Bunurile proprii

Potrivit art.340 Cod civil, nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ:
a) bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu excepţia cazului în care
dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;
b) bunurile de uz personal;
c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond
de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri;
d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi asupra semnelor
distinctive pe care le-a înregistrat;
e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare,
schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri;
f) indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus
unuia dintre soţi;
g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul
dobândit în schimbul acestora;
h) fructele bunurilor proprii.

Dacă art.339 instituie regula potrivit căreia bunurile dobândite de oricare dintre
soţi în timpul regimului comunităţii legale sunt bunuri comune în devălmăşie, calitate care se
prezumă, art.340 reglementează excepţia1. Ca urmare, sunt bunuri proprii ale fiecărui soţ cele opt
categorii de bunuri prevăzute la literele a-h.
a) Bunurile dobândite prin moştenire, legat sau donaţie, cu excepţia cazului în care
dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune
Aceste bunuri sunt considerate proprii datorită faptului că fac obiectul unor acte juridice
intuitu personae (legatul şi donaţia) sau al devoluţiunii succesorale legale care are la bază
legătura de rudenie dintre defunct şi moştenitor. Aceste bunuri sunt proprii datorită provenienţei
lor. Referirea la moştenire vizează moştenirea legală în cadrul căreia devoluţiunea are în vedere
clasele de moştenitori care vor culege moştenirea în ordinea şi în cotele prevăzute de lege; iar
referirea la legat vizează toate tipurile de legate: universale, cu titlu universal sau cu titlu
particular. Legatul făcut unuia dintre soţi rămâne bun propriu chiar dacă transmiţătorul a urmărit
să i se asigura întreţinerea şi înmormântarea, sarcini la care a contribuit şi soţul legatarului.
Pentru sumele cu care a contribuit, dacă depăşesc cheltuielile obişnuite ale căsătoriei, soţul care
nu a beneficiat de legat va avea un drept de creanţă2.
În ceea ce priveşte donaţia, legiuitorul s-a referit la donaţiile directe, indirecte, deghizate
şi la darul manual, fie că este vorba de un act între soţi sau de o liberalitate provenind de la un
terţ3. Dacă donaţia este cu sarcini, bunul ce a făcut obiectul său va fi propriu al soţului donatar

1
Art.33 din Legea de punere în aplicare prevede că dispoziţiile art. 340 şi 341 din Codul civil sunt aplicabile şi căsătoriilor în fiinţă la data
intrării în vigoare a Codului civil, ori de câte ori actul juridic sau faptul juridic în temeiul căruia a fost dobândit bunul intervine după această dată.

2
Trib. jud. Bihor, dec. civ. nr.1156 din 7.12.1979, în R.R.D. nr.5/1980, p.57.
3
În practică s-a decis că în cazul înstrăinării făcute de ascendent descendentului, prezumate a fi o liberalitate, potrivit art. 845 C.civ., cu
rezerva dreptului de uzufruct, bunul astfel dobândit este un bun propriu, şi nu comun. Trib. Argeş, secţia civilă, dec. nr.163 din 17.12.2008 şi Jud.
Iaşi, sent.civ, nr.4472 din 18.03.2009 pe http://portal.just.ro/Jurisprudentia.aspx. Soluţiile îşi păstrează actualitate, Noul cod preluând dispoziţia
în art.1091 care consacră caracterul relativ al prezumţiei şi o extinde şi la situaţia înstrăinărilor făcute cu rezerva uzului, abitaţiei, întreţinerii pe
viaţă ori a unei rente viagere.
numai în situaţia în care sarcina a fost executată din bunurile proprii. Dacă sarcina s-a executat
din surse comune, bunul va fi propriu, iar contribuția celuilalt soț la plata sarcinilor va pune
problema indemnizării soțului care nu era obligat la plata lor.
Prin excepţie, aceste bunuri vor fi comune dacă dispunătorul, în cazul legatelor şi al
donaţiilor, a prevăzut astfel. În cazul moştenirii legale voinţa părţilor nu are un rol în acest sens
pentru că ea se deferă conform legii. Voinţa dispunătorului trebuie să fie expresă, fie în acelaşi
act, fie într-un înscris separat, întocmit simultan cu actul care constată liberalitatea.
O problemă discutată viu în literatura juridică a fost cea a darurilor de nuntă. Aceste
bunuri vor fi comune dacă este vorba despre darurile obişnuite ce se fac cu această ocazie în
executarea unei convenţii sociale. Caracterul de bun comun este dat de destinaţia bunului, aceea
de a ajuta la constituirea vieţii de familie şi la comunitatea de bunuri a soţilor. Dacă însă este
vorba despre sume mari de bani sau bunuri de valoare deosebită donate de părinţii unuia dintre
soţi, acestea vor fi proprii, afară de cazul în care dispunătorul prevede expres că ele vor fi
comune.
În cazul în care liberalitatea este făcută ambilor soţi, cu menţiunea expresă ca bunul să
devină comun, acesta va fi comun în devălmăşie 4 şi nu pe cote-părţi. Aceasta întrucât, toate
categoriile prevăzute de art.340 sunt excepţii de la comunitatea de bunuri a soţilor, deci în cazul
în care dispunătorul va prevedea expres că bunul este comun, se va aplica regula din art.339.
b) Bunurile de uz personal (art.340 lit.b)
Caracterul de bunuri proprii este destinaţia bunurilor, respectiv uzul personal al unuia sau
altuia dintre soţi. Legea nu cuprinde nici definiţia acestei categorii şi nici o enumerare
exemplificativă, însă doctrina a elaborat o serie de condiţii pe care bunul trebuie să le
îndeplinească pentru a fi inclus în această categorie:
- bunul să fie dobândit de unul dintre soţi în scopul folosirii pentru uz personal, indiferent de
provenienţa sumelor cu care a fost achiziţionat bunul. Dacă bunul a fost dobândit prin donaţie
de la celălalt soţ, bunul va fi propriu dar în temeiul art.340 lit.a şi nu a literei b din acelaşi text
legal5. Dacă bunul propriu a fost achiziţionat cu mijloace comune sau un soţ a participat cu
munca sa la achiziţionarea unui bun propriu al celuilalt soţ, el are împotriva acestuia din urmă un
drept de creanţă fundamentat pe îmbogăţirea fără just temei 6, dacă nu se dovedeşte voinţa
liberală a acestuia.
- bunul trebuie să aibă destinaţia uzului personal şi să fie efectiv folosit de unul dintre soţi.
Pentru calificarea bunului ca propriu este necesară şi folosinţa efectivă a bunului de către unul
dintre soţi. Funcţie de situaţia materială a soţilor, de nivelul lor de trai şi de valoarea bunului,
obiectele de lux, bijuteriile sunt considerate bunuri proprii sau comune, aprecierea făcându-se de
la caz la caz.
Într-o opinie7, pe care nu o împărtăşim, se susţine că bijuteriile oferite de părinţi sau de rudele
apropiate ale unuia dintre soţ celuilalt soţ sau cele oferite de prieteni sau rudele comune oricăruia
dintre aceştia sunt bunuri comune, dacă donaţia a fost făcută cu ocazia nunţii. În primul rând, se
impune a se observa că aceste obiecte, destinate a fi purtate de o anumită persoană (şi nu în
comun de către ambii soţi), nu sunt cadouri făcute ambilor soţi, chiar cu ocazia nunţii, ci unuia
4
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 205.
5
Exemplul dat în literatură a fost cel al soţului care moşteneşte de la prima sa soţie haine pe care le foloseşte cea de-a doua soţie. În acest
caz, bunurile nu sunt proprii ale soţiei pentru că nu ea le-a dobândit, ci poate fi, cel mult, un împrumut de folosinţă. Al.Bacaci ş.a., op.cit., p.113,
M.Avram, C.Nicolescu, op.cit., p.205, T.Bodoaşcă, Regimul juridic al bunurilor proprii de uz personal, în Dreptul nr.1/2007, p.46-47.
6
Al.Bacaci ş.a., op.cit., p. 114. În sens contrar, că munca celuilalt soţ este bun comun şi deci este exclus dreptul de creanţă al unuia dintre
soţi împotriva celuilalt soţ, a se vedea T.Bodoaşcă, Regimul juridic al …, loc. cit., p.46-47.
7
A se vedea L. Pîrvu, Regimul juridic al bunurilor de valoare deosebită dobândite în timpul căsătoriei, Dreptul nr. 10/1992, p. 45-49; pentru
opinii contrare, a se vedea şi nota a-II-a la acelaşi articol, de S. Şerban.
dintre ei. Pe de altă parte, nu se poate accepta nici ideea că astfel de bunuri sunt „destinate să
formeze începutul patrimoniului comun al soţilor”. Cu atât mai mult, dacă bijuteriile sunt donate
cu ocazia nunţii de către părinţi, ele vor fi considerate bunuri proprii ale celui gratificat8.
c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui
fond de comerţ care face parte din comunitatea de? bunuri;
Bunurile destinate exercitării efective a profesiei unuia dintre soţi, ca: uneltele unui
meşteşugar, instrumentul muzical în cazul unui muzician, biblioteca de specialitate etc., sunt
bunuri proprii ale soţului care exercită profesia respectivă. Dacă bunul a fost cumpărat cu bani
comuni sau prevenind de la celălalt soţ, acesta din urmă va avea un drept de creanţă pentru banii
cu care a contribuit, dacă nu se dovedeşte că a intenţionat să facă o liberalitate. Bunurile din
această categorie îşi păstrează caracterul de bun propriu şi după ce soţul care a exercitat profesia
respectivă nu o mai practică (pentru că a schimbat-o sau a ajuns la vârsta pensionării 9), dar şi în
cazul în care un soţ practică mai multe profesiuni simultan sau succesiv. Dacă însă schimbarea
profesiei unui soţ intervine nejustificat de des, iar bunurile destinate exercitării profesiei sunt
valoroase, bunurile destinate profesiilor abandonate trebuie considerate ca făcând parte din
comunitatea de bunuri, fiind vorba de adevărate investiţii efectuate de soţi.
Dacă soţii au aceiaşi profesie şi folosesc împreună bunurile destinate exercitării profesiei,
opinia majoritară a fost în sensul că aceste bunuri sunt proprii sub forma coproprietăţii comune
pe cote-părţi10.
Prin excepţie, sunt bunuri devălmaşe şi nu proprii, bunurile destinate exercitării profesiei
unuia dintre soţi ce aparţin unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri.
Apartenenţa la un fond de comerţ comun atrage pentru elementele sale componente aceiaşi
calificare de bun comun, chiar dacă este vorba despre bunuri pe care un soţ le foloseşte pentru
exercitarea profesiei sale11. Aşa cum s-a remarcat deja, în aceste situaţii, lipsa unei reglementări
clare ar putea aduce atingere independenţei profesionale a unuia dintre soţi atât timp cât celălalt
soţ ar putea, pe baza atributelor ce-i sunt conferite de lege asupra bunurilor comune, să dispună
de aceste bunuri dacă sunt bunuri mobile pentru înstrăinarea cărora nu sunt prevăzute formalităţi
de publicitate12.
d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi asupra
semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;

Drepturile de autor au reprezentat întotdeauna un aspect controversat al raporturilor

patrimoniale dintre soţi. Codul familiei prevedea în art.31 lit.d că sunt bunuri proprii
manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte
asemenea bunuri. Formularea textului legal a impus concluzia că este bun propriu numai suportul
în care s-a materializat opera ştiinţifică sau artistică, iar drepturile patrimoniale de autor sunt
bunuri comune prin analogie cu salariul soţilor care era considerat tot bun comun, soluţia
regăsindu-se şi în practica fostului Tribunal Suprem13. Cu toate acestea, au existat şi păreri că
8
Al.Bacaci ş.a., op.cit., p.114.
9
În acest caz bunurile au şi o valoare sentimentală care justifică păstrarea caracteului de bunuri proprii, Al. Bacaci, ş.a., op.cit., p.115.
10
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 211; T.R. Popescu, op. cit., p. 179; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., p. 134; Trib. Capitalei, decizia
civilă nr. 3109/1956, L.P. nr. 5/1957, p. 607. Opinia că în acest caz bunurile ar fi devălmaşe nu se poate susţine pentru considerentele pe care le-
am arătat în cazul donaţiei făcute ambilor soţi: ne aflăm într-o situaţie de excepţie, derogatorie de la regula că bunurile dobândite de un soţ în
timpul regimului comunităţii sunt devălmaşe, iar destinaţia bunurilor impune caracterul lor propriu.
11
Astfel, de exemplu, dacă soţi deţin o societate comercială cu obiect de activitate prestare de servicii medicale, iar unul dintre ei este medic
şi îşi exercită activitatea în cadrul acelei societăţi comerciale.
12
M.Avram, C.Nicolescu, op.cit., p.211.
13
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 581/1974, R.R.D. nr. 2/1975, p. 67; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1309/1976, C.D. 1976, p.
sumele de bani primite pentru opere de creaţie intelectuală, de orice natură ar fi, ar trebui socotite
bun propriu al celui care a realizat aceste opere, şi nu bun comun. Susţinătorii acestei opinii au
susţinut că o astfel de activitate nu poate fi asimilată cu activitatea obişnuită al cărei rezultat să
fie considerat bun comun. Tocmai caracterul excepţional al acestei activităţi, strict legată de
capacitatea, de talentul şi de efortul deosebit al aceluia care creează, pledează pentru a considera
contravaloarea bănească a activităţii de creaţie bun propriu. Considerarea ca bunuri proprii
numai a lucrurilor în care s-a încorporat creaţia intelectuală nu aduce autorului nicio recompensă
sau niciun stimulent material, de vreme ce sumele de bani şi orice fel de recompensă vor fi
socotite bun comun14.
NCC a prevăzut că drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor
unuia dintre soţi şi asupra semnelor distinctive pe care acesta le-a înregistrat sunt bunuri proprii.
Această categorie de bunuri este considerată bun propriu datorită activităţii creatoare pe care o
presupune şi efort deosebit pe care un soţ l-a depus pentru a obţine acest rezultat.
Reglementarea referitoare la drepturile de proprietate intelectuală15 nu poate fi înţeleasă
fără o succintă analiză a dreptului de autor care este un drept special, complex şi succesiv. Este
un drept special pentru că, aşa cum am arătat, el poartă asupra unor bunuri deosebite, obţinute de
un soţ datorită unui talent sau unui efort ieşit din comun, iar în conţinutul său intră atât drepturi
morale16, cât şi drepturi patrimoniale. Drepturile patrimoniale sunt indicate în art. 12 şi 13 din
aceeaşi lege
şi includ dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată sau exploatată opera
sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de către altii 17.
Drepturile morale şi cele patrimoniale se exercită succesiv, ultimele fiind considerate
bunuri proprii ale soţului autor al operei respective. În schimb, veniturile obţinute din
valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală reprezintă bunuri comune, indiferent de data
dobândirii lor, însă numai în cazul în care creanţa privind încasarea lor devine scadentă în timpul
comunităţii (art.341).
Legiuitorul a fost atent la opiniile doctrinare şi a preluat opinia majoritară care a susţinut
că veniturile încasate în temeiul drepturilor de proprietate intelectuală trebuie asimilate cu
salariul şi considerate bun comun, această soluţie fiind echitabilă, mai ales în situaţia în care un
soţ este angajat, iar celălalt nu, dar obţine venituri din drepturi de proprietate intelectuală.

e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare,
schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri;

Premiile şi recompensele sunt considerate bunuri proprii pentru că sunt acordate pentru o
170-171.
14
Al.Bacaci ş.a., op.cit., p.116.
15
Grupate în doctrina franceză sub denumirea de „proprietatea literară şi artistică”, drepturile de autor sunt divizate în: dreptul de a divulga
opera, de a fixa condiţiile de exploatare şi de a-i apăra integritatea care sunt proprii soţului autor, potrivit art.L.121-9 alin.1 din Codul proprietăţii
intelectuale şi dreptul asupra produselor pecuniare care este propriu sau comun, funcţie de momentul naşterii operei şi de momentul încasării
sumelor de bani cuvenite. Astfel, dacă sumele sunt încasate în timpul regimului comunităţii ele sunt bunuri proprii dacă opera este anterioară
regimului şi alimentează comunitatea, ca şi salariul unui soţ, dacă opera e creată în timpul regimului comunităţii (Ph.Malaurie ş.a., op.cit., p.164-
166).
16
Potrivit art.10 din Legea nr.8/1996 drepturile morale sunt dreptul de a decide cum va fi adusă opera la cunoştinţa publicului, de a pretinde
recunoaşterea calităţii sale de autor al operei, de a pretinde respectarea integrităţii operei etc.
17
Utilizarea sau exploatarea operei dau autorului dreptul exclusiv de a
autoriza: reproducerea integrală sau parţială a operei; difuzarea operei; reprezentarea scenică, expunerea sau proiecţia publică a operelor;
transmiterea unei opere către public prin fir sau prin orice alt procedeu; comunicarea publică prin intermediul înregistrărilor sonore şi
audiovizuale etc.
realizare deosebită sau pentru o faptă personală ieşită din comun. În această categorie nu se
includ primele sau premiile din cadrul sistemului premial de salarizare, care au acelaşi regim
juridic ca salariul, ci numai acelea care se acordă în mod excepţional, pentru merite deosebite18.
În cadrul acestei categorii se includ şi manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi
proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri. Acestea reprezintă suportul
material în care se exteriorizează drepturile de proprietate intelectuală şi este firesc ca soţul autor
să fie proprietar exclusiv asupra acestora pentru că efortul său creator este cel care le-a generat.
În această categorie se includ deci bunurile în care s-a materializat opera, drepturile patrimoniale
de autor sunt tot bunuri proprii dar în temeiul art.340 lit.d, iar veniturile obţinute în temeiul
acestora şi încasate în timpul comunităţii vor fi bunuri comune.
f) indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus
unuia dintre soţi;
Textul are în vedere două ipoteze. Prima este aceea în care a fost încheiată o asigurare de
persoane în beneficiul unuia dintre soţi, situaţie în care indemnizaţia de asigurare este bun
propriu, indiferent cine sau cu ce bani a plătit primele de asigurare. Aceste sume sunt proprii atât
înainte de încasare, când se prezintă ca drepturi de creanţă 19, cât şi după, datorită destinaţiei pe
care o au de a repara pagube exclusiv personale şi de a reface de muncă sau de a asigura
existenţa persoanelor care nu mai sunt capabile de a munci. Dacă primele de asigurare au fost
plătite de celălalt soţ sau din bani comuni, soţul beneficiarului asigurării va avea numai un drept
de creanţă pentru sumele plătite cu acest titlu şi nu asupra despăgubirii primite pentru
evenimentul asigurat.
Cea de a doua ipoteză a textului legal se referă la despăgubirile cuvenite soţului care a
fost victima unui delict, indiferent dacă prejudiciul produs a fost material sau moral 20. Acestea au
acelaşi regim ca şi indemnizaţia de asigurare.
Această categorie de bunuri proprii nu se referă la asigurările de bunuri, în cazul cărora
sumele încasate vor fi bunuri comune sau proprii după categoria din care fac parte bunurile
asigurate21.

g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul
dobândit în schimbul acestora;
Această categorie de bunuri proprii reprezintă o variantă reformulată a art.31 lit.f din
Codul familiei, însă esenţa reglementării se păstrează: textul reprezintă o aplicaţie a subrogaţiei
reale cu titlu particular şi împiedică soţii să schimbe natura juridică a bunurilor proprii sau
comune22 pe care le deţin, în special cu scopul de a evita fraudarea drepturilor terţilor. Din
interpretarea acestui text rezultă că vor fi bunuri proprii: bunurile obţinute pe baza unui contract
de schimb având ca obiect un bun comun, preţul unui bun propriu, bunul obţinut cu acest preţ,
indemnizaţia de asigurare pentru prejudiciile suferite de un bun propriu etc.

h) fructele bunurilor proprii.

18
Trib. Suprem, decizia civilă nr. 698/1955, L.P. nr. 5/1955, p. 550 şi I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., p. 134-135.
19
M. Eliescu, op. cit., p.215-216.

20
Referirea la prejudiciul moral constituie singura diferenţă a acestui text faţă de cel cuprins anterior în Codul familiei. Faptul că legea veche
nu făcea nicio referire la daunele morale este de înţeles pentru că întreaga legislaţia a acelei perioade ignora existenţa acestor prejudicii şi aprecia
că repararea lor prin sume de bani este inadmisibilă.
21
Al.Bacaci ş.a., op.cit., p.117.
22
Pentru că subrogaţia reală funcţionează şi în cazul bunurilor comune, deşi textul se referă expres numai la cele proprii, M.Eliescu, op.cit.,
p.218.
 Ultima categorie de bunuri proprii este cea reprezentată de fructele bunurilor proprii.
Enumerarea sa în textul legal nu era necesară întrucât acestea ar fi fost oricum comune în baza
principiului accesorium sequitur principale. Practica judiciară anterioară a considerat comune
fructele industriale ale unui bun propriu dacă pentru obţinerea lor s-a folosit munca ambilor soţi.
Având în vedere consacrarea expresă a caracterului propriu al acestor bunuri, se impune
păstrarea acestei naturi juridice a fructelor, soţul care a participat cu munca sa la obţinerea lor
având un drept la despăgubire întemeiat pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Regimul separaţiei de bunuri

Regimul separaţiei de bunuri era prevăzut de vechiul Cod civil român ca regim
matrimonial de drept comun23 şi a dăinuit pe teritoriul ţării noastre până la intrarea în vigoare a
Codului familiei, aplicarea sa fiind foarte extinsă pentru că puţine cupluri încheiau convenţii
matrimoniale care presupuneau plata unor taxe fiscale prohibitive.
Regimul separaţiei de bunuri poate avea sursă:
- convenţională: dacă prin convenţie matrimonială încheiată înainte sau în timpul căsătoriei,
soţii au ales să li se aplice acest regim matrimonial;
- judiciară (motivat de atitudinea culpabilă a unuia dintre soţi): la cererea unui soţ căsătorit
sub regimul comunităţii legale sau convenţionale, dacă celălalt soţ încheie acte care pun în
pericol interesele patrimoniale ale familiei, instanţa poate pronunţa separaţia de bunuri (art.370
NCC). Deşi art.385 alin.2 NCC reprezintă o preluare a art.262-1 Cod civil francez, în situaţia
reglementată de acest text legal, nu există o separaţie judiciară în sensul de regim matrimonial, ci
mai degrabă, este o încetare a regimului existent până la data separaţiei în fapt.
Acest regim care nu creează nicio comunitate patrimonială între soţi şi este în
contradicţie cu scopul ideal şi moral al căsătoriei24 prezintă o serie de avantaje şi de dezavantaje.
Avantajul principal este reprezentat de existenţa unei minime solidarităţi, numai în ceea
ce priveşte obligaţiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale
căsătoriei şi a celor legate de creşterea şi educarea copiilor. În regimurile comunitare, riscul de a
suporta din bunurile comune sau chiar din bunurile proprii (dacă este vorba despre o datorie
contractată pentru cheltuielile căsătoriei sau pentru administrarea bunurilor comune) un debit la
contractarea căruia soţul nu a participat este destul de mare. Acest risc nu există în separaţie
pentru că patrimoniile soţilor sunt complet independente şi nu se creează nicio masă de bunuri
comune.
Un alt avantaj este modalitatea simplă în care se exercită gestiunea bunurilor şi lichidarea
regimului, ultima fiind condiţionată de păstrarea unor evidenţe stricte a bunurilor şi a datoriilor.
Fiecare soţ administrează, foloseşte şi dispune singur de bunurile sale, iar dacă unul foloseşte
bunurile celuilalt fără împotrivirea acestuia are obligaţiile unui uzufructuar.
23
Au existat şi opinii că regimul dotal ar fi fost regimul de drept comun. Pentru o critică amplă a acestora, C.Hamangiu ş.a., op.cit., vol.3, p.37-
39. Acest regim se regăseşte în majoritatea legislaţiilor europene şi în Quebec, chiar dacă aplicarea nu este foarte largă. Reglementarea aleasă de
noul cod nu este identică cu niciuna dintre codurile folosite ca sursă de inspiraţie.
24
C.Hamangiu ş.a., op.cit., vol.3, p.37. În literatura juridică franceză s-a arătat că „Separaţia de bunuri nu este propriu-zis un regim matrimonial,
ci mai exact este o absenţă a regimului matrimonial: se căsătoriesc doar persoanele; cât despre patrimonii, acestea rămân aşa cum erau înainte,
independente.” R.Savatier, citat de Ph.Malaurie ş.a., op.cit., p.333.
 Dezavantajul principal îl constituie crearea unei situaţii defavorizate pentru soţul care nu
a desfăşurat o activitate profesională, ocupându-se de menaj şi de copii sau care a avut o
activitate mai puţin aducătoare de venit, dar a participat indirect la dobândirea bunurilor proprii
ale soţului său. Soţul aflat în această situaţie va avea la încetarea sau desfacerea căsătoriei o
situaţie net inferioară unuia care a beneficiat de regimul comunităţii. NCC a încercat să reducă
acest deficit prin instituirea creanţei de participare şi prin reglementarea muncii în gospodărie ca
şi contribuţie la cheltuielile căsătoriei în partea corespunzătoare statutului matrimonial de bază.
În al doilea rând, deşi nu există mase de bunuri comune, soţii trăiesc împreună şi au
interese, achiziţii şi afaceri comune, ceea ce face ca lichidarea să fie de fapt extrem de
complicată25 pentru că este necesară aplicarea regulilor specifice altor instituţii pentru a efectua
compensările între soţi şi a păstra egalitatea între aceştia. În plus, şi acestui regim îi sunt
aplicabile dispoziţiile din statutul matrimonial fundamental, ceea ce crează un minim de
comunitate, astfel că o separaţie totală şi reală nu mai există astăzi.
Toate aceste dispoziţii urmăresc să creeze totuşi o comuniune între soţi întrucât ei sunt
legaţi de dragoste şi respect, aşa cum este normal în căsătorie, şi să reprime anumite tendinţe
individualiste care sunt incompatibile cu viaţa în cuplu.
Regimul separaţiei îşi are izvorul în convenţia matrimonială sau hotărârea judecătorească
şi asigură soţilor cea mai mare independenţă din punct de vedere al modului de exercitare a
atributelor dreptului de proprietate asupra bunurilor proprii.
Funcţionarea acestui regim nu este practic reglementată, singura dispoziţie în acest sens
fiind cea din art.363 referitoare la folosinţa bunurilor celuilalt soţ, dar şi aceasta nu instituie
reguli proprii, ci trimite la dispoziţiile referitoare la uzufruct. Ca urmare, relaţiile dintre soţi, pe
de o parte, şi dintre soţi şi terţi, pe de altă parte, vor fi guvernate de regulile dreptului comun şi
de cele general aplicabile tuturor persoanelor căsătorite, indiferent de regimul matrimonial.
Astfel, fiecare soţ administrează, foloseşte şi dispune singur de bunurile proprii, indiferent de
data şi modul lor de dobândire, iar în ceea ce priveşte bunurile comune pe cote-părţi se aplică
regulile instituite pentru administrarea coproprietăţii. În relaţiile cu terţii se aplică tot normele
dreptului comun: proba se face prin înscris (inventarul prevăzut de art.361 sau înscrisul
constatator al operaţiunii prin care s-a dobândit bunul), până la proba contrară, soţul posesor este
prezumat proprietar, datoriile sunt personale cu excepţia celor contractate pentru cheltuielile
obişnuite ale căsătorie şi pentru creşterea copiilor.
Regimul analizat presupune cu necesitate separaţia activului şi pasivului ce compun
patrimoniile celor doi soţi. Astfel, potrivit alineatului 1, fiecare dintre soţi este proprietar
exclusiv în privinţa bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum şi a celor pe care
le dobândeşte în nume propriu după această dată. Din acest punct de vedere nu are nicio
relevanţă data sau modul de dobândire a bunului respectiv. Există însă situaţii în care un soţ
dobândeşte un bun folosind sume de bani sau bunuri ce aparţin celuilalt soţ. În această situaţie,
soţul achizitor al bunului trebuie considerat proprietar exclusiv, iar între soţi trebuie clarificat
titlul cu care suma sau bunul respectiv au ajuns în posesia achizitorului (împrumut, dar manual
ca formă a donaţiei, restituire împrumut etc.) şi se vor aplica regulile specifice acestor acte
juridice, inclusiv revocabilitatea donaţiilor. Dacă suma a fost folosită în scopul acestei achiziţii
fără acordul soţului proprietar al sumei, devin aplicabile dispoziţiile art.363 alin.2.
Dacă un soţ construieşte cu fondurile sale proprii pe terenul celuilalt soţ, întrucât nu ne
aflăm în regimul comunităţii, construcţia va aparţine soţului proprietar al terenului (art.577
NCC). Soţul constructor va avea drepturile recunoscute în cazul accesiunii constructorului, de
25
Dreptul notarial francez apreciază că regimul separaţiei este cel mai dificil de lichidat (Ph.Malaurie ş.a., op.cit., p.332).
bună sau de rea-credinţă, după caz.
Alineatul al doilea al art.360 Cod civil care pare că se referă la lichidarea regimului
separaţiei reprezintă de fapt cel de-al patrulea regim matrimonial, participarea la achiziţii. Din
păcate, acest alineat care nu a existat în forma iniţială a Codului civil, ci a fost introdus numai
prin legea de punere în aplicare, introduce o serie de noţiuni care nu se mai regăsesc în altă parte
a codului şi care vor suscita numeroase discuţii în doctrină şi litigii în practica judiciară. El
deschide soţilor posibilitatea adoptării regimului participării la achiziţii, un regim matrimonial
diferit de cel al separaţiei şi care este foarte succint reglementat.
Astfel, se vorbeşte despre mase de achiziţii nete şi creanţa de participare, fără a detalia
noţiunile sau fără a face cel puţin o trimitere la dispoziţii asemănătoare26.
În ceea ce priveşte prima noţiune, masa de achiziţii netă trebuie să înţelegem că
reprezintă masa de bunuri dobândită de fiecare dintre soţi în timpul regimului matrimonial
(incluzând bunurile proprii şi pe cele în coproprietate pe cote-părţi) din care se deduce pasivul,
respectiv datoriile rezultând din cheltuielile căsătoriei, inclusiv cele pentru creşterea copiilor şi
datoriile în legătură cu bunurile ce compun masa de bunuri respectivă (plata preţului, impozit
etc.).
Creanţa de participare este, aşa cum rezultă din textul analizat, o cotă din diferenţa
valorică dintre cele două mase de achiziţii nete şi va fi datorată de către soţul a cărui masă de
achiziţii nete este mai mare, putând fi plătită în bani sau în natură. Cota poate fi stabilită de soţi,
de comun acord, prin convenţia matrimonială prin care au ales regimul separaţiei sau, în lipsa
vreunei stipulaţii în acest sens, creanţa de participare va fi de jumătate din diferenţa valorică
dintre cele două mase de achiziţii nete.
Legiuitorul român a înţeles ca, în afara dispoziţiilor de natură comunitară care se aplică
tuturor regimurilor matrimoniale cuprinse în statutul matrimonial fundamental (mandat, locuinţa
familiei, contribuţia la cheltuielile căsătoriei), să introducă această dispoziţie referitoare la
lichidarea regimului separaţiei, dispoziţie care, în lipsa unei stipulaţii exprese a soţilor, va atrage
egalizarea averii dobândite de soţi în timpul regimului, indiferent care a fost venitul şi contribuţia
lor. Existenţa acestei dispoziţii este de natură să oblige soţii căsătoriţi sub regimul separaţiei să
fixeze ei înşişi cota ce se cuvine fiecăruia sau să îi descurajeze să aleagă acest regim
matrimonial.
Din punctul de vedere al lichidării, regimul separaţiei se aseamănă cu societatea,
lichidarea acesteia făcându-se în acelaşi mod, prin plata datoriilor sociale, restituirea aporturilor
şi împărţirea excedentului rămas în urma lichidării (art.1945-1946 Noul Cod civil).

NULITATEA CĂSĂTORIEI

Secţiunea I. Consideraţii generale privind nulitatea căsătoriei

Dacă ofiţerului de stare civilă, care nu şi-a îndeplinit atribuţiile în conformitate cu dispoziţiile
legale, cu ocazia încheierii căsătoriei, i se vor aplica sancţiuni de ordin administrativ şi dacă
26
Codul civil francez trimite, pentru lichidarea regimului separaţiei la dispoziţiile instituite pentru partajul succesoral (art.1542 Cod
civil francez).
soţilor care au făcut declaraţii false la încheierea căsătoriei li se pot aplica sancţiuni de drept
penal, căsătoria încheiată cu nerespectarea unor condiţii ce ţin de esenţa acesteia este lovită de
nulitate.
Nulitatea căsătoriei nu trebuie confundată cu divorţul. Este adevărat că atât nulitatea, cât şi
divorţul pun capăt căsătoriei, dar între aceste două instituţii există deosebiri esenţiale. Cauzele
care determină nulitatea căsătoriei constau în nerespectarea unor condiţii impuse de lege, anterior
sau concomitent încheierii ei, efectele nulităţii fiind retroactive (ex tunc), pe când cauzele care duc
la divorţ sunt posterioare încheierii căsătoriei, care a fost valabil încheiată, şi produc efecte numai
pentru viitor (ex nunc).
Codul civil se ocupă de nulitatea căsătoriei în Capitolul IV al Titlului II  „Nulitatea
căsătoriei”, art.293-306, care cuprind dispoziţii speciale, derogatorii de la dreptul comun, ce se
completează cu prevederile dreptului civil în materie de nulităţi, în măsura în care acestea din
urmă nu sunt incompatibile cu cele ale dreptului familiei.
Nulitatea căsătoriei trebuie constatată sau pronunţată prin hotărâre judecătorească. Instanţa
competentă să judece acţiunile în nulitatea căsătoriei este judecătoria, ca instanţă de drept
comun27.

Secţiunea a II-a. Clasificarea nulităţilor

Articolul 293 NCC prevede că „Este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată cu
încălcarea dispoziţiilor prevăzute la art.271,273,274,276 şi art.287 alin.1”. De asemenea, potrivit
art. 297 NCC, „Este anulabilă căsătoria încheiată fără încuviinţările sau autorizarea prevăzute la
art.272 alin.2,4 şi 5”.
Art.102 NCC prevede că actele de stare civilă, deci şi de căsătorie, întocmite de o persoană
care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea tuturor
prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate, afară de
cazul în care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei
calităţi. Se instituie deci o excepţie de la regula nulităţii actelor întocmite de un ofiţer de stare
civilă necompetent pentru situaţia în care acesta, exercitând această îndeletnicire în public, a creat
o aparenţă invincibilă că este competent în acest sens, caz în care căsătoria, în temeiul regulii error
communis facit ius, este valabilă.
În concluzie, clasificarea nulităţilor în materia căsătoriei nu se poate face în nulităţi exprese,
care sunt cele prevăzute expres de lege, şi nulităţi virtuale, care nu au fost consacrate în vreun
text de către legiuitor, în această materie nefiind admise nulităţile virtuale.
Clasificarea nulităţilor are în vedere nulităţile absolute şi nulităţile relative, la fel ca în dreptul
comun.

Secţiunea a III-a. Cazuri de nulitate absolută

27
Legea privind organizarea judiciară nr. 304/2004 prevede înfiinţarea, până în 1 ianuarie 2008, a tribunalelor pentru minori şi familie.
Compenţele acestora sunt prevăzute de art. 37 alin. (3) din lege, iar până la înfiinţarea acestor tribunale, în cadrul fiecărei instanţe vor funcţiona
secţii sau complete specializate.
 Deşi se păstrează clasificarea din dreptul comun, în nulităţi absolute şi relative, astfel cum am
arătat, legiuitorul a căutat să atenueze consecinţele pe care efectul retroactiv al nulităţii le
produce potrivit dreptului comun. Acesta este motivul pentru care, în unele cazuri, deşi actul este
sancţionat cu nulitatea absolută, în interesul menţinerii familiei, el poate fi confirmat, soţul de
bună-credinţă este apărat, în sensul că efectele nulităţii se vor produce faţă de el numai de la data
când a rămas definitivă hotărârea prin care s-a declarat nulă sau anulată căsătoria, iar în privinţa
copiilor, în toate cazurile, anularea căsătoriei nu are niciun efect (art. 304, 305 NCC).

§1. Încheierea căsătoriei fără respectarea dispoziţiilor legale

cu privire la vârsta matrimonială (art. 294 NCC)
Dacă soţii nu aveau împlinită, la încheierea căsătoriei, vârsta de 18 ani, această căsătorie este
lovită de nulitate absolută. Potrivit art. 272 alin. (2) NCC, pentru motive temeinice, minorul care
a împlinit 16 ani se poate căsători cu îndeplinirea unor condiţii speciale. Deşi, în acest caz,
nulitatea este absolută, ea poate fi acoperită în următoarele situaţii, prevăzute de art. 294 alin.2
NCC:
a) dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti ambii soţi au împlinit vârsta de
18 ani;
b) dacă soţia anăscut;
c) dacă soţia a rămas însărcinată.
Primul caz se referă atât la bărbat, cât şi la femeie, astfel că împlinirea vârstei cerute de lege
pentru încheierea căsătoriei duce la înlăturarea considerentelor care ar justifica interzicerea
căsătoriei, legiuitorul înţelegând să menţină familia, chiar dacă la momentul încheierii căsătoriei
nu era îndeplinită această condiţie a legii.
Celelalte două împrejurări, naşterea unui copil şi sarcina soţiei, se referă numai la femeie.
În cazul în care s-a născut un copil, există justificarea menţinerii familiei, mai ales în interesul
minorului, care, şi în această situaţie, capătă prioritate în viziunea legiuitorului.
Căsătoria se menţine, potrivit legii, şi în cazul în care copilul s-a născut mort sau femeia a
întrerupt cursul normal al sarcinii, întrucât şi prin aceste împrejurări s-a dovedit că, în pofida
neîmplinirii vârstei cerute de lege, soţia este puberă şi, deci, aptă de a avea relaţii conjugale
normale.
În cazul în care numai bărbatul nu a avut vârsta cerută de lege, iar soţia a născut un copil sau a
rămas însărcinată, nulitatea se acoperă şi în privinţa sa. În adevăr, ţinând cont de prezumţia de
paternitate potrivit căreia copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei, s-a
dovedit şi pubertatea bărbatului, iar desfiinţarea căsătoriei nu ar avea niciun rost28.

§2. Căsătoria a fost încheiată de o persoană care este deja căsătorită (art. 273 şi art.293
alin.2 NCC)
Principiul monogamiei este unul de bază în dreptul familiei, fiind apărat şi pe calea
sancţionării cu nulitatea absolută a celei de a doua căsătorii. Momentul în funcţie de care se
verifică starea de bigamie este acela al încheierii celei de a doua căsătorii, şi nu momentul
ulterior, eventual al pronunţării hotărârii judecătoreşti asupra acţiunii în nulitate 29. În cazul
28
Ibidem, p. 322.
29
Instanţa sesizată cu acţiune în anularea celei de-a doua căsătorii a unei persoane, condamnată pentru bigamie, este obligată să pronunţe
nulitatea acestei căsătorii, chiar dacă, între timp, prima căsătorie a fost desfăcută printr-o sentinţă de divorţ, nedefinitivă  Trib. jud.
Caraş-Severin, decizia civilă nr. 1/1982, R.R.D. nr. 9/1982, p. 66.
declarării morţii prin hotărâre judecătorească, cea de a doua căsătorie este valabilă, dacă a fost
încheiată în intervalul de timp de la data fixată prin hotărâre ca fiind aceea a morţii şi data
rămânerii definitive a hotărârii declarative de moarte.
Pentru a ne afla în prezenţa bigamiei, se mai cere ca cea de a doua căsătorie să fi fost efectiv
încheiată potrivit legii, căci numai depunerea declaraţiei de căsătorie nu este suficientă, fiind, sub
aspectul infracţiunii de bigamie prevăzute de art. 303 C.pen., numai o tentativă care nu se
pedepseşte.
O situaţie care a fost avută în vedere de legiuitor este şi aceea reglementată de
art. 293 alin.2 NCC, şi anume când, după declararea morţii unuia din soţi prin hotărâre
judecătorească, s-a încheiat o nouă căsătorie, iar soţul declarat mort s-a întors. Legiuitorul, prin
textul precizat, a dat prioritate celei de a doua căsătorii, dispunând că prima căsătorie este
desfăcută pe data încheierii celei de a doua. Codul familiei cuprindea aceiaşi soluţie. În legislaţia
anterioară Codului familiei (Decretul nr. 173/1940 modificat prin Legea nr. 293/1944), situaţia
nu era aceeaşi, soţii din prima căsătorie, ca urmarea întoarcerii soţului declarat mort şi a anulării
hotărârii declarative de moarte, aveau posibilitatea să ceară anularea celei de a doua căsătorii
pentru menţinerea celei dintâi care, în atare situaţie, era considerată că a existat tot timpul, chiar
pe durata existenţei celei de a doua. Se recunoştea în acest mod, pentru trecut, existenţa
concomitentă a două căsătorii, deci, implicit, şi starea de bigamie.
Cu toate acestea ni se pare superioară reglementarea anterioară faţă de cea actuală, întrucât se
dădea posibilitate soţilor din prima căsătorie să hotărască cu privire la menţinerea căsătoriei lor,
neimpunându-li-se de către legiuitor, ca în prezent, cea de a doua căsătorie, care nu în toate
împrejurările se justifică a fi menţinută în detrimentul celei dintâi, mai ales atunci când prima a
durat în timp, a dus la naşterea de copii, iar a doua este abia la început. Legăturile statornicite
între soţii din prima căsătorie s-ar putea ca, în astfel de împrejurări, să fie mai puternice şi să
justifice menţinerea primei căsătorii.
Se mai impune precizarea că nu are nicio relevanţă juridică, pentru constatarea nulităţii
absolute a celei de-a doua căsătorii, faptul că prima căsătorie a fost desfăcută prin divorţ, pentru
că, aşa cum am arătat deja, nulitatea are la bază încălcări ale dispoziţiilor legale anterioare sau
concomitente încheierii căsătoriei, în timp ce la baza divorţului stau motive temeinic justificate,
care au condus la destrămarea relaţiilor de căsătorie, intervenite ulterior încheierii acesteia.
Cererea de anularea celei de-a doua căsătorii ar fi fără obiect numai în ipoteza în care prima
căsătorie ar fi fost declarată nulă (şi nu desfăcută prin divorţ), pentru un oricare alt motiv de
nulitate prevăzut de lege30.
Acţiunea în nulitate poate fi intentată de orice persoană interesată, este imprescriptibilă şi nu e
condiţionată de exercitarea acţiunii de divorţ31.

§3. Căsătoria a fost încheiată între rude în grad prohibit de lege

(art. 274 şi art.293 alin.2 NCC)
Căsătoria între rudele în linie dreaptă, precum şi între rudele în linie colaterală până la gradul
IV inclusiv, este oprită potrivit art.274 NCC. Încheierea unei astfel de căsătorii, în pofida
interdicţiei instituite de legiuitor, duce pe planul dreptului familiei la nulitatea absolută a
acesteia, iar, în conformitate cu prevederile dreptului penal, constituie infracţiunea de incest
30
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 76/1993, Dreptul nr. 12/1993, p. 85; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1572/1995, Dreptul nr. 3/1996, p. 85.
31
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1602/1992, Dreptul nr. 8/1993, p. 70; C.S.J, secţia civilă, decizia nr. 1572/1995, în Curtea Supremă de
Justiţie, B.J.C.D. 1995, Ed. Proema, Baia Mare, 1996, p. 67-71.
prevăzută de art. 203 C.pen.
O asemenea căsătorie este prohibită, indiferent dacă rudenia rezultă din căsătorie sau din afara
căsătoriei, tot astfel fiind oprit să se căsătorească cu rudele sale fireşti şi adoptatul.
Sancţiunea care intervine este nulitatea absolută, întrucât relaţiile sexuale între rude sunt
prohibite din considerente de ordin biologic şi moral, interesul ocrotit fiind unul general, al
întregii societăţi.
Aceeaşi soluţie se aplică şi căsătoriei încheiate între cei deveniţi prin adopţie astfel de rude
(274 alin.3 NCC).
Soluţia se impune întrucât adoptatul devine rudă cu rudele adoptatorului, ca şi un copil firesc
al acestuia, iar drepturile şi obligaţiile izvorâte din filiaţie între adoptat şi părinţii săi fireşti şi
rudele acestuia încetează. Consecinţa logică ce se impune este aceea că este nulă atât căsătoria
încheiată între adoptator şi rudele sale, pe de-o parte, şi adoptat şi descendenţii săi, pe de altă
parte, cât şi cea încheiată între adoptat şi rudele sale fireşti.

§4. Căsătoria încheiată de alienatul sau debilul mintal

(art.276 şi 293 alin.1 NCC)
Căsătoria persoanelor alienate sau debile mintal este interzisă pentru motive de ordin biologic
şi pentru faptul că acestea nu-şi pot exprima consimţământul în mod conştient. Căsătoria unei
astfel de persoane este nulă absolut32, chiar dacă a fost încheiată într-un moment de luciditate,
legiuitorul nefăcând în acest sens nicio distincţie. De asemenea, nu are importanţă dacă aceste
persoane au fost sau nu puse sub interdicţie.
Persoanele lipsite vremelnic de discernământ nu se pot căsători în intervalul de timp în care
discernământul le lipseşte, întrucât nu pot exprima un consimţământ valabil (art. 299 NCC) 33.
Există deci o deosebire de tratament între situaţia persoanelor care sunt alienate sau debile mintal
şi cea a persoanelor lipsite numai temporar de discernământ, în sensul că, în cazul primelor,
interdicţia este absolută din motive de ordin biologic-social, iar în cazul celor din urmă acestea
pot să se căsătorească, cu excepţia momentelor în care le lipseşte discernământul, interdicţia
fiind justificată numai pentru exprimarea unui discernământ valabil34.

§5. Lipsa de solemnitate

Căsătoria va fi lovită de nulitate absolută atât în situaţia în care lipseşte numai un element al
solemnităţii, cât şi, evident, atunci când solemnitatea lipseşte integral
(art. 287 alin.1 şi 293 alin.1 NCC)35.
Un element al solemnităţii este şi prezenţa a doi martori la încheierea căsătoriei, astfel că lipsa
acestora va atrage nulitatea absolută a căsătoriei.
În ceea ce priveşte prezenţa ofiţerului de stare civilă, considerăm, alături de alţi autori 36, că
acest element face parte din cel al solemnităţii căsătoriei, astfel că, dacă ofiţerul de stare civilă
32
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 816/1985, R.R.D. nr. 1/1986, p. 60. Pentru omisiunea declarării bolii de care suferă viitorul soţ,
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 324/1990, Dreptul nr. 9-12/1990, p. 232; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2980/1995, în B.J.C.D. 1995,
p. 71-73.
33
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 779/1981, cit. supra.
34
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1805/1972, C.D. 1973, p. 193. În sensul că cel lipsit vremelnic de facultăţile mintale nu se poate
căsători cât timp se află în această stare, Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 667/1970, R.R.D. nr. 2/1972, p. 122. În sensul că, în aceste
condiţii, căsătoria este lovită de nulitate relativă, Trib. Suprem, secţia civilă, decizia
nr. 152 1990 apud I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat ..., op. cit., p. 191.
35
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 595/1981, R.R.D. nr. 12/1981, p. 99.
36
A se vedea I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., p. 91. În sens contrar, T.R. Popescu, op. cit., p. 327.
lipseşte, nu este asigurată această condiţie esenţială la încheierea căsătoriei.

§6. Lipsa de publicitate

Publicitatea, aşa cum am mai arătat, este o condiţie de formă distinctă de solemnitate, a cărei
lipsă la încheierea căsătoriei duce tot la nulitatea absolută, potrivit
art. 287 alin.1 şi 293 alin.1 NCC.
Condiţia publicităţii a fost impusă de legiuitor tocmai ca o garanţie în plus pentru respectarea
celorlalte condiţii cerute de lege pentru valabilitatea căsătoriei. De aceea, vechea practică
judecătorească şi doctrină juridică37 au considerat că lipsa publicităţii la încheierea căsătoriei va
duce la nulitatea căsătoriei numai atunci când prin aceasta s-a urmărit şi s-a realizat încălcarea
unor condiţii de fond cerute de lege. Această nulitate era acoperită prin existenţa unui act de
căsătorie, efectuat chiar de un ofiţer de stare civilă necompetent, dar confirmat printr-o posesiune
de stat de soţ legitim, adică printr-o publicitate posterioară.
Prin urmare, considerăm că, în prezent, clandestinitatea prin ea însăşi nu ar putea să ducă la
nulitatea absolută a căsătoriei, decât în cazul în care prin aceasta s-au ascuns lipsuri esenţiale, de
fond, la încheierea căsătoriei38.
De lege lata, singura cerinţă de publicitate a cărei lipsă este sancţionată cu nulitatea expresă a
căsătoriei este cea prevăzută de art.287 alin.1 NCC care prevede că soţii trebuie să îşi dea
consimţământul la căsătorie în mod public. Această sintagmă trebuie înţeleasă ca însemnând într-
un loc în care accesul publicului este permis, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană în afara
soţilor, a ofiţerului de stare civilă şi a celor doi martori. Ca urmare, credem că încheierea
căsătoriei pe o proprietate particulară nu este permis.

§7. Necompetenţa ofiţerului de stare civilă

Necompetenţa ofiţerului de stare civilă trebuie cercetată dintr-un întreit punct de vedere: cu
privire la calitatea sa de ofiţer de stare civilă; cu privire la teritoriul pe care îşi are competenţa şi
cu privire la persoanele a căror căsătorie o poate încheia.
În ce priveşte necompetenţa sa rationae materiae, aceasta duce în mod indiscutabil la
nulitatea absolută. Prin excepţie, dacă înregistrările au fost făcute în registrul de stare civilă de o
persoană necompetentă, care a exercitat în mod public atribuţia de ofiţer de stare civilă, creând o
stare de eroare comună invincibilă, căsătoria este valabilă, ca o aplicaţiune a principiului error
communis facit ius (art.102 NCC).
Instanţa care va judeca o acţiune pentru constatarea nulităţii unei astfel de căsătorii va trebui
să stabilească două împrejurări esenţiale: una de ordin obiectiv, respectiv dacă persoana
necompetentă a exercitat în mod public atribuţia de ofiţer de stare civilă, şi alta de ordin
subiectiv, anume dacă soţii au cunoscut sau nu împrejurarea că acea persoană nu are calitatea de
ofiţer de stare civilă. Dacă au cunoscut acest fapt, ei nu vor mai putea fi consideraţi în eroare,
chiar dacă toate celelalte persoane prezente au fost în eroare.
Dacă în privinţa necompetenţei ofiţerului de stare civilă cu privire la persoane toţi autorii sunt
de acord că o căsătorie încheiată în astfel de împrejurări nu este lovită de nulitate, în ceea ce
priveşte necompetenţa privind teritoriul pe care instrumentează ofiţerul de stare civilă (rationae
37
A se vedea: M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All, Bucureşti, 1998,
p. 673; C. Hamangiu, Codul civil adnotat, vol. I, Bucureşti, 1925, p. 205.
38
În acelaşi sens, I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., p. 92.
loci), se susţine că ea duce la nulitatea căsătoriei39.
Trebuie observat că, în ambele situaţii, este vorba în ultimă instanţă de acelaşi rezultat, adică
încheierea unei căsătorii de un alt ofiţer decât cel competent după domiciliul sau reşedinţa
viitorilor soţi, astfel că şi în cazul necompetenţei teritoriale, considerăm noi, nu este cazul să se
prefigureze sancţiunea atât de gravă a nulităţii absolute, afară dacă nu ne aflăm în prezenţa altor
încălcări ale legii40.

§8. Căsătoria fictivă

Noul Cod civil reglementează căsătoria fictivă în art. 295, arătând că aceasta este căsătoria
încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie este lovită de nulitate absolută. În
alineatul 2 se prevede că nulitatea se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti, a intervenit convieţuirea soţilor, soţia a născut sau a rămas însărcinată ori au trecut
2 ani de la încheierea căsătoriei.
Atunci când prin încheierea căsătoriei se urmăresc alte scopuri decât întemeierea unei familii
ne aflăm în prezenţa căsătoriei fictive. Părţile, în realitate, nu doresc să se căsătorească, să
stabilească între ele raporturi personale şi patrimoniale specifice familiei, ci urmăresc realizarea
unor interese pe care altfel nu le-ar fi atins. Adevăratele raporturi dintre ele sunt cele ascunse,
astfel că, din acest punct de vedere, căsătoria fictivă se aseamănă cu simulaţia. Prin simulaţie, în
adevăr, se creează o aparenţă de drept, aceea rezultată din actul aparent, care însă nu corespunde
realităţii, fiind mincinos, adevărata situaţie juridică dintre părţi fiind stabilită în actul ascuns. Aşa
cum s-a arătat41, căsătoria fictivă poate fi analizată ca o lipsă de consimţământ la căsătorie,
deoarece părţile nu şi-au exprimat un consimţământ valabil în vederea încheierii căsătoriei, ci
numai unul formal, voinţa lor internă fiind cu totul alta, ceea ce duce la sancţiunea nulităţii
absolute42.
Astfel de căsătorii se încheiau, bunăoară, în scopul sustragerii de la răspunderea penală în
cazul comiterii infracţiunii de viol43 sau al folosirii unei locuinţe sau de eludare a unor dispoziţii
legale imperative, altele decât cele relative la căsătorie. Există, deci, întotdeauna un scop ilicit, în
sensul producerii unor efecte nespecifice instituţiei căsătoriei. De aceea, anularea căsătoriei
fictive este motivată, în practica judiciară, ca şi în literatura juridică, prin frauda la lege, dar la o
lege extrinsecă dreptului familiei (de exemplu: căsătoria încheiată în scopul obţinerii altei
cetăţenii).
Invocarea acestui caz de nulitate a căsătoriei nu va putea fi făcută dacă între soţi, ulterior
încheierii căsătoriei, s-au stabilit relaţii conjugale. Această împrejurare duce la acoperirea
nulităţii, căci în acest mod s-a realizat scopul specific încheierii căsătoriei44. Mai subliniem, de

39
În sens contrar, ibidem, p. 13. În sensul că sancţiunea este nulitatea absolută a căsătoriei, T.R. Popescu, op. cit., p. 328.
40
În acelaşi sens, noul Cod civil prevede chiar că se poate aproba încheierea căsătoriei de către un ofiţer de stare civilă din altă localitate.
41
A se vedea I.P. Filipescu, Gh. Beleiu, Nulitatea căsătoriei în practica judiciară, R.R.D. nr. 9/1971, p. 76-81.
42
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2248/1973, R.R.D. nr. 5/1974, p. 72; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1890/2002, Dreptul nr. 6/2003,
p. 240; Trib. Iaşi, secţia civilă, decizia
nr. 60/2003, cu notă parţial critică de G. Lupşan, Dreptul nr. 7/2004, p. 201-209.
43
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1342/1983, R.R.D. nr. 6/1984, p. 60; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 843/1970, C.D. 1970, p.
176-178; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 411/1977, C.D. 1977, p. 99-100, ( cauza de nepedepsire prevăzută la viol şi constând în căsătoria
autorului infracţiunii cu victima a fost abrogată).
44
Într- soluţie s-a arătat că nu se pune problema acoperirii nulităţii absolute a căsătoriei fictive, chiar dacă din căsătorie a rezultat un minor,
deoarece raporturile de căsătorie dintre părţi existau anterior acestei căsătorii, iar între aceleaşi părţi mai exista o căsătorie, valabilă, încheiată în
Grecia. Prin a doua căsătorie, soţul urmărise doar schimbarea numelui, pentru a evita o interdicţie de intrare în acel stat, deci, evident, o fraudă la
lege (Trib. Iaşi, sentinţa civilă nr. 60/2003, cit. supra).
asemenea, ideea reţinută şi de alţi autori45, că dovada fictivităţii căsătoriei este foarte greu de
făcut, astfel că soţii ar putea, în scopul eludării prevederilor legale privitoare la divorţ, să se
folosească de această cale fără a exista o posibilitate de verificare reală.
Căsătorie este fictivă atunci când încheierea ei a fost determinată de atingerea altor scopuri
decât acela de a întemeia o familie, de către unul sau amândoi dintre soţi, dar numai dacă,
ulterior, nu s-au stabilit raporturi conjugale între cei ce au încheiat-o.
Aşadar, va trebui ca instanţele judecătoreşti să verifice îndeplinirea cumulativă a acestor
condiţii, fiind admise, în această materie, orice mijloace de probă şi numai în aceste cazuri să
pronunţe nulitatea căsătoriei.

§9. Frauda la lege

Frauda la lege este, de asemenea, admisă ca un caz distinct de nulitate absolută a actelor
juridice. În materie de căsătorie, realizarea fraudei la lege duce neapărat şi la fictivitatea
căsătoriei, întrucât se urmăresc efecte secundare, cum ar fi folosinţa locuinţei, dobândirea unei
alte cetăţenii sau sustragerea de la răspunderea penală a autorului violului. Această ultimă
posibilitate de fraudare a legii a fost înlăturată prin abrogarea acestei cauze de nepedepsire din
Codul penal.

§11. Lipsa diferenţierii de sex

Aşa cum am mai arătat, la condiţiile de fond privind încheierea căsătoriei, atrage nulitatea
căsătoriei (art.277 NCC). Cu toate că această condiţie era evidentă, pentru a înlătura orice dubiu,
în noul Cod civil s-a prevăzut expres interdicţia de a se încheia căsătoria între două persoane de
acelaşi sex. Inexistenţa acestei condiţii duce, indiscutabil, la nulitatea absolută a căsătoriei,
formularea textului fiind imperativă. Aşadar, va fi lovită de nulitate absolută căsătoria persoa-
nelor de acelaşi sex, precum şi a acelora al căror sex nu este bine precizat, astfel că, din acest
motiv, este cu neputinţă consumarea căsătoriei.

§12. Lipsa consimţământului

Lipsa consimţământului duce la nulitate absolută în temeiul art. 271 şi 293 alin.1 NCC, atât
atunci când este vorba de lipsa sa materială, cât şi atunci când este vorba de lipsa psihică a
acestuia, în cazul celui debil sau alienat mintal. Ei nu pot exprima un consimţământ valabil, însă,
în acest caz, căsătoria va fi nulă şi din motive de ordin biologic şi social.

Secţiunea a IV-a. Cazurile de nulitate relativă

Căsătoria este sancţionată cu nulitatea relativă în cazul lipsei încuviinţărilor cerute de lege
pentru căsătoria unui minor şi în cazul viciilor de consimţământ: eroarea, dolul şi violenţa. De
asemenea, este anulabilă căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de discernământ,
precum şi cea încheiată de tutore cu persoana minoră aflată sub tutela sa. Eroarea, spre deosebire
45
A se vedea P. Anca, Analiza cursului de Dreptul familiei, de T.R. Popescu, S.C.J.
nr. 2/1958, p. 239.
de dreptul comun, nu duce la anularea căsătoriei, după cum rezultă din textulart.298 alin.2 NCC,
decât dacă se referă la identitatea fizică a celuilalt soţ. Această restrângere este menită a evita
cazurile în care s-ar putea cere anularea căsătoriei pentru eroare asupra identităţii civile a
celuilalt soţ sau asupra calităţilor esenţiale ale acestuia, situaţie în care, practic, s-ar încerca o
eludare a dispoziţiilor legale privitoare la divorţ, iar dovada unor chestiuni atât de relative ar fi
foarte greu de făcut.
În practica judiciară s-a hotărât că nu ne aflăm în cazul erorii asupra identităţii fizice a
celuilalt soţ dacă reclamantul nu a cunoscut că soţia sa era însărcinată la data încheierii
căsătoriei, de vreme ce, cu acea persoană a voit să se căsătorească 46, această împrejurare, ascunsă
de către pârâtă, fiind însă un dol omisiv, poate duce la anularea căsătoriei.
Eroarea provocată prin viclenie – dol duce la anularea căsătoriei, chiar dacă ea nu poartă
asupra calităţilor esenţiale ale soţului care a provocat-o, dacă această împrejurare a determinat
consimţământul celuilalt soţ.
Astfel, în practica judiciară s-a decis că este un dol comisiv, care duce la anularea căsătoriei,
faptul unuia dintre soţi care, suferind de o boală gravă şi de durată, a indus în eroare pe celălalt în
privinţa stării sale de sănătate, prin prezentarea unui certificat prenupţial, întocmit pe baza
certificatului medical, eliberat de o rudă. La fel, este dol prin reticenţă faptul de a fi ascuns faţă
de celălalt soţ, cu bună-ştiinţă, boala de care suferă sau numai amploarea acesteia, dacă boala
afectează grav relaţiile normale dintre soţi47. Malformaţia care nu constituie o nediferenţiere de
sex, dar are caracterul unei maladii care nu a fost cunoscută de celălalt soţ, întrucât i-a fost
ascunsă, constituie motiv de anularea căsătoriei care s-a încheiat ca urmare a unui dol reticent48.
Violenţa poate constitui motiv de anulare a căsătoriei, însă, date fiind condiţiile impuse de
lege la încheierea căsătoriei şi obligativitatea verificării prealabile a acestora, în practică astfel de
cazuri se întâlnesc foarte rar. În acest sens, s-ar putea aminti constrângerea exercitată de către
părinţi asupra fiicei, în sensul încheierii căsătoriei cu o anumită persoană49. De asemenea,
literatura de specialitate a opinat 50 în sensul că violenţele exercitate asupra soţului al cărui
consimţământ a fost viciat trebuie să aibă o anumită intensitate şi gravitate, care să-l pună în
situaţia obiectivă de a nu se putea opune căsătoriei. În plus, violenţele trebuie apreciate raportat
la starea psihică a soţului respectiv51.
Nulitatea este relativă şi în cazul încheierii unei căsătorii de către o persoană lipsită vremelnic
dediscernământ52; nulitatea poate fi invocată numai de către cel indus în eroare pe calea unei
acţiuni care trebuie formulată în termenul de 6 luni prevăzut de art.301 NCC. Nulitatea relativă
se acoperă dacă soţii au convieţuit timp de 6 luni de la data încetării violenţei sau de la data
descoperirii dolului, a erorii ori a lipsei vremelnice a facultăţilor mintale. Această prevedere este
bine-venită pentru că se înlătură posibilitatea prelungirii unor situaţii conflictuale şi a unui
eventual şantaj. De asemenea, nulitatea relativă se acoperă dacă soţia a născut ori a rămas
însărcinată.
Art.303 alin.3 NCC prevede că, în toate cazurile, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, între

46
Trib. jud. Timiş, decizia nr. 37/1970, R.R.D. nr. 6/1971, p. 150; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1381/1986, R.R.D. nr. 5/1987, p. 6.
47
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 324/1990, în V. Bogdănescu ş.a., Probleme de drept …, op. cit., p. 161.
48
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1196/1972, C.D. 1972, p. 199; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 779/1981, R.R.D. nr. 1/1982,
p. 53.
49
A se vedea Sc. Şerbănescu, op. cit., p. 38.
50
A se vedea I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat ..., op. cit., p. 201.
51
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1005/1974, C.D. 1974, p. 166-167.
52
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 152/1990, în V. Bogdănescu ş.a., Probleme de drept …, op. cit., p. 158-160.
timp, ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soţia a născut ori a rămas însărcinată.
Interpretarea literală a textului, care se referă generic la toate cazurile, fără a face distincţie după
cum este vorba despre nulitatea relativă sau absolută, ar putea duce la concluzia că se extinde
aplicabilitatea acestor cazuri de acoperire a nulităţii şi la alte cazurile de nulitate absolută, ceea
ce ne apare inadmisibil pentru că nu credem că intenţia legiuitorului a fost aceea de a păstra şi
căsătoria bigamilor sau a debililor sau alienaţilor mintali.
De aceea considerăm că interpretarea corectă este cea impusă de situarea dispoziţiei la finalul
secţiunii referitoare la nulitatea relativă şi de scopul legii. Ca urmare, nulitatea se acoperă prin
împlinirea vârstei legale, sarcină sau naşterea unui copil NUMAI în cazurile de nulitate relativă
la care face referire art.303 în alineatele 1 şi 2, respectiv căsătoria unui minor fără avizele,
încuviinţările sau autorizările necesare şi căsătoria încheiată de o persoană lipsită vremelnic de
discernământ sau al cărei consimţământ a fost viciat prin eroare, dol sau violenţă.

Divorţul din culpă

Divorţul din culpă sau divorţul-sancţiune, poate fi pronunţat numai de către instanţa de
judecată, care are mijloacele procesuale pentru administrarea şi aprecierea probelor necesare în
decelarea adevăratei culpe în desfacerea căsătoriei.
Efectele divorţului sancţiune diferă mult de cele ale divorţului-remediu. Noul Cod civil a
reglementat o serie de efecte directe ale culpei în soluţionarea raporturilor patrimoniale ale
foştilor soţi şi ne referim la atribuirea contractului de închiriere (art.324 NCC), dreptul la
despăgubiri (art.388 NCC), obligaţia de întreţinere (art.389 alin.4 NCC) şi prestaţia
compensatorie (art.390 NCC) care vor fi analizate în paginile următoare.
Divorţul din culpă se aplică numai în cazurile prevăzute de art.373 lit. b şi c, respectiv
atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi
continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. În toate aceste situaţii instanţa trebuie să stabilească
culpa unuia sau a ambilor soţi în desfacerea căsătoriei. Dacă din probele administrate nu rezultă
nicio culpă, motivele invocate de părţi şi dovedite fiind independente de culpa lor, cererea de
divorţ formulată pe acest temei se va respinge, iar soţii vor putea divorţa numai dacă sunt
amândoi de acord, dacă dovedesc o separare în fapt de cel puţin 2 ani sau dacă reclamantul
suferă de o boală care face imposibilă continuarea căsătoriei.
Codul civil nu defineşte culpa 53, însă se înţelege că un soţ este vinovat de desfacerea
căsătoriei dacă acţiunile sau inacţiunile sale au avut ca efect vătămarea gravă a relaţiilor dintre
soţi şi imposibilitatea continuării căsătoriei pentru celălalt soţ. Fapta culpabilă nu se limitează
neapărat la încălcarea obligaţiilor conjugale, ci poate să nu aibă nicio legătură cu aceasta. De
exemplu, dacă un soţ este condamnat la o pedeapsă cu închisoarea pentru comiterea unei
infracţiuni de omor, celălalt soţ poate cere divorţul din culpa soţului condamnat, chiar dacă fapta
nu are legătură directă cu căsătoria. Continuarea căsătoriei poate fi considerată imposibilă de
către soţul inocent care nu doreşte să fie supus oprobiului public alături de soţul său, iar relaţiile
dintre soţi practic nu mai există pentru că regimul de detenţie este incompatibil cu viaţa de cuplu.
Proba culpei revine reclamantului, deci soţului care afirmă existenţa acesteia.
Dacă din probele administrate instanţa reţine culpa unuia dintre soţi în destrămarea
căsătoriei, se va pronunţa divorţul din culpa acestuia, indiferent dacă este vorba despre reclamant
53
O astfel de definiţie se regăseşte în art.242 din Codul civil francez care arată că „Divorţul poate cerut de un soţ pentru fapte ce constituie o
violare gravă şi repetată a îndatoririlor şi obligaţiilor conjugale imputabile celuilalt soţ şi care fac intolerabilă menţinerea vieţii comune”.
sau despre pârât. Dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate
pronunţa divorţul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ.
Potrivit alineatului 2, în ipoteza în care cererea de divorţ se întemeiază pe o separare în
fapt care a durat cel puţin 2 ani, divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului reclamant, cu
excepţia situaţiei în care pârâtul se declară de acord cu divorţul, când acesta se pronunţă fără a se
face menţiune despre culpa soţilor. În acest caz, divorţul-sancţiune se transformă în divorţ-
remediu, urmare a achiesării pârâtului la cererea de divorţ. De altfel, această transformare a
temeiului juridic al divorţului este aplicabilă şi în celelalte cazuri în care se poate pronunţa
divorţul din culpă. Ca urmare, în orice acţiune de divorţ formulată în baza art.373 lit. b sau c,
dacă pârâtul se declară de acord cu divorţul şi cu pronunţarea acestuia pe baza acordului părţilor,
hotărârea se va pronunţa pe acest temei, fără a mai face menţiune despre culpa părţilor.
Legislaţia anterioară prevedea că decesul soţului în timpul procesului de divorţ atrage
încetarea căsătoriei, cu consecinţa că soţul supravieţuitor îl moştenea pe decedat, deşi existenţa
procesului de divorţ făcea inechitabilă culegerea moştenirii. Art.380 NCC prevede o soluţie
specială pentru situaţia în care soţul reclamant decedează în timpul procesului de divorţ din
culpă. În acest caz, moştenitorii soţului reclamant pot continua acţiunea de divorţ, care va fi
admisă numai dacă instanţa constată culpa exclusivă a soţului pârât. Dacă din probele
administrate rezultă culpa exclusivă a reclamantului sau culpa comună a ambilor soţi, acţiunea va
fi respinsă ca rămasă fără obiect, întrucât căsătoria a încetat ca urmare a decesului unuia dintre
soţi.

Filiaţia faţă de mamă

§1. Elemente
Cum filiaţia faţă de mamă are la bază faptul uşor de dovedit al naşterii, stabilirea ei nu ridică
atâtea probleme ca filiaţia faţă de tată. Certitudinea maternităţii este exprimată şi prin adagiul
latin mater in iure semper certa est.
Elementele de stabilire a maternităţii sunt faptul naşterii şi identitatea copilului, respectiv
copilul a cărui filiaţie se stabileşte trebuie să fie acela pe care femeia faţă de care se stabileşte
filiaţia l-a născut.
Stabilirea filiaţiei faţă de mamă are la bază aceleaşi elemente, atât în cazul filiaţiei din
căsătorie, cât şi din afara căsătoriei, deosebirea fiind că, în prima ipoteză, trebuie făcută dovada
căsătoriei.
Desigur, existenţa legăturii de filiaţie este un element obiectiv, distinct de dovada acesteia. În
doctrină54 se vorbeşte sinonim de „dovada filiaţiei” şi de „stabilirea filiaţiei”, deşi cele două
noţiuni au, în opinia noastră, sfere deosebite. Pentru a putea considera filiaţia stabilită, în
prealabil trebuie să se fi dovedit, prin mijloacele de probă admise de lege, existenţa acestei
legături obiective între copil şi mama sa, izvorâtă din faptul naşterii şi al identităţii copilului.
Nici certificatul de naştere şi nici hotărârea judecătorească nu pot fi emise fără această dovadă
prealabilă. Nu mai puţin însă este adevărat că, odată eliberat certificatul de naştere sau adoptată
hotărârea judecătorească, ele constituie şi dovezi ale legăturii de filiaţie.
54
A se vedea: E.A. Barasch ş.a., Rudenia …, op. cit., p. 31 şi urm.; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat ..., op. cit., p. 298 şi urm.
 În consecinţă, stabilirea maternităţii se face prin certificatul de naştere, prin recunoaştere şi
prin hotărâre judecătorească, iar dovada ei se face numai prin certificatul de naştere şi hotărâre
judecătorească.
Probleme mai deosebite pot să apară în practică datorită dezvoltării şi în ţara noastră a
procreării medicale asistate. În condiţiile în care, de lege lata, nu există o reglementare în
domeniu, stabilirea maternităţii poate fi dificilă atunci când, prelevând material genetic (ovul) de
la o femeie – mamă donatoare – şi folosind fecundarea in vitro, embrionul format este implantat
unei alte femei – mamă purtătoare55.

§2. Stabilirea şi dovada maternităţii prin certificatul de naştere

Filiaţia faţă de mamă se dovedeşte, potrivit art.409 NCC prin actul de naştere şi cu certificatul
de naştere emis pe baza acestuia. Certificatul de naştere, ca orice act de stare civilă, este un
înscris autentic, în conţinutul căruia sunt cuprinse date declarate de părţi, precum şi date
constatate personal de agentul de instrumentator.
Enunţurile ce se consemnează ca urmare a declaraţiilor părţilor fac dovadă numai până la
proba contrară, iar cele constatate personal de către ofiţerul de stare civilă fac dovadă până la
înscrierea în fals56.
Atât faptul naşterii, cât şi identitatea copilului se înregistrează pe baza declaraţiei unuia dintre
părinţi, ceea ce înseamnă că puterea doveditoare a certificatului de naştere în privinţa ambelor
aspecte este aceeaşi, adică până la proba contrară. Totuşi, potrivit art. 51 C.fam., starea civilă a
copilului nu poate fi contestată atâta timp cât el foloseşte o stare civilă conformă cu certificatul
de naştere. Neconformitatea stării civile cu acest certificat este deci o condiţie impusă de lege
pentru ca maternitatea să poată fi luată în discuţie. Aşa cum s-a arătat în doctrină57, conformitatea
stării civile nu poate exista decât în ipoteza în care certificatul de naştere dovedeşte ambele
elemente, adică atât faptul naşterii, cât şi al identităţii copilului. În acelaşi sens considerăm şi noi
că, într-adevăr, certificatul de naştere dovedeşte nu numai faptul că femeia a născut, dar şi că
acel copil despre a cărui stare civilă este vorba este copilul pe care ea l-a născut.
Când însă copilul nu este cel născut de mamă, ca în cazul substituirii de copii, împrejurări care
se întâmplă uneori58, posesia de stat a acelui copil nu mai este conformă cu certificatul de
naştere, fiind admisibilă acţiunea în justiţie pentru stabilirea situaţiei reale. În cadrul acesteia se
va putea folosi orice mijloc de probă.
Dacă nu se dovedeşte o stare civilă neconformă certificatului de naştere, puterea doveditoare a
acestuia este absolută şi nu este admisă nicio acţiune în reclamaţie de maternitate sau în
contestare de maternitate. Rezultă deci că se instituie o prezumţie absolută de filiaţie.
Conformitatea stării civile cu certificatul de naştere se realizează prin trei elemente:
- nomen – copilul poartă numele mamei;
- tractatus – copilul este considerat ca atare de mamă şi de familia lui;
- fama – respectiv, copilul este tot astfel considerat şi de alte persoane59.
De la această putere doveditoare a certificatului de naştere există o singură excepţie, în cazul
adopţiei, când, potrivit legii, se întocmeşte un nou act de naştere pentru cel adoptat, în care

55
A se vedea V. Dobozi (I), G. Lupşan, I. Apetrei (II), Filiaţia în cadrul asistenţei medicale a procreării, Dreptul nr. 9/2001, p. 41 şi urm.
56
A se vedea: G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 271; V.M. Ciobanu, op. cit., vol. II, p. 166.
57
A se vedea: I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat ..., op. cit., p. 299.
58
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 809/1979, C.D. 1979, p. 7 şi decizia nr. 731/1970, C.D. 1970, p. 183.
59
Pentru sensul aceloraşi noţiuni, în general, în ceea ce priveşte starea civilă a unei persoane, a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 332.
adoptatorii sunt trecuţi ca părinţi fireşti60. În acest caz, noul act de naştere nu dovedeşte faptul
naşterii faţă de mama adoptatoare, aceste împrejurări fiind dovedite de vechiul act de naştere.
Nevoia dovedirii filiaţiei reale a celui adoptat poate apărea în cazul invocării unor impedimente
la încheierea căsătoriei sau la desfacerea adopţiei, când părinţii fireşti redobândesc drepurile
părinteşti.

§3. Stabilirea maternităţii prin recunoaştere

Recunoaşterea este actul prin care o femeie mărturiseşte legătura de filiaţie dintre ea şi un
copil pe care-l declară că este al său.
Recunoaşterea este, aşadar, o mărturisire prin care femeia face cunoscută naşterea şi identifică
pe un copil ca fiind acela pe care l-a născut. Ea este însă şi un act juridic care are drept efect
stabilirea posesiunii de stat a acelui copil. Datorită naturii sale juridice complexe, recunoaşterea
este supusă atât regulilor privind mărturisirea, cât şi celor privind actele juridice.
3.1. Caracterele recunoaşterii
a) Recunoaşterea are un caracter declarativ, întrucât are efecte retroactive, copilul fiind
considerat că are ca mamă pe femeia care l-a recunoscut din momentul naşterii sale. Se
recunoaşte deci un fapt preexistent şi nu se creează o situaţie nouă.
b) Recunoaşterea este irevocabilă. Ca urmare, femeia care a făcut mărturisirea nu mai poate
reveni asupra ei, chiar dacă a făcut-o prin testament (art. 416 alin. ultim NCC). Acest caracter se
bazează pe aceea că pentru întreaga ordine de drept este important ca statutul civil al persoanelor
să fie cel real şi să nu se întemeieze pe minciună. De asemenea, dacă s-ar admite posibilitatea
revocării recunoaşterii, s-ar înfrânge principiile mărturisirii, care este irevocabilă61.
Faptul că mama poate contesta recunoaşterea pe care a făcut-o din eroare este în consens cu
regulile ce guvernează mărturisirea şi nici nu-i schimbă caracterul irevocabil, căci contestarea
este diferită de revocare.
c) Recunoaşterea are caracter personal, ceea ce înseamnă că nu poate fi îndeplinită decât de
către mamă. Nici moştenitorii, după moartea mamei, nici rudele şi nici reprezentantul legal al
femeii incapabile nu pot efectua o astfel de recunoaştere. Ea poate fi însă făcută de un mandatar
cu procură specială, autentică.
d) Recunoaşterea este facultativă, ea trebuind să fie voluntară şi liberă de orice constrângere.
e) Recunoaşterea este un act unilateral, respectiv o manifestare unilaterală de voinţă.
f) Recunoaşterea nu poate fi făcută decât în formele prevăzute de lege.
Formele în care se poate face recunoaşterea, prevăzute expres şi limitativ în art.416 NCC sunt
următoarele:
1. Declaraţia la serviciul de stare civilă, care poate fi făcută la orice serviciu de stare civilă,
însă, se poate înregistra doar în localitatea de naştere a copilului (art. 17 Legea nr. 119/1996).
2. Înscrisul autentic, caz în care, o copie a acestuia este trimisă din oficiu serviciului de stare
civilă competent, pentru a se face menţiunea corespunzătoare în registrele de stare civilă.
3. Testamentul, în oricare din formele sale, autentic, olograf, mistic sau privilegiat. Deşi
testamentul este esenţialmente revocabil62, recunoaşterea făcută în cadrul său este, irevocabilă.
Ca urmare, revocarea testamentului prin care s-a făcut şi o recunoaştere de maternitate nu
60
A se vedea I.P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 35.
61
A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 107.
62
A se vedea Fr. Deak ş.a., Moştenirea testamentară. Transmisiunea şi împărţeala moştenirii, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 5.
produce efecte asupra acesteia din urmă.
În literatura juridică s-a precizat că recunoaşterea nu poate fi făcută prin formele testamentare
speciale, ca, bunăoară, clauza testamentară bancară.
3.2. Capacitatea cerută pentru recunoaştere
Singura condiţie care se cere pentru valabilitatea recunoaşterii, sub acest aspect, este ca
manifestarea de voinţă să fie făcută de o persoană conştientă, cu discernământ. Recunoaşterea va
putea fi valabil făcută chiar de o persoană fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă. Art.417 NCC prevede expes că minorul necăsătorit îl poate recunoaşte singur
pe copilul său, dacă are discernământ la momentul recunoaşterii.
În consecinţă, recunoaşterea făcută de mamă, în cuprinsul unui act juridic, bunăoară
testament, nul pentru lipsă de capacitate, va fi considerată valabilă63.
3.3. Cazurile de recunoaştere a maternităţii
Articolul 415 NCC prevede limitativ două cazuri în care recunoaşterea poate avea loc:
a) dacă naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă şi
b) în cazul în care copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinţi
necunoscuţi.
a) În primul caz, neînregistrarea naşterii se poate datora unor împrejurări diferite, şi anume:
- nu au existat registre de stare civilă sau
- deşi au existat registre de stare civilă, s-a omis înregistrarea, din vina ofiţerului de stare
civilă care n-a făcut înregistrarea, cu toate că mama a făcut declaraţia, sau din vina mamei care
nu a declarat naşterea.
Dacă nu au existat registre de stare civilă, mama poate face ulterior recunoaşterea. Când însă
omisiunea înregistrării se datorează neglijenţei ofiţerului de stare civilă, cu toate că mama a făcut
declaraţia de naştere, nu mai este cazul recunoaşterii copilului, ci ne aflăm în situaţia întocmirii
ulterioare a actului de naştere pe baza declaraţiei făcute anterior [art. 53 lit. a) din Legea nr.
119/1996].
Dacă mama a omis să facă declaraţia de naştere, ea poate face recunoaşterea copilului.
b) În cel de-al doilea caz, când copilul a fost înregistrat din părinţi necunoscuţi64, potrivit art.
22-23 din Legea nr. 119/1996, pot apărea mai multe situaţii.
O primă situaţie este aceea în care, după ce naşterea a fost înregistrată legal pe baza
declaraţiei de naştere, mama reţine certificatul de naştere şi abandonează copilul care, fiind găsit,
este din nou înregistrat ca născut din părinţi necunoscuţi. Dacă mama apare şi înfăţişează
certificatul de naştere, nu mai este cazul efectuării unei recunoaşteri, întrucât filiaţia a fost
anterior stabilită faţă de mamă.
O a doua situaţie este aceea în care copilul găsit a fost recunoscut de o femeie. Ulterior acestei
recunoaşteri, o a doua recunoaştere din partea mamei sale este posibilă numai după contestarea
cu succes a primei recunoaşteri. În cazul în care mama copilului prezintă certificatul de naştere
eliberat pe baza declaraţiei făcute anterior primei recunoaşteri nu mai este nevoie de o
recunoaştere din partea mamei. Şi în această ipoteză însă, prima recunoaştere va trebui
contestată şi certificatul eliberat pe baza ei va trebui anulat, făcându -se menţiune despre

63
A se vedea P. Anca, op. cit., p. 43.
64
În aceste cazuri, dacă nu se cunosc numele de familie şi prenumele copilului, ele vor fi stabilite, prin dispoziţie, de către primarul localităţii
unde se înregistrează naşterea (art. 24 din Legea nr. 119/1996). Dispoziţia primarului poate fi atacată ulterior la instanţa de judecată.
existenţa primului certificat de naştere.
Altă situaţie în care recunoaşterea este posibilă este aceea în care copilul înregistrat ca născut
din părinţi necunoscuţi a fost ulterior adoptat de către propria sa mamă. Recunoaşterea este
necesară, întrucât ea produce efecte retroactive, de la data naşterii, iar adopţia, numai din
momentul încheierii ei. Pe de altă parte, în acest caz, recunoaşterea este admisibilă şi pentru că
adopţia este incompatibilă cu rudenia de sânge.
Recunoaşterea nu este necesară nici în această situaţie dacă mama a declarat copilul la
serviciul de stare civilă înainte de a-l abandona şi i s-a întocmit certificat de naştere.
3.4. Copiii care pot fi recunoscuţi
Întrucât art. 416 NCC face referire în privinţa recunoaşterii numai la copilul născut, s-a pus
problema dacă poate fi recunoscut copilul conceput sau copilul decedat.
a) În privinţa recunoaşterii copilului conceput s-au conturat două opinii. Într-o părere s-a
susţinut că recunoaşterea acestuia nu este compatibilă cu dispoziţiile
65
art.416 NCC. A doua opinie însă, pe care o împărtăşim şi noi, afirmă că recunoaşterea copilului
conceput este admisibilă, dar va produce efecte numai dacă, la naştere, copilul se află în una din
situaţiile la care se referă art. 416 NCC.66
b) Cu privire la copilul decedat recunoaşterea se poate face doar dacă a lăsat descendenţi
fireşti (art.415 alin.3 NCC).
Astfel, cum s-a precizat în literatura juridică, deoarece codul nu face vreo distincţie, şi copilul
major poate fi recunoscut67.
3.5. Nulitatea recunoaşterii
Potrivit art. 418 NCC, recunoaşterea este lovită de nulitate absolută dacă:
a) a fost recunoscut un copil a cărui filiaţie, stabilită potrivit legii, nu a fost înlăturată. Cu toate
acestea, dacă filiaţia anterioară a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească, recunoaşterea este
valabilă;
b) a fost făcută după decesul copilului, iar acesta nu a lăsat descendenţi fireşti;
c) a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute de lege.
Chiar dacă nu există prevedere expresă, nulitatea absolută mai intervine şi în cazul în care
recunoaşterea este făcută de altcineva decât de mamă, personal sau prin mandatar cu procură
specială, autentică.
Nulitatea relativă a recunoaşterii intervine, potrivit art.419 NCC, există vreunul dintre viciile
de consimţământ: eroarea, dolul sau violenţa68.
65
A se vedea: Sc. Şerbănescu, op. cit., p. 157; P. Anca, op. cit., p. 37.
66
A se vedea: Al.I. Oproiu, Cazurile de nulitate absolută a recunoaşterii filiaţiei, J.N.
nr. 1/1961, p. 133; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat ..., op. cit., p. 304-305.
67
A se vedea P. Anca, op. cit., p. 37-38.
68
În ceea ce priveşte nulitatea relativă, ca sancţiune pentru viciile de consimţământ, în doctrina anterioară adoptării noului Cod civil s-au
exprimat mai multe opinii, diversitatea acestora datorându-se lipsei unei prevederi legale în acest sens. Ca urmare, este salutară introducerea
acestui text în Codul civil.
Astfel, într-o opinie (A se vedea: Al.I. Oproiu, Dacă se poate introduce o acţiune în anularea recunoaşterii filiaţiunii pentru incapacitate sau
viciu de consimţământ, L.P. nr. 9/1961; Sc. Şerbănescu, op. cit., p. 160; R. Petrescu, op. cit., p. 161) s-a susţinut că se poate invoca nulitatea
relativă pentru vicii de consimţământ. S-a argumentat că recunoaşterea este un act juridic, şi nu numai un mijloc de probă al legăturii de filiaţie,
or este de principiu că actele juridice pot fi desfiinţate atât pentru motive specifice fiecăruia, cât şi pentru motivele general aplicabile tuturor
actelor juridice. Legea însăşi nu interzice anularea recunoaşterii pentru vicii de consimţământ. Deci, potrivit acestei opinii, dolul, violenţa şi
eroarea asupra identităţii persoanei atrăgeau nulitatea relativă a recunoaşterii. În caz de eroare asupra filiaţiei însăşi, acţiunea în anulare se
confundă cu contestarea maternităţii. Alţi autori au susţinut că recunoaşterea nu ar trebui anulată pentru vicii de consimţământ (A se vedea: Gh.
 §4. Stabilirea şi dovada maternităţii prin hotărâre judecătorească
4.1. Condiţii pentru exercitarea acţiunii
Articolul 422 NCC prevede că stabilirea maternităţii prin hotărâre judecătorească poate avea
loc:
a) în cazul în care, din orice motiv, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin
certificatul constatator al naşterii şi
b) în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al naşterii.
Pornind de la aceste prevederi, se poate concluziona că situaţiile în care acţiunea în stabilirea
maternităţii este admisibilă sunt mai numeroase decât sunt în realitate.
Sfera acestor situaţii apare însă mult restrânsă, întrucât, pentru prima ipoteză reglementată de
art.422 NCC, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile Legii nr. 119/1996 care reglementează
cazurile în care poate avea loc reconstituirea actelor de stare civilă sau întocmirea lor ulterioară.
Prin această acţiune va trebui să se dovedească două împrejurări:
- aceea a sarcinii şi a naşterii de către femeia împotriva căreia se exercită acţiunea şi
- aceea a identităţii copilului născut de ea cu copilul care exercită acţiunea.
Numai existenţa cumulativă a acestor două împrejurări este de natură să facă dovada legăturii
de filiaţie faţă de femeia despre care reclamantul pretinde a fi mama sa 69. Dovada acestor
împrejurări poate fi făcută prin orice mijloc de probă.
` Dreptul la acţiune este imprescriptibil.
4.2. Cine poate exercita acţiunea
Acţiunea în stabilirea maternităţii este o acţiune personală; dreptul la acţiune aparţine
copilului şi se porneşte, în numele acestuia, de către reprezentantul său legal. Acţiunea poate să
fie pornită sau, după caz, continuată şi de moştenitorii copilului, în condiţiile legii. Nici o altă
persoană70 nu poate exercita o atare acţiune, de vreme ce textul precizează că ea „aparţine” numai
copilului.
Copilul, chiar cu capacitate de exerciţiu restrânsă, poate introduce acţiunea în stabilirea
maternităţii fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului său legal71.
Dacă însă copilul este lipsit de capacitate de exerciţiu, fiind sub 14 ani sau pus sub interdicţie,
acţiunea va fi exercitată de reprezentantul său legal, fără ca acesta să aibă nevoie de încuviinţarea
Nedelschi, notă la decizia civilă nr. 547/1955 a T.M.B., L.P. nr. 4/1955, p. 431; C. Buga, P. Marica, Probleme controversate în dreptul familiei,
R.R.D. nr. 7/1967,
p. 101-102; P. Anca, op. cit., p. 44; M. Banciu, op. cit., p. 174; E. Florian, op. cit., p. 218). În susţinerea acestei teze se pornea de la faptul că ceea
ce interesează este numai situaţia în care recunoaşterea făcută nu ar corespunde realităţii, iar în acest caz, nu este nevoie de acţiunea în anulare,
întrucât se poate folosi calea contestaţiei de maternitate, reglementată de art. 49 C.fam (abrogat). Dacă recunoaşterea corespunde realităţii, chiar
dacă în instanţă s-ar constata că a existat un viciu de consimţământ, implicit sau expres, s-ar realiza o nouă recunoaştere, ajungându-se la acelaşi
rezultat. A admite posibilitatea anulării recunoaşterii, dacă ea corespunde adevărului, ar însemna să nu se slujească interesele copilului minor. S-a
mai susţinut că, legătura de filiaţie recunoscută, dacă există, este independentă de orice fel de manifestare de voinţă.
69
Ibidem, p. 168.
70
În ceea ce priveşte procurorul credem că formularea actuală a articolului 45 C.proc.civ. permite acestuia să intenteze această acţiune, cu
respectarea condiţiilor legale. Redactarea actuală a art.45 este în sensul că Ministerul Public poate introduce acţiunea civilă ori de câte ori este
necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor (…). În redactarea anterioară textul interzicea procurorului să introducă
acţiunile strict personale şi, cu toate acestea au existat păreri că procurorul ar putea introduce acţiunea în stabilirea maternităţii (P. Anca, op. cit.,
p. 54-55; E. Poenaru, Rolul procurorului în procesul civil,
Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 94; V. Pătulea, Cu privire la dreptul procurorului de a introduce acţiunea în stabilirea filiaţiei copiilor minori
din afara căsătoriei, L.P. nr. 10/1961, p. 56; P.A. Szabo, Probleme legate de acţiunea civilă a procurorului, J.N. nr. 7/1956, p. 127).
71
În acelaşi sens, I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat ..., op. cit., p. 315-316; P. Anca,
op. cit., p. 53, iar în sens contrar, că este nevoie de încuviinţarea prealabilă a tatălui sau a tutorelui, T.R. Popescu, op. cit., p. 37.
autorităţii tutelare. Curatorul nu poate intenta acţiunea în stabilirea maternităţii, întrucât el îl
reprezintă pe copil numai în privinţa intereselor sale patrimoniale, iar instituirea curatelei nu
aduce atingere capacităţii celui astfel ocrotit.

Filiaţia faţă de tată

§1. Consideraţii introductive
Filiaţia faţă de tată sau paternitatea constă în legătura juridică bazată pe faptul concepţiei, care
există între tată şi fiu.
Deşi sub aspectul statutului juridic, copilul din afara căsătoriei are aceeaşi situaţie cu cel din
căsătorie, Codul civil reglementează distinct paternitatea copilului din căsătorie (art.429-434
NCC) de aceea a copilului din afara căsătoriei (art. 424-428 NCC), întrucât, aşa cum vom arăta,
paternitatea se stabileşte deosebit în cele două situaţii.
Stabilirea paternităţii din căsătorie are loc prin prezumţia legală de paternitate, astfel cum este
consacrată prin art.414 NCC, iar a copilului din afara căsătoriei, prin recunoaştere sau prin
hotărâre judecătorească, potrivit art.424 NCC.

§2. Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie

2.1. Prezumţia de paternitate
Articolul 414 NCC prevede: „Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe
soţul mamei”. Se observă, aşadar, că, deşi legătura de filiaţie dintre tată şi fiu se bazează pe
faptul concepţiei, legiuitorul leagă paternitatea de faptul naşterii. S-a instituit astfel prezumţia
conform căreia copilul născut în timpul căsătoriei a fost conceput de acel bărbat care este soţul
mamei. Instituirea prezumţiei se explică prin aceea că faptul concepţiei nu poate fi dovedit
nemijlocit, astfel că se dovedeşte un fapt conex – naşterea, din care se trage apoi concluzia în
privinţa concepţiei72.
În literatura juridică73 s-a arătat că această prezumţie este realistă şi suplă.
Este realistă, întrucât, îndeobşte, copilul născut în timpul căsătoriei este conceput de mamă cu
soţul ei şi este suplă, pentru că, atunci când soţul mamei nu este tatăl copilului, el poate răsturna
prezumţiile prin acţiunea în tăgada paternităţii.
Prezumţia include şi pe copilul conceput înainte de încheierea căsătoriei, dar născut în timpul
acesteia, legiuitorul presupunând că bărbatul care se căsătoreşte cu o femeie însărcinată, ipso
facto, se consideră a fi tatăl acelui copil. Este deci vorba de prezumţia de recunoaştere tacită a
paternităţii copilului conceput înainte de încheierea căsătoriei, care este mai puternică decât
recunoaşterea expresă a filiaţiei. Aceasta din urmă ar putea fi contestată de orice persoană
interesată, pe când, în primul caz, paternitatea poate fi tăgăduită numai în anumite condiţii74.
Soluţia adoptată de legiuitor în privinţa copilului conceput înainte de căsătorie, dar născut în
timpul acesteia, are meritul de a fi şi practică, întrucât dovada filiaţiei faţă de tată se face, astfel,
prin dovada naşterii copilului în timpul căsătoriei, nefiind necesară proba mai greu de făcut a
concepţiei copilului. Aceasta din urmă se va dovedi cu ajutorul altei prezumţii, aceea a timpului

72
Prezumţiile sunt definite de lege drept consecinţele ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut (art. 1199
C.civ.).
73
A se vedea I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., p. 230.
74
A se vedea P. Anca, Rudenia …, op. cit., p. 62.
legal al concepţiei75.
Pentru aplicarea acestei prezumţii şi în cazul copilului doar conceput în timpul căsătoriei, se
cer a fi îndeplinite două condiţii, anume: naşterea copilului să fi avut loc înainte de împlinirea a
300 de zile de la încetarea, desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei şi mama să nu fi contractat o
nouă căsătorie.
Dacă mama a intrat într-o nouă căsătorie, la naşterea copilului se va aplica prezumţia faţă de
noul soţ al mamei. Abia în cazul în care noul soţ al mamei ar tăgădui cu succes paternitatea, se
va aplica prezumţia faţă de soţul anterior, cu condiţia ca, până la naşterea copilului, să nu fi
trecut 300 de zile de la încetarea, desfacerea sau desfinţarea primei căsătorii. Dacă şi fostul soţ al
mamei ar reuşi să tăgăduiască paternitatea copilului, acesta ar avea situaţia juridică a copilului
din afara căsătoriei.
În situaţia vizată mai sus, ne aflăm în cazul aşa-numitei duble paternităţi sau a conflictului de
paternitate, care se soluţionează aplicând prezumţia prioritară stabilită de lege sau de instanţa de
judecată76.
Un alt caz de dublă paternitate semnalat în literatura juridică 77 ar fi acela al bigamiei mamei
copilului, când prezumţia prioritară este considerată cea a paternităţii faţă de cel de-al doilea soţ al
mamei, deşi cea de a doua căsătorie este lovită de nulitate.
2.2. Timpul legal al concepţiunii
Prezumţia timpului legal al concepţiei prezintă importanţă deosebită atât pentru stabilirea
paternităţii copilului din căsătorie, cât şi a celui din afara căsătoriei. Nici în stadiul actual de
dezvoltarea mijloacelor ştiinţifice, stabilirea exactă a momentului concepţiei nu este posibilă,
întrucât durata gestaţiei diferă de la caz la caz. Tocmai pentru a suplini acest neajuns, legiuitorul
a instituit, prin art. 412 NCC, prezumţia timpului legal al concepţiei, care se stabileşte făcând
diferenţa dintre durata maximă a gestaţiei, fixată de legiuitor la 300 de zile, şi durata minimă,
fixată la 180 de zile. Rezultă, aşadar, că perioada legală de concepţie este de 120 de zile78.
Articolul 412 NCC prevede: „Intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi
dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El se calculează zi cu zi”.
În virtutea acestei prezumţii, pentru ca un copil născut după desfacerea, încetarea, declararea
nulităţii sau anularea căsătoriei să fie considerat conceput în timpul căsătoriei, naşterea sa trebuie
să fi avut loc înainte de împlinirea a trei sute de zile de la desfacerea, încetarea sau desfiinţarea
acesteia, iar la data naşterii să se fi împlinit cel puţin 180 de zile de la încheierea căsătoriei. În
caz contrar, copilul nu este nici născut, nici conceput în timpul căsătoriei.
În cazul paternităţii din afara căsătoriei, pentru a se admite acţiunea în stabilirea paternităţii,
este nevoie să se dovedească existenţa relaţiilor sexuale dintre mamă şi pretinsul tată, în perioada
legală de concepţie79.
Timpul legal al concepţiei se socoteşte „zi cu zi” şi este, conform textului legal, timpul
„dinaintea naşterii copilului”. Ca urmare, ziua naşterii, care este şi ziua de plecare a termenului,
dies a quo, nu se socoteşte, dar se include în termen ziua de împlinire a acestuia, dies ad quem.

75
Ibidem, p. 61.
76
A se vedea: P. Anca, Rudenia …, op. cit., p. 101, I. Albu, Dreptul familiei, op. cit.,
p. 232-233.
77
Ibidem.
78
Aceste perioade s-au stabilit prin generalizarea datelor biologice, potrivit cărora cea mai scurtă gestaţie a fost de 186 de zile, iar cea mai
lungă de 286 de zile. Legiuitorul le-a fixat totuşi la 300 şi, respectiv, 180 de zile, pentru a evita erori în defavoarea copilului.
79
C.S.J., secţia civilă, decizia civilă nr. 2264/1992, în V. Bogdănescu ş.a., Probleme de drept ..., p. 184-186.
În realitate, timpul legal al concepţiei este de 121 de zile.
2.3. Caracterul prezumţiei
Anterior adoptării Codului civil, doctrina era unanimă în a aprecia că prezumţia timpului legal
al concepţiei are un caracter absolut.
Noul Cod civil a soluţionat tranşant controversa existentă în doctrină şi jurisprudenţă
înlăturând caracterul absolut al acestei prezumţii prin art.412 alin.2 care prevede că p rin
mijloace de probă ştiinţifice se poate face dovada concepţiunii copilului într-o anumită perioadă
din intervalul de timp legal al concepţiei sau chiar în afara acestui interval. Ca urmare,
prezumţia timpului legal al concepţiei este o prezumţie mixtă care admite proba contrară, dar
numai prin intermediul probelor ştiinţifice.

Tăgada de paternitate
Tăgada de paternitate desemnează acţiunea prin care se urmăreşte răsturnarea în justiţie a
prezumţiei de paternitate care operează împotriva soţul femeii căsătorite care a născut un copil.
Acţiunea în tăgada paternităţii se deosebeşte de contestarea paternităţii, întrucât, în cazul celei
dintâi, prezumţia a fost bine aplicată, copilul fiind născut sau conceput în timpul căsătoriei, dar
fiind o prezumţie relativă, se permite dovada contrară, pe când, în cazul celei de-a doua,
prezumţia a fost greşit aplicată, urmărindu-se nu răsturnarea, ci înlăturarea ei80.
Deşi o prezumţie relativă 81, prezumţia de paternitate nu poate fi răsturnată în orice condiţii,
pentru aceasta fiind necesară, potrivit legii, acţiunea în justiţie 82. Nu este deci eficientă simpla
declaraţie a soţului de tăgăduire a paternităţii, admisă în unele legislaţii, şi nici convenţia soţilor
în acest sens. De asemenea, în privinţa subiecţilor care pot intenta această acţiune, legea este
restrictivă, permiţând numai soţilor şi copilului să o exercite. Prezumţia nu poate fi înlăturată nici
prin înregistrarea directă a copilului la serviciul de stare civilă pe numele altui bărbat, bunăoară a
concubinului83, şi nici prin recunoaşterea paternităţii de către un alt bărbat84.
3.1. Acţiunea în tăgada paternităţii
Articolul 429 NCC a lărgit cercul persoanelor care pot introduce această acţiune, îngăduind
exercitarea ei de către soţi85, de tatăl biologic şi de către copil. Moştenitorii pot introduce
acţiunea într-un termen special, şi o pot continua, cu condiţia să nu se fi perimat sau titularul să
nu fi renunţat la judecată. Prin continuarea acţiunii de către moştenitorii tatălui, aceasta îşi
interverteşte în parte caracterul, căci, în cazul moştenitorilor prevalează interesele de ordin
patrimonial, hotărârea pronunţată în acest caz păstrându-şi însă toate efectele pe planul statutului
civil al copilului, la fel ca şi în cazul exercitării acţiunii de către titular.
80
A se vedea I. Albu, Dreptul familiei ..., op. cit., p. 235; Trib. Suprem, decizia civilă
nr. 755/1978, C.D. 1978, p. 172-173.
81
Curtea Constituţională, în Decizia nr. 78/1995 (M. Of. nr. 294 din 20 decembrie 1995), a arătat că: „susţinerea că această prezumţie ar
avea un caracter relativ trebuie înlăturată, deoarece ea este contrazisă de întreaga economie a art. 53 şi a art. 54 C.fam.”
82
Acţiunea în tăgada paternităţii este singura cale pe care soţul mamei o are pentru a înlătura prezumţia de paternitate, în acest scop nefiind
admisă contestarea recunoaşterii. A se vedea Trib. jud. Bacău, decizia civilă nr. 68/1981, R.R.D. nr. 10/1981, p. 70.
83
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 664/1977, Repertoriu III, p. 29.
84
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 775/1978, C.D. 1978, p. 172-173.
85
În ceea ce priveşte mama copilului ca titular al acţiunii în tăgada paternităţii, în literatura juridică s-a susţinut că aceasta urmăreşte prin
acţiune un scop circumscris interesului superior al copilului de a înlătura paternitatea ce nu corespunde realităţii pentru a avea posibilitatea de a-şi
stabili legătura cu tatăl biologic. În acest context s-a arătat că mama trebuie să facă dovada că admiterea acestei acţiuni deschide nu numai în
abstract, ci în mod concret, calea stabilirii adevăratei paternităţi a copilului, în caz contrar acţiunea putând fi respinsă ca lipsită de interes ( F.
Baias ş.a., Modificările aduse… loc.cit., p.30-31).
 În anumite situaţii, acţiunea poate fi exercitată şi prin reprezentare. Astfel, tutorele soţului pus
sub interdicţie poate exercita acţiunea, cu încuviinţarea autorităţii tutelare. Când tutore al
bărbatului căsătorit este chiar mama copilului, dată fiind contrarietatea de interese între ei, se va
numi un curator care va putea exercita acţiunea.
Acţiunea în tăgada paternităţii se introduce împotriva copilului care, fiind de regulă minor,
este reprezentat de mama sa. Dacă mama a decedat sau nu are capacitate de exerciţiu, copilul va
fi reprezentat de un tutore. Între 14-18 ani, copilul va participa singur la proces, acţiunea având
caracter strict personal. Mama copilului participă, aşadar, la proces în dublă calitate: de
reprezentat al copilului şi în nume propriu, căci, potrivit art.436 NCC, ea trebuie citată în toate
situaţiile în proces, deci şi atunci când nu are calitatea de a-l reprezenta pe copil. Dacă acţiunea e
este introdusă de copil sau de mama acestuia calitatea de pârât o va avea soţul mamei sau
moştenitorii acestuia.
Această dispoziţie care asigură participarea mamei în proces, în toate cazurile este în măsură
să contribuie la apărarea intereselor copilului, dar şi la descoperirea adevărului, mama fiind cea
care cunoaşte împrejurări esenţiale în acest sens.
3.2. Termenul de introducere a acţiunii
Potrivit noului Cod civil, termenul de introducere a acţiunii este diferit, după cum acţiunea
aparţine soţilor, tatălui biologic, copilului sau moştenitorilor acestora. Termenele prevăzute sunt
termene de prescripţie şi li se aplică dispoziţiile referitoare la suspendarea, întreruperea şi
repunerea în termen86.
Deşi principiul enunţat în literatura juridică este acela conform căruia acţiunile având ca
obiect drepturi personale nepatrimoniale sunt, ca regulă, imprescriptibile87, legea a prevăzut în
cazul acţiunii în tăgada paternităţii un termen de prescripţie relativ scurt, datorită necesităţii
sociale de a clarifica statutul civil al persoanelor, statut care trebuie să reflecte realitatea. Astfel,
pentru mama copilului şi pentru soţul acestuia termenul este de trei ani de la data naşterii
copilului sau, respectiv, de la data când soţul mamei a cunoscut faptul naşterii sau că prezumţia
nu corespunde realităţii. Numai pentru copil şi pentru tatăl biologic acţiunea este
imprescriptibilă.
3.3. Dovada nepaternităţii
Spre deosebire de legislaţia anterioară care reglementa restrictiv regimul juridic al acţiunii în
tăgada paternităţii, noul Cod civil nu impune nicio restricţie, astfel că dovada se poate face cu
orice mijloace de probă.
Care sunt împrejurările de natură a forma o astfel de convingere nici legiuitorul nu le putea
determina exhaustiv, cum nici noi nu putem decât să amintim unele dintre ele, care s-au conturat
ca atare în doctrină şi mai ales în practica judiciară.
Imposibilitatea ca soţul mamei să fie tatăl copilului poate fi determinată fie de neputinţa
fizică88, respectiv impotenţa bărbatului sau depărtarea dintre soţi, determinată de împrejurări care
au împiedicat pe soţi să se întâlnească (de exemplu, starea de detenţie), fie de neputinţa morală 89,
86
Trib. jud. Sibiu, decizia civilă nr. 279/1988 cu note de (I) B. Diamant, V. Lunceanu, (II) T. Pamblică, A. Ciucă, (III) S. Şerban, Dreptul nr.
8/1990, p. 57 şi urm. În sens contrar, că acţiunea în tăgada paternităţii, ca orice acţiune cu caracter nepatrimonial, se supune Codului civil care nu
cunoaşte repunerea în termen, a se vedea P. Anca, op. cit., p. 78-79.
87
A se vedea A. Ionaşcu, op. cit., p. 60-61.
88
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2518/1973, în I.G. Mihuţă, Repertoriu II, p. 40; T.M.B., secţia a IV-a civilă, decizia nr. 150/1991, în
I. Mihuţă, Culegere … pe anul 1991, p. 59.
89
A se vedea P. Anca, Rudenia ..., op. cit., p. 30; T.R. Popescu, op. cit., vol. II, p. 48; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 741/1969, în
care există în situaţia unor neînţelegeri grave, a unor relaţii atât de mult deteriorate încât,
moralmente, au făcut imposibile relaţiile intime între soţi90.
Simpla despărţire în fapt a soţilor nu este, prin ea însăşi, în măsură să ducă la concluzia că
soţul mamei nu este tatăl copilului, mai ales dacă se dovedeşte că între soţi relaţiile intime au
continuat şi în această perioadă91. Dacă, însă, se stabileşte în mod cert că soţul mamei nu este
tatăl copilului, acţiunea în tăgada paternităţii trebuie admisă, chiar dacă se dovedeşte că între soţi
au existat relaţii intime în perioada legală de concepţie 92. Despărţirea în fapt a soţilor este, aşadar,
numai un indiciu care trebuie completat cu alte probe93.
De asemenea, nu este suficientă pentru admiterea acţiunii în tăgada paternităţii simpla
mărturisire a mamei că soţul ei nu este tatăl copilului, aceasta trebuind să fie coroborată cu alte
probe care să facă dovada imposibilităţii ca soţul mamei să fie tatăl copilului94.
Faptul că, în timpul legal al concepţiei, soţia a avut relaţii sexuale cu alţi bărbaţi nu este
suficient pentru admiterea acţiunii în tăgada paternităţii, întrucât acest fapt nu exclude, prin el
însuşi, paternitatea soţului. Dovada relaţiilor adulterine este însă un indiciu care obligă instanţa
să administreze şi alte probe, ca expertizele ştiinţifice, pentru a verifica temeinicia acţiunii95.
Imposibilitatea ca soţul mamei să fie tatăl copilului se poate dovedi prin aceea că mama era
însărcinată înainte de a-l cunoaşte sau de a avea relaţii cu soţul său 96 sau când copilul născut este
de altă rasă decât aceea a mamei şi a soţului ei97.
Uneori, se impune ca probele să fie completate cu probe ştiinţifice, judecătorul neputându-le
înlocui cu propria apreciere98.
Expertizele medico-judiciare se folosesc ca mijloace de probă atât în cazul acţiunilor în tăgada
paternităţii, cât şi în acela al acţiunilor în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei. Ele
au la bază analiza pe cale ştiinţifică a transmiterii caracterelor ereditare de la părinţi la copii.
În stadiul actual de dezvoltare a ştiinţelor biologice şi medicale, expertizele medico-legale
clasice (serologică, antropologică şi dermatoglifică) pot stabili cu certitudine nepaternitatea în
cazul în care există incompatibilitate între grupa sanguină a copilului şi cea a părinţilor săi,
respectiv combinaţia grupei sanguine a mamei cu aceea a tatălui, dar nu pot stabili cu certitudine
paternitatea. Ele oferă numai indicii care, coroborate cu alte probe, pot ajuta instanţele în
stabilirea paternităţii99.
Expertizele genetice efectuate în sistemul HLA, care se bazează pe analiza transmiterii
genetice a caracterelor, pot stabili cu o probabilitate de 99% paternitatea unui copil.
Aşa cum am arătat deja, expertizele medico-legale eredo-biologice sunt de mai multe feluri:
serologice, antropometrice-somatice, dermatoglifice şi genetice.

I.G. Mihuţă, Repertoriu II, p. 40; decizia civilă

nr. 243/1982, R.R.D. nr. 12/1982, p. 68 şi decizia civilă nr. 737/1985, R.R.D. nr. 2/1986, p. 75.
90
Această imposibilitate există când, de exemplu, între soţi, în perioada concepţiei, au fost două procese, iar soţul a întreţinut relaţii
extraconjugale cu o altă femeie (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2223/1977, C.D. 1977, p. 110).
91
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 484/1976, C.D. 1977, p. 172.
92
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 912/1965, C.D. 1965, p. 144-146.
93
Trib. reg. Craiova, colegiul II, decizia nr. 4107/1958, L.P. nr. 10/1958, p. 97.
94
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 237/1977, C.D. 1977, p. 112-113 şi decizia civilă nr. 867/1986, R.R.D. nr. 2/1987, p. 66.
95
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 81/1961, J.N. nr. 4/1962, p. 144.
96
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 582/1961, C.D. 1961, p. 210; T.M.B., secţia a III-a civilă, decizia nr. 124/1992, în I. Mihuţă,
Culegere … pe anul 1992, p. 72.
97
A se vedea P. Anca, Rudenia …, op. cit., p. 70.
98
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 55/1978, R.R.D. nr. 7/1978, p. 49.
99
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 912/1966, C.D. 1966, p. 178-183; J.B. Iancovescu, Stabilirea paternităţii şi proba grupului sanguin, J.N.
nr. 4/1957, p. 651.
 Dacă două expertize medico-legale, efectuate într-o cauză, au concluzii contradictorii,
instanţele au obligaţia să le supună avizării Comisiei Superioare Medico-Legale100 în
conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000 privind
organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, republicată101.
În plus, pentru a completa aceste probe, se practică şi expertiza capacităţii de procreare.
Atunci când prin această expertiză se constată impotenţa sexuală de coabitare a bărbatului sau
sterilitatea sa, care poate fi congenitală sau dobândită, paternitatea acestuia este evident
exclusă102.
3.4. Efectele admiterii acţiunii în tăgada paternităţii
Dacă acţiunea în tăgada paternităţii s-a admis, copilul devine, retroactiv, copil din afara
căsătoriei, modificându-i-se, în acest sens, statutul civil103. Admiterea acţiunii în tăgada
paternităţii va produce efecte asupra numelui, autorităţii părinteşti, locuinţei copilului, precum şi
asupra obligaţiei de întreţinere.

§4. Contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie

Aşa cum am arătat mai sus, tăgada paternităţii presupune răsturnarea prezumţiei de paternitate
ce îl vizează pe soţul femeii care a născut copilul, pe când contestarea paternităţii urmăreşte
înlăturarea prezumţiei de paternitate care a fost aplicată greşit sau fraudulos. Se pot ivi astfel de
situaţii atunci când numai aparent copilul s-a născut sau a fost conceput în timpul căsătoriei,
dacă, bunăoară, părinţii copilului au trăit în concubinaj, sau copilul s-a născut înainte de
încheierea căsătoriei părinţilor sau după 300 de zile de la data desfacerii sau a desfiinţării ei.
Contestarea paternităţii copilului aparent din căsătorie este reglementată de art.434 NCC.
Acţiunea în contestarea paternităţii copilului aparent din căsătorie poate fi introdusă de orice
persoană interesată, chiar şi de copil.
Dreptul la acţiunea în contestarea paternităţii este imprescriptibil, iar în dovedirea acţiunii se
admite orice mijloc de probă.
Efectele contestării de paternitate interesează, mai ales, când prin ea se urmăreşte a se înlătura
însăşi legătura de filiaţie şi mai puţin când se urmăreşte numai înlăturarea filiaţiei din căsătorie.

§5. Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei

Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei se poate face, astfel cum rezultă din art. 424
NCC, prin recunoaştere şi prin hotărâre judecătorească.
5.1. Recunoaşterea de paternitate
Recunoaşterea este actul personal al unui bărbat prin care acesta mărturiseşte că este tatăl unui
copil conceput şi născut în afara căsătoriei. Recunoaşterea este un act personal, care nu poate fi
efectuat decât de tată sau de un mandatar al tatălui cu procură specială, autentică.
A. Copiii care pot fi recunoscuţi
Recunoaşterea se poate face dacă acel copil nu a fost înregistrat în registrul de stare civilă sau

100
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2441/1992, Dreptul nr. 8/1993, p. 88.
101
M. Of. nr. 996 din 10 noiembrie 2005.
102
A se vedea V. Beliş, Îndreptar de practică medico-legală, Ed. Medicală, Bucureşti, 1990, p. 134-136.
103
A se vedea I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat ..., op. cit., p. 340 şi urm.; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2186/1990, în V. Bogdănescu
ş.a., Probleme de drept ..., p. 189.
a fost trecut ca născut din părinţi necunoscuţi104. Copiii născuţi sau concepuţi în timpul căsătoriei,
aşa cum am văzut, beneficiază de prezumţia de paternitate.
a) Copilul conceput. Mai întâi, s-a susţinut că nu se poate recunoaşte un copil numai
conceput105, însă, ulterior, în doctrină s-a impus părerea că un copil conceput poate fi recunoscut
cu singura condiţie ca, la naştere, el să aibă situaţia de copil din afara căsătoriei106.
b) Copilul decedat. Poate fi recunoscut copilul din afara căsătoriei după ce a decedat, dar
numai dacă a lăsat descendenţi fireşti.
c) Copilul recunoscut. Recunoaşterea unui copil care a fost deja recunoscut de un alt bărbat,
art.418 NCC prevede că recunoaşterea este lovită de nulitate absolută cât timp filiaţia nu a fost
înlăturată. Cu toate acestea, dacă filiaţia anterioară a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească,
recunoaşterea este valabilă;

B. Forma recunoaşterii
Potrivit art. 416 NCC, recunoaşterea de paternitate se poate face fie prin declaraţie la serviciul
de stare civilă, odată cu înregistrarea naşterii sau ulterior, fie după această dată, prin înscris
autentic107 sau prin testament108. Nerespectarea acestor forme atrage, la fel ca în cazul
recunoaşterii de maternitate, nulitatea absolută a actului.
Recunoaşterea este irevocabilă, iar cea făcută prin testament produce efecte chiar din
momentul întocmirii testamentului, fiind, de asemenea, irevocabilă.
C. Capacitatea cerută pentru recunoaştere
Pentru efectuarea unei recunoaşteri valide de paternitate nu este necesară capacitatea cerută în
genere pentru actele juridice, fiind suficient ca persoana să aibă discernământ. Aceasta înseamnă
că recunoaşterea va fi valabil făcută şi de către tatăl minor şi de cel pus sub interdicţie, dacă s-a
aflat într-un moment de luciditate109. Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă va putea face
recunoaşterea fără nicio încuviinţare.
D. Efectele recunoaşterii
Ca urmare a recunoaşterii, copilul are stabilită filiaţia faţă de cel care a făcut recunoaşterea. El
rămâne însă tot copil din afara căsătoriei. Efectele care decurg din stabilirea filiaţiei privitoare la
nume110, exercitarea autorităţii părinteşti, obligaţia de întreţinere etc. se produc nu numai de la data
recunoaşterii, ci retroactiv, din momentul concepţiei.
E. Contestarea recunoaşterii de paternitate
Dacă recunoaşterea de paternitate nu corespunde adevărului, ea poate fi contestată de orice
104
Recunoaşterea unui copil din căsătorie nu produce efecte juridice, întrucât, anterior acesteia, trebuie tăgăduită paternitatea acestuia (I.P.
Filipescu, Probleme în legătură cu recunoaşterea şi contestarea paternităţii, R.R.D. nr. 1/1985, p. 95); Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
755/1878, R.R.D. nr. 12/1978, p. 63 şi decizia nr. 1045/1981, R.R.D. nr. 2/1982, p. 64.
105
A se vedea Al. Oproiu, Cazurile de nulitate ..., op. cit., p. 131; Sc. Şerbănescu, op. cit.,
p. 177, pct. 3.
106
A se vedea: P. Anca, Rudenia ..., op. cit., p. 86; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., p. 245;
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat ..., op. cit., p. 350. Aşa, de exemplu, recunoaşterea unui copil încă nenăscut făcută prin testament de tatăl care
ar deceda înainte de naşterea copilului este valabilă dacă, la naştere, copilul are situaţia juridică de copil din afara căsătoriei.
107
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2259/1977, C.D. 1977, p. 89-91. Prin decizia
nr. 810/2001, pronunţată de secţia civilă a C.A. Suceava (nepublicată), s-a hotărât că livretul militar constituie înscris autentic, prin asimilare, astfel
că reclamanta a fost recunoscută în forma legală, dacă în livretul tatălui său defunct, la rubrica „situaţia familială”, figurează „un copil minor în
întreţinere”. Soluţia a fost criticată, arătându-se că, în materie de recunoaştere a paternităţii, livretul militar nu constituie înscris autentic în accepţiunea
conferită de art. 57 alin. (2) C.fam., raportat la art. 1171 C.civ. (T. Pungă, Din jurisprudenţa Curţii …, loc. cit., p. 141).
108
A se vedea E. Poenaru, Recunoaşterea prin testament a copilului din afara căsătoriei, J.N. nr. 3/1956, p. 463.
109
A se vedea Tr. Ionaşcu, op. cit., p. 69. În sens contrar, că minorii şi interzişii nu pot face o recunoaştere valabilă, a se vedea I. Stoenescu,
S. Zilberstein, Drept procesual civil, teoria generală, E.D.P., Bucureşti, 1977, p. 387.
110
T.M.B., secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1486/1990, în I. Mihuţă, Culegere … pe anul 1990, p. 20. Când filiaţia faţă de tatăl din afara
căsătoriei a fost stabilită, ulterior, prin recunoaştere, instanţa va putea încuviinţa copilului să poarte numele tatălui său.
persoană interesată.
F. Nulitatea sau anularea recunoaşterii de paternitate
Cazurile de nulitate absolută şi relativă ale recunoaşterii sunt prevăzute de art.418 şi 419 NCC
şi au fost analizate în partea referitoare la recunoaşterea de maternitate.
5.2. Stabilirea paternităţii prin acţiune în justiţie
Obiectul unei atare acţiuni îl constituie stabilirea filiaţiei faţă de tatăl copilului născut în afara
căsătoriei. Noul Cod civil a liberalizat şi mai mult această materie şi a prevăzut
imprescriptibilitatea acestei acţiuni în timpul vieţii copilului.
A. Dreptul la acţiune
Art. 425 NCC are o formulare identică cu cea din art.59 C.fam. 111, şi prevede că acţiunea în
stabilirea paternităţii aparţine copilului şi se porneşte în numele său de mamă sau de
reprezentantul său legal, Cu toate că formularea textului este clară, în legătură cu subiectele
dreptului la acţiune s-au născut numeroase probleme care au fost discutate în literatura noastră
juridică.
Astfel, s-a precizat că, în cazul minorului sub 14 ani, acţiunea se porneşte de mama acestuia
sau de tutorele său. În privinţa mamei, s-a arătat că aceasta are capacitatea procesuală, chiar
atunci când nu a împlinit vârsta de 14 ani şi că ea nu are nevoie, pentru intentarea acţiunii, de
nicio încuviinţare112. Dacă minorul a împlinit vârsta de 14 ani, el va putea introduce singur
acţiunea, fără să aibă nevoie de încuviinţare, acţiunea având un caracter personal, pe de o parte,
iar, pe de alta, dacă mama care nu a împlinit 14 ani poate introduce fără încuviinţare acţiunea, nu
există niciun motiv ca acest drept să nu-i fie recunoscut şi minorului113.
Acţiunea aparţine şi copilului major, iar această concluzie rezultă cu claritate din redactarea
art.427 NCC care prevede că acţiunea aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii
acestuia.
Odată ce mama copilului sau reprezentantul său legal a introdus acţiunea, nici unul dintre
aceştia nu poate renunţa la ea întrucât această acţiune aparţine copilului şi urmăreşte stabilirea stării
civile a acestuia. De asemenea, se consideră că nici convenţiile de renunţare la pornirea sau la
continuarea acţiunii dintre mama copilului sau reprezentantul său legal şi pretinsul tată nu sunt
admisibile114.
Starea civilă a copilului nu poate face obiectul unei tranzacţii115.

111
Articolul 59 C.fam. a fost atacat ca neconstituţional, pe considerentul că acest text contravine art. 4 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din
Constituţie, prin aceea că instituie femeia printre persoanele care pot porni acţiunea, încălcând astfel egalitatea în drepturi dintre un bărbat şi o
femeie. Excepţia a fost respinsă prin Decizia nr. 262/2001 a Curţii Constituţionale (M. Of. nr. 3 din 7 ianuarie 2002), întrucât dispoziţia
reglementează dreptul la acţiune al copilului împotriva presupusului tată, drept care se exercită în numele său de mamă, în calitate de reprezentant
legal al copilului. Această normă nu instituie vreo discriminare între cetăţeni pe considerente de sex şi nici nu încalcă principiul constituţional al
egalităţii în drepturi.
112
A se vedea: V. Economu, Rudenia …, op. cit., p. 92; I.P. Filipescu, Unele probleme în legătură ..., op. cit., p. 95; I. Albu, Dreptul familiei,
op. cit., p. 250.
113
A se vedea I.P. Filipescu, Probleme în legătură ..., op. cit., p. 95.
114
A se vedea: E. Burlacu, Renunţarea mamei în materia contestării paternităţii copilului, J.N. nr. 1/1960, p. 118-120; V. Economu, Rudenia
…, op. cit., p. 93; Sc. Şerbănescu, op. cit., p. 185; Al. Velescu, O excepţie de la stingerea procesului prin perimare, bazată pe ocrotirea intereselor
copilului minor, R.R.D. nr. 2/1967, p. 97; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat ..., op. cit., p. 367; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., p. 250-251;
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1235/1970, C.D. 1970, p. 186; decizia civilă nr. 1184/1978, C.D. 1978, p. 171; decizia civilă nr.
1077/1989, Dreptul nr. 4/1990, p. 72-73. S-a exprimat şi opinia în sensul admisibilităţii renunţării, însă numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare:
M. Mayo, op. cit.,
p. 51-52; I. Mihuţă, Probleme de drept din practica Tribunalului Suprem, secţia civilă, R.R.D. nr. 12/1973, p. 109-110; Trib. Suprem, secţia
civilă, decizia nr. 1184/1978, C.D. 1978, p. 170.
115
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 297/1960, C.D. 1960, p. 303-305; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 74/1990, Dreptul nr. 9-12/1990,
p. 241.
 Copilul din afara căsătoriei, recunoscut, dar care şi-a pierdut paternitatea ca urmare a
contestării recunoaşterii, poate intenta acţiunea în stabilirea paternităţii116.
O problemă care, de asemenea, a fost discutată în literatura juridică este aceea dacă un copil
recunoscut poate sau nu introduce acţiunea în stabilirea paternităţii faţă de un alt bărbat decât cel
care a făcut recunoaşterea. S-a răspuns afirmativ, cu motivarea că niciun text de lege nu se opune
şi că hotărârea judecătorească prin care se stabileşte paternitatea din afara căsătoriei îndeplineşte
şi funcţia de contestare a recunoaşterii făcute anterior, astfel că va rămâne valabilă ultima
paternitate stabilită117.
Copilul din afara căsătoriei, adoptat, poate, de asemenea, intenta acţiunea în stabilirea
paternităţii. În esenţă, argumentele aduse în acest sens sunt următoarele:
- stabilirea paternităţii din afara căsătoriei produce efecte retroactive începând cu data naşterii
şi chiar cu aceea a concepţiei;
- impedimentul la căsătorie rezultând din rudenia firească se menţine, legătura de sânge
menţinându-se indiferent de încheierea adopţiei;
- adopţia între fraţi este oprită, ceea ce s-ar putea eluda dacă filiaţia faţă de tată nu ar fi
stabilită; (...)
- vocaţia succesorală reciprocă între fraţi există până la data încuviinţării adopţiei118.
Copilul din căsătorie, atâta timp cât acţiunea în tăgada paternităţii nu a fost admisă, nu poate
promova acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei. Dacă acţiunea în tăgada
paternităţii este intentată, instanţa sesizată cu acţiunea în stabilirea paternităţii va trebui să
suspende judecata până la soluţionarea definitivă a acţiunii în tăgada paternităţii119.
Acţiunea în stabilirea paternităţii nu poate fi intentată pentru copilul conceput şi nici pentru
cel decedat, căci această acţiune aparţine copilului şi, deci, ea poate fi pornită numai după
naşterea sa şi numai cât timp el este în viaţă 120. Acţiunea pornită de copil în timpul vieţii poate fi
continuată de moştenitorii săi care pot şi intenta acţiunea potrivit art.425 alin.2 NCC, dar, în
acest caz, acţiunea se interverteşte dintr-o acţiune personală într-o acţiune patrimonială, astfel că
ea va putea fi continuată atât de moştenitorii legali ai copilului, cât şi de cei testamentari, precum
şi de creditorii acestora121.
Acţiunea în stabilirea paternităţii se introduce împotriva bărbatului despre care mama,
reprezentantul legal al copilului sau copilul însuşi pretind a fi tată din afara căsătoriei. Potrivit
art.425 alin. ultim NCC., acţiunea poate fi introdusă şi împotriva moştenitorilor pretinsului tată,
chiar dacă ei au renunţat la moştenire, întrucât acţiunea continuă să aibă caracter personal,
tinzând la stabilirea legăturii de filiaţie.
B. Termenul de introducere a acţiunii
Noul Cod civil prevede, fără distincţie după titularul acţiunii, că acţiunea în stabilirea
paternităţii faţă de tatăl din afara căsătoriei nu se prescrie în timpul vieţii copilului. ) Dacă însă
copilul a decedat înainte de a introduce acţiunea, moştenitorii săi pot să o introducă în termen de
un an de la data decesului.
116
A se vedea T. Pop, Termenul în care poate fi introdusă acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei în cazul nulităţii actului de
recunoaştere, R.R.D. nr. 11/1968, p. 81-83.
117
A se vedea I.P. Filipescu, Unele probleme în legătură ..., op. cit., p. 93-94.
118
A se vedea: A. Agache, I. Broscoi, Admisibilitatea acţiunii în stabilirea paternităţii după ce a avut loc înfierea copilului, J.N. nr. 4/1965, p.
92-96; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat ..., op. cit., p. 369; T. Crăciun, Posibilitatea stabilirii filiaţiei fireşti a înfiatului faţă de înfietor, R.R.D.
nr. 3/1971, p. 84-86; Trib. pop. rai. Teleajen, sentinţa civilă nr. 491/1958, L.P.
nr. 8/1959, p. 124 cu notă de N. Teodoreanu.
119
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 873/1971, R.R.D. nr. 2/1972; decizia nr. 1045/1981, C.D. 1981, p. 159.
120
A se vedea: T.R. Popescu, op. cit., p. 84-85; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., p. 247.
121
A se vedea: V. Economu, op. cit., p. 94-95; Sc. Şerbănescu, op. cit., p. 184; I.P. Filipescu, Unele probleme în legătură ..., op. cit., p. 95-97.
 C. Dovada paternităţii
Întrucât legătura de filiaţie are la bază faptul concepţiei, trebuie făcută dovada relaţiilor
sexuale dintre mama copilului şi pretinsul tată, dovadă destul de greu de făcut în mod direct. Atât
doctrina, cât şi practica judiciară au subliniat însă că, pentru admiterea acţiunii, se impun a fi
dovedite în proces atât relaţiile intime dintre părţi, cât şi faptul, mult mai greu de stabilit cu
certitudine, că, din acele relaţii intime, s-a născut copilul122. Dacă relaţiile sexuale ale mamei cu
bărbatul chemat în judecată sunt greu de dovedit nemijlocit, cel mai adesea trăgându-se concluzii
în acest sens din dovada unor împrejurări conexe, faptul concepţiei copilului este şi mai
improbabil, mai ales atunci când se dovedeşte că mama, în perioada timpului legal al concepţiei,
a întreţinut relaţii sexuale cu mai mulţi bărbaţi.
În dovedirea acestor împrejurări sunt admise orice mijloace de probă 123. În privinţa probei cu
martori, se admite că pot fi audiate în cauză şi rudele părţilor, de orice grad, cu excepţia
descendenţilor (art. 190 C.proc.civ.), întrucât, dată fiind natura împrejurărilor de fapt ce trebuie
dovedite, aceste persoane sunt în măsură a le cunoaşte mai bine.
D. Efectele hotărârii de stabilire a paternităţii
Prin hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii în stabilirea paternităţii, bărbatul chemat
în judecată este declarat tată al copilului, căruia i se eliberează, potrivit Legii nr. 119/1996, un alt
certificat de naştere. Hotărârea judecătorească are efect declarativ, deci şi pentru trecut, până la
concepţia copilului, fiind opozabilă erga omnes. Copilul rămâne tot copil din afara căsătoriei,
dar, prin efectul legii, el este asimilat pe deplin cu copilul rezultat din căsătorie. Hotărârea
judecătorească produce efecte cu privire la: numele copilului, domiciliu, drepturile părinteşti,
obligaţia de întreţinere etc. Dacă acţiunea este respinsă, se poate intenta o nouă acţiune împotriva
altui bărbat, mai ales că acţiunea este imprescriptibilă.
E. Contestarea paternităţii copilului din afara căsătoriei
Paternitatea stabilită prin hotărâre judecătorească nu poate fi contestată. Prevederile legale
referitoare la contestarea filiaţiei se aplică numai dacă paternitatea a fost stabilită prin declaraţie
la oficiul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament. Hotărârea prin care a fost
stabilită paternitatea pe cale judecătorească nu poate fi reformată decât prin mijlocirea căilor de
atac recunoscute de lege124, ea beneficiind şi de autoritatea lucrului judecat.
Considerăm însă că, atunci când recunoaşterea de paternitate s-a făcut în cadrul unui proces
început, iar instanţa, fără să administreze alte probe, a luat numai act de recunoaşterea făcută de
pârât, contestarea recunoaşterii este admisibilă, întrucât, pe de o parte, în acest caz paternitatea
nu a fost stabilită de instanţă, ea constatând numai recunoaşterea, iar, pe de altă parte, aici nu
poate fi vorba de autoritatea lucrului judecat, căci instanţa nu a judecat fondul, mărginindu-se să
constate efectuarea, în faţa sa, a actului juridic al recunoaşterii125.
Noul Cod civil prevede, ca o noutate în legislaţia română, că mama copilului poate cere
pretinsului tată, însă numai dacă a formulat şi acţiune pentru stabilirea paternităţii, să îi plătească
jumătate din:
a) cheltuielile naşterii şi ale lehuziei;
122
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 133/1967, R.R.D. nr. 7/1968, p. 150; decizia civilă nr. 159/1976, R.R.D. nr. 3/1977, p. 58; C.S.J.,
secţia civilă, decizia nr. 2264/1992, în
V. Bogdănescu ş.a., Probleme de drept …, p. 184.
123
A se vedea: M. Mayo, Stabilirea judecătorească a paternităţii …, op. cit., p. 54-56;
C. Lungu, Unele probleme de drept ..., op. cit., p. 133-134.
124
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 764/1978, Repertoriu II, p. 31; Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 986/1977, R.R.D. nr.
5/1978, p. 58; decizia civilă nr. 1158/1981, R.R.D. nr. 5/1982, p. 60.
125
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1171/1989, Dreptul nr. 4/1990, p. 79.
 b) cheltuielile făcute cu întreţinerea ei în timpul sarcinii şi în perioada de lehuzie.
Mama poate solicita aceste despăgubiri chiar şi atunci când copilul s-a născut mort sau a
murit înainte de pronunţarea hotărârii privind stabilirea paternităţii.
Dreptul la acţiune al mamei se prescrie în termen de 3 ani de la naşterea copilului.

Adopţia
Secţiunea I. Consideraţii introductive

§1. Noţiune
În ansamblul instituţiilor având ca scop ocrotirea copilului, un loc principal îl ocupă adopţia.
Această instituţie s-a născut din nevoia socială de a ocroti copilul, chiar şi în afara unor
legături de sânge, iar legăturile ce iau naştere între persoane în baza ei sunt denumite, generic,
rudenie civilă.
Sintetizând principiile legislative în această materie, doctrina conferă noţiunii de adopţie o
triplă accepţiune, respectiv: de act juridic, de raport juridic şi de instituţie juridică. Astfel:
Legislaţia actuală defineşte adopţia ca fiind operaţiunea juridică prin care se creează
legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi
rudele adoptatorului (art.451 NCC).

§2. Istoric legislativ

Reglementarea legislativă a instituţiei adopţiei s-a făcut iniţial în Codul civil, prin art.
304-324. Acestea consacrau noţiunea de adopţie şi cereau pentru încheierea ei încuviinţarea
instanţelor judecătoreşti.
Odată cu autonomizarea dreptului familiei prin desprinderea sa, ca ramură, din dreptul civil,
reglementarea adopţiei a fost preluată de Codul familiei, în Capitolul III al Titlului II, denumit
„Înfierea”.
Prin această reglementare, termenul de adopţie era înlocuit cu acela de înfiere, iar încu-
viinţarea încheierii ei revenea autorităţii tutelare care emitea în acest sens o decizie
administrativă.
Prin noul Cod civil se reglementează condiţiile şi efectele adopţiei interne în art.451 şi urm.,
procedura adopţiei şi adopţia internaţională rămânând a face obiectul Legii nr.273 din 2004..

§3. Principiile adopţiei (art. 452 NCC)

A. Principiul interesului superior al copilului
Consacrarea acestui principiu este urmarea firească a faptului că scopul adopţiei este acela de
a asigura protecţia intereselor patrimoniale şi nepatrimoniale ale copiilor lipsiţi de ocrotire
părintească sau de o ocrotire corespunzătoare.
Legea nu prevede expres ce trebuie să se înţeleagă prin interesul superior al copilului, dar, din
întreaga reglementare rezultă că acesta se realizează atunci când se asigură copilului o dezvoltare
fizică şi morală normală, similară celei asigurate în familia firească.
B. Principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial
Întrucât, de-a lungul timpului, s-a constatat că instituţionalizarea copiilor lipsiţi de ocrotire
părintească sau a căror situaţie de familie este periclitată prin comportamentul părinţilor,
respectiv internarea lor în centre cu un număr crescut de copii aflaţi în ocrotire este o soluţie
greşită şi care nu a condus la bune rezultate, tendinţa actuală este aceea de a asigura ocrotire în
centre mici, de tip familial. În acest scop, se urmăreşte creşterea numărului de asistenţi maternali
şi, în timp, înlăturarea totală a centrelor cu număr mare de copii ocrotiţi.
C. Principiul creşterii şi educării copilului, ţinându-se seama de originea sa etnică,
lingvistică, religioasă şi culturală
Acest principiu trebuie avut în vedere la încuviinţarea adopţiei interne şi a constituit motivul
pentru care adopţia internaţională a copilului cu domiciliul în România este permisă numai în
cazul în care adoptatorul sau unul dintre soţii din familia adoptatoare, care domiciliază în
străinătate, este bunicul copilului pentru care a fost încuviinţată deschiderea procedurii adopţiei
interne.
D. Principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei
În scopul soluţionării cât mai rapide, cu caracter definitiv, a situaţiei unui copil, în lege s-au
prevăzut termene speciale foarte scurte, pentru îndeplinirea actelor şi operaţiunilor necesare, atât
în faţa autorităţilor administrative, cât şi în faţa celor judiciare.
E. Principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia, în raport cu
vârsta şi gradul său de maturitate
În afara acestor principiilor consacrate expres în NCC, credem că se mai impun şi principiul
luării în considerare a opiniei copilului şi cel al confidenţialităţii. Pentru punerea în practică a
principiului informării, Legile nr. 272 şi nr. 273/2004 care reglementează încă procedura
adopţiei, au prevăzut obligaţia organelor administrative, implicate în procedura adopţiei, dar şi în
protecţia specială a copilului, să-l informeze şi să-l consilieze în legătură cu orice măsură ce
urmează a se dispune cu privire la persoana sa, precum şi obligaţia instanţelor de a asculta
copilul mai mare de 10 ani, de fiecare dată când urmează a se lua o măsură în privinţa acestuia.
Se poate dispune şi ascultarea copilului mai mic de 10 ani, atunci când instanţa consideră
necesar.
Când autoritatea competentă refuză ascultarea copilului mai mare de 10 ani, există obligaţia
emiterii unei decizii motivate în acest sens.
F. Principiul garantării confidenţialităţii în ceea ce priveşte datele de identificare ale
adotatorului sau, după caz, ale familiei adoptatoare, precum şi în ceea ce priveşte identitatea
părinţilor fireşti.

§4. Scopul adopţiei

Aşa cum am subliniat deja, scopul adopţiei este acela de a asigura protecţia intereselor
patrimoniale şi nepatrimoniale ale copiilor lipsiţi de ocrotire părintească sau de o ocrotire
corespunzătoare.
Articolul 452 lit.a NCC prevede că adopţia se încheie numai dacă aceasta este în interesul
superior al copilului.
În cadrul raportului juridic al adopţiei există, fără îndoială, şi un interes al adoptatorului, şi
anume acela de a avea o viaţă de familie 126. Deşi acesta nu este antagonic intereselor celui
adoptat, el este ignorat total de legiuitor, însă trebuie avut în vedere de organele care au un rol în
încuviinţarea adopţiei.

§5. Structura şi natura juridică a adopţiei

126
Ibidem, p. 27-32.
 În vederea încheierii actului juridic al adopţiei, este nevoie de acordul de voinţă al
adoptatorului, al părinţilor celui adoptat şi al adoptatului, dacă a împlinit vârsta de 10 ani,
precum şi de atestatul adoptatorului sau familiei adoptatoare.
După îndeplinirea acestor formalităţi, instanţele judecătoreşti încuviinţează, prin hotărâre
judecătorească, adopţia (art. 37 din Legea nr.272/2004).
Aşadar, se observă că, în vederea încheierii adopţiei, sunt necesare mai multe acte şi operaţii
juridice succesive, cu naturi juridice diferite.
Astfel, actele juridice prin care anumite persoane indicate de lege îşi exprimă consimţământul
la adopţie sunt acte de dreptul familiei; atestatele şi confirmările organelor cu atribuţii în
domeniul adopţiei sunt acte administrative, iar hotărârea judecătorească de încuviinţare a
adopţiei este un act de drept procesual civil.
Datorită acestei structuri a adopţiei, s-a pus întrebarea: care este natura juridică a instituţiei
analizate?
Conform legii, adopţia poate fi internă şi internaţională. Adopţia internă este aceea în care
atât adoptatorul sau familia adoptatoare, cât şi adoptatul au domiciliul în România, iar adopţia
internaţională este aceea potrivit căreia fie adoptatorul, fie adoptatul au domiciliul în
străinătate. Se observă că, în noua lege, distincţia între cele două forme de adopţie este dată de
domiciliul, şi nu de cetăţenia părţilor.

Secţiunea a II-a. Cerinţe legale pentru încheierea adopţiei

Pentru încheierea actului juridic al adopţiei este necesară îndeplinirea a două categorii de
condiţii:
- de fond şi
- de formă.
Condiţiile de fond pot fi subclasificate în:
- pozitive – care trebuie îndeplinite, deci să existe pentru naşterea acestui act juridic şi
- negative – în prezenţa cărora adopţia nu se poate încheia. Ele au fost denumite şi
impedimente la adopţie127.

§1. Condiţiile de fond cerute la adopţie

1.1. Consimţământul
În cadrul procedurii adopţiei, trebuie să-şi exprime consimţământul părinţii fireşti ori, după
caz, tutorele copilului ai cărui părinţi fireşti sunt decedaţi, necunoscuţi, declaraţi morţi sau
dispăruţi ori puşi sub interdicţie, copilul care a împlinit 10 ani, precum şi adoptatorul sau, după
caz, familia adoptatoare (art.463 NCC).
A. Consimţământul adoptatorului
Adopţia poate fi încheiată de o persoană sau de o familie, respectiv de doi soţi, caz în care
ambii vor fi denumiţi adoptatori.
O persoană, chiar căsătorită, poate încheia singură actul juridic al adopţiei, numai ea devenind

127
A se vedea I.P. Filipescu, Adopţia …, op. cit., p. 7.
adoptator128.
Conform art.459 NCC, consimţământul adoptatorului trebuie să fie al unei persoane cu
capacitate deplină de exerciţiu şi să fie neviciat. Aşadar, minorul necăsătorit şi persoana pusă sub
interdicţie nu pot exprima un consimţământ valabil la adopţie. În plus, persoanele cu bol psihice
şi handicap mintal nu pot adopta, chiar dacă nu sunt puse sub interdicţie. Făcându-se referire
expresă la bolile psihice, evident că aici se includ şi alienaţia şi debilitatea mintală, boli grave ce
afectează discernământul persoanei respective.
Consimţământul adoptatorului sau al familiei adoptatoare se dă în faţa instanţei judecătoreşti,
odată cu soluţionarea cererii de încuviinţarea adopţiei [art. 18 alin. (1) din Legea nr.273/2004].
B. Consimţământul soţului adoptatorului [art. 463 lit.d NCC]
Articolul 462 NCC prevede, ca dispoziţie de principiu, că adopţia unui copil de către mai
multe persoane este interzisă, însă, prin derogare, ea este îngăduită în cazul în care se face de
către soţ şi soţie, simultan sau succesiv. În acest caz, ambii soţi exprimă, în condiţiile precizate
mai sus, consimţământul lor ca adoptatori.
Este însă posibilă şi situaţia ca numai unul dintre soţi să aibă calitatea de adoptator. În acest
caz, legea cere, ca o condiţie de fond pentru încheierea adopţiei, şi consimţământul celuilalt soţ,
care nu devine, prin aceasta, adoptator. Pentru consimţământul soţului persoanei care doreşte să
adopte se prevede o cerinţă de formă, respectiv exprimarea sa în faţa instanţei judecătoreşti odată
cu soluţionarea cererii de încuviinţarea adopţiei.
Justificarea acestei condiţii de fond se găseşte tot în finalitatea adopţiei, respectiv normala
dezvoltare şi interesul adoptatului. Acesta trebuie să se integreze în noua sa familie şi, de aceea,
este necesar ca soţul adoptatorului să consimtă la adopţie.
C. Consimţământul părinţilor fireşti ai celui care urmează a fi adoptat sau al tutorelui, dacă
este cazul [art. 463 lit.a NCC]
Pentru încheierea valabilă a adopţiei, ambii părinţi fireşti ai copilului care urmează a fi
adoptat trebuie să-şi exprime consimţământul în acest sens, chiar şi atunci când aceştia sunt
divorţaţi sau copilul a fost dat în plasament unei persoane, familii sau instituţii de ocrotire.
Mai mult, chiar şi părintele sau părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti sau cărora li s-a
aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti păstrează dreptul de a consimţi la adopţia
copilului. În acest caz însă, consimţământul celui care exercită autoritatea părintească este şi el
obligatoriu [art. 464 alin.2 NCC].
Chiar părintele minor, în cazul copilului din afara căsătoriei, poate să-şi exprime valabil
consimţământul la adopţie, nefiind nevoie să fie reprezentat, dacă este sub 14 ani, sau încuviinţat
în prealabil, dacă depăşeşte această vârstă129. S-a argumentat această soluţie prin aceea că
părintele este titularul ocrotirii părinteşti, iar instanţa judecătorească va încuviinţa sau nu adopţia
în funcţie de faptul dacă aceasta este sau nu în interesul celui care urmează să fie adoptat.
În mod excepţional, instanţa judecătorească poate trece peste refuzul părinţilor fireşti sau,
după caz, al tutorelui de a consimţi la adopţia copilului, dacă se dovedeşte, prin orice mijloc de
probă, că că acesta este abuziv şi instanţa apreciază că adopţia este în interesul superior al
copilului, ţinând seama şi de opinia acestuia, cu motivarea expresă a hotărârii în această privinţă.
Consimţământul părinţilor poate fi exprimat numai după trecerea unui termen de 60 de zile de
la naşterea copilului [art. 16 alin. (1) Legea nr.273/2004] şi poate fi revocat de aceştia în termen
128
De exemplu, un soţ adoptă copilul celuilalt soţ, copil provenit dintr-o căsătorie anterioară sau din afara căsătoriei (Al. Ţiclea, Consideraţii
privind înfierea copilului celuilalt soţ, Dreptul nr. 6/1991, p. 41).
129
A se vedea D. Rusu, C. Zira (I), I. Albu (II), Validitatea consimţământului părintelui minor la înfierea copilului minor din afara căsătoriei,
R.R.D. nr. 8/1968, p. 61-69.
de 30 de zile de la data înscrisului autentic prin care a fost exprimat [art. 16 alin. (2) Legea
nr.273/2004]. După expirarea acestui termen, consimţământul părintelui devine irevocabil.
Revocarea consimţământului după trecerea acestui termen nu mai produce efecte. Totuşi, dacă
motivele care au determinat-o sunt întemeiate, instanţa poate să respingă încuviinţarea
adopţiei130.
Dacă unul dintre părinţii fireşti este decedat, necunoscut, declarat în condiţiile legii mort sau
dispărut, pus sub interdicţie, precum şi dacă se află, din orice împrejurare, în imposibilitate de
a-şi manifesta voinţa, consimţământul celuilalt părinte este îndestulător.
Dacă ambii părinţi se găsesc în oricare dintre situaţiile prevăzute mai sus sau dacă este
adoptată o persoană majoră, consimţământul părinţilor fireşti ai copilului nu este necesar.
Aceste dispoziţii care reglementează situaţii de excepţie nu trebuie extinse şi la altele, care
atrag doar imposibilitatea relativă (subiectivă sau temporară) de manifestare a voinţei, în sens
contrar s-ar eluda dispoziţiile care cer expres consimţământul ambilor părinţi fireşti la adopţie.
O situaţie deosebită există în cazul în care copilul care urmează a fi adoptat este lipsit de
ocrotire părintească. Când acest copil a fost pus sub tutelă, tutorele este cel care va consimţi la
adopţie, întrucât el exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti. Dacă tutela nu a fost încă
instituită, fie se va proceda la instituirea ei, pentru ca apoi tutorele să-şi exprime consimţământul,
fie se va încuviinţa adopţia fără să se mai instituie tutela.
Părinţii fireşti ai copilului sau, după caz, tutorele acestuia trebuie să consimtă la adopţie în
mod liber, necondiţionat şi numai după ce au fost informaţi în mod corespunzător asupra
consecinţelor adopţiei, în special asupra încetării legăturilor de rudenie ale copilului. Direcţia în
a cărei rază teritorială locuiesc părinţii fireşti sau, după caz, tutorele este obligată să asigure
consilierea şi informarea acestora înaintea exprimării de către aceştia a consimţământului la
adopţie şi să întocmească un raport în acest sens.
O problemă viu discutată în doctrină a fost aceea a naturii juridice a dreptului părinţilor de a
consimţi la adopţia copilului lor, cu efecte notabile asupra necesităţii exprimării acestui
consimţământ la adoptarea copilului major.
Într-o primă opinie131, s-a arătat că fundamentul dreptului părinţilor fireşti de a consimţi la
adopţie se află în ocrotirea părintească, respectiv în exerciţiul drepturilor părinteşti. Conform
acestei opinii, consimţământul părinţilor fireşti la adopţia copilului lor major nu mai este necesar,
întrucât a încetat ocrotirea părintească. Opinia este criticată 132, considerându-se că reduce
raporturile de filiaţie la ocrotirea părintească, făcând abstracţie că filiaţia naturală, bazată pe
legătura de sânge dintre părinţi şi copii, este mai complexă şi cu efecte juridice ce depăşesc simpla
ocrotire părintească.
Într-o altă opinie133, s-a susţinut dubla semnificaţie a consimţământului părinţilor la adopţia
copilului lor ce nu a împlinit 10 ani, anume de reprezentare a copilului şi de renunţare la dreptul
propriu, izvorât din raportul de filiaţie. După ce copilul a împlinit 10 ani, în baza unei capacităţi

130
A se vedea I.P. Filipescu, Adopţia …, op. cit., p. 12.
131
A se vedea: I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., p. 272-273; M. Avram, Filiaţia. Adopţia naţională şi internaţională, Ed. All Beck, Bucureşti,
2001, p. 27-28.
132
A se vedea A. Nicolae, M. Nicolae, Discuţii privind dreptul părinţilor de a consimţi la adopţia copilului lor minor, în lumina deciziei
Curţii Constituţionale nr. 277/2001, Dreptul
nr. 7/2002, p. 93.
133
Formulată sub vechea reglementare a înfierii  P. Anca, M.I. Eremia, Propuneri de lege ferenda cu privire la dreptul părinţilor de a
consimţi la înfierea copilului lor, R.R.D.
nr. 1/1976, p. 14-18; opinia este considerată conformă şi cu legislaţia actuală  A. Nicolae,
M. Nicolae, Discuţii privind dreptul…, loc. cit., p. 94
speciale acordate de lege, el trebuie să-şi exprime propriul consimţământ la adopţie, iar
consimţământul părinţilor este dat numai cu titlu personal, de renunţare la drepturile decurgând
din filiaţia naturală. Ca urmare, consimţământul părinţilor fireşti la adopţie este necesar şi atunci
când se adoptă o persoană care a dobândit capacitate de exerciţiu deplină, întrucât acest
consimţământ este în primul rând manifestarea unui drept propriu de renunţare la legătura de
filiaţie şi abia în al doilea rând o formă de manifestare a ocrotirii părinteşti.
În argumentarea acestei opinii, se invocă, în principal, textul legal care prevede că, după
împlinirea vârstei de 10 ani, copilului i se cere consimţământul la adopţie, deci, după această
vârstă, părintele consimte nu ca reprezentant al copilului, ci ca titular al unui drept propriu
rezultând din filiaţie, drept ce trebuie recunoscut şi după dobândirea capacităţii de exerciţiu
depline.

D. Consimţământul celui care urmează a fi adoptat

Acest consimţământ se cere, potrivit legii, dacă minorul a împlinit vârsta de 10 ani, vârstă la
care se apreciază că el este în măsură să judece dacă adopţia este în interesul său sau nu.
Articolul 17 din Legea nr.273/2004 prevede că acest consimţământ se dă în faţa instanţei şi
înseamnă o simplă ascultare a minorului.
În doctrina elaborată sub vechea legislaţie134, s-a susţinut că acest consimţământ ar putea fi
exprimat şi printr-un înscris autentic, anterior sesizării instanţei de judecată.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că textul legal la care am făcut referire cuprinde o
dispoziţie imperativă, ce nu suportă interpretare. Ca atare, consimţământul copilului care a
împlinit vârsta de 10 ani va fi cerut în instanţă, el neputând fi suplinit prin înscrisuri anterioare,
chiar autentice.
În acelaşi sens, în literatura juridică 135 s-a arătat că este vorba despre o capacitate specială,
instituită de lege în favoarea minorului care a împlinit 10 ani, consimţământul acestuia având o
puternică semnificaţie afectivă. Luarea consimţământului minorului de instanţa de judecată, în
mod nemijlocit, reprezintă încă o garanţie oferită de lege că interesul minorului va fi corect
apreciat. În plus, se creează premisele unei mai bune cunoaşteri a stării de fapt şi a situaţiei
copilului136.
Anterior exprimării consimţământului, direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază copilul
care a împlinit vârsta de 10 ani îl va sfătui şi informa pe acesta, ţinând seama de vârsta şi de
maturitatea sa, în special asupra consecinţelor adopţiei şi ale consimţământului său la adopţie şi
va întocmi un raport în acest sens.
1.2. Capacitatea deplină de exerciţiu a adoptatorului sau a familiei
(a celor doi soţi) care adoptă
Necesitatea îndeplinirii acestei condiţii rezultă din prevederile art.459 NCC, care arată că nu
pot adopta decât persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu, dar şi din cerinţa legală ca
adoptatorul să exprime un consimţământ valabil la adopţie.
Persoana care are capacitate deplină de exerciţiu poate adopta, indiferent dacă este căsătorită

134
A se vedea I.P. Filipescu, Adopţia …, op. cit., p. 13.
135
A se vedea A. Ionaşcu ş.a., Filiaţia …, op. cit., p. 99.
136
Importanţa ce trebuie acordată consimţământului copilului la adopţie rezultă şi dintr-o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului,
anume hotărârea din 22 iunie 2004, pronunţată în Cauza Pini, Bertani, Manera şi Atripaldi împotriva României, publicată în M.Of. nr.1245 din 22
decembrie 2004, prin care s-a reţinut că nu există o încălcare a art.8 din Convenţie, deci o încălcare a obligaţiei statului de a asigura reunirea
copilului cu părinţii săi, atât timp cât minorele au respins ideea de a se alătura părinţilor lor adoptivi şi de a pleca în Italia.
sau nu şi indiferent dacă are sau nu alţi copii. De asemenea, nu există nicio restricţie în ceea ce
priveşte sexul, naţionalitatea sau rasa adoptatorului.
1.3. Adoptatorul trebuie să fie cu cel puţin 18 ani mai în vârstă
decât adoptatul (art.460 NCC)
Această diferenţă de vârstă urmăreşte să se creeze, prin adopţie, o situaţie similară cu aceea
din familia firească. Legea nu cere decât ca persoanele care adoptă să fie cu cel puţin 18 ani mai
în vârstă decât cei pe care doresc să îi adopte. Nu se cere însă ca adoptatorul să aibă o anumită
vârstă după majorat şi nici nu este prevăzută o vârstă maximă a adoptatorului. Totuşi, dacă
persoana care doreşte să adopte are o vârstă prea înaintată, instanţa va putea refuza încuviinţarea
adopţiei, considerând că scopul acesteia nu poate fi realizat137.
Alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede însă că, pentru motive temeinice, instanţa de tutelă
poate încuviinţa adopţia, chiar dacă diferenţa de vârstă între adoptat şi adoptatori este mai mică
de 18 ani, dar nu mai puţin de 16 ani.
Legea nu enumeră nici exemplificativ acele împrejurări care ar putea constitui motive
temeinice, ele urmând să fie apreciate, de la caz la caz, de instanţa judecătorească. O astfel de
împrejurare ar putea fi aceea că persoana căsătorită, minoră, ar dori să adopte138.
În literatura juridică139 s-a apreciat, chiar înainte ca legea să prevadă limita de 16 ani ca
diferenţă de vârstă, că nu se va putea încuviinţa adopţia dacă între adoptator şi adoptat nu există
nicio diferenţă de vârstă şi nici atunci când diferenţa de vârstă este prea mică.
În statele europene vârsta minimă de la care o persoană poate adopta este, în general, mai
mare de 18 ani, fiind între 24 şi 30 de ani. De asemenea, unele state au prevăzut şi o limită
maximă de 45 de ani, după care o persoană nu mai poate deveni adoptator. Faptul că în ţara
noastră, pentru motive temeinice, o persoană ar putea deveni părinte adoptiv la 16 ani ( un minor
căsătorit) ni se pare o greşeală, pentru că la această vârstă adoptatorul ar avea el însuşi nevoie de
ocrotire, neputând realiza scopul adopţiei.
1.4. Cel care urmează a fi adoptat să nu fi dobândit capacitate deplină de exerciţiu
Aşa cum dispune art. 455 NCC, „copilul poate fi adoptat până la dobândirea capacităţii
depline de exerciţiu”.
Capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte la împlinirea vârstei de 18 ani, deci aceasta
este limita până la care copilul poate fi adoptat. Trebuie avute în vedere şi situaţiile în care
capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte anterior vârstei de 18 ani, adică situaţia
minoruluicăsătorit (art.39 NCC) şi cea a minorului căruia i se reunoaşte capacitate de exerciţiu
anticipată, în condiţiile art.40 NCC.
Această condiţie de vârstă a adoptatului îşi are raţiunea în chiar finalitatea adopţiei, care este
aceea de a asigura acelor minori, care sunt lipsiţi de autoritate părintească sau care nu beneficiază
de o ocrotire corespunzătoare, condiţiile morale şi materiale pentru o bună creştere şi educare. În
principiu, aşadar, adopţia se justifică numai pentru minori, deci pentru persoanele lipsite de
capacitate de exerciţiu140.
137
A se vedea I.P. Filipescu, Adopţia …, op. cit., p. 13; C.S.J., secţia civilă, decizia
nr. 578/1992, Dreptul nr. 2/1993, p. 68.
138
A se vedea: Sc. Şerbănescu, op. cit., p. 213; I.P. Filipescu, Adopţia …, op. cit., p. 13.
139
A se vedea I. Albu ş.a., op. cit., p. 59.
140
Aşa cum am arătat, sfera celor două noţiuni nu este identică. Minoritatea presupune că o persoană nu a împlinit 18 ani, însă, un minor nu
este în toate cazurile lipsit de capacitate de exerciţiu (de exemplu: minora căsătorită, văduvă sau divorţată).
 Prin excepţie, art.455 alin.2 NCC prevede că persoana care a dobândit capacitate deplină de
exerciţiu poate fi adoptată dacă a fost crescută în timpul minorităţii de către cl care doreşte să o
adopte.
În literatura juridică141 s-a arătat că prin noţiunea de creştere trebuie să înţelegem nu numai
prestarea întreţinerii, ci şi existenţa unor raporturi mai complexe între cel care voieşte să adopte
şi cel adoptat, raporturi similare cu cele dintre părinţi şi copii.
Creşterea trebuie să fi avut un caracter de continuitate şi să fi fost de durată, deci să nu fie
ocazională sau făcută în alte scopuri decât cel al adopţiei142.
Tribunalul Suprem a decis, sub incidenţa vechii reglementări a adopţiei, cea din Codul
familiei, că nu este cazul să anuleze o adopţie, chiar dacă adoptatul avea 51 de ani, iar
adoptatorul 71 de ani, atât timp cât adoptatul a fost crescut de adoptator de la vârsta de 11 ani, iar
adopţia reprezenta o concretizare, sub formă legală, a raporturilor existente anterior, încă din
perioada minorităţii celui adoptat143.
1.5. Adopţia trebuie să fie în interesul superior al celui care urmează a fi adoptat
Articolul 452 lit.a NCC prevede că adopţia se face numai dacă este în interesul superior al
copilului, iar din întreaga reglementare cuprinsă în lege rezultă că interesul superior al adoptatului
se realizează atunci când cel care adoptă este în măsură să-i asigure o dezvoltare fizică şi morală
normală, similară celei asigurate în familia firească.
Instanţa de tutelă este deci chemată să se convingă de faptul că adoptatorul prezintă condiţiile
materiale şi garanţiile morale necesare unei dezvoltări armonioase a copilului, în concordanţă cu
interesele sale patrimoniale şi nepatrimoniale.
Articolul 52 alin. (1) din Legea nr.273/2004 prevede, pentru părinţii adoptivi, obligaţia de a
informa copilul că este adoptat, de îndată ce vârsta şi gradul de maturitate al acestuia o permit.
Dacă scopul adopţiei este crearea unei familii cât mai asemănătoare cu familia firească, s-ar
putea reproşa unei astfel de reglementări faptul că impune o conduită asupra căreia membrii
familiei ar trebui să decidă singuri.
În ceea ce ne priveşte, considerăm totuşi justă această dispoziţie, dat fiind dreptul copilului de
a-şi cunoaşte adevăratul statut civil şi părinţii fireşti.
Fără a adânci discuţia referitoare la oportunitatea acestei dispoziţii, mai menţionăm doar că
punerea ei în practică va ridica probleme în ceea ce priveşte criteriile şi persoanele care vor
aprecia gradul de maturitate al copilului, precum şi metoda de supraveghere a îndeplinirii
obligaţiei.
Adoptatorii şi adoptatul sunt în drept să obţină extrase din registrele publice al căror conţinut
atestă faptul, data şi locul naşterii, dar nu dezvăluie în mod expres adopţia şi nici identitatea
părinţilor fireşti.
Aceasta poate fi însă dezvăluită chiar înainte de dobândirea capacităţii de exerciţiu depline a
adoptatului, dar numai pentru motive medicale, cu autorizarea instanţei judecătoreşti, la cererea
oricăruia dintre adoptatori, a adoptatului, soţului sau descendenţilor acestuia ori a
reprezentantului unei instituţii medicale sau a unui spital.
După dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, adoptatul poate solicita tribunalului în a
cărui rază teritorială se află domiciliul său (sau, dacă acesta nu domiciliază în România,
141
A se vedea: I.P. Filipescu, Adopţia …, op. cit., p. 14-15; E.I. Popescu, A. Stegărescu, Două probleme în legătură cu înfierea, L.P. nr.
10/1958, p. 38-40; I. Rucăreanu, Rudenia …, op. cit., p. 203; I. Albu ş.a., op. cit., p. 37-40.
142
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1271/1964, C.D. 1964, p. 147; decizia civilă
nr. 111/1970, R.R.D. nr. 2/1971, p. 178 şi decizia civilă nr. 1774/1975, C.D. 1975, p. 160.
143
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 529/1976, C.D. 1976, p. 173.
Tribunalului Bucureşti) să-i autorizeze accesul la informaţiile aflate în posesia oricăror autorităţi
publice cu privire la identitatea părinţilor săi fireşti.

§2. Impedimente la adopţie

Sunt socotite impedimente acele împrejurări care, dacă sunt prezente, opresc încheierea
actului juridic al adopţiei. După cum vom arăta, parte din aceste impedimente sunt prevăzute
expres de lege, iar altele rezultă din ansamblul reglementărilor privind adopţia.
2.1. Impedimentul izvorând din rudenia firească
Articolul 457 NCC prevede expres că „adopţia între fraţi, indiferent de sex, este interzisă”.
Raţiunea acestui impediment constă în aceea că, prin adopţie, s-ar crea relaţii ce sunt incom-
patibile cu rudenia firească existentă între fraţi.
Impedimentul există, indiferent de faptul că este vorba de fraţi din căsătorie sau din afara
căsătoriei, de fraţi buni sau numai după unul dintre părinţi, legea nefăcând în acest sens nicio
distincţie.
Prevăzând o situaţie de excepţie, impedimentul la care ne referim va trebui strict interpretat.
Ca urmare, adopţia este permisă între alte rude144 şi, chiar mai mult, rudenia constituie un criteriu
de prioritate pentru adopţie sau încredinţarea copilului în vederea adopţiei.
Adopţia este oprită şi între părintele firesc şi copilul său. Acest impediment rezultă tot din
prevederile legale. Articolul 463 NCC prevede, pentru adopţie, pe de o parte, consimţământul
celui care adoptă, iar, pe de altă parte, consimţământul părinţilor fireşti ai copilului, ceea ce
înseamnă că aceste două calităţi nu pot fi întrunite în una şi aceeaşi persoană. De altfel, în acest
mod nu se realizează nici scopul în vederea căruia se încheie adopţia145.
O atare problemă se pune atunci când, după încuviinţarea adopţiei, se stabileşte legătura de
filiaţie între adoptat şi adoptator sau se stabileşte că aceştia sunt fraţi din afara căsătoriei 146. În
aceste situaţii, este necesară o hotărâre judecătorească pentru a constata nulitatea adopţiei.
Concluzionând, arătăm că adopţia este oprită între rudele în linie dreaptă de gradul întâi, ceea
ce ar trebui prevăzut expres în legislaţie147, şi între rudele colaterale de gradul doi.
2.2. Impedimentul izvorât din calitatea de soţ
Acest impediment este expres reglementat în art. 458 NCC, care prevede că „Adopţia a doi
soţi sau foşti soţi de către acelaşi adoptator sau familie adoptatoare, precum şi adopţia între soţi
sau foşti soţi sunt interzise.”
Impedimentul a fost prevăzut, întrucât finalitatea adopţiei nu poate fi atinsă în aceste cazuri,
dar şi întrucât cei doi, fiind persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, adoptatul trebuie să fi
fost crescut de celălalt soţ în timpul minorităţii, situaţie care practic este imposibilă.
Adopţia a doi soţi de către aceeaşi persoană sau familie este interzisă, întrucât nu pot fi soţi,
copiii aceleiaşi persoane (fraţii), chiar dacă este vorba de rudenie civilă.
144
A se vedea I.P. Filipescu, Adopţia ..., op. cit., p. 22.
145
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 30/1973, C.D. 1973, p. 252 prin care s-a stabilit că un copil recunoscut de o persoană nu mai poate
fi adoptat de către aceeaşi persoană.
146
A se vedea: T. Crăciun, Posibilitatea stabilirii filiaţiei fireşti a înfiatului faţă de înfietor, R.R.D. nr. 3/1971, p. 84-87; I.P. Filipescu,
Adopţia ..., op. cit., p. 23.
147
În acelaşi sens, a se vedea I.P. Filipescu, Adopţia ..., op. cit., p. 22-23. În sens contrar, că adopţia nu se poate încuviinţa între rudele în
linie dreaptă, indiferent de grad, a se vedea:
I. Albu ş.a., op. cit., p. 62-63; D. Rizeanu, Consideraţii în legătură cu unele soluţii în materie civilă ale Tribunalului Suprem, R.R.D. nr. 7/1976, p.
36-37.
 2.3. Impedimentul rezultând dintr-o adopţie anterioară
Potrivit art. 462 NCC, copilul, respectiv majorul adoptat de persoana sau familia care l-a
crescut nu poate fi adoptat de mai mulţi adoptatori nici simultan, nici succesiv. Prin excepţie,
poate fi încuviinţată, după caz, adopţia simultană sau adopţii succesive, atunci când adoptatorii
sunt soţ şi soţie.
Acest impediment se explică prin aceea că, odată cu adopţia, drepturile şi îndatoririle
părinteşti trec asupra adoptatorului şi, în cazul în care mai multe persoane ar adopta acelaşi copil,
ocrotirea părintească s-ar pulveriza inadmisibil, fapt contrar scopurilor pentru care instituţia
adopţiei a fost creată. Acelaşi text legal reglementează şi excepţia în cazul soţilor, întrucât este
firesc ca ei să exercite autoritatea părintească împreună, alcătuind o familie.
Aşadar, câtă vreme o adopţie este în fiinţă, nu se poate încuviinţa o nouă adopţie, cu excepţia
menţionată.
Sancţiunea încălcării acestei dispoziţii este nulitatea absolută a ambelor adopţii încuviinţate,
instanţa judecătorească neputând să exercite un drept de opţiune şi să declare validă una dintre
adopţii, atâta timp cât ele sunt nule de drept148.
Prin excepţie de la aceste dispoziţii, alin.2 al art.462 NCC prevede că poate fi încuviinţată o
nouă adopţie atunci când:
- adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat; în acest caz, adopţia anterioară se consideră
desfăcută pe data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii;
- adopţia anterioară a încetat din orice alt motiv. Acest ultim caz trebuie coroborat cu
dispoziţiile art. 54, care prevăd că adopţia încetează prin desfacere sau ca urmare a declarării
nulităţii acesteia.
Noul Cod civil prevede încă un impediment la adopţie în art. 462 alin.3 care arată că două
persoane de acelaşi sex nu pot adopta împreună.

§3. Condiţiile de formă

Condiţiile de formă cerute pentru încheierea adopţiei se referă la:
- forma solemnă a actelor juridice ale părţilor şi la
- procedura adopţiei.
3.1. Actele juridice ale părţilor
Actul juridic al adopţiei este un act solemn, pentru validitatea sa fiind necesară îndeplinirea
unor formalităţi. Forma specifică, cerută pentru unele dintre acestea, a fost instituită tocmai
pentru a se putea verifica îndeplinirea condiţiilor de fond, pozitive şi negative, obligatorii pentru
încuviinţarea adopţiei.
a) Consimţământul adoptatorului sau al adoptatorilor se dă în faţa instanţei judecătoreşti odată
cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei.
b) Consimţământul soţului persoanei care doreşte să adopte se dă tot în faţa instanţei
judecătoreşti şi nu este necesar atunci când acesta se află în imposibilitatea de a-şi manifesta
voinţa.
c) Consimţământul părinţilor fireşti trebuie exprimat, conform art. 15 alin. (1) din Legea
nr.273/2004, în faţa instanţei judecătoreşti odată cu soluţionarea cererii de deschidere a
procedurii adopţiei. Acesta nu poate fi exprimat mai devreme de 60 de zile de la data naşterii

148
A se vedea I.P. Filipescu, Adopţia ..., op. cit., p. 24.
copilului, înscrisă în certificatul de naştere. În cazul adopţiei copilului de către soţul părintelui
firesc, consimţământul părintelui firesc se dă în faţa instanţei judecătoreşti, odată cu soluţionarea
cererii de încuviinţare a adopţiei. Cu această ocazie, instanţa va solicita direcţiei şi raportul de
consiliere şi informare care confirmă îndeplinirea obligaţiei prevăzute la art.14 Legea
nr.273/2004, respectiv cea de consiliere şi de informare a părinţilor fireşti asupra efectelor
adopţiei, realizată înainte de exprimarea consimţământului la adopţie.
Părintele poate să revoce consimţământul în termen de 30 de zile de la data exprimării lui în
condiţiile legii. După expirarea termenului, consimţământul părintelui devine irevocabil.
d) Consimţământul copilului ce urmează a fi adoptat, dacă acesta a împlinit 10 ani, va fi cerut
de instanţă în faza încuviinţării adopţiei [art. 17 alin. (1) Legea nr.273/2004]. Aşa cum am arătat,
aceasta este forma în care consimţământul adoptatului trebuie exprimat, întrucât dispoziţia legală
este imperativă.
În doctrină149, sub vechea reglementare, s-a susţinut şi un punct de vedere contrar, conform
căruia, consimţământul celui care urmează a fi adoptat poate fi dat în forma declaraţiei
autentificate de notarul public, mai ales dacă e vorba de o persoană cu capacitate deplină de
exerciţiu, care va fi adoptată de cel ce a crescut-o.
Anterior exprimării consimţământului, Direcţia de asistenţă socială şi protecţia copilului în a
cărei rază teritorială domiciliază copilul care a împlinit vârsta de 10 ani îl va sfătui şi informa pe
acesta, ţinând seama de vârsta şi maturitatea sa, în special asupra consecinţelor adopţiei şi ale
consimţământului său la adopţie, şi va întocmi un raport în acest sens.

149
Ibidem, p. 13 şi 27.