinea celor două instituţii, fiind
reglementată mai întâi instituţia unităţii de infracţiune (art. 35-art. 37) şi
după aceasta pluralitatea de infracţiuni (art. 38-art. 45). De asemenea, titlul
capitolului a fost completat, acesta fiind intitlat „Unitatea şi pluralitatea de
infracţiuni”, justificându-se această modificare în expunerea de motive prin
aceea că „în realitate se reglementează ambele instituţii”. E discutabilă
această motivare, deoarece – aşa cum s-a arătat anterior – Codul penal nu
reglementează în totalitate instituţia unităţii de infracţiune, ci doar anumite
situaţii speciale ale acestei materii, anume doar infracţiunea complexă şi
infracţiunea continuată. Denumirea corectă a capitolului ar fi putut să fie
aceea de „Pluralitatea de infracţiuni şi unele forme ale unităţii de
infracţiune”.

 Un rol important în cristalizarea conceptului de infracţiune complexă

în doctrina noastră l-a avut profesorul Vintilă Dongoroz, care a avut
contribuţii importante în conceptualizarea materiei unităţii şi pluralităţii de
infracţiuni. Acesta a arătat că există unitate de infracţiune, ori de câte ori un
complex de date de fapt poate fi încadrat în întregul său în conţinutul
incriminării unei singure fapte şi, dimpotrivă, există pluralitate de
infracţiuni atunci când, dintr-un complex de date de fapt, se pot extrage
condiţiile necesare pentru existenţa mai multor infracţiuni. Totodată, făcând
distincţia între situaţiile reale şi situaţiile aparente, precum şi între situaţiile
de fapt şi cele de drept, profesorul a mai arătat că unitatea este reală, atunci
când, în mod natural, avem o singură faptă şi că există o pluralitate reală,
atunci când, în mod natural avem mai multe fapte, după cum există unitate
aparentă atunci când mai multe violări de lege se par că sunt datorate unui
singur fapt şi există pluralitate aparentă atunci când unui singur fapt se pare
că-i corespund mai multe violări de lege.

Raportat la aceste distincţii infracţiunea complexă este considerată

o pluralitate aparentă de infracţiuni, deoarece, aşa cum s-a menţionat în
doctrină, cu toată aparenţa pluralităţii, avem o singură infracţiune, o formă
de unitate juridică (legală) de infracţiune. Acesta este motivul pentru care în
denumirea capitolului IV, care reglementează infracţiunea complexă şi
infracţiunea continuată alături de formele pluralităţii de infracţiuni, se face
referire doar la „Pluralitatea de infracţiuni”, înţelegându-se sub această
denumire atât pluralitatea reală cât şi pluralitatea aparentă de infracţiuni. În
cazul infracţiunii complexe este vorba de o aparenţă de pluralitate, deoarece
în conţinutul ei intră o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o
altă faptă prevăzută de legea penală, putând crea astfel impresia că am fi în
prezenţa unei pluralităţi de infracţiuni; însă – prin voinţa legiuitorului – în
aceste situaţii suntem în prezenţa unei unităţi de infracţiuni, deoarece se va
reţine în sarcina făptuitorului doar infracţiunea complexă, nu şi infracţiunea
sau infracţiunile care intră în conţinutul acesteia. Astfel, în cazul unei fapte
de furt săvârşită prin folosirea violenţei fizice se va reţine  doar infracţiunea
de tâlhărie, nu şi infracţiunile de furt sau lovire în concurs cu aceasta; sau în
cazul lovirii unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică
exerciţiul autorităţii de stat se va reţine doar infracţiunea de ultraj, nu şi
infracţiunea de lovire, alături de aceasta. În aceste cazuri faptele săvârşite
întrunesc elementele constitutive atât ale infracţiunii complexe cât şi ale
infracţiunilor absorbite de aceasta, dar prin voinţa legiuitorului va fi reţinută
doar infracţiunea complexă.

Asemănările dintre infracţiunea continuată şi infracţiunea de obicei

sunt: - existenţa mai multor acte în alcătuirea elementului material al fiecărei
infracţiuni; - unitate de subiect activ; - acţiunile sau inacţiunile ce alcătuiesc
elementul material al ambelor infracţiuni sunt de aceeaşi natură; - săvârşirea
acţiunilor sau inacţiunilor la diferite intervale de timp. Deosebirile dintre
infracţiunea continuată şi infracţiunea de obicei constau în: - infracţiunea
continuată se consumă în momentul săvârşirii celui de-al doilea act; -
infracţiunea de obicei se consumă în momentul săvârşirii celui de-al treilea
act; - în cazul infracţiunii continuate, fiecare act ce formează elementul
material poate atrage răspunderea penală a subiectului activ; - la infracţiunea
de obicei un singur act nu are relevanţă juridico-penală, poate constitui o
contravenţie. Importanţa deosebirii dintre cele două tipuri de infracţiuni
vizează de asemenea, regimul sancţionator aplicabil, aşa încât, infracţiunea
continuată fiind o stare de agravare i se mai poate aplica un spor de până la 5
ani, iar în cazul infracţiunii de obicei, tratamentul juridic este mai blând,
aplicându-se doar o sancţiune pentru infracţiunea respectivă.

BIBLIOGRAFIE:

CONSTANTIN BUTIUC – Manual de drept penal: partea generală,

Sibiu, Editura Universităţii „ Lucian Blaga ” di Sibiu, 2006