Curs 10

PLURALITATEA DE INFRACTORI

Noţiune:
Prin pluralitatea de infractori este desemnată situaţia în care mai multe persoane
săvârşesc o singură infracţiune.
Pluralitatea de infractori se caracterizează prin cooperarea mai multor persoane la
săvârşirea unei infracţiuni.
Formele pluralităţii de infractori:
În doctrina penală pluralitatea de infractori este cunoscută sub trei forme:
1. pluralitate naturală
2. pluralitate constituită
3. pluralitate ocazională
1. Pluralitatea naturală- este forma pluralităţii de infractori în care cooperarea mai
multor persoane la comiterea faptei este cerută de însăşi natura acesteia.
Unele infracţiuni presupun cooperarea a două persoane şi de aceea se mai numesc şi
infracţiuni bilaterale.( ex. încăierarea art. 198 NCP.)
Pluralitatea naturală de infractori are ca specific considerarea ca autor a fiecăriu
participant şi drept urmare răspunderea penală a fiecăruia se stabileşte în funcţie de
rezultatul produs.
2. Pluralitatea constituită- este forma pluralităţii de infractori, ce presupune gruparea
mai multor persoane pentru săvârşirea de infracţiuni.
Pluralitatea constituită există indiferent dacă s-au săvârşit sau nu fapte infracţionale
dintre cele care şi le-au propus cei care s-au constituit. (constituirea unui grup infracțional
organizat prev. de art. 367 N.C. Pen)
3. Pluralitatea ocazională- sau participaţia penală este forma pluralităţii de infractori
în care, la comiterea faptei prevăzute de legea penală participă un număr mai mare de
persoane decât era necesar.

PARTICIPAŢIA PENALĂ

1. Noţiune: Participaţia penală sau pluralitatea ocazională de infractori

desemnează situaţia în care la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală au
participat mai multe persoane decăt era necesar potrivit acelei fapte.

2. Natura juridică a participaţiei

În ştiinţa dreptului penal s-au exprimat două puncte principale de vedere cu privire la
natura juridică a participaţiei:
-acela al complicităţii, delict distinct şi
1
 -al unităţii de infracţiune.
Potrivit primului punct de vedere, complicitatea ca delict distinct, în caz de
participaţie, se comit atâtea infracţiuni câţi participanţi există.
Al doilea punct de vedere, unitatea de infracţiune, care este susţinut de majoritatea
penaliştilor, consideră că toţi participanţii răspund pentru aceeaşi infracţiune, deoarece
participaţia nu este o infracţiune, ci un mod de săvârşirea a acesteia.

Acest punct de vedere era consacrat şi în vechiul Cod penal în art. 23 care prevedea că
„participanţii sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală”, principiu ce este păstrat și de actuala reglementare.
Din adoptarea punctului de vedere ce susţine unitatea infracţiunii în caz de
participaţie, decurg următoarele consecinţe juridice.
- infracţiunea se consideră comisă la data consumării ei sau rămânerii în formă de
tentativă, indiferent de momentul în care fiecare participant şi-a adus contribuţia;
- prescripţia răspunderii penale începe să curgă din momentul consumării infracţiunii
sau a rămânerii acesteia în formă de tentativă;
- prejudiciul cauzat se datorează actelor comune şi nu actului separat al fiecărui
participant;
- inculpaţii pentru faptele prejudiciabile comise răspund solidar pentru acoperirea
despăgubirilor civile;
- dacă instigarea şi complicitatea au avut loc sub imperiul unei legii, iar executarea
acţiunii (inacţiunii) sub acela al altei legi, se va aplica tuturor legea care sancţionează actele
de executare;
- locul săvârşirii faptei este acela unde s-a comis actul de executare;
- între participanţi există o solidaritate atât activă cât și pasivă;
- o probă care ţine de faptă dacă este invocată în favoarea unui participant, poate fi
invocată şi de ceilalţi, iar dacă este în defavoarea unuia poate fi opusă şi celorlaţi;
- tuturor participanţilor li se aplică aceeaşi pedeapsă şi între aceleaşi limite legale
prevăzute prin fapta comisă.

Condiţiile participaţiei penale:

- Unitatea de faptă prevăzută de legea penală – presupune săvârşirea unei fapte

prevăzută ca infracţiune de către legislaţia noastră penală.
- Pluralitatea de făptuitori – să existe concursul activităţii a cel puţin două persoane
care cooperează la săvârşirea uneia şi aceleaşi fapte prevăzute de legea penală.
În cazul participaţiei mai este necesar să existe o coeziune psihică între participanţi,
adică o voinţă comună a acestora de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală.
Din punct de vedere subiectiv, participaţia este condiţionată de săvârşirea faptei cu
intenţie de către cel puţin unul dintre participanţi şi anume de către instigator sau complice.
Intenţia fiecărui participant este caracterizată de cunoştiinţa acestuia că săvârşeşte acte
caracteristice unui mod de participare, unită cu ştiinţa şi voinţa de a se asocia astfel la
comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.

2
 - între participanţi este necesar să existe o înţelegere cu privire la cooperarea acestora
pentru comiterea faptei prevăzute de legea penală.

Formele participaţiei penale

A. După criteriul atitudinii psihice faţă de rezultatul faptei comise cu voinţă comună
de a coopera se disting: -participaţie proprie
- participaţie improprie
a) Participaţia proprie- se mai numeşte şi participaţie propriu-zisă sau perfectă şi se
caracterizează prin aceea că toţi participanţii la săvârşirea infracţiunii acţionează cu aceaşi
formă a vinovăţiei.- intenţie sau culpă .
b) Participaţia improprie - sau imperfectă se caracterizează prin aceea că participanţii
nu acţionează cu aceaşi formă a vinovăţiei.art. 52 N.C. Pen.
B. După criteriul contribuţiei participanţilor la comiterea infracţiunii
a) participaţie omogenă – atunci când toţi participă la săvârşire faptei în aceeaşi
calitate, de coautori.
b) participaţie eterogenă – atunci când participanţii, prestând o contribuţie
diferenţiată, cooperează la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală în calităţi diferite, de
instigatori sau de complici.
C. După importanţa contribuţiei participanţilor la săvârşirea faptei şi
producerea rezultatului
a) participaţia este principală- când prin contribiţia participantului se realizează
conţinutul infracţiunii.
b) participaţia este secundară- când contribuţiile participanţilor nu se înscriu în
realizarea acţiunii sau inacţiunii ce reprezintă fapta incriminată.

AUTORATUL ŞI COAUTORATUL

Autoratul – este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de

legea penală (art. 46 alin. 1 C. Pen.).
Spre deosebire de vechiul cod, Noul Cod penal separă autoratul de participaţie
socotind că participanţi la infracţiune sunt numai coautorii, instigatorul şi complicele care
contribuie prin autor la săvârşirea infracţiunii, în timp ce autorul săvârşeste în mod
nemijlocit fapta prevăzută de legea penală.
Coautoratul - este forma de participaţie în care, la săvârşirea aceleiași fapte
prevăzute de legea penală, şi-au adus contribuţia în mod nemijlocit două sau mai multe
persoane (art. 46 alin. 2 C. Pen.).
a) coautoratul presupune contribuţia a cel puţin două persoane la comiterea faptei,
contribuţii ce reprezintă elementul material al laturii obiective a infracţiunii.
b) sub raport subiectiv ca formă a participaţiei proprii presupune săvârşirea
actelor de executare de către toţi participanţii cu aceaşi formă de vinovăţie.
Realizarea nemijlocită a acţiunii materiale specifice unei infracţiuni determinate are
loc, de regulă, printr-un act unic.

3
 Actele componente ale procesului de executare pot avea şi aparenţa unei succesiuni de
menifestări înlesnitoare dar acestea aparţin executării, nu pregătirii infracţiunii.
Coautorul poate exista numai la executare, deci din momentul în care începe
realizarea acţiunii care face parte din latura obiectivă a infracţiunii, executare care indică cel
puţin existenţa tentativei ca formă a infracţiunii.
Activitatea coautorilor nu trebuie să fie identică, ci trebuie să se completeze într-o
activitate unică. Spre ex. toți cei care lovesc victima care a decedat vor răspunde pentru
coautorat la omor chiar dacă nu toate loviturile au fost mortale.
În cazul infracțiunilor complexe, coautoratul se poate realiza prin acte de executare
diferite, corespunzătoare acțiunilor ce constituie elementul material al laturii obiective a
acestei infracțiuni.
Coautoratul poate exista şi în cazul infracţiunilor din culpă şi se realizează atunci
când două sau mai multe persoane, acţionând din culpă, au săvârşit fiecare, simultan sau
succesiv, acte de executare a faptei ilicite prin s-a produs acelaşi rezultat socialmente
periculos.
Privite prin prisma raportului de cauzalitate, acţiunile coautorilor pot fi considerate
cauze în producerea efectului, adică a urmărilor socialmente periculoase, unele cauze
principale care determină singure efectul, altele cauze secundare, care nu produc efectul.
În caz de desistare, înainte de descoperirea faptei, pentru a fi apărat de răspundere
penală, coautorul trebuie să ia măsuri de a-i împiedica şi pe ceilalţi să săvâeşească fapta
prevăzută de legea penală.
În cazul infracţiunilor proprii, unde legea cere pentru subiectul activ o anumită calitate
(subiect activ calificat), pentru existenţa coautoratului este necesar ca toţi participanţii să
aibă asemenea calităţi.
Infracţiuni ce nu pot fi comise în coautorat
-infracţiunile omisive art. 267 N. C pen.
- infracţiunile cu autor unic art. 273 N.C. pen -marturie mincinoasa,
Conducerea fără permis, etc..
- infracţiunile proprii – cu subiect activ calificat, dacă nu are calitatea
cerută de norma de incriminare fiecare coautor.

INSTIGAREA

– este forma participaţiei penale ce constă în fapta unei persoane car, cu

intenţie, determină, prin orice mijloace, o altă persoană să săvârşească o faptă
prevăzută de legea penală.
Noţiunea de instigare rezultă din dispoz. art. 47 C. pen. care prevede că instigator
este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă
prevăzută de legea penală.

Condiţii :

4
 a) între obiectul juridic al faptei săvârşite de autor şi obiectul juridic al instigării,
să existe identitate, întrucât autorul nu face decât să execute fapta a cărei săvârşire a fost
hotărâtă de către instigator.
b) Pentru eficienţa instigării este necesară cel puţin prezenţa a doi subiecţi, a două
persoane, una care desfăşoară activitatea de instigare – instigatorul – iar alta asupra căreia
se efectuează această activitate – instigatul.
Instigator poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru
a fi subiect al infracţiunii.
Instigarea poate fi săvârşită de către una ori mai multe persoane, care determină
simultan sau succesiv, aceeaşi persoană la săvârşirea unei infracţiuni. Dacă există doi sau
mai mulţi instigatori vor fi denumiţi coinstigatori şi primesc această calitate în cazul când au
acţionat în înţelegere şi cu voinţa de a coopera.
Instigat pote fi, deasemenea, orice persoană fizică, indiferent dacă îndeplineşte sau nu
condiţiile generale pentru a fi subiect al infracţiunii, asupra căreia însă se exercită activitatea
de determinare.
Este necesară o activitate de determinare de către instigator asupra instigatului, în
vederea săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală.
c) Pentru existenţa instigării se mai cere ca activitatea instigatorului să fi avut drept
urmare determinarea instigatului de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală, pe care
o şi execută ulterior.
d) În sfârşit, activitatea de determinare să fie săvârşită cu intenţie, adică
instigatorul este conştient că prin activitatea sa determină pe cel instigat la săvârşirea unei
fapte prevăzută de legea penală şi acest rezultat vătămător pentru societate îl urmăreşte sau
doar acceptă posibilitatea apariţiei lui.

Felurile instigării :

Instigare proprie- sau perfectă se caracterizează prin realizarea unei concordanţe sub
raport subiectiv între instigator şi instigat - şi instigatul săvârşeşte fapta cu intenţie;
instigare improprie- sau imperfectă este caracterizată prin lipsa coeziunii psihice
între instigator şi instigat. Instigatul săvârşeşte fapta din culpă sau chiar fără vinovăţie (art.
52 N.C.p.);

instigare simplă- când mijloacele de determinare sunt simple;

instigare calificată- când pentru determinarea instigatului se folosesc mijloace
elaborate de convingere.

Unitatea şi pluralitatea de instigatori. După numărul persoanelor ce desfăşoară o

activitate de instigare se disting:
a) instigare cu un singur instigator;
b) coinstigarea – presupune cooperarea mai multor persoane la determinarea uneia
sau unor persoane să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală .

5
 Instigarea individulă- când activitatea de determinare se desfăşoară asupra unei
persoane sau asupra mai multor persoane determinate
Instigare colectivă- se caracterizeză prin instigarea unui număr nedeterminat de
persoane să săvârşească o infracţiune sau infracţiuni.

Instigare imediată- instigatorul se adresează nemijlocit instigatorului pentru

determinarea instigatului la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.
Instigare mediată- când determinarea are loc prin intermediul altei persoane. Dacă
mediatorul transmite hotărârea infracțională și se limitează doar la acesta, el devine complice
la săvârșirea infracțiunii, iar când la determinarea instigatului mediatorul are și o contribuție
personală, el devine coinstigator.
Instigare evidentă sau deschisă sau explicită – instigatorul expune deschis scopul
său, de a-l convinge la săvârşirea faptei pe instigat
Instigare ascunsă-cănd instigatorul nu dă în vileag rolul său.
Instigare urmată de executare (instigarea cu efect pozitiv, reuşită)- când instigatorul
a reuşit să determine pe instigat sa accepte hotărârea de a săvârşi infracţiunea
Instigarea neizbutită – (instigarea cu efect negativ) când instigatorul nu a reuşit să
determine pe instigat sa accepte hotărârea de a săvârşi infracţiunea.

COMPLICITATEA

- Este forma participaţiei penale ce constă în fapta unei persoane care cu intenţie
înlesneşte sau ajută în orice mod la comiterea unei fapte prevăzute de legea
penală ori promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui
bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe infractor, chiar dacă,
după savărşirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită (art. 48 C. Pen.).

Condiţiile complicităţii
Pentru a exista complicitate, este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii
cumulativ.
a) complicitatea presupune drept condiţie de bază a existenţei sale comiterea de
către autor a unei fapte prevăzute de legea penală, fie în formă consumată fie în forma
unei tentative pedepsibile.
Complice poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale pentru a
răspunde penal, indiferent dacă în persoana autorului nemijlocit al infracțiunii se solicită a fi
îndeplinită o condiție / calitate specială.
b) desfăşurarea de către complice a unei activităţi menite să înlesnească, să ajute,
pe autor la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.
Complice poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale penteu a
răspunde penal. La săvârşirea unei infracţiuni poate exista un singur complice sau mai mulţi.
„Înlesnirea” priveşte activităţile complicelui desfăşurate anterior comiterii infracţiunii
care se situează în faza de pregătire a săvârşirii infracţiuni.
„Ajutorul”dat de complice priveşte activităţile desfăşurate de acesta în timpul
executării faptei de către autor.
6
 Promisiunea de tăinire sau de favorizare a infractorului constituie un mijloc de întărire
a rezoluţiei infracţionale luată de altă persoană, o încurajare a autorului.
c) săvârşirea actelor de ajutor sau de înlesnire numai cu intenţie directă,
indirectă sau chiar cu intenţie depășită.

I. Felurile complicităţii

a) complicitatea morală şi materială

b) complicitate anterioară sau concomitentă
c) complicitate nemijlocită şi mijlocită
d) complicitate prin acţiune şi prin inacţiune

a. 1. Aspecte ale complicităţii morale:

Complicitatea morală constă în activitatea desfăşurată de către complice, pe care se
ajută din punct de vedere moral la pregătirea sau executarea unei infracţiuni.
Un prim aspect al complicităţii morale se referă la activitatea de întărire a rezoluţiei
infracţională luate de autorul infracţiunii sau de întreţinere a acesteia.
Un al doilea aspect este acela al sfaturilor date de complice, al instrucţiunilor de felul
cum să comită infracţiunea sau chiar al procurării de informaţii şi date cu privire la
împrejurările, modalitatea, locul timpul săvârşirii infracţiunii, despre victimă, etc.
Tot aspect al complicităţii morale este şi prezenţa complicelui la locul săvârşirii faptei
pe baza înţelegerii prealabile cu autorul.
Promisiunea de ajutor făcută de complice înainte sau în timpul săvârşirii faptei ca va
tăinui bunurile provenite din infracţiune ori ca va favoriza pe făptuitor.

a. 2. Complicitatea materială – constă într-o activitate de ajutare, înlesnire

efectivă sau sprijinire materială la pregătirea sau executarea faptei săvârşită de autor.
Ajutorul material îmbracă mai multe aspecte care se prezintă sub mai multe forme.
- Procurarea pentru autor a unor instrumente sau mijloace cu ajutorul cărora
acesta săvârşeşte fapte penală, cum ar fi: obiecte, arme substanţe.
Se va considera că o persoana a procurat mijloacele numai atunci când le-a pus efectiv
la dispoziţia autorului (coautorului), prin predarea lor, indiferent că o va face personal ori
prin intermediul altei persoane.
- Confecţionarea sau adaptarea pentru autor a unor instrumente ori mijloace cu
care să săvârşească fapta periculoasă.
- Înlesnirea sau ajutorul material dat de complice în timpul săvârşirii faptei.

b. Ţinând seama de momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală,

complicitatea poate fi anterioară sau concomitentă.
- Complicitatea anterioară constă în atribuţia dată înainte de săvârşirea faptei
- Complicitatea concomitentă constă în contribuţia dată concomitent cu
săvârşirea faptei şi anume acte de ajutor în cursul executării.

7
 c. În raport de relaţia dintre activităţi – a complicelui şi cea a autorului – complicitate
mijlocită şi nemijlocită.
- complicitatea mijlocită există atunci când sprijinul este dat prin intermediul
altui participant. Aceasta mai este denumită și compliciate mediată situație în care este
posibilă participația la oricare din formele participaţiei (instigare la complicitate,
complicitate la complicitate și complicitate la instigare);
- complicitatea nemijlocită există atunci când sprijinul este acordat de complice
direct autorului.

d. În funcţie de forma pe care o îmbracă ajutorul dat autorului complicitatea este prin
acţiune sau prin inacţiune.
- complicitatea prin inacţiune constă din neîndeplinirea de către complice a unor
acte pe care era obligat să le îndeplinească, neîndeplinire care constituie o înlesnire sau
un ajutor dat cu intenţie la săvârşirea faptei ilicite, de ex. portarul nu încuie uşa pentru
ca autorul să poată intra.

PARTICIPAŢIA IMPROPRIE
(IMPERFECTĂ) art. 52 NCP

Este acea formă de participaţie penală la care persoanele care săvârşesc prin voinţă
comună, o faptă prevăzută de legea penală, nu au toate aceeaşi atitudine psihică, nu
acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, unii participanţi lucrând cu intenţie alţii din culpă
sau fără vinovăţie.
În literatura de specialitate şi sub influenţa ei şi în practica judiciară existenţa
paricipaţiei improprii a fost de multe ori contestată. Potrivit acestei teorii, de vreme ce
autorul imediat nu răspunde penal şi nu poate fi subiect al infracţiunii, iar participația penală
nu este posibilă decât la comiterea unei infracțiuni, participantul (instigator sau complice) nu
răspunde penal.
În opinia dominată însă, însușită de legiuitor, se arată că participaţia improprie este o
realitate, iar reglementarea ei legală o necesitate.
Conform premisei legale, ceea ce constituie unitatea în raport cu care stabileşte
pluralitatea participanţilor nu este infracţiunea, aşa cum se consideră în cadrul celelilalte
teorii, ci fapta prevăzută de legea penală, ca manifestare obiectivă la a cărei săvârşire unii
dintre participanţi pot contribui cu intenţie, iar alţii din culpă ori fără vinovăţie, pentru
existenţa participaţiei fiind suficientă voinţa comună a participanţilor de a săvârşi fapta. Este
aşa-numita teorie a autorului mediat, adică adevăratul autor trebuie considerat cel care l-a
determinat cu intenţie să săvârşească fapta, adică autorul mediat care s-a folosit de autorul
imediat ca de o simplă unealtă, ca de un animal.

Modalitatea intenţie şi culpă

Constă în determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod cu inţenţie la săvârşirea
din culpă de către altă persoană a unei fapte prevăzută de legea penală.

8
 Ceea ce caracterizează această modalitate a participaţiei improprii este faptul că
autorul săvârşeşte fapta din culpă, fiind însă determinat cu intenţie de către o altă persoană
(instigator) ori sprijinit tot cu intenţie de un alt participant (complice). În acest caz, autorul
nu-şi dă seama că este determinat ori ajutat în comiterea faptei.

Modalitatea intenţiei şi lipsa de vinovăţie.

Constă în determinarea, ajutarea sau înlesnirea în orice mod cu intenţie la săvârşirea

unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană care acţionează din culpă sau fără
vinovăţie.
În ceea ce priveşte contribuţiile participanţilor, determinarea cu intenţie la săvârşirea
faptei va fi considerată instigare, iar înlesnirea sau ajutarea tot intenţionată, va fi considerată
complicitate, astfel că aceşti participanţi vor răspunde în calitatea lor pentru infracţiunea
intenţionată, în condițiile art. 47 și 48 C. Pen.

De asemenea, Codul Penal incriminează săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o

persoană a unei fapte prevăzute de legea penală la care, din culpă sau fără vinovăţie,
contribuie cu acte de executare o altă persoană. Astfel, prima persoană va răspunde penal în
calitate de autor, fiind sancționată cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu
intenţie, în timp ce persoana care a contribuit din culpă sau fără vinovăție cu acte de
executare nu va răspunde penal.

Circumstanţe reale şi circumstanţe personale

Distincția între circumstanțele reale și cele personale este importantă în stabilirea

pedepsei pentru participanții la infracțiune, fiind stabilită regula potrivit căreia ” (1)
Circumstanţele privitoare la persoana autorului sau a unui participant nu se răsfrâng
asupra celorlalţi.
(2) Circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra autorului şi a participanţilor
numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.” (Art.50 C.Pen.)

Astfel, circumstanţele reale se răsfrâng asupra participanţilor numai dacă se face

dovada că le-au cunoscut, le-au prevăzut şi le-au acceptat, deoarece participaţia se săvârşeşte
doar cu intenţie;

În schimb, circumstanțele personale se referă la calităţile, atitudinile, deprinderile,

obiceiurile infractorului,și nu se răsfrâng asupra celorlalţi participanţi.