Ministerul Educației Culturii și Cercetarii al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea Drept
Departamentul Drept Public

Lucru individual
la disciplina „Drept penal”

Rîmbu Victoria
Anul II, F/R, Gr.II

Coordonator științific:
Botnaru Stela,
Doctor în drept, lector universitar

Chișinău 2021
 Formele participației

Articolul 41 din Codul penal prevede că participaţia este cooperarea cu

intenţie a două sau mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate.
Conform prevederilor art. 43 din Codul penal, în funcţie de gradul de
coordonare a acţiunilor participanţilor se deosebesc următoarele forme de
participaţie:
a) participaţie simplă;
b) participaţie complexă;
c) grup criminal organizat;
d) organizaţie (asociaţie) criminală.

Participaţia simplă

Infracţiunea se consideră săvîrşită cu participaţie simplă dacă la săvîrşirea ei

au participat în comun, în calitate de coautori, două sau mai multe persoane,
fiecare realizînd latura obiectivă a infracţiunii. Participaţia simplă are loc atunci
cînd toţi participanţii sînt autorii infracţiunii, acţiunile lor fiind de aceeaşi natură.
Sunt şi situaţii în care fapta prevăzută de legea penală se săvârşeşte nemijlocit şi în
mod direct nu de o singură persoană, ci de mai multe. În aceste cazuri fapta se
săvârşeşte în coautorat. Coautori sunt persoanele care au cooperat ocazional, în
baza unei legături subiective cu acte de executare (nemijlocit), la comiterea în
comun a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală. Sunt consideraţi coautori ai
faptei de omor atât acela care loveşte mortal victima, cât şi acela care o
imobilizează ori încearcă să o dezarmeze.

Există coautorat şi în cazul în care mai mulţi infractori lovesc victima cu

intenţia de a o ucide, cu toate că s-ar putea ca nici una din lovituri să nu fie
mortală, însă, împreună luate, ca urmare a împletirii lor, acestea au cauzat moartea.
Dacă s-ar lua în consideraţie fiecare acţiune separat, ar exista autorat la
infracţiunea de vătămare corporală, dar luate împreună aceste acţiuni constituie
coautorat la infracţiunea de omor.

Coautoratul poate exista atât în cadrul unei participaţii complexe

(eterogene), la care doi sau mai mulţi participanţi au calitatea de autori (coautori),
alţii având calitatea de instigatori sau de complici, cât şi în cadrul unei participaţii
simple (omogene) la care toţi participanţii au calitatea de autori (coautori).

Pentru existenţa coautoratului trebuie să se constate că cel puţin doi

participanţi au săvârşit în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală,
deci că au efectuat acte de executare a acesteia. Această constatare implică însă
înţelegerea clară a noţiunii de acte de executare a faptei incriminate.

În cazul coautoratului apare un raport complex de cauzalitate. De exemplu,

în cazul infracţiunii complexe de tâlhărie în formă consumată autorul trebuie să
realizeze în întregime acţiunea infracţională (ameninţarea ori constrângerea etc.,
precum şi luarea bunului), pe când în caz de coautorat unul din coautori poate
realiza numai o parte a acţiunii infracţionale (luarea bunului, iar altul – cealaltă
parte a ei (ameninţarea, lovirea etc.) şi în acţiunile fiecăruia se va fixa o infracţiune
consumată sub formă de coautorat.

Vor fi coautori ambii inculpaţi, chiar dacă numai unul dintre ei a ameninţat
cu cuţitul, iar celălalt a deposedat victima de bunurile ce le avea asupra sa; de
asemenea, sunt coautori la tâlhărie ambii inculpaţi care au aplicat violenţele, chiar
dacă numai unul dintre ei şi-a însuşit bunurile victimei.

În ceea ce priveşte participaţia penală la infracţiunile complexe cu

subiect special, are calitatea de coautor nu numai persoana care lezează cele
două obiecte – direct şi indirect -, ci şi cea care lezează numai unul din acestea
pentru comiterea infracţiunii complexe.

Pentru existenţa coautoratului trebuie să fie întrunite anumite condiţii:

1. Sub aspect subiectiv – trebuie să se constate legătura dintre coautori,

altfel chiar dacă s-ar constata actele materiale de cooperare, nu vom considera că
există coautorat ca formă de participaţie, ci o simplă cooperare materială, fiecare
fiind considerat autor al faptei. Nu va exista coautorat dacă fiecare inculpat
acţionează independent şi în momente diferite, lovind, din răzbunare, mortal
victima.

2. Sub aspect obiectiv – coautoratul este acea formă a participaţiei, în care o

faptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită în mod nemijlocit de către două sau
mai multe persoane împreună, în comun.

Pentru existenţa coautoratului considerăm necesară existenţa următoarelor

condiţii: a) să se realizeze o legătură subiectivă între coautori; b) acţiunea să
fie comisă împreună, în comun.

Spre deosebire de faptul că, în situaţia în care există instigator sau complice,
autorul poate să nu ştie că este ajutat de alte persoane în săvârşirea faptei, fiind
suficient ca instigatorul sau complicele să ştie acest lucru, la coautorat fiecare
dintre coautori trebuie să prevadă, în afară de faptul că acţiunea sau inacţiunea
întreprinsă de el este prejudiciabilă şi că rezultatul dorit sau acceptat este de
asemenea prejudiciabil, şi pe acelea că la fapta lui principală se adaugă o altă faptă,
de asemenea, principală, a altei persoane. Intenţia coautorului trebuie să cuprindă
ştiinţa şi voinţa că, prin activitatea lui unită cu a celorlalţi coautori, este săvârşit
actul de executare necesar pentru realizarea infracţiunii respective.

Dacă la săvârşirea unei infracţiuni au participat în calitate de coautori mai

multe persoane, împrejurarea că unele dintre acestea au avut iniţiativa comiterii
faptei, propunând celorlalte să acţioneze împreună, nu determină sancţionarea lor
separată pentru instigare, fiind vorba de o activitate comună a coautorilor, unde
iniţiativa aparţine unei sau unor persoane.

Legătura subiectivă poate interveni înainte sau în timpul executării acţiunii.

De exemplu, mai multe persoane, dintre care una dorea să se răzbune pe un
duşman al său care se afla într-un grup de oameni, au hotărât să-i folosească pe
acei oameni din grup şi au executat în comun acţiunea. În acest caz se realizează
participaţia sub forma coautoratului, iar legătura subiectivă s-a stabilit înainte de
punerea în executare a acţiunii. Legătura se poate stabili şi în timpul executării
acţiunii. De exemplu, în timp ce inculpatul lovea victima, au mai venit patru
persoane, care au început să o lovească şi ei, unii cu cuţitele, alţii – cu alte obiecte
şi cu picioarele, contribuind la înfrângerea rezistenţei victimei. Toţi au acţionat
simultan, fiind uniţi la suprimarea vieţii victimei, rezultat prevăzut şi dorit sau
acceptat de fiecare dintre ei.

Dacă legătura subiectivă se realizează ulterior consumării infracţiunii, nu

mai există coautorat. Astfel, nu există coautorat la furt dacă unul din inculpaţi a
luat bunul spre a-l folosi. După consumarea furtului de către celălalt inculpat,
primul inculpat va răspunde ca tăinuitor.

Prin urmare, pentru existenţa coautoratului se cere, pe lângă realizarea unei

legături subiective dintre coautori, şi comiterea acţiunii, împreună sau în comun,
adică persoanele respective să săvârşească împreună acţiunea care face parte din
latura obiectivă a conţinutului infracţiunii. Cu alte cuvinte, coautorii trebuie să
efectueze acte de săvârşire nemijlocită, de executare directă a faptei prevăzute de
legea penală.

Participaţia complexă
Infracţiunea se consideră săvîrşită cu participaţie complexă dacă la săvîrşirea
ei participanţii au contribuit în calitate de autor, organizator, instigator sau
complice.
Latura obiectivă a infracţiunii cu participaţie complexă poate fi realizată:
a) de un singur autor;
b) de doi sau mai mulţi autori.

Condiţia participaţiei complexe se realizează în cazul în care cooperează

intenţionat cel puţin două persoane la săvârşirea unei infracţiuni, una din ele
fiind autor, iar celelalte având diferite roluri: instigator, organizator,
complice.

Pentru existenţa acestei condiţii, legea, în general, nu cere decât să fie mai
multe persoane, indiferent dacă unele dintre ele sunt majore sau minore, femei sau
bărbaţi, cetăţeni ai RM sau persoane fără cetăţenia RM, subiecţi speciali sau care
nu au această calitate. Toate persoanele care cooperează trebuie să îndeplinească
însă condiţiile pentru a răspunde din punct de vedere penal.
 Nici instigarea, nici organizarea, nici complicitatea nu pot exista în afara
autoratului, în timp ce acesta din urmă poate exista de sine stătător, fiindcă fapta
prevăzută de legea penală poate fi săvârşită în mod nemijlocit fără să fie necesare
alte contribuţii.

Când însă autorul a săvârşit infracţiunea împreună cu alţi participanţi,

contribuţia lui se caracterizează prin faptul că a realizat în mod nemijlocit fapta
prevăzută de legea penală, adică acţiunea sau inacţiunea.

Participaţia complexă, prevăzută în art.45 alin.1 CP, poate să se realizeze în

cazul participării la săvârşirea infracţiunii, pe lângă autor, şi a organizatorului. În
cazul participaţiei complexe (art.45 alin.1 CP), organizatorul pune la cale
infracţiunea, iar autorul o execută nemijlocit.

Participaţia complexă, prevăzută în art.45 alin.1 CP, poate să se realizeze, de

asemenea, în cazul participării la săvârşirea infracţiunii, pe lângă autor, şi a
instigatorului.

Atitudinea psihică a complicelui se caracterizează prin voinţa de a săvârşi

fapta de înlesnire a autorului. Cunoscând activitatea pe care acesta o va desfăşura
şi prevăzând rezultatul prejudiciabil al faptei, complicele îl doreşte sau îl acceptă.
De remarcat complexitatea atitudinii psihice a complicelui; activitatea sa volitivă
are în vedere nu numai fapta proprie (doreşte să-l ajute pe autor), ci şi fapta
autorului (doreşte să se obţină un anumit rezultat prin intermediul acestuia). Pe
plan intelectiv nu este suficient ca complicele să-şi imagineze că actele sale vor
avea ca finalitate înlesnirea activităţii autorului; mai trebuie să-şi dea seama şi de
caracterul activităţii pe care o va desfăşura autorul, pe baza actelor de sprijin, ca şi
de rezultatele posibile, drept urmare a acestei activităţi. De aici imposibilitatea
tragerii la răspundere a complicelui pentru actele comise de autor, dar pe care
complicele nu le-a prevăzut, nu trebuia şi nici nu putea să le prevadă.

Îndemnul este o îmbiere la o acţiune (inacţiune) infracţională. Dacă nu este

urmat de determinare, fiindcă hotărârea era deja luată de instigat (autor), dar acesta
mai avea unele ezitări cu privire la punerea ei în executare, îndemnul poate
constitui doar complicitate intelectuală, fiindcă a contribuit la consolidarea
hotărârii infracţionale. De exemplu, nu există instigare la avort dacă îndemnul de a
întrerupe sarcina nu a avut caracter determinant, ci doar a întărit hotărârea
autorului de a comite fapta. De data aceasta, inculpatul comite atât o complicitate
morală, prin întărirea hotărârii autorului de a comite întreruperea sarcinii în
condiţii ilicite, cât şi o complicitate materială, prin punerea la dispoziţia autorului a
substanţelor şi instrumentelor necesare întreruperii sarcinii.

Din sensul art.45 alin.1 CP se deduce că, în cazul participaţiei complexe, în

săvârşirea infracţiunii pot participa, alături de autor, ceilalţi participanţi, fie doar
unul din ei, fie toţi împreună.
  

Grupul criminal organizat

Grupul criminal organizat este o formă a participaţiei în care participanţii

acționează întotdeauna cu înţelegere prealabilă. Săvârșirea infracţiunii de către
grupul criminal organizat constituie o formă penal-juridică de manifestare a
criminalităţii organizate. În etapa actuală, criminalitatea organizată este unul dintre
cele mai periculoase fenomene sociale, ce ameninţă societatea și statalitatea.
Trecerea Republicii Moldova la economia de piaţă, privatizarea proprietăţii de stat
și obștești, lichidarea aparatului administrativ de control și revizie, deficiențele
controlului economic și fiscal au dus la creșterea esenţială a posibilităţilor
criminalităţii organizate. Grupurile criminale organizate s-au încadrat ușor în noul
mecanism de administrare și parazitează pe greutăţile societăţii contemporane.
Potrivit prevederilor art. 46 din CP al RM, grupul criminal organizat este o
reuniune stabilă de persoane care s-au organizat în prealabil pentru a comite una
sau mai multe infracţiuni. Din definiţia dată putem deduce trăsăturile caracteristice
grupului criminal organizat:
1) stabilitatea (statornicia) grupului;
2) organizarea în prealabil a membrilor grupului;
3) scopul organizării grupului criminal este de a comite una sau mai multe
infracţiuni.
Stabilitatea grupului este caracterizată de existenţa unor legături strânse
permanente între membrii grupului și formele și metodele individuale, specifice ale
activităţii acestuia. În practica judiciară, în calitate de indicatori ai stabilităţii se
evidenţiază:
a) gradul înalt de organizare (consolidarea grupului, prelucrarea detaliată a
planurilor săvârșirii, de regulă, nu a uneia, ci a unui șir de infracţiuni; structura
ierarhică și distribuirea rolurilor între participanţi; disciplina internă, deseori, foarte
strictă; un sistem bine gândit de asigurare cu mijloace și instrumente de săvârșire a
infracţiunii; existenţa unui sistem de asigurare a securităţii participanţilor);
b) stabilitatea activului de bază al grupului și structurii ei organizaţionale,
care permite coparticipanţilor să conteze pe ajutorul reciproc și susţinere în
procesul săvârșirii infracţiunii, facilitează corelaţia dintre participanţi și elaborarea
metodelor de activitate comună;
c) existenţa unor metode și forme de activitate individuale după caracterul
lor, ce-și găsesc oglindire într-o metodică specifică de stabilire a obiectelor de
atentare; metode specifice de săvârșire a infracţiunii și comportării membrilor
grupului, retragerea de la locul săvârșirii faptei ș.a.;
d) stabilitatea (constanţa) formelor și metodelor activităţii criminale, care
servesc deseori ca garant al siguranţei săvârșirii cu succes a infracţiunii, întrucât
ele reduc la minimum probabilitatea comiterii erorilor de către participanţi în
cazuri imprevizibile. Despre stabilitate ne mai poate relata distribuirea constantă a
rolurilor între membrii grupului, folosirea unor uniforme speciale și semne
distinctive special. Cea de a doua trăsătură specifică grupului organizat –
organizarea în prealabil a participanţilor – denotă faptul că participanţii nu doar s-
au înţeles privitor la săvârșirea în comun a infracţiunii, ceea ce este caracteristic
grupului de persoane care acţionează cu înţelegere prealabilă, ci au atins și o
anumită comunitate obiectivă și subiectivă în scopul săvârșirii în comun a unei
infracțiuni, însă de cele mai dese ori a câtorva infracţiuni, care pot fi și neidentice.
Cu toate acestea, nu este exclusă posibilitatea creării unui grup organizat pentru
săvârșirea unei infracţiuni, dar destul de serioase (complexe) și minuţios pregătite
(luarea de ostatici, terorism, atacarea unei bănci comerciale ș.a.). Membrii grupului
organizat pot îndeplini rolul de autori ai infracţiunii, dar pot și să nu participe
nemijlocit la executarea laturii obiective a componenţei de infracţiune, ceea ce se și
întâmplă de cele mai multe ori. Membrii grupului de aceea se și organizează,
pentru ca această unire să aibă loc cu distribuirea strictă a funcţiilor la săvârșirea
infracţiunii.

Organizaţia (asociaţia) criminală

Pentru societate și pentru stat organizaţia (asociaţia) criminală reprezintă cea

mai periculoasă formă de participaţie și formă de întruchipare penal-juridică a
criminalităţii organizate. Se consideră organizaţie (asociaţie) criminală o reuniune
de grupuri criminale organizate într-o comunitate stabilă, a cărei activitate se
întemeiază pe diviziunea, între membrii organizaţiei și structurile ei, a funcţiilor de
administrare, asigurare și executare a intenţiilor criminale ale organizaţiei în scopul
de a influenţa activitatea economică și de altă natură a persoanelor fizice și juridice
sau de a o controla, sub alte forme, în vederea obţinerii de avantaje și a realizării de
interese economice, financiare sau politice. Analizând noţiunea legislativă
existentă, putem stabili următoarele trăsături caracteristice organizaţiei criminale:
1) organizaţia criminală reprezintă o reuniune de grupuri criminale;
2) consolidarea grupurilor criminale într-o comunitate stabilă;
3) divizarea activităţii organizaţiei între membrii organizaţiei și structurile ei;
4) scopul organizaţiei criminale este de a influenţa activitatea economică și de altă
natură a persoanelor fizice și juridice sau de a o controla, în alte forme, în vederea
obţinerii de avantaje și a realizării de interese economice, financiare sau politice.
Organizaţia criminală este formată din cel puţin două grupuri criminale, care
se asociază pentru a desfășura activitatea infracţională în comun. Asocierea
membrilor organizaţiei are loc ca rezultat al apariţiei unui sistem valoric unic și a
orientărilor sociale identice. Promovate de activitatea infracţională comună, ele
contribuie la elaborarea în cadrul organizaţiei a concepţiilor proprii, a normelor de
comportare pe care le împărtășesc și le respectă toţi membrii acestei organizaţii. Cu
cât mai mult timp există o organizaţie criminală, cu atât mai mult comportamentul
membrilor ei este determinat de normele acceptate în cadrul organizaţiei, care
reprezintă niște modele de comportare, orientate spre atingerea unor scopuri
concrete ce stau în faţa respectivei organizaţii criminale. Respectarea acestor
norme poate fi atât benevolă, cât și forţată (bazată pe violenţă psihică sau fizică). O
influenţă aparte asupra consolidării organizaţiei criminale, a formării în cadrul ei a
climatului respectiv o au liderii acesteia. Într-o organizaţie criminală, de regulă,
sunt lideri organizatorii sau conducătorii ce pot oferi un program de comportare
ilegală pentru toţi membrii organizaţiei sau organizatorii predispuși doar la
organizarea unei activităţi concrete, a unei infracţiuni concrete. Cu cât este mai
puternică dependenţa membrilor organizației față de normele din cadrul acesteia,
cu atât este mai mare autoritatea organizatorilor sau conducătorilor, cu atât este
mai înalt gradul său de coeziune, cu atât organizaţia criminală este mai consolidată,
mai stabilă și mai eficientă. Consolidarea organizaţiei criminale presupune și o
stabilitate în timp a acesteia. Perioada sa de activitate poate fi diferită, dar, de
regulă, ea este îndelungată, timp care este posibilă consolidarea relaţiilor dintre
înșiși membrii organizaţiei sau membrii organizaţiei și structurile ei. Organizator
sau conducător al organizaţiei criminale se consideră persoana care a creat
organizaţia criminală sau o dirijează. În componenţa consiliului intră și
conducătorii subdiviziunilor structurale, consilierii, deseori în el sunt incluse și
persoane corupte din aparatul de stat. Partea inferioară a acestei structuri o
formează: soldaţii, complicii, executorii nemijlociţi ș.a. Organizaţia criminală
poate avea o structură unitară sau poate fi structurată în subdiviziuni, reprezentând
în acest caz o comunitate organizată bine consolidată. Subdiviziunea organizaţiei
criminale este reprezentată de un grup din două sau mai multe persoane (secţie,
grup, brigadă etc.), care îndeplinește diferite funcţii în limitele organizaţiei: de
administrare, asigurare, cercetare, executare etc. Infracţiunea se va considera
săvârșită de către o organizaţie criminală dacă a fost comisă de un membru al
acesteia în interesul ei sau de către o persoană care nu este membru al organizaţiei
respective, la însărcinarea acesteia. Pentru toate infracţiunile săvârșite de
organizaţia criminală poartă răspundere organizatorul și conducătorul ei. Membrul
organizaţiei criminale poartă răspundere penală numai pentru infracţiunile la a
căror pregătire sau săvârșire a participat. Membrul organizaţiei criminale poate fi
liberat de răspundere penală în cazul în care a declarat benevol despre existenţa
organizaţiei criminale și a ajutat la descoperirea infracţiunilor săvârșite de ea ori a
contribuit la demascarea organizatorilor, a conducătorilor sau a membrilor
organizaţiei respective.
Rezolvarea speței nr.9, pag. 91:
Iacob este organizator și instigator, iar Eremei și Clipa sunt autori.
Organizarea se deosebește de instigare prin faptul că organizatorul organizează sau
dirijează realizarea acțiunilor în cadrul săvârșirii unei infracțiuni iar instigatorul
prin diferite metode de convingere ( în cazul speței noastre, cu bani) determină alte
persoane să săvârșească o infracțiune.  Acţiunea de instigare are un caracter
complex, presupunând atât o activitate psihică cât şi una fizică; însă o atare
activitate nu poate fi asimilată cu executarea nemijlocită a faptei de către autor,
spre a avea caracterul unei forme principale de participaţie. Organizarea săvârșirii
infracţiunii constă în iniţierea și planificarea infracţiunii, atragerea la săvârșirea ei
a altor participanţi – autori, complici, instigatori.
Dacă Eremei și clipa ar fi refuzat benevol să comită infracțiunea, aceștia nu
ar fi fost supuși răspunderii penale, conform alin.(2) art.56 din Codul penal,
„Persoana nu poate fi supusă răspunderii penale pentru infracţiune dacă ea,
benevol şi definitiv, a renunţat la ducerea pînă la capăt a acesteia”
În acest caz, fapta lui Iacob ar fi fost calificată ca tentativă de infracțiune,
conform art.27 din Codul penal „Se consideră tentativă de infracţiune acţiunea sau
inacţiunea intenţionată îndreptată nemijlocit spre săvîrşirea unei infracţiuni dacă,
din cauze independente de voinţa făptuitorului, aceasta nu şi-a produs efectul.” Iar
conform alin.(3), art.25 din Codul penal „ Răspunderea pentru pregătirea de
infracţiune şi pentru tentativă de infracţiune se stabileşte, conform articolului
corespunzător din Partea specială a prezentului cod, ca şi pentru infracţiunea
consumată, cu trimitere la art.26 şi 27, respectîndu-se prevederile art.81.”

Rezolvarea speței nr.10, pag. 91:

Ionașcu a săvârșit o infracțiune ce ține de Articolul 149. Lipsirea de viaţă din
imprudenţă alin.(1) „Lipsirea de viaţă din imprudenţă se pedepseşte cu închisoare
de pînă la 3 ani.” Forma vinovăției – din imprudență. Conform art. 18 din Codul
penal „ Se consideră că infracţiunea a fost săvîrşită din imprudenţă dacă persoana
care a săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii
sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor
putea fi evitate ori nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau
inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile,
deşi trebuia şi putea să le prevadă.”