Autorul si participantii

Categorii de infracţiuni care nu pot fi comise în forma de participaţie a coautoratului:

    - infracţiunile cu autor unic (ex. evadarea, mărturia mincinoasă etc.);
    - infracţiunile omisive (“forma coautoratului poate fi întâlnită în cazul infracţiunilor
comisive prin omisiune - de exemplu, în situaţia părinţilor care refuză să îşi hrănească
fiul”1 sau în situaţia nerespectării de către mai multe persoane a obligaţiilor ce le reveneau
privind protecţia muncii).
    -  infracţiunile săvârşite în condiţiile unei pluralităţi naturale/constituite (“toţi cei care
participă cu acte de executare sunt consideraţi autori”2);
    În literatura de specialitate există numeroase controverse în ceeea ce priveşte existenţa
coautoratului în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă. Astfel, într-o opinie s-a considerat că
“în cazul infracţiunilor din culpă, va exista coautorat atunci când două sau mai multe persoane
acţionând din culpă, au săvârşit fiecare simultan sau succesiv, acte de executare a faptei ilicite
prin care s-a produs acelaşi rezultat socialmente periculos. Vinovăţia coautorilor se prezintă în
acest caz sub forma unor culpe comune sau a unei culpe concurente”3. Într-o altă opinie, de
altfel destul de criticată, s-a apreciat că în cazul infracţiunilor neintenţionate, nu poate exista
coautorat întrucât “făptuitorii care cooperează la realizarea din culpă a aceluiaşi rezultat”
periculos sunt “consideraţi autori ai unor infracţiuni de sine stătătoare”4. 

    Dacă unul dintre participanţii la săvârşirea unei infracţiuni proprii nu are calitatea cerută de
lege (ex. funcţionar), va răspunde pentru complicitate.

    Note: 1,2 Conf. dr. F. Streteanu, Instituţii şi infracţiuni în noul Cod Penal, p.153).

              3,4 A. Boroi, Drept penal şi drept procesual penal, pag. 121-125).
În cazul coautoratului, legătura subiectivă se stabileşte anterior sau concomitent săvârşirii
infracţiunii. În cazul în care legătura subiectivă se stabileşte posterior consumării infracţiunii,
nu mai există coautorat. În jurisprudenţă s-a apreciat că fapta unei persoane, care în urma unei
înţelegeri ulterioare săvârşirii unei infracţiuni de furt, ajută pe autor să scoată bunurile
sustrase din casa liftului, primind ca recompensă a parte din aceste bunuri constituie o
infracţiune de sine stătătoare de tăinuire (Trib. Jud. Timiş, Decizia penală nr. 521/1075,
R.R.D. nr. 2/1976, p.68, A. Boroi, Drept penal şi drept procesual penal, pag. 125).

Prof. univ. dr. Viorel Paşca

Universitatea de Vest din Timişoara

Autorul şi coautorii

Publicat în: Baza de date "EUROLEX"

    Plasat în Capitolul VI al Părţii generale a Codului penal intitulat "Autorul şi participanţii",

articolul 46 este intitulat "Autorul şi coautorii", definind pentru prima dată în legislaţia penală
română coautoratul ca formă de participare la săvârşirea infracţiunii.
    Noţiunea de participanţi are înţelesul de pluralitate de infractori.
    Spre deosebire de Codul penal din 1968 care în Capitolul III al Părţii generale, intitulat
"Participaţia", dar fără a defini instituţia participaţiei penale, trăsăturile acesteia fiind deduse
de doctrina penală din definirea formelor ei, noul Cod penal face referire doar la participaţia
improprie (art. 52) şi defineşte de asemenea doar formele participaţiei penale, rămânând de
asemenea ca trăsăturile participaţiei penale să fie deduse de doctrina penală din definirea
formelor ei.
    Intitulând Capitolul VI al Părţii generale a Codului penal "Autorul şi participanţii", s-ar
putea înţelege, spun unii autori1, că numai autorul nu face parte dintre participanţi, în timp ce
coautorii fac parte, motiv pentru care acelaşi autor consideră că mai nimerită ar fi fost
denumirea Capitolului VI al Părţii generale a Codului penal "Autorul (coautorul) şi
participanţii"2.
    Observaţia este doar parţial îndreptăţită, deoarece făcând distincţie între noţiunea de
participant de facto şi noţiunea tehnico-juridică de participant3, autorul poate avea calitatea de
participant în sens tehnico-juridic, atunci când la săvârşirea infracţiunii i se alătură şi alte
persoane, dar există destul de multe cazuri când autorul nu are calitatea de participant în sens
tehnico-juridic şi numai de participant de facto, săvârşind singur infracţiunea, caz în care nu
există o participaţie penală.
    Coautorii sunt întotdeauna atât participanţi de facto cât şi participanţi în sensul noţiunii
tehnico-juridice, motiv pentru care considerăm util a face unele referiri la noţiunea pluralităţii
de infractori.

    Pluralitatea de infractori şi formele ei

    Una şi aceeaşi infracţiune poate fi săvârşită de o singură persoană sau de mai multe
persoane care cooperează în baza unei voinţe comune, caz în care vorbim de o pluralitate de
infractori. Acţionarea în comun pentru săvârşirea unei infracţiuni trebuie să se facă cu
vinovăţie, în lipsa acesteia neexistând o pluralitate de infractori, ci o pluralitate de făptuitori,
care îşi aduc aportul la o faptă prevăzută de legea penală care poate fi infracţiune, în ce-i
priveşte pe unii făptuitori care acţionează cu vinovăţie sau care nu poate fi infracţiune, în ce-i
priveşte pe unii făptuitori care acţionează fără vinovăţie.
    Este însă suficient ca o singură persoană să acţioneze cu vinovăţie pentru ca pluralitatea de
făptuitori să se transforme în una de infractori.
    Pluralitatea de infractori îmbracă mai multe forme: pluralitate naturală, pluralitate
constitutivă sau constituită şi pluralitate ocazională.
    a) Pluralitatea naturală (necesară)4 este o formă a pluralităţii de infractori realizată atunci
când infracţiunea săvârşită nu se poate comite în mod natural decât prin cooperarea a cel puţin
două persoane, motiv pentru care aceste infracţiuni se numesc infracţiuni bilaterale.
Infracţiunile bilaterale pot fi cu incriminare unică (nedisociată), caz în care toţi participanţii
vor avea calitatea de autori ai aceleiaşi infracţiuni. Nu este însă necesar ca toţi participanţii să
acţioneze cu vinovăţie, infracţiunea subzistând chiar dacă numai unul acţionează cu vinovăţie
(ex: bigamia - art. 376 C. pen.; incestul - art. 377 C. pen., încăierarea (rixul) - art. 198 C. pen.
ş.a.). Astfel, în caz de bigamie, partenerul care nu cunoştea că are de-a face cu o persoană
căsătorită nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii. Participaţia penală la comiterea acestor
infracţiuni poate îmbrăca doar forma instigării şi a complicităţii.
    În alte cazuri legiuitorul incriminează pluralitatea naturală de infractori, în raport de
acţiunea distinctă a fiecăruia dintre participanţi, ca infracţiuni distincte, denumite infracţiuni
bilaterale cu incriminare disociată (ex: luarea de mită - art. 289 C. pen. şi darea de mită - art.
290 C. pen.; traficul de influenţă - art. 291 C. pen. şi cumpărarea de influenţă - art. 292 C.
pen. ).
    În această situaţie este posibil coautoratul la fiecare dintre infracţiunile distincte cu condiţia
ca la acele infracţiuni la care norma de incriminare cere o calitate specială subiectului activ al
infracţiunii, toţi făptuitorii să aibă această calitate. Astfel dacă la infracţiunea de dare de mită
nu se cere nicio calitate a subiectului activ şi coautori pot fi orice persoane, în schimb, în
cazul infracţiunii de luare de mită, coautorii nu pot fi decât persoanele care au calitatea de
funcţionar public. Instigarea se raportează la activitatea infracţională desfăşurată de fiecare
instigat. Intermediarul este, în principiu, participant la acea infracţiune comisă de persoana pe
care a înţeles să o ajute, deoarece numai cu aceasta există legătura subiectivă indispensabilă
participaţiei penale, dar poate fi în egală măsură complice la ambele infracţiuni, în măsura în
care activitatea sa este un ajutor dat ambilor infractori.5
    b) Pluralitatea constitutivă este o formă a pluralităţii de infractori care constă în gruparea
mai multor persoane în vederea săvârşirii unei/unor infracţiuni.
    Gruparea se face prin simplul fapt al asocierii, iniţierii, constituirii sau sprijinirii, şi este
incriminată prin voinţa legiuitorului tocmai datorită caracterului periculos al grupării
structurate, de obicei, în trepte sau nivele de comandă, sarcini precise, ierarhizări prestabilite,
disciplină şi subordonare.6 O asemenea infracţiune se consumă în momentul luării hotărârii
de a săvârşi infracţiunea programată.7
    O asemenea asociere prezentând pericol prin însăşi programul său se impunea a fi
reprimată prin mijloace de drept penal. Din acest punct de vedere s-a făcut distincţia între
asociere în vederea comiterii de infracţiuni contra siguranţei statului (complotul) şi asocierea
în vederea săvârşirii altor infracţiuni, infracţiuni care nu se mai regăsesc în noul Cod penal.
    Acest gen de pluralitate se întâlneşte în reţelele de crimă organizată, dar este tipică şi pentru
anumite infracţiuni contra statului (ex.: constituirea de structuri informative ilegale - art. 409
C. pen. înţelegerea în vederea comiterii genocidului - art. 489 alin. 3 C. pen.).
    Genul tipic al asocierii infracţionale este constituirea grupului infracţional organizat, prin
grup infracţional organizat înţelegându-se grupul structurat, format din trei sau mai multe
persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod coordonat în
scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni.
    În cazul acestei infracţiuni actele preparatorii sau actele de complicitate devin acte de
executare, iar participanţii au toţi calitatea de autori ai infracţiunii.
    Asocierea este un act de pregătire pentru viitoarele infracţiuni-scop, denumite şi infracţiuni
program. Pluralitatea constitutivă va exista indiferent dacă grupul a săvârşit sau nu
infracţiunile propuse. Dacă asocierea este urmată de comiterea efectivă se vor aplica regulile
privitoare la concursul de infracţiuni.
    c) Pluralitatea ocazională (participaţia penală) este o formă a pluralităţii de infractori
caracterizată prin săvârşirea de către mai multe persoane în mod ocazional a unei singure
infracţiuni care ar putea fi comisă de o singură persoană. Chiar dacă infracţiunea în discuţie
poate fi săvârşită prin natura sa de către o singură persoană, prin cooperarea mai multor
participanţi executarea devine mai uşoară, iar şansele realizării rezultatului cresc.
    În doctrina penală s-a susţinut opinia potrivit căreia, pluralitatea ocazională poate fi
suprapusă peste cea constitutivă, situaţie întâlnită atunci când persoanele strict necesare
pluralităţii constituite se folosesc de activitatea infracţională a altor persoane.8
    Considerăm că se face confuzie între asocierea infracţională ca formă a pluralităţii
constitutive de infractori şi participaţia la infracţiunile program ale asociaţiei.
    Dacă la săvârşirea infracţiunilor program ale grupului infracţional organizat membrii
grupului se pot folosi de alte persoane care nu sunt membre ale grupului, în cazul infracţiunii
de constituire a grupului criminal organizat, instigarea (iniţierea) sau complicitatea (aderarea
sau sprijinirea sub orice formă) sunt asimilate actelor de executare nemijlocită a conţinutului
constitutiv al infracţiunii, fiind toţi autori.9

    Participaţia penală . Noţiune, forme, natura juridică

    În Capitolul al VI-lea al Părţii generale a Codului penal, intitulat "Autorul şi participanţii",
legiuitorul a reglementat participaţia penală făcând distincţie între autor, instigatori şi
complici, ca participantţi la infracţiune, deşi între aceştia există o deosebire calitativă. Autorul
comite în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală putând acţiona de unul singur, caz
în care nu putem vorbi de participaţie penală, pe când instigatorii şi complicii săvârşesc fapta
în mod mijlocit prin autor.
    Spre deosebire de celelalte două formeale pluralităţii de făptuitori participaţia nu este
determinată de natura faptei sau de condiţiile de executare, ci are un caracter întâmplător,
ocazional, motiv pentru care se numeşte pluralitate ocazională de infractori, sau pluralitate
eventuală.10
    Ea există când mai multe persoane, între care există o coeziune subiectivă, comit aceeaşi
infracţiune, numărul participanţilor neschimbând unicitatea infracţiunii.
    Contribuţia participanţilor poate fi diversă, în funcţie de actele săvârşite aceştia putând fi
autori, instigatori sau complici.
    Participaţia îmbracă mai multe forme: în funcţie de atitudinea psihică a participanţilor va
exista o participaţie proprie (perfectă) şi una improprie (imperfectă).
    În cazul participaţiei proprii, toţi participanţii acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie,
respectiv cu intenţie.
    Participaţia improprie se caracterizează prin aceea că participanţii nu acţionează cu aceeaşi
formă de vinovăţie, autorul acţionând din culpă sau fără vinovăţie, iar ceilalţi participanţi
(instigatorul şi complicele), cu intenţie.
    În funcţie de contribuţia efectivă există participaţie principală, când contribuţia vizează
însuşi conţinutul infracţiunii (acţiunea sau inacţiunea din conţinutul laturii obiective a
infracţiunii), caracteristică autorilor, şi participaţie secundară, când contribuţia participanţilor
nu intră în realizarea acţiunii sau inacţiunii (cazul instigatorilor şi complicilor).
    După felul contribuţiei distingem o participaţie omogenă în care toţi participanţii au aceeaşi
calitate (coautori) şi una eterogenă în care au calităţi diferite (autor, instigator, complice).
    După momentul efectuării, există participaţie anterioară (instigatorul, complicele)
şi concomitentă (coautorul, complicele).
    Participaţia prezintă mai multe forme, determinată de contribuţia efectivă a participanţilor
la săvârşirea infracţiunii.
    Formele participaţiei au caracter absorbant, în sensul că cele mai grave le absorb pe cele
mai puţin grave. Spre exemplu, comiterea unor acte de executare specifice autoratului vor
absorbi eventualele acte de sprijinire, proprii complicităţii; dacă instigatorul va participa şi cu
acte de executare, calitatea de instigator va fi absorbită în actele de autorat.
    În raport de activitatea infracţională desfăşurată şi de caracterul absorbant al formelor
participaţiei, o anumită persoană nu poate avea decât o singură calitate de participant, fiind
exclusă întrunirea mai multor calităţi.
    În legile penale speciale există unele forme de participaţie penală specifice criminalităţii
organizate, privind participaţia asociaţilor la săvârşirea infracţiunilor program. Aceste forme
de participaţie penală sunt organizarea, conducerea şi finanţarea cărora le corespund
organizatorul, conducătorul şi finanţatorul (art. 10 din Legea nr. 143/2000).

    Condiţiile participaţiei penale

    Pentru a reţine că săvârşirea infracţiunii s-a realizat în condiţiile participaţiei penale se cer a
fi îndeplinite următoarele condiţii:
    a) Să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală, care cel puţin pentru unul dintre
făptuitori trebuie să întrunească elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv să
îndeplinească cerinţele de tipicitate ale infracţiunii.
    Dacă fapta prevăzută de legea penală nu îndeplineşte cerinţele de tipicitate, nefiind
infracţiune (ex.: fiind comisă în condiţiile unei cauze justificative sau ale cazului fortuit) nu
vor fi întrunite cerinţele participaţiei penale, nefiind în prezenţa unei pluralităţi de infractori,
ci în faţa unei pluralităţi de făptuitori.
    Este suficient ca pentru cel puţin un făptuitor să fie îndeplinite condiţiile de tipicitate ale
infracţiunii pentru a ne afla în faţa unei participaţii penale în forma ei proprie sau improprie.
Prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia
dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi
participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.
    Noul Cod penal, ca şi Codul penal din 1968, reglementează participaţia penală prin referire
la "fapta prevăzută de legea penală", şi nu prin raportarea activităţii autorului, instigatorilor şi
complicilor la infracţiune. Dacă nu se comite o faptă prevăzută de legea penală, cooperarea
mai multor persoane la săvârşirea unei fapte nu are relevanţă penală.
    Cooperarea materială şi/sau intelectuală a participanţilor, deşi, în concret, extrem de
variată, poate fi apreciată în funcţie de caracterul material sau moral. Participanţii pot efectua
acte de executare (autorii) sau de sprijinire prin procurare de ustensile, arme, explozibili,
activităţi de pază etc. (complicii), care se încadrează în cooperarea de ordin material.
    Ei pot efectua şi acte prin care să determine o hotărâre a autorului de a săvârşi infracţiunea
(instigatorii) sau acte de sprijin prin promisiunea de ajutor prin tăinuirea bunurilor sau prin
favorizarea făptuitorului (complicii).
    b) Să existe o pluralitatea de făptuitori care să-şi fi adus contribuţia la săvârşirea faptei, fără
ca prezenţa lor să fie necesară potrivit naturii infracţiunii. Această condiţie este îndeplinită
dacă există cel puţin doi participanţi, care cooperează la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, fără
ca acest număr să fie cerut de conţinutul legal al infracţiunii.
    Participaţia este posibilă şi la infracţiunile la care norma de incriminare prevede ca necesară
o pluralitate naturală cu incriminare nedisociată (unică), dar numai sub forma instigării sau a
complicităţii.
    În cazul pluralităţii naturale de infractori cu incriminare disociată, participaţia penală este
posibilă şi sub forma coautoratului, dar pentru existenţa acestuia este necesar ca făptuitorul să
aibă calitatea specială cerută de lege autorului.
    În ceea ce priveşte pluralitatea constitutivă, unii autori apreciază că ea este compatibilă cu
pluralitatea ocazională, dacă se depăşeşte numărul de persoane necesar pentru realizarea
infracţiunii.11
    Într-o altă opinie, pe care o împărtăşim şi noi, participaţia penală nu este compatibilă cu
pluralitatea constitutivă, deoarece în cazul pluralităţii constitutive legea nu limitează numărul
maxim de făptuitori12 şi orice act de sprijinire sau aderare la gruparea infracţională este
asimilat autoratului.
    Existenţa participaţiei nu este condiţionată de aceeaşi calitate a participanţilor şi nici de
acţionarea cu aceeaşi formă de vinovăţie.
    c) Să existe legătura subiectivă decurgând dintr-o coeziune psihică generată de voinţa
comună de a contribui la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.
    Fiecare participant trebuie să dorească să coopereze cu celălalt/ceilalţi la săvârşirea
infracţiunii. În absenţa voinţei de cooperare ne aflăm în prezenţa unor infracţiuni distincte
săvârşite de persoane diferite, fără cooperare între ele. Legătura subiectivă se poate realiza
expres sau tacit, după o înţelegere prealabilă sau se pate realiza în mod spontan.
    Pentru realizarea legăturii subiective nu este necesar, cum susţin unii autori, o înţelegere
prealabilă, un acord prealabil, fiindcă ea se poate realiza şi concomitent cu executarea acţiunii
şi nu este necesar să fie bilaterală, putând fi şi numai unilaterală.
    Legătura subiectivă este suficient să se realizeze dinspre fiecare participant spre autor, şi nu
invers, deoarece activitatea autorului este cea indispensabilă în realizarea infracţiunii. Din
acest punct de vedere este suficient ca fiecare participant să aibă reprezentarea faptului că
activitatea sa complineşte activitatea autorului, legătura subiectivă putând fi şi numai univocă.
Prin excepţie autorul trebuie să cunoască acest ajutor în cazul complicităţii prin promisiunea
anterioară sau concomitentă săvârşirii acţiunii infracţionale.
    Legătura subiectivă dintre participanţi nu poate duce la concluzia că există o vinovăţie
comună a acestora, fiindcă vinovăţia este strict personală, individuală, proprie fiecărui
participant.13
    Sub aspectul laturii subiective, participantul poate acţiona cu oricare dintre modalităţile
intenţiei (directă sau indirectă), nefiind necesar ca modalitatea intenţiei participantului să fie
aceeaşi cu cea a autorului. Evident însă că, dacă legea cere în mod expres intenţia directă,
această modalitate trebuie să existe atât la autor, cât şi la participanţi.
    Nici mobilul şi scopul nu trebuie să fie identic la toţi participanţii, cu excepţia cazului în
care ele fac parte din conţinutul legal al infracţiunii.
    d) Să existe unitatea de faptă. Regula indivizibilităţii faptei prevăzute de legea penală face
ca infracţiunea să fie una şi aceeaşi pentru toţi participanţii, ea neputând fi apreciată în raport
de unii ca existând, iar în raport de alţii ca inexistentă (cu excepţia participaţiei improprii), sau
pentru unii ca faptă consumată, iar pentru alţii ca tentativă.
    Ca urmare a adoptării unităţii de infracţiune, decurg anumite consecinţe juridice.14 Astfel
infracţiunea se consideră comisă la data consumării ei sau a rămânerii în formă de tentativă
pedepsibilă, indiferent de momentul în care fiecare participant şi-a adus contribuţia.
    Ca atare, amnistia şi graţierea operează din acel moment pentru toţi participanţii chiar dacă
instigarea şi complicitatea cu toate că au avut loc înaintea adoptării actului de amnistie sau al
graţierii, iar executarea acţiunii (inacţiunii) de către autor în ziua sau după adoptarea acestuia,
ele se vor pedepsei ca acte de participaţie deoarece au căpătat semnificaţie penală numai din
momentul începerii acţiunii (inacţiunii) de către autor sau coautor.
    Legea aplicabilă raportului juridic este legea sub care a avut loc actul de executare şi tot
potrivit acesteia se sancţionează toţi participanţii indiferent de data săvârşirii actului de
instigare şi complicitate.
    Prescripţia răspunderii penale începe să curgă din momentul consumării sau al epuizării
infracţiunii ca urmare a acţiunii (inacţiunii) săvârşite de către autor sau al rămânerii acesteia
în formă de tentativă, indiferent de data săvârşirii actului de instigare şi complicitate.
Întreruperea prescripţiei faţă de un participant are efecte faţă de toţi participanţii. Datorită
unităţii de infracţiune există o solidaritate a răspunderii civile a inculpaţilor pentru prejudiciile
produse prin infracţiune.
    Unitatea infracţiunii determină între participanţi o solidaritate pasivă, astfel că plângerea
prealabilă făcută unui participant este considerată ca fiind îndreptată împotriva tuturor
participanţilor, deoarece ea priveşte infracţiunea comisă de ei (art. 157 alin. 3 Cod penal).

    Forme speciale de participaţie penală

    Asistăm la un val de legiferări în aproape toate ţările europene, şi nu numai, prin care sunt
incriminate prin legi speciale activităţile de criminalitate organizată şi unele forme sub care
aceasta se manifestă, precum traficul de stupefiante, traficul de persoane, corupţia etc.
    În acest sens două soluţii ne reţin atenţia: pe de o parte sancţionarea agravată a unor forme
noi ale participaţiei penale, iar pe de altă parte înmulţirea incriminărilor unor forme de
pluralitate constitutivă de infractori caracterizată prin programarea comiterii unor asemenea
infracţiuni.
    Soluţiile alese nu sunt întotdeauna corelate, fapt care generează confuzii şi greutăţi în
aplicarea legii, din cauza unor prevederi contradictorii sau unui exces de reglementare care
generează un concurs de norme penale.
    În ceea ce priveşte primul aspect referitor la sancţionarea mai gravă a unor forme noi ale
participaţiei penale, reţinem prevederile art. 10 din Legea nr. 143/2000 privind combaterea
traficului şi consumului ilicit de droguri15 potrivit cărora organizarea, conducerea sau
finanţarea faptelor prevăzute la art. 2 - 9 din legea amintită se pedepsesc cu pedepsele
prevăzute de lege pentru aceste fapte, limitele maxime ale acestora sporindu-se cu 3 ani.
    Prin textul amintit nu se incriminează o nouă infracţiune de vreme ce legiuitorul, folosind
tehnica juridică a normei de referire, se referă la infracţiunile prevăzute de art. 2 - 9 din Legea
nr. 143/2000.
    Organizatorul, conducătorul sau finanţatorul sunt participanţi la comiterea infracţiunilor
amintite, însă contribuţia lor la comiterea infracţiunilor amintite are particularităţi specifice,
având "ceva" în plus faţă de contribuţia autorului, coautorului, instigatorului sau complicelui.
    Organizatorul este cel care planifică acţiunile, împarte sarcinile, coordonează acţiunile
participanţilor sau procură mijloacele necesare acţiunii.
    Din punctul de vedere al contribuţiei materiale la comiterea infracţiunii organizatorul poate
fi în egală măsură autor, atunci când şi săvârşeşte efectiv acte materiale care intră în
conţinutul infracţiunilor prevăzute de art. 2 - 9 din Legea nr. 143/2000, sau instigator atunci
când determină cu intenţie pe ceilalţi făptuitori să participe la săvârşirea vreuneia dintre
infracţiunile amintite, după cum poate fi doar complicele care anterior comiterii faptei pune la
dispoziţie celorlalţi participanţi mijloacele necesare comiterii acestor infracţiuni şi le
coordonează activitatea. Important este că întreaga acţiune este pregătită şi controlată în
desfăşurarea ei de un asemenea personaj. El este liderul, creierul acţiunii, motiv pentru care de
multe ori se foloseşte de executanţi pentru realizarea efectivă a acţiunilor infracţionale.
    Organizatorul poate fi în acelaşi timp şi conducătorul şi finanţatorul activităţilor
infracţionale, după cum conducerea poate fi "delegată" unui participant efectiv la comiterea
infracţiunii.
    Finanţatorul este persoana care pune la dispoziţie mijloacele financiare necesare comiterii
infracţiunii (procurarea mijloacelor, coruperea unor funcţionari, răsplătirea unora dintre
participanţi etc.). El poate fi în acelaşi timp şi organizatorul şi conducătorul activităţilor
infracţionale participând la comiterea infracţiunilor în calitate de autor sau instigator, după
cum poate fi doar un complice care "investeşte" banii în activităţile infracţionale incriminate
în art. 2 - 9 din Legea nr. 143/2000, dând bani cu împrumut celor care săvârşesc asemenea
fapte, pentru a obţine apoi un profit dintr-un asemenea împrumut ilicit.
    În cazul acestor forme de participaţie, legătura subiectivă dintre participanţi nu mai poate fi
tacită sau spontană, dimpotrivă, ea apare ca o participaţie preordinată, realizată în baza unei
înţelegeri prealabile (societas sceleris) între organizator, conducător şi finanţator, pe de o
parte şi cel puţin unul dintre ceilalţi participanţi.
    Pericolul social sporit al acestor forme de participaţie penală rezidă în rolul determinant pe
care aceste persoane îl au în comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 2 - 9 din Legea nr.
143/2000, astfel că majorarea limitei maxime a pedepsei prevăzute pentru aceste infracţiuni
este justificată tocmai de pericolul social al acestei activităţi infracţionale.
    Spre deosebire de regimul sancţionator comun al participaţiei penale axat pe teoria
parificării pedepsei, cu posibilitatea ca judecătorul să aplice pedepse diferenţiate în raport de
contribuţia participanţilor la comiterea infracţiunii, în acest caz legiuitorul a ales sistemul
diversificării pedepsei pentru organizator, conducător şi finanţator.
    Precizăm că prevederile art. 10 din Legea nr. 143/2000 şi consideraţiile dezvoltate până
acum au în vedere pluralitatea ocazională de făptuitori (participaţia penală), iar organizarea,
conducerea sau finanţarea, apar ca modalităţi de realizare a participaţiei penale distincte de
autorat, coautorat, instigare sau complicitate sau absorbindu-le pe acestea.

    Formele participaţiei proprii (perfecte)

    Participaţia proprie sau perfectă presupune conlucrarea a două sau mai multe persoane la
săvârşirea aceleaşi infracţiuni, acţionând toţi cu aceeaşi formă de vinovăţie, respectiv cu
intenţie. Este indiferent, însă dacă toţi acţionează cu intenţie directă sau unii acţionează cu
intenţie indirectă.
    Intenţia ca formă a vinovăţiei cu care acţionează toţi participanţii deosebeşte participaţia
proprie (perfectă) de participaţia improprie (imperfectă). În opinia16 unor autori participaţia
proprie ar putea exista, nu numai când se acţionează cu intenţie (idem animus), ci şi atunci
când toţi făptuitorii acţionează din culpă.
    Opinia amintită este vădit eronată, deoarece, dacă despre participaţia sub forma
coautoratului s-ar mai putea susţine o asemenea opinie (care în opinia noastră este de
asemenea greşită, aşa cum vom arăta mai jos), în cazul celorlalte forme ale participaţiei
proprii, instigarea şi complicitatea sunt incompatibile cu vinovăţia sub forma culpei, legea
penală (art. 47 - 48 C. pen.) cerând în mod expres ca acţiunea cestora să fie intenţionată.
    Formele participaţiei proprii concrete în noul Codul penal român sunt: autoratul,
coautoratul, instigarea şi complicitatea. Astfel, toţi participanţii pot fi coautori, sau forma de
cooperare poate fi şi între autor-instigator, autor-complice, autor-instigator-complice.
    Noul Cod penal aduce o reglementare explicită a coautoratului, cerută de doctrină şi
practică şi întâlnită şi în alte legislaţii.

    Autorul
    Fără executarea nemijlocită a acţiunii (inacţiunii) din partea autorului nu se poate vorbi de
săvârşirea infracţiunii, fiindcă nu se poate realiza conţinutul acesteia. Autorul este actorul
principal fără de care nu ar exista nici infracţiunea şi nici răspunderea penală.
    Spre deosebire de instigator şi complice care trebuie să acţioneze cu intenţie, în definiţia
legală dată autorului nu se cere o astfel de condiţie. Aşadar, este autor cel care săvârşeşteîn
mod nemijlocit  acţiunea (inacţiunea) prevăzută de norma de incriminare,indiferent că a
săvârşit-o cu intenţie sai din culpă - dacă fapta este incriminată şi  când este săvârşită din
culpă sau cu praeterintenţie.
    Calitatea de autor al infracţiunii nu este condiţionată de existenţa participaţiei, deoarece
autorul, prin cerinţa legală de a săvârşi fapta în mod nemijlocit, poate efectua întreaga
executare fără aportul altor participanţi, indiferent de calitatea lor. Sintagma "săvârşeşte în
mod nemijlocit" are semnificaţia săvârşirii actelor de executare tipice acţiunii/inacţiunii din
conţinutul laturii obiective. El va săvârşi aceleaşi acte de executare indiferent că lucrează
singur sau în participaţie. De aceea, în doctrină el mai este numit "autor material"17 spre
deosebire de instigator, care în unele legislaţii este considerat autor moral sau autor mediat al
infracţiunii.
    Spre deosebire de instigator şi complice care trebuie să acţioneze cu intenţie, în definiţia
legală dată autorului nu se cere o astfel de condiţie.
    La infracţiunile la care legea impune autorului o anumită calitate, executarea nemijlocită nu
mai este suficientă pentru a fi considerat ca autor al infracţiunii, deoarece trebuie îndeplinită
în mod cumulativ şi cea de a doua cerinţă (calitatea cerută în norma de incriminare).
Săvârşirea de acte de executare de către o persoană fără calitatea cerută de norma de
incriminare va exclude considerarea ei ca autor al respectivei infracţiuni, cu sublinierea că va
fi eventual autor al unei alte infracţiuni în al cărui conţinut nu este prevăzută calitatea
respectivă (ex: absenţa calităţii de gestionar, persoana care săvârşeşte acte de însuşire, nu va
putea fi considerată autor al infracţiunii de delapidare, ci al infracţiunii de furt) sau va fi
complice la activitatea de executare nemijlocită desfăşurată de persoana care are calitatea
cerută de norma de incriminare.

    Coautorul
    Noul Cod penal aduce o reglementare explicită a coautoratului, cerută de doctrină şi
practică şi întâlnită şi în alte legislaţii.
    În anumite împrejurări ocazionale, aceeaşi faptă penală poate fi săvârşită în mod nemijlocit
de mai multe persoane, care vor dobândi calitatea de coautori.
    Coautoratul nu înseamnă doar mai mulţi autori, deoarece ceea ce este valabil pentru autor
nu întru totul este valabil şi pentru coautori. Ceea ce îl caracterizează pe coautor este nu doar
cooperarea sa cu acte materiale de executare, ci şi legătura subiectivă cu ceilalţi coautori, deci,
existenţa intenţiei din partea tuturor, or autorul poate comite fapta nu numai cu intenţie, ci şi
din culpă. În lipsa unei legături subiective, cei care au săvârşit acte de executare rămân simpli
autori ai unor infracţiuni distincte.
    Coautoratul, ca formă de participaţie penală principală poate exista şi fără existenţa altor
participanţi, instigatori sau complici (participaţie omogenă), dar nici nu exclude o astfel de
contribuţie la săvârşirea infracţiunii (participaţie eterogen).
    Nici activitatea materială a coautorilor nu este totdeauna identică. De exemplu, există
coautorat chiar dacă numai lovitura dată de un participant este mortală, iar cele aplicate de
ceilalţi participanţi nu sunt mortale. Astfel, există tentativă la infracţiunea de omor comisă în
coautorat cu toate că numai unul dintre infractori a produs cele două leziuni ce au pus în
pericol viaţa victimei, din moment ce ambii inculpaţi au atacat-o simultan cu cuţitele, după o
înţelegere prealabilă.
    La infracţiunea complexă, de exemplu tâlhăria în formă consumată, autorul trebuie să
realizeze în întregime acţiunea infracţională (ameninţarea ori constrângerea etc.), precum şi
luarea bunului, pe când în caz de coautorat, unul dintre coautori poate realiza numai o parte a
acţiunii infracţionale (ameninţarea, lovirea etc.), iar altul cealaltă parte a ei (luarea bunului).
    Condiţiile coautoratului sunt în general cele ale participaţiei penale, cu unele nuanţări după
cum urmează:
    a) Legătura subiectivă între coautori este condiţia esenţială, deoarece în absenţa ei, deşi
subiecţii cooperează material prin acte de executare, nu există participaţie (coautorat), ci, cel
mult, a conexitate infracţională.
    Legătura subiectivă dintre coautori trebuie stabilită înainte de începerea executării acţiunii
sau în timpul executării.
    Dacă ea apare ulterior acestui moment nu mai poate exista coautorat deoarece infracţiunea
se consumă, nemaifiind posibilă realizarea condiţiei cerută de art. 46 alin. 2 C. pen.,
săvârşirea nemijlocită a faptei. Va exista, eventual, o infracţiune subsecventă - tăinuirea sau
favorizarea infractorului.
    În ceea ce priveşte forma vinovăţiei, se cere ca toţi coautorii să acţioneze cu aceeaşi formă
de vinovăţie. În literatura juridică s-a exprimat şi opinia potrivit căreia coautoratul este posibil
şi la infracţiunile de culpă, dacă două sau mai multe persoane, acţionând din culpă, săvârşesc
fiecare acte de executare ale aceleiaşi infracţiuni, producând împreună rezultatul socialmente
periculos, deoarece contribuţia fiecăruia a concurat nemijlocit la producerea rezultatului.18
    În opinia noastră forma de vinovăţie cu care acţionează coautorii nu poate fi decât intenţia,
legătura subiectivă fiind incompatibilă cu culpa.19 Chiar dacă două persoane acţionează
imprudent şi cauzează moartea unei persoane ele nu sunt coautori ai infracţiunii de ucidere
din culpă, ci autori ai unei infracţiuni distincte, existând un concurs de culpe. Ce legătură
subiectivă poate exista între două persoane care desfăşurând o activitate comună nu au
prevăzut deşi puteau şi trebuia să prevadă rezultatul mai grav al acesteia? Legătura dintre ei
este pur obiectivă: desfăşoară aceeaşi activitate, în acelaşi timp şi în acelaşi loc.
    În ceea ce priveşte mobilul şi scopul, acestea nu condiţionează legătura subiectivă, putând
fi şi diferite la fiecare dintre coautori. Dacă ele sunt însă cerute de conţinutul legal al
infracţiunii, este necesar ca fiecare coautor să acţioneze animat de acelaşi mobil şi în vederea
realizării aceluiaşi scop, altfel relaţia subiectivă proprie coautoratului nu se va stabili.
    b) Făptuitorii să acţioneze în comun sau împreună la comiterea acţiunii. Săvârşirea faptei în
mod nemijlocit presupune ca fiecare din coautori să execute nemijlocit acţiunea din conţinutul
laturii obiective. Nu are importanţă dacă activitatea fiecărui coautor poate determina prin ea
însăşi producerea rezultatului, ori acesta se produce prin conjugarea acţiunilor tuturor
coautorilor.
    Astfel în practica judiciară s-a statuat în sensul că faptul că unul sau altul dintre făptuitori a
avut o contribuţie mai mare în exercitarea violenţelor este lipsit de importanţă sub aspectul
calităţii de coautor a fiecăruia. Ceea ce este esenţial constă în faptul că ei au acţionat simultan,
exercitând acte de violenţă asupra victimei, astfel că acţiunea fiecăruia s-a completat cu
acţiunea celorlalţi şi ,cum exista un deplin acord subiectiv, acţiunile lor reunite au anihilat
total puterea de apărare a victimei, determinând leziunile grave care au dus la decesul
acesteia. Din acţiunea unitară şi coordonată a agresorilor, nu se poate desprinde şi analiza
separat contribuţia fiecăruia, fiind neîndoielnic că fiecare a contribuit la cauza necesară care a
determinat rezultatul letal.
    Multitudinea şi intensitatea loviturilor aplicate victimei, cât şi zonele vitale care au fost
vizate, exclud orice discuţie referitoare la existenţa intenţiei specifice infracţiunii de omor,
chiar dacă ea s-a manifestat în forma indirectă.20
    Este însă indiferent dacă asemenea activităţi au fost ori nu în raport direct de cauzalitate cu
decesul victimei, acestea caracterizează - fiecare în parte - latura obiectivă a formei de
participaţie a coautorului. Pentru existenţa acestei forme de participaţie este suficient ca
activitatea fiecărui inculpat să se afle într-o unitate indivizibilă cu a celuilalt şi împreună să
conducă la suprimarea vieţii victimei.21
    Actele de coautorat se completează reciproc, fiind considerate acte de coautorat orice acte
care pot fi încadrate în latura obiectivă a infracţiunii, indiferent că pot determina singure sau
nu, producerea rezultatului. Spre exemplu, s-a apreciat că există coautorat dacă mai multe
persoane aplică victimei lovituri cu instrumente idonee, apte de a produce rezultatul letal,
chiar dacă acesta a fost determinat doar de lovitura aplicată de unul dintre
participanţi.22 Contribuţia coautorilor la executarea infracţiunii poate avea loc simultan,
actele fiind realizate concomitent, sau succesiv. Tocmai de aceea, pentru a nu se ajunge la o
interpretare restrictivă a noţiunii de "împreună" (în sensul simultaneităţii) doctrina şi practica
judiciară în aplicarea Codului penal din 1968 au asociat şi sintagma "în comun". Definiţia
dată de legiuitorul noului Cod penal se referă doar la săvârşirea nemijlocită a aceleaşi fapte
prevăzute de legea penală. Acţiunea nemijlocită nu este însă numai aceea imediat precedentă
rezultatului, ci orice act care face parte din latura obiectivă a infracţiunii23.
    Săvârşirea nemijlocită a aceleiaşi fapte în situaţia în care activitatea se compune din mai
multe acte materiale concomitente sau succesive poate presupune o împărţire a rolurilor.
Astfel sustragerea, într-o aglomeraţie de persoane, a portofelului din buzunarul părţii vătămate
şi transmiterea, de îndată, a acesteia celui de-al doilea făptuitor în scopul de a asigura
însuşirea lucrului fără riscul descoperirii, constituie şi pentru cel din urmă, coautorat la
săvârşirea infracţiunii de furt, iar nu complicitate la aceasta.
    Stabilirea împreună a modului de săvârşire a infracţiunii, prin distribuirea rolurilor în
scoaterea bunului din buzunar de către unul şi preluarea lui de îndată de către celălalt făptuitor
constituie, ambele, o unică acţiune de luare a lucrului, ce caracterizează latura obiectivă a
infracţiunii de furt săvârşită în condiţii de coautorat24
    Această condiţie dobândeşte unele trăsături aparte în cazul infracţiunilor continue,
continuate şi complexe.
    La infracţiunea continuă contribuţia coautorilor poate interveni în orice moment al
executării acţiunii. Ea poate să se desfăşoare simultan când toţi coautorii încep executarea în
acelaşi moment şi o continuă împreună, dar şi succesiv, dacă executarea este începută de
unul/unii dintre ei, iar ceilalţi se alătură la executare ulterior. La aceste infracţiuni coautorii se
pot chiar substitui în executarea acţiunii (spre exemplu, în cazul lipsirii de libertate în mod
ilegal, când victima este sechestrată şi păzită pe rând de mai multe persoane).
    La infracţiunea continuată, contribuţia coautorilor poate interveni, de asemenea, în orice
moment al executării, cu sublinierea că fiecare coautor va răspunde numai pentru actele la
care a participat efectiv.
    În ceea ce priveşte infracţiunea complexă, calitatea de coautor o va avea şi acela care
comite doar un act component al laturii obiective, dacă între subiecţi există legătura subiectivă
(spre exemplu, la tâlhărie, un coautor exercită acţiunea de ameninţare, iar celălalt realizează
deposedarea).
    Faptul că unor participanţi li s-a distribuit rolul de a executa activităţi de sustragere de
bunuri din magaziile părţii civile, pe care le-au transportat apoi la autoturism, nu îi exonerează
de răspundere în calitate de coautori ai infracţiunii de tâlhărie, atunci când se dovedeşte că au
fost de faţă când s-au executat primele violenţe prin lovirea părţii vătămate, au putut vedea că
aceasta a fost ameninţată de ceilalţi făptuitori care au sechestrat-o într-o încăpere şi că unul
dintre ceilalţi participanţi a avut asupra sa un pistol.
    Chiar dacă nu ei au fost cei care au executat violenţele asupra părţii vătămate, această
circumstanţă reală, care este şi element constitutiv al infracţiunii de tâlhărie, se răsfrânge şi
asupra lor, deoarece au cunoscut-o şi au prevăzut-o.25
    Cu atât mai mult coautoratul va exista atunci când subiecţii realizează fiecare ambele
acţiuni ce intră în conţinutul infracţiunii complexe.

    Infracţiuni la care coautoratul nu este posibil

    La unele infracţiuni coautoratul nu este posibil prin natura faptei, la altele coautoratul este
discutabil sau este condiţionat de anumite calităţi ale făptuitorilor.
    Coautoratul nu este posibil la infracţiunile cu autor unic.
    Aceste infracţiuni nu pot fi comise în coautorat, deoarece acţiunea tipică în materialitatea
ei, nu poate fi comisă decât de către o singură persoană (mărturia mincinoasă - art. 273 C.
pen., dezertarea - art. 414 C. pen.). Dacă mai multe persoane vor efectua acte de executare ale
unor asemenea infracţiuni, chiar de comun acord, nu va exista coautorat, ci fiecare dintre ele
este considerată autor al unei singure infracţiuni de sine stătătoare.
    Astfel conducerea unui autovehicul, succesiv, de un inculpat major şi de unul minor, ambii
fără a avea permis de conducere nu realizează cerinţa ca infracţiunea să fie comisă împreună,
fiecare săvârşind o infracţiune distinctă ca autor, prin natura ei fapta nefiind susceptibilă de
coautorat.26
    Coautoratul nu este posibil la infracţiunile omisive proprii.
    Este vorba de infracţiunile care au ca modalitate normativă de săvârşire omisiunea,
coautoratul fiind posibil la infracţiunile comisive săvârşite prin omisiune. Infracţiunile
omisive nu pot fi săvârşite în forma coautoratului deoarece obligaţia impusă de lege de a avea
o anumită conduită este una cu caracter personal.
    S-a susţinut şi punctul de vedere că, în mod excepţional, poate exista coautorat dacă
obligaţia unei anumite conduite revine unui organ colectiv şi membrii săi se înţeleg să nu o
îndeplinească.27
    Chiar şi în această ipoteză susţinem că nu ne aflăm în prezenţa coautoratului deoarece
omisiunea rămâne o conduită individuală şi în condiţiile în care obligaţia de a acţiona este
colectivă. Omisiunea nu poate fi comisă nemijlocit împreună sau în comun, rămânând o stare
individuală.
    Coautoratul, considerăm noi, alături de alţi autori28, nu este posibil la infracţiunile
săvârşite din culpă.
    La aceste infracţiuni nu se poate realiza legătura subiectivă, care este exclusă în privinţa
subiecţilor care nu urmăresc şi nu acceptă urmarea faptei lor. În doctrina penală, aşa cum am
arătat, s-a exprimat şi punctul de vedere contrar.29
    În cazul infracţiunilor cu subiect calificat nu vom avea o imposibilitate absolută, existenţa
coautoratului este însă condiţionată. Coautoratul va putea exista numai în măsura în care toţi
coautorii îndeplinesc calitatea cerută de norma de incriminare (funcţionar, militar, angajat al
căilor ferate, cetăţean român etc.).
    Persoanele care nu au calitatea cerută de lege, dar săvârşesc în mod nemijlocit acte de
executare, nu vor fi coautori, ci complici30 sau eventual autori ai altei infracţiuni pentru care
nu se cerea calitatea specială a subiectului activ31. Spre exemplu, în cazul delapidării comisă
în varianta sustragerii de către două persoane din care numai una are calitatea de subiect
special, actele comise de persoana ce nu are calitatea de gestionar nu vor fi apreciate ca acte
de complicitate la delapidare, ci ca acte de executare ale infracţiunii de furt, ea având calitatea
de autor la această infracţiune.

    NOTE:

    1 I.Pascu, Comentariu în Explicaţii preliminare ale niului Cod penal de G.Antoniu şi colab.,
Ed. Universul Juridic, 2010,p. 487.
    2 Idem, p. 488.
    3 Idem, p. 487.
    4 V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti 1939, p. 474-478; F. Mantovani, Diritto penale.
Parte generale, 4a ed., CEDAM, Padova, 2001, p. 572-573.
    5 I. Pascu, op.cit., p. 491.
    6 V. Paşca, Forme noi de pluralitate de infractori, R.D.P., nr. 1/2006, p. 22-31.
    7 V. Dongoroz, op. cit., p. 487.
    8 V. Dongoroz în Explicaţii teoretice ale Codului penal român, de V. Dongoroz ş.a. vol.
I, op. cit., p. 181; V. Papadopol, Comentariu în Codul penal Comentat şi adnotat, de T.
Vasiliu ş.a., op. cit., p. 143.
    9 L. Picotti, L’elargissement des formes de preparation et de participation, Raport general,
Revue international de droit penal nr. 3-4/2007, p. 355-404.
    10 F. Mantovani, op. cit., p. 526.
    11 V. Dongoroz, op. cit., p. 181; V. Papadopol, op. cit., p. 143.
    12 M. Basarab, Comentariu în Codul penal comentat de M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ,
C. Butiuc, vol. I, Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 146.
    13 Idem, p. 149.
    14 M. Basarab, op. cit., p. 152-153.
    15 Publicată în M. Of. nr. 362/3 august 2000.
    16 C. Bulai, B. Bulai, op. cit., p. 461.
    17 G. Stefani, C. Levasseur, B. Bouloc, Droit penal general 15e ed., Paris 1994, p. 297; Ph.
Graven, L’infraction pènale punissable, Ed. Staempfli Cie S.A., Berne, 1993, p. 272.
    18 V. Dongoroz, Explicaţii teoretice, vol. I, p. 194; C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal.
Parte generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 316
    19 M. Basarab, op. cit., p. 159; V. Papadopol, op. cit., p. 164.
    20 C.A. Braşov, S.p., dec. nr. dec. nr. 35/10/05/1995 
    21 T.S., S.p. dec. nr. 32/06/01/1977.
    22 T.S., S.p. dec. nr. 1362/1983, în R.l, p. 202; T.S., S.p., dec. nr. 360/1979, R.R.D nr.
19/1979, p. 66.
    23 M. Basarab, op. cit., p. 158.
    24 C.S.J, S.p., d
ec. nr. dec. nr. 5161/2001, în SET nr. 6/2001 al C.S.J.
    25 C.A. Ploieşti, S.p., dec. nr. 348/2009.
    26 C.A. Bucureşti, S.p., dec. nr. 3666/2004.
    27 V. Dongoroz în Explicaţii, op. cit., p. 194; M. Basarab, op. cit., p. 159.
    28 V. Dongoroz în Explicaţii, op. cit., p. 194; M. Basarab, op. cit., p. 159.
    29 V. Dongoroz, Explicaţii, op. cit., p. 194; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 316.
    30 V. Dongoroz, Explicaţii, op. cit., p. 194; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 316.
    31 M. Basarab, op. cit., p. 151.
Avocat dr. Petruţ Ciobanu
Avocat Dragoş Bogdan

Autorul şi coautorii

Publicat în: Noul Cod penal adnotat, Bucureşti, Rosetti International, 2015
    Bibliografie: • Ovidiu Borlan, Ionuţ Borlan, Exigenţele coautoratului la infracţiunile
praeterintenţionate, Dreptul nr. 8/2013, p. 169; • Magdalena Iordache, Autorul şi participanţii
în lumina prevederilor Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Dreptul nr. 3/2010, p. 37; •
Narcis Giurgiu, Opinii critice privind noul Cod penal - Partea generală, RDP nr. 4/2010, p.
45; • Elisabeta Popescu, Omisiunea în cazul participaţiei, Dreptul nr. 9/2009, p. 157.

    Regl. ant.: CP 1969 - art. 24.

    Curtea Constituţională
    Curtea observă că, (...) în ceea ce priveşte principiul egalităţii în faţa legii a cetăţenilor, a
constatat că este posibil ca un coautor să fie definitiv judecat sub imperiul legii vechi şi, pe
cale de consecinţă, să nu se dispună luarea măsurii de siguranţă a confiscării extinse, pe când
cu privire la celălalt coautor, care se află încă în faza procedurilor judiciare, să se dispună o
astfel de măsură. Drept urmare, în măsura în care nu ar fi opozabilă legea penală mai
favorabilă, acesta din urmă ar fi discriminat sub aspectul tratamentului juridic fără nicio
justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de primul. (CC, Decizia nr. 78/2014, M. Of. nr. 273 din
14 aprilie 2014)

    Jurisprudenţă
    1. Referitor la participaţia inculpatului N.D., sub forma coautoratului, Curtea a amintit
jurisprudenţa mai veche a fostului Tribunal Suprem (ex. Decizia nr. 1.876/1976, Decizia nr.
467/1978), dar şi decizii de speţă din practica recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
secţia penală, potrivit cărora aceasta subzistă şi în cazul în care nu toţi participanţii la faptă
contribuie în aceeaşi măsură la producerea rezultatului ce a pus în primejdie viaţa victimei.
    Esenţial este ca activităţile materiale desfăşurate de fiecare participant să se completeze
reciproc, prin acţiuni simultane sau succesive şi toate împreună să alcătuiască activitatea
unică, indivizibilă, considerată în ansamblu activitatea de săvârşire a faptei, indiferent de
valoarea contributivă separată a fiecărei acţiuni în parte.
    S-a acceptat, de asemenea, că există coautorat şi pentru cazul în care participantul
săvârşeşte o acţiune care nu aparţine neapărat actelor de executare specifice infracţiunii de
omor, dacă respectiva acţiune, aparent exterioară, se dovedeşte a fi avut o contribuţie
determinantă în aducerea la îndeplinire a rezoluţiei infracţionale iniţiale, respectiv intenţia de
a ucide, deci în mod nemijlocit a contribuit la săvârşirea faptei sau după caz a servit la
înlăturarea sau paralizarea rezistenţei pe care ar fi opus-o victima. (ÎCCJ, s. pen., Decizia nr.
2.925 din 4 noiembrie 2014)
    2. În condiţiile în care inculpaţii din cauză au acţionat conjugat, prin acţiuni comune,
aplicând lovituri simultane şi repetate victimei cu pumnii şi picioarele, în timp ce doi dintre
inculpaţi au aplicat şi lovituri cu cuţitul, faptele constituie tentativă la omor pentru toţi
inculpaţii, întrucât în această situaţie există coautorat la infracţiunea de tentativă la omor,
neavând relevanţă că unele dintre lovituri au fost de o intensitate mai mică şi numai loviturile
aplicate de unii dintre inculpaţi au fost de natură să producă rezultatul periculos, cât timp prin
loviturile aplicate în comun, au slăbit puterea victimei de a se apăra. (C. Ap. Craiova, s. pen.,
Decizia nr. 1.340 din 30 octombrie 2014)
    3. Persoana care a imobilizat victima infracţiunii de omor calificat săvârşită în public prin
aplicarea mai multor lovituri de cuţit, anihilându-i orice posibilitate de apărare şi ripostă, are
calitatea de coautor la săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzută în art. 174 şi art. 175
alin. (1) lit. i) C. pen., acţiunea de imobilizare a victimei având caracter determinant, esenţial
în acţiunea conjugată de ucidere a victimei. (ÎCCJ, s. pen., Decizia nr. 300 din 1 februarie
2012)
    4. Există coautorat atunci când participanţii la săvârşirea unei infracţiuni acţionează
împreună prin desfăşurarea unor activităţi materiale concordante, când ei contribuie nemijlocit
la săvârşirea faptei iar acţiunile lor se află într-o unitate indivizibilă. (C. Ap. Iaşi, s. pen.,
Decizia nr. 139 din 13 septembrie 2011)
    5. Participaţie improprie la furt. Fapta inculpatului de a determina şi de a-l ajuta cu intenţie
pe martor să ia pe nedrept lemnele depozitate la capătul drumului forestier, martorul săvârşind
fapta fără vinovăţie, întruneşte elementele constitutive ale participaţiei improprii la
infracţiunea de furt, prev. de art. 31 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 208 alin. (1) C. pen.
Fapta nu se circumscrie autoratului la infracţiunea de furt, din moment ce inculpatul nu a
efectuat direct nicio manoperă de luare a bunurilor mobile, respectiv de deposedare şi de
împosedare, specifică laturii obiective a infracţiunii de furt. (C. Ap. Târgu Mureş, s.
pen., Decizia nr. 454 din 4 iulie 2011)
Gheorghe V. Ivan

Tâlhărie. Coautorat sau complicitate

Publicat în: "Revista de drept penal" nr. 2/2002, pag. 135 - 137
    1. O decizie a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală1, readuce în discuţie problema
distincţiei dintre actele de coautorat şi cele de complicitate, atunci când participanţii şi-au
adus contribuţia lor în momentul realizării elementului material al infracţiunii de tâlhărie.
    Instanţa a considerat că atâta timp cât "cei doi inculpaţi au avut o înţelegere prealabilă în
vederea urmăririi părţii vătămate şi smulgerii lănţişorului de aur de la gât, chiar dacă unul
dintre ei l-a îmbrâncit pe celălalt spre partea vătămată, şi numai acesta din urmă i-a smuls
lănţişorul, apoi, profitând de întuneric, amândoi au fugit pentru a-şi asigura scăparea, ambii
inculpaţi sunt autorii infracţiunii de tâlhărie. Violenţa a fost comisă de amândoi - unul l-a
îmbrâncit pe celălalt înspre partea vătămată, agresând-o, apoi al doilea, în momentul
impactului, a smuls lănţişorul de la gâtul victimei".

    2. Înainte de a aborda aspectele juridice ale speţei, credem că este necesar să arătăm că în
doctrină s-au purtat discuţii cu privire la faptul dacă persoana care a luat parte la realizarea
acţiunii tipice descrise în norma de incriminare, fără să efectueze însă o activitate intrinsecă
acestei acţiuni tipice, trebuie să fie socotită coautor sau complice.
    Doctrina franceză a considerat coautor pe oricine ia parte direct la efectuarea acţiunii
tipice.2
    În doctrina belgiană, ca şi în doctrina italiană, s-a făcut loc, în cadrul participaţiunii
principale, unei categorii speciale de participanţi, aşa-zişii "cooperatori direcţi sau imediaţi",
care sunt asimilaţi cu autorii. Prin cooperatori imediaţi se înţeleg acei participanţi care au dat
ajutor în chiar timpul executării.3
    Doctrina germană, îndepărtându-se de teoria formal obiectivă (după care autorul este
persoana care realizează fapta descrisă în norma de incriminare, iar participanţii desfăşoară o
activitate atipică), ca şi de teoria material obiectivă (după care autorul comite o faptă care
prezintă o periculozitate şi o importanţă deosebită, spre deosebire de participanţi), ca şi de
teoriile subiectiviste (după care autorul acţionează cu o voinţă specifică, animus auctoris, iar
participanţii cu animus socii, ori autorul acţionează în interes propriu, pe când participanţii
acţionează în interesul altuia), a argumentat că hotărâtor pentru calitatea de autor este ca
acesta să exercite dominaţia asupra faptei, adică să stăpânească procesul cauzal, putând în
orice moment opri desfăşurarea acestui proces, fiind indiferent dacă, strict formal,
îndeplineşte acte de complice sau de instigare; în esenţă, va fi autor nemijlocit ori autor
mediat al faptei.4
    În doctrina română5 s-a arătat că participantul care a contribuit în mod nemijlocit la
comiterea faptei este autor, cu observaţia că în desfăşurarea activităţii fizice prin care se
realizează acţiunea ilicită, sunt considerate ca nemijlocite nu numai contribuţiile creatoare
care realizează acţiunea, ci şi contribuţiile combative care servesc la înlăturarea, paralizarea
rezistenţei de opunere pe care o întâmpină contribuţiile creatoare (cel care a imobilizat pe
victimă aduce o contribuţie directă de combatere a rezistenţei pe care ar fi putut-o opune
victima).
    După părerea altui autor6, activităţile participanţilor desfăşurate în vederea comiterii faptei,
privite fiecare în parte, prezintă caracteristicile generale, esenţiale ale oricărei infracţiuni,
motiv pentru care se impune concluzia că în vederea găsirii unor criterii distinctive dintre
actele de coautorat şi cele de complicitate, examinarea nu se poate limita unilateral la
aspectele obiective sau la cele subiective, ci trebuie să le cuprindă cumulativ pe amândouă,
criteriile neputând fi decât de ordin obiectiv şi subiectiv, totodată. Din punct de vedere
obiectiv, actele de autorat, ca şi cele de coautorat, pot fi caracterizate ca acte de executare, pe
când cele de complicitate, ca acte de ajutare sau de înlesnire a săvârşirii faptei. Din punct de
vedere subiectiv, coautorul voieşte să participe la săvârşirea faptei în mod direct, prin acte de
executare, pe când complicele, având reprezentarea caracterului secundar, accesoriu al
contribuţiei sale, voieşte să participe doar în mod indirect, urmărind numai să ajute pe altul.
    În ceea ce ne priveşte, am arătat într-un articol anterior7, că distincţia actelor de coautorat
de cele de complicitate este dată numai de elemente obiective, iar dintre acestea, cele care
relevă deosebirea, sunt condiţiile esenţial-necesare, fără de care rezultatul nu s-ar fi produs în
acelaşi mod şi în aceeaşi măsură, devenind, prin întrepătrunderea lor cu contribuţiile directe,
indivizibile şi indispensabile comiterii faptei penale, aceste condiţii fiind de esenţa
coautoratului.
    Avem în vedere, totodată, ca o asemenea contribuţie să fie o condiţie sine qua non a
rezultatului ilicit, poziţie pe care se situează doctrina română, în sensul că orice contribuţie a
participanţilor (instigator sau complice) trebuie să se înscrie în antecedenţa cauzală a
producerii rezultatului8; altfel zis, contribuţia extrinsecă să fie de aşa natură încât, fără
intervenţia ei, executarea infracţiunii să nu fi fost posibilă.9

    3. În speţa analizată, instanţa nu a arătat dacă contribuţia primului inculpat - de a-l îmbrânci
pe celălalt inculpat înspre partea vătămată - a fost esenţial necesară, deoarece, fără aportul său
comiterea faptei nu era posibilă.
    Se pare că instanţa a considerat existenţa înţelegerii prealabile ca esenţială pentru
caracterizarea contribuţiei respective ca fiind un act de coautorat. Or, în calificarea
contribuţiei participanţilor la săvârşirea infracţiunii, ar trebui, după părerea noastră, să se ţină
seama nu atât de rolul pe care şi l-au atribuit participanţii printr-o înţelegere prealabilă, ci de
rolul jucat efectiv de aceştia în săvârşirea faptei.10
    Pe de altă parte, violenţa întrebuinţată putea constitui o acţiune adiacentă, necesară pentru
întregirea elementului material al infracţiunii de tâlhărie numai dacă ea a exercitat sau era de
natură să exercite o puternică constrângere fizică sau morală.11 Se ştie că în cazul
infracţiunilor complexe are calitatea de coautor acela care săvârşeşte una dintre acţiunile care
formează elementul material al acelei infracţiuni (de ex. ameninţarea sau violenţa în cazul
tâlhăriei), cealaltă acţiune fiind realizată de alt coautor. Dar, pentru a se ajunge la această
concluzie este necesar să se verifice dacă violenţele sau ameninţările au exercitat sau erau de
natură să exercite o puternică constrângere fizică sau morală asupra persoanei împotriva
căreia au fost îndreptate.
    Numai în cazul în care violenţa ar fi îndeplinit această cerinţă esenţială, fără de care nu s-ar
fi putut concepe infracţiunea, s-ar putea susţine că activitatea primului inculpat constituie
coautorat şi nu complicitate.

    Nota redacţiei:
    Violenţele exercitate asupra victimei (acţiune componentă a infracţiunii de tâlhărie) puteau
fi exercitate fie nemijlocit de unul dintre inculpaţi (manu propria), fie folosind ca instrument
corpul celui de-al doilea inculpat cu ştiinţa acestuia pe care l-a împins spre victimă (ca în
speţă), producându-i acesteia o stare puternică de temere, stare de care s-a folosit cel împins
pentru a smulge lănţişorul de la gâtul victimei.
    Este greu de atribuit primului inculpat rolul de complice, chiar dacă în cadrul unei
înţelegeri prealabile dintre inculpaţi i s-ar fi repartizat un asemenea rol; or, dacă primul
inculpat ar fi acţionat animus socii şi nu animus auctoris, sau dacă printr-o judecată ex
ante contribuţia sa n-ar fi fost necesară, esenţial este că cel în cauză s-a comportat ca un autor
al violenţei şi, implicit, ca un coautor la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

    NOTE:

    1 C. de Apel Bucureşti, d. pen. 369/1999, Culegere de practică judiciară în materie penală,

1999, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001, p. 159 - 160.
    2 Vintilă Dongoroz, Drept penal (Reeditarea ediţiei din 1939), Bucureşti, 2000 (Tratat), p.
406.
    3 V. Dongoroz, op. cit., p. 406.
    4 George Antoniu, Participaţia penală. Studiu de drept comparat, RDP, nr. 3/2000, p. 18.
    5 V. Dongoroz, Tratat, op. cit., p. 406 - 407; V. Dongoroz, Participaţia, în Explicaţii
teoretice ale Codului penal român, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 192.
    6 Vasile Papadopol, Delimitarea actelor de coautorat de cele de complicitate, JN, nr. 7,
1963, p. 69.
    7 Gheorghe Ivan, Criteriul distincţiei între actele de coautorat şi cele de complicitate, D.,
nr. 12, 1999, p. 125 - 138.
    8 G. Antoniu, op. cit., p. 19.
    9 Codul penal spaniol prevede, în art. 28 al. 2 lit. d, că sunt consideraţi autori şi cei care
cooperează la executarea faptei cu un act fără de care nu s-ar fi efectuat, iar în art. 29
precizează că sunt complici cei care, negăsindu-se cuprinşi în art. anterior, cooperează la
executarea faptei cu acte anterioare sau simultane.
    10 G. Antoniu, Comentariu, în Practica judiciară penală, vol. I, Editura Academiei
Bucureşti, 1988, p. 93.
    11 V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. III, Partea
specială, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p. 487.

Lect. Stelian Ivan

Unele criterii de delimitare a coautoratului de complicitate la infracţiunea de tâlhărie

Publicat în: "Revista de drept penal" nr. 2/1994, pag. 57 - 60

    1. Practica judiciară penală1 şi, de asemenea, literatura juridică de specialitate2 sunt

deosebit de bogate în ceea ce priveşte problemele şi soluţiile având ca obiect deosebirea dintre
coautorat, instigare şi complicitate ca forme de participaţie la infracţiunea de tâlhărie.
    Cu toate acestea, considerăm că nu ar fi lipsită de interes examinarea criteriilor distinctive
dintre coautorat şi complicitate şi dintr-o ipoteză nouă; avem în vedere situaţia când o
persoană, după o înţelegere prealabilă cu autorul faptei, a fost prezentă la locul infracţiunii
manifestându-şi acordul cu realizarea acesteia.
    Recent, printr-o decizie a Curţii de Apel Bucureşti, s-a hotărât că fapta unei persoane care,
deşi nu a efectuat acte materiale de executare specifice infracţiunii de tâlhărie prevăzute în art.
211 alin. 1 C. pen. - fie de sustragere, fie de exercitare a violenţei sau a ameninţării -, i-a
însoţit pe ceilalţi inculpaţi, cunoscând intenţia acestora de a ataca victimele, s-a aflat în
imediata apropiere a persoanelor vătămate şi a asistat la lovirea acestora şi la deposedarea lor
de unele bunuri; asemenea manifestări reprezintă acte de ajutor efectuate cu adeziunea deplină
la activitatea coinculpaţilor şi, în drept, constituie acte de complicitate morală. Caracterizarea
acestor acte drept coautorat - apreciază instanţa - este greşită3.
    Speţa prezentată ridică din punct de vedere teoretic o serie de probleme, a căror soluţionare
prezintă şi un interes practic de netăgăduit. Mai întâi, se impun unele precizări.

    2. Potrivit Codului penal, există coautorat când o faptă prevăzută de lege este săvârşită în
mod nemijlocit de două sau mai multe persoane (art. 24 C. pen.). Fiecare coautor fiind autor,
poziţia lui juridică este cea stabilită de lege pentru autor, adică pentru cel care a contribuit în
mod nemijlocit la săvârşirea faptei4.
    În doctrină s-a subliniat că poate avea calitatea de coautor şi participantul care contribuie la
înlăturarea obstacolelor din calea săvârşirii faptei; în acest caz, deşi contribuţia participantului
a servit indirect la comiterea acţiunii ilicite care formează elementul material al faptei, ea este
totuşi o contribuţie nemijlocită fiindcă, în desfăşurarea cauzalităţii fizice prin care se
realizează acţiunea ilicită, sunt considerate ca fiind nemijlocite nu numai contribuţiile
creatoare care înfăptuiesc acţiunea, ci şi contribuţiile care servesc la înlăturarea, paralizarea
rezistenţei pe care o întâmpină contribuţiile creatoare5.
    Dimpotrivă, în cazul în care un participant nu contribuie, în mod nemijlocit, la comiterea
faptei, dar cu intenţie înlesneşte sau ajută, în orice mod, la realizarea ei, el are calitatea de
complice (art. 26 C. pen.).
    Actele de complicitate, spre deosebire de cele de coautorat, nu reprezintă o contribuţie
indispensabilă, necesară, a complicelui la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală,
activitatea complicelui fiind exterioară în raport cu activitatea autorului sau coautorului; el nu
săvârşeşte acte ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii.

    3. Deşi aprobăm soluţia pronunţată de instanţă, considerăm că nu ar fi de prisos să relevăm

şi alte elemente legate de clarificarea poziţiei obiective şi subiective a coautorilor la
infracţiunea de tâlhărie.
    Se cunoaşte că tâlhăria este o infracţiune complexă; ca urmare, actele de executare a
infracţiunii absorbite şi care constituie un element al infracţiunii complexe vor fi şi acte de
executare a infracţiunii complexe în ansamblu. Cel care ameninţă pe posesorul unui lucru,
pentru ca o altă persoană să poată lua acel lucru din posesia celui ameninţat, în scopul de a şi-l
însuşi pe nedrept, va fi, ca şi realizatorul sustragerii, coautor al infracţiunii de tâlhărie6.
    Pe aceeaşi linie de gândire s-a decis că în cazul când doi inculpaţi s-au pregătit şi plecat
împreună să sustragă, având asupra lor saci sau unul dintre ei şi un ciomag, fiind înţeleşi să
fure porumb şi să se opună în cazul în care vor fi surprinşi, dacă numai unul dintre ei a utilizat
efectiv ciomagul în momentul surprinderii de către paznic, fapta nu se fracţionează în tâlhărie
pentru cel care a utilizat ciomagul şi furt pentru celălalt, ci se priveşte, în ansamblu, sub
calificarea unică de tâlhărie, ambii inculpaţi fiind coautori7.
    După cum s-a decis în practica judiciară, ca să existe coautorat, nu este nevoie ca fiecare
dintre infractori să fi comis o activitate materială care să acopere în întregime latura obiectivă
a infracţiunii, deoarece actele coautorilor, săvârşite cu conştiinţa şi voinţa de a înfăptui
împreună sau în comun cu ceilalţi participanţi infracţiunea proiectată, se completează
reciproc, în cadrul activităţii materiale indivizibile de realizare a faptei penale8. În acest caz
toţi participanţii au conştiinţa că se coalizează pentru realizarea aceleiaşi finalităţi; faptele
unora se împletesc în aşa măsură cu ale celorlalţi încât ele nu pot fi privite ca fiind distincte,
rezultatul apărând ca o acţiune comună, indivizibilă9.
    Manifestările de violenţă psihică directă sau indirectă ale participanţilor contribuie în
măsură decisivă şi în mod egal la paralizarea voinţei victimei; chiar diferită cantitativ,
activitatea fiecărui participant este determinantă pentru realizarea faptei de tâlhărie.
    În practică s-a hotărât, de asemenea, că există coautorat la tâlhărie dacă unul dintre
inculpaţi exercită violenţa şi smulge geanta victimei, iar celălalt stă deoparte şi primeşte bunul
sustras, dacă acest mod de a proceda a fost stabilit anterior de inculpaţi10; prezenţa aparent
pasivă a acestui inculpat în momentul smulgerii cu violenţă a genţii de către celălalt
coinculpat are semnificaţia unui act de coautorat dacă acest mod de a proceda a făcut parte din
planul stabilit între inculpaţi, s-a înscris în rolul care i-a revenit de a asigura paza
coinculpatului care acţiona efectiv, şi de a exercita o presiune psihică asupra victimei, slăbind
capacitatea acesteia de a se opune agresiunii. În legătură cu această soluţie există şi un alt
punct de vedere, după care, în calificarea contribuţiilor participanţilor la săvârşirea infracţiunii
ar trebui să se ţină seama nu atât de rolul pe care şi l-au atribuit, printr-o înţelegere prealabilă,
ci de rolul jucat efectiv de aceştia în săvârşirea infracţiunii. Oricare dintre participanţi putea
smulge geanta aflată în mâna victimei, însă numai unul dintre ei a făcut-o şi acela are
contribuţia de autor. Paza asigurată de celălalt, asistenţa morală, intimidarea presupusă a
victimei etc., oricât de importante ar fi, nu ar putea să se convertească într-o contribuţie de
autor numai pentru că au fost dinainte gândite şi repartizate; de importanţa contribuţiei
complicelui se va ţine seama la individualizarea pedepsei, însă nu se va putea ignora
deosebirea calitativă între contribuţia sa şi cea a autorului11.
    4. Există însă şi alte categorii de acte care, fără să aparţină, în mod aparent, acţiunii
incriminate, contribuie, totuşi, evaluată concret, într-o măsură determinantă la realizarea ei şi,
ca atare, nu li se poate atribui caracterul unor simple activităţi de participare secundară; deşi
aparent extrinseci acţiunii ilicite, aceste acte apar a fi necesare, indispensabile la săvârşirea
faptei. Astfel, este posibil ca autorul sustragerii să fie un tânăr lipsit de forţa fizică sau o
femeie, dar să fie însoţiţi de un bărbat cu o constituţie robustă şi care, prin simpla sa prezenţă
alături de făptuitor şi în apropierea victimei să constituie o reală ameninţare pentru aceasta.
Sau, este posibil ca în momentul faptei să apară, alături de făptuitor, un număr mare de
persoane care, fără a ameninţa în mod explicit, să aibă o atitudine de natură a inhiba victima,
creând condiţii ca acţiunea de luare a bunului să se desfăşoare fără dificultate. Într-o astfel de
ipoteză, impactul psihic este atât de puternic încât contribuie hotărâtor la diminuarea
posibilităţii victimei de a se apăra.
    Caracterul actelor menţionate, raportate la modul în care a fost concepută şi realizată
executarea, faptul că fără contribuţia celorlalţi inculpaţi ar fi fost imposibil de realizat
infracţiunea, manifestarea fiecăruia completându-se în mod indispensabil cu a celuilalt,
conferă tuturor actelor caracterul unor acte de coautorat.
    Ipoteza discutată mai sus nu este însă a speţei pe care o adnotăm. În acest caz persoana care
n-a săvârşit nemijlocit furtul, nu a ameninţat victima nici explicit nici implicit ci numai a
asistat la săvârşirea faptei de către ceilalţi inculpaţi, încurajând prin prezenţa sa pe aceştia. Pe
drept cuvânt instanţa a decis că există, în acest caz, o participaţie sub forma complicităţii
morale şi nu a unui coautorat.
    Speţa la care ne referim ridică şi problema felului (speciei) de complicitate. Instanţa s-a
pronunţat în sensul că aceasta ar fi o complicitate morală. Evident, instanţa a avut în vedere
că, prin prezenţa sa, participantul a întărit curajul celui care a sustras bunul, a înlesnit şi ajutat
la realizarea laturii subiective (psihice) a faptei (sprijinirea cauzalităţii psihice)12.
    Desigur, dacă prin prezenţa sa participantul ar fi contribuit la neutralizarea, paralizarea
psihică a victimei, la diminuarea posibilităţilor acesteia de a se apăra, această împrejurare ar fi
atribuit actelor sale de participare caracterul de acte de coautorat, aşa cum s-a arătat mai sus.

    NOTE:
    1 George Antoniu, Constantin Bulai (coordonatori), Practica judiciară penală. Partea
generală, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 91 - 94; Idem, Partea specială, vol. III,
Editura Academiei, Bucureşti, 1992, p. 123 - 127, 174 - 177.
    2 V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol.
I, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 191 - 198; Idem, Partea specială, vol. III, Editura
Academiei, Bucureşti, 1971, p. 485; V. Dobrinoiu şi colab., Drept penal, Editura Atlas Lex,
Bucureşti, 1994, p. 294 - 309.
    3 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, dec. nr. 68/1994 (nepublicată).
    4 A se vedea mai pe larg, Pascu Ilie, Ivan Stelian, Tâlhăria - aspecte de teorie şi practică
judiciară, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1992, p. 24 - 25.
    5 V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice, vol. I, op. cit., p. 192 - 193.
    6 T. Vasiliu şi colab., Codul penal comentat şi adnotat, partea generală, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1972, p. 159.
    7 Trib. reg. Argeş, cal. pen., dec. nr. 193/1967, R.R.D. nr. 4, 1967, p. 159.
    8 Trib. Suprem, dec. pen. nr. 821/1958 citată de L. Plavoşin în Unele probleme ale
participaţiei penale în practica Tribunalului Suprem, «Legalitatea populară» nr. 3, 1961, p. 29.
    9 Dorin Octavian, nota I la dec. pen. nr. 242/1980 a Trib. jud. Timiş, R.R.D. nr. 5, 1981, p.
58.
    10 Trib. Suprem, s. pen. dec. nr. 2060/1976, R.R.D. nr. 5, 1977, p. 71.
    11 Practica judiciară penală, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 93.
    12 În acest sens, V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice, vol. I, op. cit., p. 202;
Tribunalul Suprem, secţ. pen., dec. nr. 2250/1973, în V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu
alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969 - l975, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 82.

Instigarea

  Noţiunea de instigare are un sens mai restrâns “decât în cazul determinării sau înlesnirii
sinuciderii care se poate realiza nu numai prin îndemn, convingere etc, ci şi prin acte de
tortură, scandaluri repetate, bătăi care pot duce o persoană în stare de disperare, culminând cu
sinuciderea” (A. Boroi, Drept penal şi drept procesual penal, pag. 125-130).
    În practica judiciară s-a considerat sunt întrunite condiţiile instigării în cazul în care
superiorul dă subordonatului un ordin vădit ilegal pe care acesta îl execută, cu toate că îşi dă
seama de ilegalitatea lui (C.S.J., S.p., Decizia nr. 268/1995).

    Dacă legătura subiectivă are loc ulterior adoptării rezoluţiei infracţionale de către autor, nu
se mai consideră că autorul a fost instigat să comită fapta, astfel că vom fi în prezenţa
complicităţii intelectuale.

    Instigarea nu este posibilă la infracţiunile caracterizate de pluralitatea constituită.

Prof. univ. dr. Viorel Paşca
Universitatea de Vest din Timişoara

Instigatorul

Publicat în: Baza de date "EUROLEX"

    Prevederile art. 47 din noul Cod penal reproduc neschimbat conţinutul art. 25 din Codul
penal anterior, astfel că practica judiciară şi comentariile doctrinare în legătură cu instigarea
sunt valabile şi în contextul noilor reglementări.
    Iniţiativa săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală poate aparţine în întregime
autorului sau ea poate fi indusă acestuia printr-o activitate de determinare, caz în care
iniţiativa săvârşirii acesteia aparţine în întregime instigatorului care, în mod deliberat,
determină o altă persoană să comită infracţiunea respectivă. Instigarea are o dimensiune
morală cu valoare de cauzalitatea psihică, care precede şi însoţeşte cauzalitatea fizică1, motiv
pentru care instigatorul mai este numit în doctrină "autor moral" al infracţiunii, pentru a-l
deosebi de instigat care este "autorul material".2
    Din definiţia dată de Codul penal instigatorului putem defini instigarea ca fiind acea formă
a participaţiei penale constând în determinarea cu intenţia a altei persoane să săvârşească o
faptă prevăzută de legea penală.
    Legiuitorul s-a referit la necesitatea comiterii unei fapte prevăzute de legea penală, şi nu la
comiterea unei infracţiuni deoarece instigarea este o activitate care poate îmbrăca forma atât a
participaţiei propriu-zise, cât şi a participaţiei improprii. În acest din urmă caz autorul poate să
comită doar o faptă prevăzută de legea penală atunci când acţionând din culpă sau fără
vinovăţie, fapta nu constituie infracţiune.
    Instigator poate fi orice persoană care are capacitatea de a răspunde penal.
    Condiţiile instigării sunt în general cele ale participaţiei penale, cu unele nuanţări după cum
urmează.
    Existenţa instigării este condiţionată de desfăşurarea unei acţiuni de determinare din partea
instigatorului în scopul de a-l convinge pe făptuitor să comită fapta prevăzută de legea penală.
    Instigatorul realizează conţinutul întregii laturi subiective a infracţiunii, motiv pentru care
instigarea este o formă de participaţie penală principală în raport cu complicitatea, dar
subsecventă autoratului. Cel care determină o altă persoană să comită o infracţiune, după care
săvârşeşte împreună cu acesta acte nemijlocite de executare are doar calitatea de autor,
activitatea de executare nemijlocită a infracţiunii absorbind şi activitatea de instigare.
Instigatorul care va comite apoi şi acte de ajutorare a autorului în săvârşirea infracţiunii va
răspunde numai pentru instigare la acea infracţiune nu şi pentru complicitate, deoarece cele
două forme de participaţie penală nu pot coexista cu privire la aceeaşi faptă, instigarea ca
formă principală de participaţie absorbind complicitatea, care este o formă de participaţie
secundară, actele de complicitate nefăcând parte din conţinutul constitutiv al infracţiunii.
Dacă cel instigat nu va trece la executare, nu se va realiza legătura subiectivă şi vom fi în
prezenţa unei instigări neurmate de executare, neexistând participaţie.
    Dacă activitatea de instigare nu este determinantă, în sensul că cel instigat luase deja
anterior hotărârea de a comite fapta, nu va exista instigare, ci o complicitate intelectuală
(morală), în măsura în care îndemnul a dus la întărirea ideii de a trece la executarea faptei.
Acţiunea de determinare este o exteriorizare a intenţiei instigatorului, manifestată prin
îndemn, incitare la săvârşirea infracţiunii, iar rezultatul ei trebuie să fie însuşirea ideii de către
cel instigat, manifestată prin aceea că se hotărăşte să săvârşească infracţiunea la care a fost
îndemnat, împrejurare ce reiese din aceea că trece la executarea ei.
    Mijloacele folosite pentru determinare pot fi verbale sau scrise, directe sau indirecte,
explicite sau ascunse şi să constea în argumente logice, promisiuni de daruri, bani sau orice
alte foloase, rugăminţi, chiar ameninţări dacă nu sunt de natură să constituie o constrângere
morală, caz în care am fi în prezenţa unei participaţii improprii.
    Ordinul superiorului dacă este contrar legii şi subordonatul îl execută, cu toate că îşi dă
seama de ilegalitatea lui, constituie instigare.
    În sistemul legislaţiei penale române este suficientă instigarea simplă, cea calificată fiind
luată în considerare doar la individualizarea pedepsei.
    Activitatea de determinare trebuie să se manifeste în mod efectiv printr-o acţiune. S-a arătat
că instigarea nu se poate realiza prin omisiune, iar omisiunea de a nu dezaproba comiterea
infracţiunii nu poate fi considerată instigare, ci, eventual, o complicitate morală prin întărirea
ideii infracţionale.3
    Activitatea de determinare trebuie să fie anterioară luării hotărârii infracţionale.
    Plasarea în timp a acţiunii de determinare trebuie să fie anterioară momentului luării
hotărârii infracţionale, deoarece în lanţul cauzal determinarea constituie cauza, iar săvârşirea
infracţiunii la care s-a instigat, efectul.
    În absenţa acestui raport de cauzalitate ne vom găsi în prezenţa unei complicităţi morale,
dacă autorul luase decizia anterior activităţii de instigare, sau, după caz, a unei instigări
neurmate de executare, dacă cel instigat nu începe executarea.
    Legătura subiectivă dintre instigator şi instigat caracteristică participaţiei penale se
realizează dinspre instigator spre instigat, în condiţiile în care primul determină numai cu
intenţie pe cel de al doilea să comită infracţiunea pe care a conceput-o. Cu alte cuvinte,
instigarea nu este posibilă din culpă. Un îndemn imprudent sau făcut în glumă, fără intenţia de
a determina comiterea infracţiunii nu duce la apariţia relaţiei subiective şi nu vom fi în
prezenţa instigării.
    Existenţa intenţiei trebuie constatată numai în persoana instigatorului, deoarece instigatul
poate acţiona cu oricare din formele vinovăţiei (intenţie, culpă), sau chiar şi fără vinovăţie,
elemente în funcţie de care participaţia va fi proprie sau improprie.
    Instigarea ca act de participaţie penală este condiţionată de începerea executării de către cel
instigat.
    Instigatul trebuie să treacă la executare, respectiv el trebuie să înceapă executarea acţiunii
sau să se abţină de la acţiunea impusă de lege în cazul infracţiunilor omisive proprii.
    Începerea executării pune în evidenţă raportul de cauzalitate şi caracterul determinant al
instigării. Această condiţie este realizată şi dacă executarea va rămâne în forma de tentativă.
Dacă instigatul se va desista ori va împiedica producerea rezultatului, va exista participaţie
dacă legea pedepseşte tentativa, iar instigatorul va fi pedepsit pentru instigare la tentativă,
chiar dacă instigatul va fi apărat de pedeapsă conform art. 34 C. pen., apărarea de pedeapsă
având doar efecte in personam.

    Formele instigării

    În raport de eficienţa activităţii de determinare instigarea poate fi urmată de

executare (perfectă), când cel instigat începe executarea infracţiunii şi instigare neurmată de
executare (imperfectă, nereuşită).
    Instigare neurmată de executare (imperfectă, nereuşită) este o situaţie în care nu avem o
instigare propriu-zisă, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile acestei forme de participaţie
(legătură subiectivă, acţiunea de dete rminare, începerea executării).
    Instigare neurmată de executare (imperfectă, nereuşită) nu mai este pedepsită în condiţiile
noului Cod penal spre deosebire de prevederile art. 29 din Codul penal din 1968 potrivit
cărora actele de instigare neurmate de executarea faptei, precum şi actele de instigare urmate
de desistarea autorului ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului, se
sancţionează cu o pedeapsă între minimul special al pedepsei pentru infracţiunea la care s-a
instigat şi minimul general, sau cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detenţia pe viaţă,
se aplică pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani.
    Sub acest aspect noul Cod penal este o lege mai favorabilă, dar este mai aspră în ceea ce
priveşte sancţionarea instigării urmată de desistarea autorului ori de împiedicarea de către
acesta a producerii rezultatului, caz în care instigatorul va fi pedepsit cu pedeapsa prevăzută
de lege pentru tentativa infracţiunii la care a instigat.

    În raport de forma de vinovăţie cu care acţionează autorul (instigatul) instigarea este

proprie, caracterizată prin realizarea legăturii subiective între instigator şi instigat, ambii
acţionând cu intenţie şi instigarea este improprie, atunci când numai instigatorul acţionează cu
intenţie, în timp ce instigatul acţionează din culpă sau fără vinovăţie, caz în care suntem în
prezenţa participaţiei improprii.

    În raport de mijloacele folosite instigarea poate fi simplă, în care mijloacele folosite de

instigator nu sunt determinate prin lege, instigarea simplă fiind suficientă în dreptul penal
român pentru antrenarea răspunderii penale (rugăminţi, sugestii, argumente…) şi instigare
calificată, în care mijloacele folosite sunt determinate de lege ( promisiunea de daruri sau
foloase materiale, ordine sau alte mijloace considerate ca fiind eficiente etc.).

    În raport de numărul instigatorilor deosebim instigare cu un singur instigator, formă

determinată de existenţa unui instigator unic care însă poate determina una sau mai multe
persoane să comită infracţiunea, sau instigare cu mai mulţi instigatori, denumită şi coinstigare,
care presupune existenţa mai multor instigatori ce realizează activitatea de determinare asupra
unuia sau mai multor instigaţi.
    În acest caz, coinstigarea poate fi simultană sau succesivă; dacă este succesivă, fiecare
instigator trebuie să determine într-o anumită măsură pe instigat să comită fapta, deoarece,
dacă hotărârea se ia în urma unuia/unora din actele de instigare, celelalte acte de instigare vor
fi nerelevante din punctul de vedere al acestei forme de participaţie, constituind doar acte de
complicitate morală.

    În raport de numărul persoanelor instigate deosebim instigare individuală, când

determinarea este adresată unui singur instigat sau unui număr determinat de persoane
şi instigarea colectivă, când instigarea este adresată unui număr nedeterminat de persoane,
care ar urma să comită anumite infracţiuni. Prin pericolul social sporit pe care îl are, instigarea
colectivă este incriminată ca infracţiune distinctă în art. 368 C. pen. (instigarea publică).

    În raport de modul în care se realizează legătura subiectivă dintre instigator şi instigat

instigarea poate fi directa (imediată), când instigatorul se adresează direct instigatului, sau
poate fi instigarea indirectă (mediat) cand instigatorul recurge la o altă persoană pentru a-l
determina pe autor să comită fapta prevăzută de legea penală. În acest caz vorbim de o
instigare la instigare.

    NOTE:

    1. V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol.I,Ed.
Academiei R.S.R., Bucureşti 1969. 195.
    2. G. Ştefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Droit pénal général, 15-é ed., Paris 1994, p. 299.
    3. M. Basarab, Drept penal. Partea generală, vol. I, ed. III-a, Ed. Lumina Lex., p. 160.
Avocat dr. Petruţ Ciobanu
Avocat Dragoş Bogdan

Instigatorul

Publicat în: Noul Cod penal adnotat, Bucureşti, Rosetti International, 2015

    Bibliografie: • Monica Eugenia Ungureanu, Instigarea ca formă a participaţiei penale, RDP

nr. 2/2013, p. 63; • Magdalena Iordache, Autorul şi participanţii în lumina prevederilor Legii
nr. 286/2009 privind Codul penal, Dreptul nr. 3/2010, p. 37; • Elisabeta Popescu, Omisiunea
în cazul participaţiei, Dreptul nr. 9/2009, p. 157.
    Regl. ant.: CP 1969 - art. 25.

    Jurisprudenţă
    1. Instigatorul desfăşoară în primul rând o activitate psihică (internă), în cadrul căreia se
conturează hotărârea de săvârşire a faptei şi se deliberează în sensul comiterii ei de către altă
persoană, iar în al doilea rând, o activitate fizică materializată prin identificarea persoanei care
urmează a săvârşi fapta, determinarea acesteia şi alegerea mijlocului cel mai eficient pentru a
o determina să comită infracţiunea.
    Condiţiile instigării sunt următoarele:
    - să se fi realizat o activitate de determinare de către o persoană, faţă de altă persoană,
materializată prin insuflarea ideii de a efectua o anumită acţiune, fiind indiferente mijloacele
utilizate în activitatea de determinare;
    - activitatea de determinare să aibă ca obiect săvârşirea unei fapte prevăzută de legea
penală;
    - activitatea de determinare să fie efectuată cu intenţie, deci să se constate că a existat la
instigator voinţa producerii rezultatului prefigurat sau, cel puţin acceptarea posibilităţii
producerii acestuia. (ÎCCJ, s. pen., Decizia nr. 2.215 din 30 iunie 2014)
    2. Se comite o instigare ori de câte ori organele de urmărire penală nu se limitează la a
cerceta în mod pasiv activitatea infracţională, ci exercită o asemenea influenţă asupra
persoanei vizate, încât să determine săvârşirea unei fapte penale care fără această intervenţie
nu ar fi fost săvârşită, cu scopul de a constata o infracţiune, respectiv de a obţine probe şi de a
declanşa urmărirea penală. (ÎCCJ, s. pen., Decizia nr. 1.265 din 10 aprilie 2014)
    3. Din probatoriul administrat rezultă, că în baza unei înţelegeri cu doi dintre deţinuţii din
penitenciar, inculpatele au achiziţionat, ascuns şi introdus droguri în unitatea de detenţie, în
scopul obţinerii unor sume de bani. Activitatea de executare a înţelegerii s-a desfăşurat
conform planului stabilit şi s-a finalizat cu obţinerea drogurilor şi introducerea acestora în
unitatea de detenţie. Împrejurarea că drogurile nu au ajuns efectiv în posesia celor doi deţinuţi
a fost rezultatul activităţii organelor judiciare şi nu este de natură să justifice încadrarea
juridică a faptei în tentativă la trafic de droguri.
    Activitatea inculpaţilor deţinuţi în penitenciar a depăşit limitele instigării în sensul art. 25
C. pen., deoarece aceştia au fost cei care le-au sfătuit pe coinculpate cum să introducă
drogurile în penitenciar, coordonându-le întreaga activitate şi garantându-le că aceste droguri
urmau să fie distribuite în penitenciar. De asemenea, scopul introducerii drogurilor în unitatea
de detenţie nu era cel legat de consumul propriu, ci vânzarea în vederea obţinerii unor sume
de bani. (ÎCCJ, s.pen., Decizia nr. 2.336 din 26 iunie 2008)
Magistrat asistent Monica Eugenia Ungureanu
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Asistent universitar la Universitatea
Ecologică Bucureşti, doctorand

Instigarea, ca formă a participaţiei penale

Publicat în: "Revista de drept penal" nr. 2/2013, pag. 63 - 79

    ABSTRACT

    The author examines the concept of instigation and the main problems of interpretation
which has been raised in relation to this concept, both in Romanian and foreign judicial
literature.

    Keywords: proper instigation, unproper instigation, mediated author.

    1. Art. 25 din Codul penal defineşte instigarea ca fiind fapta unei persoane, care, cu
intenţie, determină prin orice mijloace o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de
legea penală.
    Instituţia instigării a fost analizată diferit de-a lungul timpului, fiind tratată fie ca o formă
de autorat1, fie ca o formă de complicitate2.
    Doctrina română mai veche a inclus analiza instituţiei instigării în cadrul participaţiei
principale, considerând că din perspectiva criteriului cauzalităţii infracţiunii, respectiv a
aptitudinii unei activităţi de a realiza elementele constitutive ale infracţiunii, instigatorul
participă la producerea rezultatului prin influenţarea poziţiei subiective a autorului, realizând
cauzalitatea psihică a infracţiunii; instigatorul realizează prin altul infracţiunea, adică prin cel
influenţat psihic. Ion Tanoviceanu analizând ipoteza în care o persoană se foloseşte de alta ca
de un instrument, pentru săvârşirea unei infracţiuni, considera că şi acesta este autor al
infracţiunii. în concepţia sa, noţiunea de autor al infracţiunii cuprinde, deopotrivă, pe acela
care săvârşeşte prin el însuşi infracţiunea, dar şi pe acela care săvârşeşte prin altul
infracţiunea3.
    Într-o altă opinie4, din aceeaşi perioadă, instigarea era considerată ca fiind participaţie
accesorie, motivându-se că, deşi are legătură cu rezoluţia infracţională, pedepsirea ei depinde
de fapta principală săvârşită de altă persoană. în această viziune, participaţia principală ar fi
însemnat o colaborare, după o înţelegere prealabilă, la executarea infracţiunii, în timp ce
participaţia secundară ar presupune o colaborare intenţionată la promovarea comiterii
infracţiunii, dar nu la executarea ei.
    În contradicţie cu ideile de mai sus, profesorul Dongoroz includea în categoria
participanţilor principali pe autorii materiali sau executorii (cei care au realizat elementul
material şi subiectiv al infracţiunii) şi autorii morali sau instigatorii (cei care au determinat
realizarea conţinutului infracţiunii, prin crearea şi transmiterea aptitudinii psihice).
Argumentul adus era că în ambele cazuri există o activitate principală, cea intrinsecă a
infracţiunii şi că aceasta putea exista nu numai în faza executării, ci şi în faza conceperii unei
infracţiuni. Astfel, nu numai autorul material realizează substanţa intrinsecă a infracţiunii,
adică acţiunea fizică tipică în complexul ei şi atitudinea psihică, ci şi autorul moral, a cărei
activitate nu este extrinsecă acţiunii tipice, dimpotrivă, această acţiune tipică naşte din
atitudinea psihică creată de autorul moral şi este datorată unei energii fizice propulsate direct
prin activitatea desfăşurată de acesta.
    Instigatorul mai este denumit şi autorul moral al infracţiunii, fiind persoana care,
concepând şi urmărind realizarea unei infracţiuni, a făcut pe altă persoană să săvârşească acea
infracţiune (executare per alium).
    Autorul moral este, deci, acela care a imaginat fapta ce avea să se comită (conceperea
infracţiunii), a luat hotărârea să realizeze această faptă (rezoluţia infracţională) şi a făcut ca
această hotărâre să fie adoptată şi de un altul, care şi-a asumat rolul de executor (determinarea
infracţională)5.
    În concepţia sa, instigatorul nu desfăşoară numai o activitate de determinare psihică a celui
instigat, ci, concomitent, ar desfăşura şi o activitate obiectivă, fizică, exterioară, de căutare a
celui care ar urma să fie instigatul, de alegere a mijloacelor de determinare a acestuia, de
obţinere a consimţământului celui instigat, de împingerea lui la efectiva îndeplinire a
angajamentului luat6.
    Pe baza unei asemenea premise, profesorul desprindea concluzia că ar fi greşită afirmaţia
după care instigatorul ar fi un autor moral al infracţiunii, contribuind numai în mod psihic la
săvârşirea acesteia. La fel ar fi greşit să se susţină că instigatorul ar fi numai un participant
secundar la infracţiune7.
    La unele din aceste idei, după 30 de ani, profesorul va renunţa. Astfel, în lucrarea
„Explicaţii teoretice ale Codului penal român” vol. I, unde profesorul a arătat că activitatea de
instigare, deşi îndreptată spre influenţarea psihică a celui instigat, nu ar consta numai din
acţiuni imateriale, adică din simple discuţii prin care să convingă pe cel instigat asupra faptei
pe care ar urma să o desfăşoare, ci ar putea consta şi din acţiuni materiale, cum ar fi cele
relatate mai sus, toate însă subordonate acţiunii de convingere, de determinare la săvârşirea
faptei. Din acest punct de vedere n-ar fi greşit să se susţină că instigatul ar fi un autor moral,
însă ca participant la infracţiune el nu poate fi decât un participant secundar, deoarece
instigatorul nu comite nemijlocit fapta, ci prin autorul acesteia8. Ca atare, instigatorul nu este
autor al faptei, ci o persoană care se serveşte de o altă persoană pentru a săvârşi actele de
executare sau care determină pe o altă persoană să nu îşi îndeplinească obligaţiile sale,
contribuţia sa la săvârşirea faptei fiind mijlocită9.
    În felul acesta, adoptând ideile profesorului Dongoroz, doctrina penală română s-a situat pe
poziţia după care activitatea de instigare are un caracter complex10, întrucât presupune atât o
activitate psihică, cât şi una fizică. Cu toate acestea, o atare activitate nu poate fi asimilată cu
executarea nemijlocită a faptei de către autor, spre a avea caracterul unei forme principale de
participaţie. Această poziţie este specifică numai autorului, pe care instigatorul nu o poate
dobândi dacă desfăşoară numai acte de determinare şi nu devine el însuşi un executant
nemijlocit al faptei.
    În acelaşi sens11, s-a argumentat că, spre deosebire de instigator, autorul săvârşeşte actele
de executare în vederea producerii urmării imediate, fără să fie obligatorie intervenţia altor
persoane. Calitatea de autor nu este condiţionată de existenţa instigatorilor sau complicilor,
deoarece, de regulă, autorul săvârşeşte singur infracţiunea. Numai când participă şi alte
persoane apare necesar să se precizeze că autorul săvârşeşte nemijlocit fapta prevăzută de
legea penală, în timp ce participanţii săvârşesc infracţiunea prin actele autorului.

    2. Includerea în cadrul noţiunii de autor al infracţiunii şi a autorilor morali (instigatorilor),

conform teoriei extensive asupra noţiunii de autor, întemeiată pe argumentul că şi aceştia
realizează substanţa intrinsecă a infracţiunii (latura subiectivă şi obiectivă) a fost extrem de
dezbătută. S-a exprimat opinia12 că în aceasta controversă, soluţia depinde după cum se
acordă prioritate ideii că instigatorul participă la realizarea substanţei intrinseci a infracţiunii
(adică la realizarea elementului material şi a celui psihic), sau se dă prioritate constatării că
instigatorul nu realizează nemijlocit infracţiunea, ci pentru altă persoană. Legea noastră
penală, definind autorul ca fiind acela care realizează nemijlocit fapta prevăzută de legea
penală, exclude instigatorul din sfera autoratului. Pe de altă parte, dacă s-ar redefini noţiunea
de autor, socotind că are această calitate persoana care realizează substanţa intrinsecă a
infracţiunii (înţelegând atât elementul material, cât şi cel psihic şi, ca urmare, cuprinzând în
noţiunea de autor şi pe instigator), caracterizarea autorului şi a instigatorului ar trebui să se
refere, în mod obligatoriu, la infracţiune, şi nu la fapta prevăzută de legea penală, care este un
concept pur obiectiv, excluzând orice referire la poziţia psihică cu care se comite infracţiunea.
    Noul Cod penal face deosebirea între persoanele care participă în mod nemijlocit la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală (autori şi coautori) şi celelalte persoane
(instigatori, complici) care participă mijlocit, adică prin autor sau coautor la săvârşirea faptei.

    3. S-ar putea ridica însă întrebarea: dacă autorii morali contribuie la săvârşirea infracţiunii
prin generarea şi realizarea laturii subiective din conţinutul faptei prevăzute de legea
penală13 şi se admite că pot desfăşura şi o activitate fizică, nu numai una imaterială în
executarea faptei, de ce nu ar putea fi consideraţi în egală măsură autori ai faptei? De ce ar
putea fi calificată drept autorat contribuţia indirectă a unei persoane la efectuarea acţiunii
ilicite ce formează elementul material al faptei (spre exemplu, cel ce ţine victima de mâini, în
timp ce altă persoană îi cauzează vătămări corporale) ca şi contribuţia autorului care serveşte
la înlăturarea, paralizarea rezistenţei pe care o întâmpină cel ce execută acţiunea, dar nu şi
contribuţia autorului moral, care nu numai că generează săvârşirea faptei (care poate nu s-ar fi
săvârşit | niciodată şi nu ar fi ajuns să fie executată fără contribuţia lui), dar şi contribuie la
actele de executare prin care se săvârşeşte fapta? Considerăm că, în realitate, ar trebui
deopotrivă ca şi acesta să fie considerat autor al infracţiunii, pentru că participaţia (contribuţia
sa) are o mai mare pondere decât a unui autor cu o contribuţie fizică indirectă, iar, în lipsa
contribuţiei mobilizatoare a instigatorului, nu s-ar ajunge la înfăptuirea fizică a faptei
prevăzută de legea penală.
    Sintetizând situaţiile de mai sus, ar apărea necesitatea de a delimita în mod clar, ipotezele în
care nu există instigare, ci, în realitate, un autor direct, imediat al infracţiunii. în aceste cazuri,
caracterizate prin anihilarea completă a voinţei şi folosirea unei alte persoane ca de un
instrument (teorie îmbrăţişată de majoritatea legislaţiilor europene), considerăm că nu există
acte de instigare, ci de autorat, fapta fiind săvârşită printr-o altă persoană14.

    4. În Codul penal actual, instigatorul este definit ca persoana care, cu intenţie, determină o
altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. A determina o altă persoană
înseamnă a face ca cineva să ia o anumită hotărâre, adică a-i induce o hotărâre. Reglementarea
instigării este caracterizată prin realizarea mijlocită a faptei, printr-o altă persoană, cu care
instigatorul împărtăşeşte sfera subiectivă a infracţiunii. Ce se întâmplă însă dacă această
coeziune psihică cu instigatul nu se realizează (fie că este imposibil în cazul unui alienat
mintal, fie că instigatorul decide să se folosească de o persoană aflată în eroare sau pe care o
aduce în această stare) şi activitatea de determinare este urmată de o executare prin
intermediul unei alte persoane, de care se foloseşte ca de un instrument în săvârşirea faptei? În
acest caz, instigatorul concepe infracţiunea ca o faptă proprie, acţionează cu voinţa de a
săvârşi fapta şi realizează finalitatea urmărită de el, asupra căreia decide autonom, prin
mijlocirea instigatului15.
    După cum se observă, definiţia instigării nu acoperă situaţiile în care voinţa instigatului se
substituie complet voinţei instigatorului şi, care chiar dacă realizează latura obiectivă a
infracţiunii, aceasta nu este rezultatul unei voinţe autonome.
    Se pune problema aşadar, prin raportare la situaţiile ivite în cadrul participaţiei improprii
(instigare a unei persoane iresponsabile, aflate într-o eroare esenţială sau constrânsă moral),
dacă persoana care acţionează în mod similar cu instigatorul (din punct de vedere al textului
de lege menţionat) şi reuşeşte să îşi subordoneze integral^ voinţa instigatului, folosindu-se de
acesta ca de un instrument în realizarea rezoluţiei infracţionale, trebuie să răspundă ca autor
direct, nu ca autor mediat. Considerăm că soluţia este reglementarea separată a acestei situaţii,
care nu se încadrează nici în instituţia instigării şi nici în cea a participaţiei improprii, ci este o
figură juridică distinctă, ce aparţine autoratului.

    5. O problemă ridicată tot mai des în doctrină, dar şi în practica judiciară o constituie
delimitarea actelor de instigare de cele ale agentului provocator.
    Persoana care acţionează pentru a demasca pe făptuitor şi a-l denunţa autorităţilor din
proprie iniţiativă sau ca agent acoperit nu va răspunde pentru instigare16.
    Doctrina română mai veche a admis ca posibilă tragerea la răspundere a agentului
provocator, ca instigator, atunci când a acţionat fără ştiinţa autorităţilor, lăsând pe instigat să
comită fapta şi denunţând-o după ce s-a consumat. în felul acesta, a acceptat cu intenţie ca
legea penală să fie încălcată.
    În doctrina străină17, figura agentului provocator a făcut să se nască la fel de multe discuţii.
în problema referitoare la poliţistul care determină o persoana să comită un furt, ca apoi să îl
oprească în momentul executării, s-a motivat că trebuie să se delimiteze dualitatea
momentelor care se interrelaţionează în conduita sa. Primul îl reprezintă crearea unui pericol
al lezării valorii juridice prin formularea unei incitări care creşte riscul ca destinatarul să
adopte şi să execute rezoluţia delictuoasă. Al doilea, intervenţia sa posterioară dirijată spre
efectiva evitare a lezării valorii. Această atitudine posterioară orientată către neutralizarea
riscului creat anterior este cea care justifică impunitatea sa similară instituţiei desistării.
    Autorii francezi18 sunt de părere că în unele cazuri, provocarea trebuie reprimată cu titlu
autonom, cum este provocarea la întreruperea voluntară a sarcinii, chiar licită şi provocarea la
suicid. în aceste ipoteze, provocatorul nu mai este considerat un complice (instigator), ci autor
cu criminalitate proprie.
    Aceleaşi discuţii au existat şi în doctrina italiană19, opinia dominantă fiind aceea că agentul
provocator trebuie să fie pedepsit ca şi participant dacă a dorit şi urmărit într-adevăr rezultatul
infracţional sau a acceptat riscul producerii lui. De exemplu20, A este instigat să îl ucidă pe B,
pentru ca A să fie pedepsit şi astfel să fie eliminat un delincvent periculos. în acest caz,
agentul provocator ar trebui să răspundă pentru instigare indiferent de mobilul instigării
(eliminarea unui infractor periculos). La fel, dacă poliţia instigă pe membrii unor grupuri de
infractori să se elimine reciproc. Dimpotrivă, nu va răspunde agentul provocator dacă a
acţionat cu convingerea clară că fapta la care a instigat nu se va consuma, neacceptând riscul
comiterii faptei. Dacă infracţiunea a avut totuşi loc, va putea răspunde sub forma culpei, dacă
fapta era incriminată şi din culpă. Prin analogie, situaţia se aplică şi celui infiltrat, din partea
poliţiei, în cadrul unei organizaţii criminale, participând la o infracţiune, cu scopul de a o
descoperi şi a o desfiinţa. În acest caz, nu va fi culpabil de asociere, întrucât îi lipseşte voinţa
de a adera la organizaţia criminală, referitor la infracţiunile care se vor comite, trebuie
examinat, dacă s-a limitat la o simplă prezenţă, adică la o activitate irelevantă ori a avut o
reală contribuţie şi, în acest ultim caz, dacă a voit sau măcar acceptat consumarea faptei.
    Deşi se afirmă de mulţi autori că agentul provocator n-ar trebui să aibă o contribuţie la
producerea infracţiunii (rolul său fiind mai mult de a observa şi identifica pe autorii faptei), o
atare susţinere este discutabilă. într-o organizaţie criminală, agentul provocator s-ar
autodemasca imediat dacă nu participă împreună cu ceilalţi la comiterea faptei; în acest caz
agentul va fi imediat anihilat de membrii grupului infracţional pentru a preveni identificarea şi
tragerea lor la răspundere penală. Numai dacă agentul reuşeşte să anunţe autorităţile din timp,
atât pentru prevenirea infracţiunii proiectate, cât şi pentru asigurarea protecţiei sale s-ar putea
evita răzbunarea grupului infracţional pe denunţător.
    Sub acest aspect, poziţia agentului provocator este dramatică şi extrem de vulnerabilă. Dacă
nu-şi îndeplineşte misiunea în cadrul grupului infracţional va fi imediat suspectat şi anihilat,
    În practica judiciară s-a subliniat obligaţia instanţei, ca în aprecierea rolului de agent
provocator în comiterea unei infracţiuni, să verifice, în condiţii de nemijlocire şi în exercitarea
rolului său activ, îndeplinirea cumulativă a următoarelor aspecte: dacă a existat o provocare
din partea agenţilor sub acoperire, dacă în lipsa acestei intervenţii autorul nu ar mai fi săvârşit
infracţiunile şi dacă datele din trecutul autorului sugerau o predispoziţie a acestuia pentru
comiterea acestui tip de infracţiuni.
    În practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a stabilit că, deşi Convenţia nu
împiedică în stadiul instrucţiei provocarea unui flagrant în funcţie de natura infracţiunii care îl
poate justifica, trebuie stabilit în mod cert dacă activitatea agentului a fost una de provocare a
infracţiunii şi dacă, fără intervenţia sa, infracţiunea tot ar fi fost săvârşită. Drept urmare,
agentul sub acoperire are dreptul să observe şi să denunţe săvârşirea faptelor ilegale ale
grupului criminal, dar nu poate să determine săvârşirea infracţiunii.
Complice
Prof. univ. dr. Viorel Paşca
Universitatea de Vest din Timişoara

Complicele

Publicat în: Baza de date "EUROLEX"

    Articolul 48 reproduce neschimbat conţinutul art. 26 din Codul penal anterior (singura
schimbare fiind de redactare a textului, teza a II-a din cuprinsul art. 26 devenind alineatul al
doilea al art. 48), astfel că practica judiciară şi comentariile doctrinare  privind complicitatea
sunt valabile şi în contextul noilor reglementări.
    Complicitatea este o formă de participaţie secundară în raport de actele autorului sau ale
instigatorului, deoarece actele de complicitate sunt extranee conţinutului constitutiv al
infracţiunii. Ele sunt acte adiacente actelor de executare, înlesnind sau ajutând la săvârşirea
acestora, ori întărind rezoluţia infracţională a autorului. Complicitatea se înscrie în
antecedenţa cauzală a infracţiunii, alături de contribuţia celorlalţi participanţi.
    Complicele are o contribuţie indirectă, mediată la săvârşirea infracţiunii, el efectuând doar
acte de sprijinire materială sau morală.
    Actele de complicitate, spre deosebire de cele de coautorat, nu fac parte din conţinutul legal
al infracţiunii, ci din conţinutul concret al acesteia. Ca atare complicitatea nu are un caracter
infracţional propriu, ci îl „împrumută” de la acţiunea (inacţiunea) autorului.1
 Fără acţiunea autorului activitatea complicelui nu are de regulă relevanţă penală, afară de
cazul în care actele de complicitate ar putea constitui o altă infracţiune de sine stătătoare.
    Complice poate fi orice persoană, legea necondiţionând calitatea de complice de vreo
calitate specială, astfel că această formă de participaţie penală este posibilă şi la infracţiunile
cu subiect calificat.

    Condiţiile complicităţii sunt în general cele ale participaţiei penale, cu unele nuanţări după
cum urmează:

    Săvârşirea faptei penale de către autor este o condiţie determinată de caracterul

complicităţii ca formă secundară (subsecventă) a participaţiei penale. Această este îndeplinită
şi dacă autorul săvârşeşte doar o tentativă pedepsibilă şi evident, cu atât mai mult, când
infracţiunea este consumată. La infracţiunile la care tentativa nu există sau nu se pedepseşte,
condiţia se îndeplineşte numai dacă fapta se consumă.
    Ajutorul dat în faza actelor preparatorii nu constituie act de complicitate dacă infracţiunea
rămâne în faza pregătirii şi autorul nu începe executarea.
    La infracţiunile continue şi continuate, contribuţia complicelui poate interveni oricând până
la epuizarea infracţiunii. Dacă activitatea complicelui se rezumă la ajutorarea sau înlesnirea
unui singur act al infracţiunii continuate şi el nu are reprezentarea şi a celorlalte acte, el va
răspunde doar pentru infracţiunea în formă simplă, nu pentru forma continuată a infracţiunii.
    În cazul infracţiunilor de obicei, actele de complicitate trebuie să fie la rândul lor într-un
număr suficient ca să denote obişnuinţa.2
    Efectuarea unor activităţi de înlesnire, ajutor ori promisiune de tăinuire sau
favorizare reprezintă însăşi executarea activităţilor specifice complicităţii. Toate aceste acte
de înlesnire, ajutor ori promisiune de tăinuire sau favorizare sunt extranee conţinutului
constitutiv legal al infracţiunii, nefiind elemente de tipicitate ale acesteia, fiind doar elemente
ale conţinutului concret de infracţiune.
    Înlesnirea şi ajutorul nu sunt termeni sinonimi din punct de vedere juridic, chiar dacă din
punct de vedere semantic ei par a avea acelaşi sens.
    Înlesnirea are semnificaţia unor acte îndeplinite înainte de începerea executării, în faza de
pregătire a executării, când complicele creează condiţiile de natură să uşureze executarea
acţiunii de către autor.
    Ajutorul constă în acte pe care complicele le îndeplineşte chiar în momentul în care autorul
execută acţiunea/inacţiunea. Activitatea complicelui se desfăşoară din momentul începerii
primului act de executare până în cel al consumării sau, după caz, al epuizării (în cazul
complicităţii la infracţiunea continuă sau continuată). Actele de ajutor nu pot fi încadrate
în verbum regens şi nu sunt indispensabile executării acţiunii.
    Ajutorul oferit de complice se poate realiza printr-o acţiune (de cele mai multe ori), dar
poate consta şi într-o inacţiune (omisiune) când complicele nu îndeplineşte anumite acte pe
care era obligat să le efectueze, iar prin omisiunea sa ajută la săvârşirea faptei.
    Complicitatea prin omisiune nu trebuie confundată cu complicitatea negativă. Denumirea
de complicitatea negativă este improprie, deoarece desemnează o situaţie în care, de fapt, nu
există complicitate, şi care constă în aceea că o anumită persoană, de faţă la săvârşirea unei
infracţiuni, nu intervine pentru a o împiedica sau în faptul că persoana ştie că se săvârşeşte o
faptă penală şi nu înştiinţează autorităţile. În aceste situaţii nu există complicitate decât dacă
persoanele respective aveau obligaţia legală de a împiedica săvârşirea faptei sau de a anunţa
autorităţile, iar omisiunea de a înştiinţa autorităţile poate eventual constitui o infracţiune de
sine stătătoare, când legea incriminează o asemenea conduită.
    Promisiunea de tăinuire sau favorizare reprezintă o încurajare a autorului prin întărirea
rezoluţiei infracţionale. Este o formă de complicitate morală şi promisiunea trebuie realizată
înainta de începerea executării, sau în timpul acesteia.
    Neîndeplinirea de către complice a promisiunii de tăinuire sau favorizare nu are relevanţă
juridică din punctul de vedere al existenţei complicităţii, după cum realizarea ulterioară a
promisiunii are semnificaţia unei infracţiuni autonome de tăinuire sau favorizare, deoarece
complicitatea există şi dacă promisiunea nu a fost îndeplinită.
    Îndeplinirea ulterioară a promisiunii constituie o activitate infracţională distinctă, respectiv
realizează conţinutul infracţiunilor de tăinuire sau favorizare deoarece nu există complicitate
posterioară consumării infracţiunii pentru care a fost făcută promisiunea.
    Complicele trebuie să acţioneze cu intenţie. Pentru existenţa participaţiei, complicele
trebuie să acţioneze numai cu intenţie, adică să prevadă că prin toate actele sale contribuie la
săvârşirea unei fapte penale şi să dorească, ori, cel puţin, să accepte acest lucru. Nu este
nevoie ca făptuitorul să dorească şi nici să cunoască existenţa ajutorului, deoarece legătura
subiectivă se realizează de la participant la autor, şi nu invers.
    Nu există complicitate din culpă, deoarece în acest caz nu se realizează legătura psihică şi
nu sunt îndeplinite cerinţele exprese ale art. 48 C. pen.

    Formele complicităţii
    Complicitatea se poate prezenta sub diferite forme în raport de natura ajutorului acordat, de
momentul acordării acestuia sau de forma  de vinovăţie a participanţilor.
    În raport de natura ajutorului acordat complicitatea poate fi materială sau morală.
    Complicitatea materială constă în acte de sprijin material (procurare de arme, de
instrumente necesare executării, înlăturarea obstacolului, asigurarea pazei etc.). Această formă
de complicitate nu trebuie confundată cu actele de executare, specifice activităţii
autorului/coautorilor, pentru că actele de complicitate materială nu intră în conţinutul
acţiunii/inacţiunii din latura obiectivă.
    Complicitatea morală constă în acordarea unui sprijin moral (întărirea rezoluţiei
infracţionale, promisiunea de tăinuire a bunurilor, promisiunea de favorizare a infractorului,
procurare de informaţii, date etc.).

    În raport de momentul acordării ajutorului poate fi complicitatea anterioară şi complicitatea

concomitentă
    Complicitatea anterioară se desfăşoară înaintea începerii executării şi este întâlnită, mai
ales, în faza actelor preparatorii, care constă în acte materiale sau morale prin care este
pregătită executarea, sau este întărită rezoluţia infracţională a autorului.
    Complicitatea concomitentă constă în acte de sprijin material sau moral desfăşurate chiar în
timpul executării acţiunii/inacţiunii.
    Nu există complicitate posterioară executării acţiunii, după cum nu există nici complicitate
anterioară luării hotărârii de a săvârşi infracţiunea.

    În raport de forma de vinovăţie cu care acţionează autorul complicitatea poate fi

proprie sau improprie.
    Complicitatea este proprie când atât complicele, cât şi autorul acţionează cu intenţie.
Complicitate este improprie, când numai complicele acţionează cu intenţie, în timp ce autorul
săvârşeşte fapta din culpă sau fără vinovăţie.

    În raport de modalitatea desfăşurării activităţii complicitatea poate fi realizată printr-

o acţiune (complicitate comisivă) sau printr-o omisiune (complicitate omisivă).
    Complicitatea comisivă se poate realiza atât sub forma înlesnirii sau ajutorului la comiterea
infracţiunii, cât şi prin promisiunea făcută înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui
bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor.
    Promisiunea unei conduite omisive din partea complicelui nu realizează decât înlesnirea
săvârşirii infracţiunii. Înlesnirea săvârşirii infracţiunii este cel mai frecvent mod de săvârşire a
complicităţii omisive.

    În raport de modul în care se realizează sprijinul, complicitatea poate fi complicitatea

nemijlocită şi complicitatea mijlocită (mediată).
    Complicitatea nemijlocită care constă într-un sprijin direct pe care complicele îi dă
autorului.
    Complicitatea mijlocită (mediată) care constă într-un sprijin acordat prin intermediul unui
alt participant, respectiv, un instigator sau un alt complice. Complicitatea mediată poate
îmbrăca formele de aşa-zisă complicitatea la complicitate, complicitatea la instigare şi
instigarea la complicitate.3
    Complicitatea la complicitate există atunci când o persoană ajută o altă persoană să
contribuie la săvârşirea infracţiunii prin acte de complicitate. Spre exemplu complicele mediat
transmite complicelui nemijlocit armele pe care acesta din urmă le transmite autorului
infracţiunii de omor.
    Complicitatea la instigare există atunci când făptuitorul, cunoscând scopul urmărit de
instigator îl ajută pe acesta ca acţiunea de determinare a instigatului să reuşească, oferindu-i
spre exemplu mijloacele financiare pe care instigatorul le înmânează instigatului spre a-l
convinge să treacă la săvârşirea infracţiunii.
    Despre instigarea la complicitate se poate vorbi atunci când o persoană determină cu
intenţie o altă persoană să efectueze o activitate de ajutorare sau sprijinire a autorului
infracţiunii.
    În toate cazurile amintite mai sus activităţile efectuale exced conţinutului legal de
infracţiune, persoanele în cauză desfăşurând activităţi de complicitate mediată, calitatea lor
fiind aceea de complici .4

    NOTE:

    1 M. Basarab, Drept penal. Partea generală, vol. I, ed. III-a, Ed. Lumina Lex.., p. 164.
    2 V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, Ed.
Academiei R.S.R., Bucureşti 1969, vol. I, p. 261.
    3 V. Dongoroz în Explicaţii, op. cit., p. 204-205.
    4 V. Dongoroz în Explicaţii, op. cit., p. 205.
vocat dr. Petruţ Ciobanu
Avocat Dragoş Bogdan

Complicele

Publicat în: Noul Cod penal adnotat, Bucureşti, Rosetti International, 2015

    Bibliografie: • Monica Eugenia Ungureanu, Complicitatea. Concept. Forme, RDP nr.

1/2013, p. 136; • Mădălina Pascu, Complicitatea prin promisiunea de tăinuire a bunurilor sau
de favorizare a infractorului - Analiză comparată cu infracţiunile de tăinuire şi favorizare a
infractorului, CDP nr. 2/2012, p. 63; • Magdalena Iordache, Autorul şi participanţii în lumina
prevederilor Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Dreptul nr. 3/2010, p. 37; • Elisabeta
Popescu, Omisiunea în cazul participaţiei, Dreptul nr. 9/2009, p. 157.

    Regl. ant.: CP 1969 - art. 26.

    Jurisprudenţă
    1. Faptele inculpatului care împreună cu inculpaţii [...] au stabilit modalitatea de sustragere
a tablei, mijloacele prin care să fie comisă sustragerea tablei, preocupându-se totodată de
găsirea unui partener prin intermediul căruia să se facă exportul de tablă navală, iar ulterior la
organele vamale şi a depus documentele necesare în vederea întocmirii formalităţilor de
export întrunesc elemente constitutive ale infracţiunilor de complicitate la furt calificat. (C.
Ap. Constanţa, s. pen., Decizia nr. 756/P din 12 noiembrie 2014)
    2. Pentru existenţa complicităţii nu este necesar ca cel care ajută sau înlesneşte comiterea
faptei să dorească să coopereze la săvârşirea acesteia, fiind suficient să accepte că, prin
activitatea sa, fie ea şi pasivă, contribuie la comiterea infracţiunii.
    Activitatea de complicitate a inculpatului nu a vizat acţiuni directe, nemijlocite, ale sale, ci
adoptarea unei atitudini pasive, pe care a avut-o pe o perioadă îndelungată, împrejurare
prielnică pentru a-i crea coinculpatei, în calitate de autor al faptelor, o stare psihică favorabilă
comiterii infracţiunilor. (ÎCCJ, s. pen., Decizia nr. 1.998 din 11 iunie 2014)
    3. Complicitate la tentativa de înşelăciune
    Inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond pentru complicitate la
tentativă de înşelăciune, constând în aceea că, prin găsirea unui cumpărător al autoturismului,
în persoana inculpatului M., a ajutat la tentativa inculpatului M.A. de a înşela partea vătămată.
    S-a redat că faptul că nu avea cunoştinţe de mecanică nu este relevant în cauză, important
fiind faptul că ştia că autoturismul urmează a fi declarat ca furat şi să se ceară prima de
asigurare, ceea ce reiese din declaraţiile inculpaţilor T. şi M., precum şi din convorbirile
telefonice aflate la dosar. Astfel, din situaţia de fapt reţinută, reiese că activitatea inculpatului
nu a fost aceea de a primi sau valorifica autoturismul marca (...), scopul fiind acela ca după
declararea ca furată a maşinii, să se obţină despăgubirea de la partea vătămată şi să primească
o sumă de bani. Inculpatul nu a cumpărat autoturismul, ci a ajutat la valorificarea acestuia,
deşi cunoştea faptul că nu poate fi vândut în condiţiile arătate.
    Dincolo de aspectele ce ţin de lipsa de incidenţă a vreunui caz de casare expres reglementat
în cauză, instanţa de recurs este abilitată şi în acelaşi timp obligată în a realiza o analiză a
speţei şi din perspectiva regulii constituţionale a "aplicării legii penale mai favorabile" - art. 5
actual C. pen.
    Din această perspectivă, realizând o corespondenţă de încadrare juridică, în sensul
incidenţei art. 48 raportat la art. 32 cu referire la art. 244 alin. (1) şi (2) din actualul C. pen.
(atât pentru acurateţe juridică, cât şi pentru a putea vorbi de texte de lege ce efectiv sunt, la
momentul pronunţării deciziei din recurs, formal în vigoare), se poate observa că pentru
respectiva infracţiune de înşelăciune pedeapsa principală legală este închisoarea de la 1 la 5
ani, comparativ cu închisoarea de la 10 la 20 de ani din vechiul Cod.
    O astfel de discrepanţă dă naştere la un proces de individualizare a pedepsei în recurs,
grefat tocmai pe incidenţa art. 5 C. pen. în speţă, în cuprinsul căruia criteriul formulei de
stabilire a duratei pedepsei închisorii cu executare efectivă, avut în vedere în toată
complexitatea sa de către instanţa de fond (însuşit şi în apel) este extrem de important.
    Observând orientarea instanţelor ierarhic inferioare chiar la minimul legal ce putea fi
aplicat, în funcţie de forma juridică de comitere a infracţiunii, instanţa de recurs preia
concepţia, şi raportat la noile limite de pedeapsă micşorate, va cuantifica sancţiunea la 2 ani şi
6 luni închisoare, cu executare efectivă. (ÎCCJ, s. pen., Decizia nr. 546 din 14 februarie 2014)
    4. Pentru existenţa complicităţii nu este necesară o înţelegere, prealabilă sau concomitentă,
între autor şi complice; ceea ce se cere, sub aspect subiectiv, este numai ca respectivul
complice să fi cunoscut ceea ce urmăreşte autorul şi să fi voit să-l ajute, dorind sau acceptând
rezultatul infracţiunii la a cărei săvârşire a contribuit. (C. Ap. Cluj, s. pen. şi de minori,
Decizia nr. 399/R din 9 martie 2012)
    5. Notar. Complicitate
    Fapta notarului public, de a autentifica o declaraţie falsă, prin care se atestă în mod nereal
că persoanele vătămate şi-au exprimat acordul ca fiica lor minoră să iasă din ţară neînsoţită,
declaraţie pe baza căreia minora a ieşit din ţară, nu întruneşte numai elementele constitutive
ale infracţiunii de fals intelectual prevăzută în art. 289 C. pen., ci şi elementele constitutive ale
complicităţii la infracţiunea de trecere ilegală a frontierei de stat prevăzută în art. 26 C. pen.
raportat la art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2001. (ÎCCJ, s. pen., Decizia nr. 681 din 22
februarie 2011)
    6. Fapta de a aplica victimei lovituri cu un băţ, care ar fi necesitat pentru vindecare circa 10
zile de îngrijiri medicale, săvârşită în public, cu intenţia de a-i aplica o corecţie, urmată de
îndepărtarea inculpatului de lângă victimă şi, ulterior, de aplicarea de către coinculpat a mai
multor lovituri de cuţit în zone vitale, care au cauzat decesul victimei, constituie infracţiunea
de lovire sau alte violenţe prevăzută în art. 180 alin. (2) C. pen., iar nu complicitate la
infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 26 raportat la art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. i)
C. pen. (ÎCCJ, s. pen., Decizia nr. 983 din 14 martie 2011)
    7. Complicitate prin inacţiune
    Fapta de a exercita acte de violenţă asupra unei persoane, săvârşită de către funcţionarii
publici în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii
de purtare abuzivă prevăzută în art. 250 alin. (3) C. pen., iar neintervenţia celorlalţi
funcţionari publici prezenţi pentru stoparea actelor de violenţă exercitate asupra persoanei
constituie complicitate la infracţiunea de purtare abuzivă, sub forma complicităţii prin
inacţiune. (ÎCCJ, s. pen., Decizia nr. 2.245 din 1 iunie 2011)
    8. Complicitate. Trafic de influenţă. Favorizarea infractorului
    Faptele persoanei, de a ajuta la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă de către autorul
care a lăsat să se creadă că are influenţă asupra unor magistraţi şi la săvârşirea infracţiunii de
cumpărare de influenţă de către inculpatul arestat într-o cauză privind traficul de persoane -
pretinsa influenţă referindu-se la strămutarea judecării cauzei, punerea în libertate şi achitarea
inculpatului -, precum şi de a acţiona pentru publicarea în presa locală a articolului care a fost
invocat ca probă în susţinerea cererii de strămutare, întrunesc atât elementele constitutive ale
complicităţii la infracţiunea prevăzută în art. 257 C. pen. şi la infracţiunea prevăzută în art.
61 din Legea nr. 78/2000, cât şi elementele constitutive ale infracţiunii de favorizare a
infractorului prevăzută în art. 264 C. pen.
    În raport cu pericolul social concret al faptelor, precum şi cu calitatea făptuitorului -
comisar şef de poliţie, ţinut prin statutul profesional să descopere fapte de natura celor
săvârşite, nici aplicarea unor pedepse la limita minimă prevăzută de lege şi nici suspendarea
executării pedepsei rezultante nu sunt justificate. (ÎCCJ, s. pen., Decizia nr. 948 din 12 martie
2010)
    9. Complicitate la infracţiunea de furt. Tăinuire. Latură obiectivă
    Pentru existenţa complicităţii la infracţiunea de furt, în modalitatea promisiunii de a tăinui
bunurile sustrase, nu se cere ca promisiunea să fie expres formulată. În cazul în care, în mod
repetat, o persoană cumpără de la autorul unor furturi de autoturisme, numeroase piese ale
acestora ştiind că ele provin din furt, fapta sa constituie un ajutor moral dat autorului la
săvârşirea furturilor, acesta ştiind că are asigurată valorificarea bunurilor sustrase. (ÎCCJ,
secţia penală, Decizia nr. 166 din 11 ianuarie 2005)
    10. Complicitate. Tâlhărie. Tăinuire. Distincţie
    Fapta de a lua parte la adoptarea hotărârii de a săvârşi o tâlhărie, la stabilirea modului de a
acţiona, la pândirea victimei şi la urmărirea ei, urmată de participarea la împărţirea bunurilor
sustrase acesteia de către autor prin violenţă, caracterizează complicitatea la infracţiunea de
tâlhărie, iar nu infracţiunea de tăinuire care constă, între altele, din primirea unui bun,
cunoscând că provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără vreo
contribuţie cu caracter de înlesnire a săvârşirii acesteia de către autor. (ÎCCJ, s.
pen., Decizia nr. 769 din 12 februarie 2002)
Lect. Stelian Ivan

Unele criterii de delimitare a coautoratului de complicitate la infracţiunea de tâlhărie

Publicat în: "Revista de drept penal" nr. 2/1994, pag. 57 - 60

    1. Practica judiciară penală1 şi, de asemenea, literatura juridică de specialitate2 sunt

deosebit de bogate în ceea ce priveşte problemele şi soluţiile având ca obiect deosebirea dintre
coautorat, instigare şi complicitate ca forme de participaţie la infracţiunea de tâlhărie.
    Cu toate acestea, considerăm că nu ar fi lipsită de interes examinarea criteriilor distinctive
dintre coautorat şi complicitate şi dintr-o ipoteză nouă; avem în vedere situaţia când o
persoană, după o înţelegere prealabilă cu autorul faptei, a fost prezentă la locul infracţiunii
manifestându-şi acordul cu realizarea acesteia.
    Recent, printr-o decizie a Curţii de Apel Bucureşti, s-a hotărât că fapta unei persoane care,
deşi nu a efectuat acte materiale de executare specifice infracţiunii de tâlhărie prevăzute în art.
211 alin. 1 C. pen. - fie de sustragere, fie de exercitare a violenţei sau a ameninţării -, i-a
însoţit pe ceilalţi inculpaţi, cunoscând intenţia acestora de a ataca victimele, s-a aflat în
imediata apropiere a persoanelor vătămate şi a asistat la lovirea acestora şi la deposedarea lor
de unele bunuri; asemenea manifestări reprezintă acte de ajutor efectuate cu adeziunea deplină
la activitatea coinculpaţilor şi, în drept, constituie acte de complicitate morală. Caracterizarea
acestor acte drept coautorat - apreciază instanţa - este greşită3.
    Speţa prezentată ridică din punct de vedere teoretic o serie de probleme, a căror soluţionare
prezintă şi un interes practic de netăgăduit. Mai întâi, se impun unele precizări.

    2. Potrivit Codului penal, există coautorat când o faptă prevăzută de lege este săvârşită în
mod nemijlocit de două sau mai multe persoane (art. 24 C. pen.). Fiecare coautor fiind autor,
poziţia lui juridică este cea stabilită de lege pentru autor, adică pentru cel care a contribuit în
mod nemijlocit la săvârşirea faptei4.
    În doctrină s-a subliniat că poate avea calitatea de coautor şi participantul care contribuie la
înlăturarea obstacolelor din calea săvârşirii faptei; în acest caz, deşi contribuţia participantului
a servit indirect la comiterea acţiunii ilicite care formează elementul material al faptei, ea este
totuşi o contribuţie nemijlocită fiindcă, în desfăşurarea cauzalităţii fizice prin care se
realizează acţiunea ilicită, sunt considerate ca fiind nemijlocite nu numai contribuţiile
creatoare care înfăptuiesc acţiunea, ci şi contribuţiile care servesc la înlăturarea, paralizarea
rezistenţei pe care o întâmpină contribuţiile creatoare5.
    Dimpotrivă, în cazul în care un participant nu contribuie, în mod nemijlocit, la comiterea
faptei, dar cu intenţie înlesneşte sau ajută, în orice mod, la realizarea ei, el are calitatea de
complice (art. 26 C. pen.).
    Actele de complicitate, spre deosebire de cele de coautorat, nu reprezintă o contribuţie
indispensabilă, necesară, a complicelui la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală,
activitatea complicelui fiind exterioară în raport cu activitatea autorului sau coautorului; el nu
săvârşeşte acte ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii.

    3. Deşi aprobăm soluţia pronunţată de instanţă, considerăm că nu ar fi de prisos să relevăm

şi alte elemente legate de clarificarea poziţiei obiective şi subiective a coautorilor la
infracţiunea de tâlhărie.
    Se cunoaşte că tâlhăria este o infracţiune complexă; ca urmare, actele de executare a
infracţiunii absorbite şi care constituie un element al infracţiunii complexe vor fi şi acte de
executare a infracţiunii complexe în ansamblu. Cel care ameninţă pe posesorul unui lucru,
pentru ca o altă persoană să poată lua acel lucru din posesia celui ameninţat, în scopul de a şi-l
însuşi pe nedrept, va fi, ca şi realizatorul sustragerii, coautor al infracţiunii de tâlhărie6.
    Pe aceeaşi linie de gândire s-a decis că în cazul când doi inculpaţi s-au pregătit şi plecat
împreună să sustragă, având asupra lor saci sau unul dintre ei şi un ciomag, fiind înţeleşi să
fure porumb şi să se opună în cazul în care vor fi surprinşi, dacă numai unul dintre ei a utilizat
efectiv ciomagul în momentul surprinderii de către paznic, fapta nu se fracţionează în tâlhărie
pentru cel care a utilizat ciomagul şi furt pentru celălalt, ci se priveşte, în ansamblu, sub
calificarea unică de tâlhărie, ambii inculpaţi fiind coautori7.
    După cum s-a decis în practica judiciară, ca să existe coautorat, nu este nevoie ca fiecare
dintre infractori să fi comis o activitate materială care să acopere în întregime latura obiectivă
a infracţiunii, deoarece actele coautorilor, săvârşite cu conştiinţa şi voinţa de a înfăptui
împreună sau în comun cu ceilalţi participanţi infracţiunea proiectată, se completează
reciproc, în cadrul activităţii materiale indivizibile de realizare a faptei penale8. În acest caz
toţi participanţii au conştiinţa că se coalizează pentru realizarea aceleiaşi finalităţi; faptele
unora se împletesc în aşa măsură cu ale celorlalţi încât ele nu pot fi privite ca fiind distincte,
rezultatul apărând ca o acţiune comună, indivizibilă9.
    Manifestările de violenţă psihică directă sau indirectă ale participanţilor contribuie în
măsură decisivă şi în mod egal la paralizarea voinţei victimei; chiar diferită cantitativ,
activitatea fiecărui participant este determinantă pentru realizarea faptei de tâlhărie.
    În practică s-a hotărât, de asemenea, că există coautorat la tâlhărie dacă unul dintre
inculpaţi exercită violenţa şi smulge geanta victimei, iar celălalt stă deoparte şi primeşte bunul
sustras, dacă acest mod de a proceda a fost stabilit anterior de inculpaţi10; prezenţa aparent
pasivă a acestui inculpat în momentul smulgerii cu violenţă a genţii de către celălalt
coinculpat are semnificaţia unui act de coautorat dacă acest mod de a proceda a făcut parte din
planul stabilit între inculpaţi, s-a înscris în rolul care i-a revenit de a asigura paza
coinculpatului care acţiona efectiv, şi de a exercita o presiune psihică asupra victimei, slăbind
capacitatea acesteia de a se opune agresiunii. În legătură cu această soluţie există şi un alt
punct de vedere, după care, în calificarea contribuţiilor participanţilor la săvârşirea infracţiunii
ar trebui să se ţină seama nu atât de rolul pe care şi l-au atribuit, printr-o înţelegere prealabilă,
ci de rolul jucat efectiv de aceştia în săvârşirea infracţiunii. Oricare dintre participanţi putea
smulge geanta aflată în mâna victimei, însă numai unul dintre ei a făcut-o şi acela are
contribuţia de autor. Paza asigurată de celălalt, asistenţa morală, intimidarea presupusă a
victimei etc., oricât de importante ar fi, nu ar putea să se convertească într-o contribuţie de
autor numai pentru că au fost dinainte gândite şi repartizate; de importanţa contribuţiei
complicelui se va ţine seama la individualizarea pedepsei, însă nu se va putea ignora
deosebirea calitativă între contribuţia sa şi cea a autorului11.

    4. Există însă şi alte categorii de acte care, fără să aparţină, în mod aparent, acţiunii
incriminate, contribuie, totuşi, evaluată concret, într-o măsură determinantă la realizarea ei şi,
ca atare, nu li se poate atribui caracterul unor simple activităţi de participare secundară; deşi
aparent extrinseci acţiunii ilicite, aceste acte apar a fi necesare, indispensabile la săvârşirea
faptei. Astfel, este posibil ca autorul sustragerii să fie un tânăr lipsit de forţa fizică sau o
femeie, dar să fie însoţiţi de un bărbat cu o constituţie robustă şi care, prin simpla sa prezenţă
alături de făptuitor şi în apropierea victimei să constituie o reală ameninţare pentru aceasta.
Sau, este posibil ca în momentul faptei să apară, alături de făptuitor, un număr mare de
persoane care, fără a ameninţa în mod explicit, să aibă o atitudine de natură a inhiba victima,
creând condiţii ca acţiunea de luare a bunului să se desfăşoare fără dificultate. Într-o astfel de
ipoteză, impactul psihic este atât de puternic încât contribuie hotărâtor la diminuarea
posibilităţii victimei de a se apăra.
    Caracterul actelor menţionate, raportate la modul în care a fost concepută şi realizată
executarea, faptul că fără contribuţia celorlalţi inculpaţi ar fi fost imposibil de realizat
infracţiunea, manifestarea fiecăruia completându-se în mod indispensabil cu a celuilalt,
conferă tuturor actelor caracterul unor acte de coautorat.
    Ipoteza discutată mai sus nu este însă a speţei pe care o adnotăm. În acest caz persoana care
n-a săvârşit nemijlocit furtul, nu a ameninţat victima nici explicit nici implicit ci numai a
asistat la săvârşirea faptei de către ceilalţi inculpaţi, încurajând prin prezenţa sa pe aceştia. Pe
drept cuvânt instanţa a decis că există, în acest caz, o participaţie sub forma complicităţii
morale şi nu a unui coautorat.
    Speţa la care ne referim ridică şi problema felului (speciei) de complicitate. Instanţa s-a
pronunţat în sensul că aceasta ar fi o complicitate morală. Evident, instanţa a avut în vedere
că, prin prezenţa sa, participantul a întărit curajul celui care a sustras bunul, a înlesnit şi ajutat
la realizarea laturii subiective (psihice) a faptei (sprijinirea cauzalităţii psihice)12.
    Desigur, dacă prin prezenţa sa participantul ar fi contribuit la neutralizarea, paralizarea
psihică a victimei, la diminuarea posibilităţilor acesteia de a se apăra, această împrejurare ar fi
atribuit actelor sale de participare caracterul de acte de coautorat, aşa cum s-a arătat mai sus.

    NOTE:
    1 George Antoniu, Constantin Bulai (coordonatori), Practica judiciară penală. Partea
generală, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 91 - 94; Idem, Partea specială, vol. III,
Editura Academiei, Bucureşti, 1992, p. 123 - 127, 174 - 177.
    2 V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol.
I, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 191 - 198; Idem, Partea specială, vol. III, Editura
Academiei, Bucureşti, 1971, p. 485; V. Dobrinoiu şi colab., Drept penal, Editura Atlas Lex,
Bucureşti, 1994, p. 294 - 309.
    3 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, dec. nr. 68/1994 (nepublicată).
    4 A se vedea mai pe larg, Pascu Ilie, Ivan Stelian, Tâlhăria - aspecte de teorie şi practică
judiciară, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1992, p. 24 - 25.
    5 V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice, vol. I, op. cit., p. 192 - 193.
    6 T. Vasiliu şi colab., Codul penal comentat şi adnotat, partea generală, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1972, p. 159.
    7 Trib. reg. Argeş, cal. pen., dec. nr. 193/1967, R.R.D. nr. 4, 1967, p. 159.
    8 Trib. Suprem, dec. pen. nr. 821/1958 citată de L. Plavoşin în Unele probleme ale
participaţiei penale în practica Tribunalului Suprem, «Legalitatea populară» nr. 3, 1961, p. 29.
    9 Dorin Octavian, nota I la dec. pen. nr. 242/1980 a Trib. jud. Timiş, R.R.D. nr. 5, 1981, p.
58.
    10 Trib. Suprem, s. pen. dec. nr. 2060/1976, R.R.D. nr. 5, 1977, p. 71.
    11 Practica judiciară penală, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 93.
    12 În acest sens, V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice, vol. I, op. cit., p. 202;
Tribunalul Suprem, secţ. pen., dec. nr. 2250/1973, în V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu
alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969 - l975, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 82.
Magistrat asistent Monica Eugenia Ungureanu
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Complicitatea. Concept. Forme

Publicat în: "Revista de drept penal" nr. 1/2013, pag. 136 - 146

    ABSTRACT
    The author analyzes thoroughly and documentedly the legal - penal institution of accesory
to rich examples of Romanian and foreign doctrine. At the same time, the author reveals
controversial aspects of the topic and different classifications of this concept.

    Keywords: participation, accesory, causaiity, subjective position.

    1. Instituţia penală a participaţiei sub forma complicităţii a fost analizată diferit de-a lungul
timpului în doctrina penală, fiind tratată fie ca unică formă a participaţiei, fie ca una dintre
formele participaţiei1.
    Doctrina română veche a inclus analiza instituţiei complicităţii în cadrul participaţiei
secundare2, considerând că instigarea este o formă a participaţiei principale, din perspectiva
criteriului cauzalităţii infracţiunii, respectiv a aptitudinii unei activităţi de a realiza elementele
constitutive ale infracţiunii.
    În această opinie se argumenta că realizarea acţiunii tipice (elementul material şi elementul
subiectiv al infracţiunii) implică, adeseori, o pregătire, fie de ordin material (adunare de
mijloace, prepararea instrumentelor etc.), fie de ordin moral (îndrumări, sfaturi, încurajări de
natură a pregăti moral şi intelectual pe executori). Realizarea acţiunii tipice din conţinutul
incriminării necesită condiţii favorabile pentru reuşita executării, care fac parte din
antecedenţa cauzală a acesteia, fie prin activităţi directe şi imediate (care înfăptuiesc acţiunea
tipică") şi constituie antecedenţa primară (principală), fie prin activităţi indirecte şi mediate
(care ajută numai la înfăptuirea "acţiunii tipice") şi constituie antecedenţa accesorie
(secundară).
    Aşadar, complicii (socii in crimine) erau consideraţi participanţi secundari sau accesorii3,
deoarece activitatea acestora este extrinsecă, nu constituie însăşi cauzalitatea infracţiunii, ci
doar o înlesneşte. în aceeaşi concepţie, participaţia accesorie reprezenta colaborarea
intenţionată la promovarea comiterii infracţiunii, dar nu la executarea ei.
    Doctrina română modernă4 tratează complicitatea alături de instigare, în categoria
participaţiei secundare, recunoscând implicit deosebirile dintre participanţii principali şi
secundari.
    Reglementarea actuală a participanţilor include, alături de complici şi instigatori, autorii şi
coautorii, adoptând o concepţie extensivă a noţiunii de autor, prin tratarea nedistinctă a
acestuia. Contribuţiile participanţilor sunt concepute ca fiind părţi în antecedenţa cauzală a
infracţiunii, deşi deosebirile dintre aceştia sunt calitative, iar nu cantitative, cum ar sugera
ideea de parte. în teza contrară, recunoscută indirect de doctrină, se află teoria restrictivă,
conform căreia autorul realizează acţiunea tipică, iar participanţii (instigatorul şi complicele)
acţiuni atipice în raport cu norma incriminatoare.

    2. Etimologic, cuvântul complice provine din termenul francez complice, fiind definit în
accepţiunea largă ca persoană care participă în mod secundar la săvârşirea unei infracţiuni
sau, care înlesneşte, tolerează, ascunde săvârşirea unei fapte reprobabile.
    Potrivit dispoziţiilor actualului Cod penal, complice este persoana care, cu intenţie,
înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este, de
asemenea, complice, persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui
bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea
faptei promisiunea nu este îndeplinită.
    Complicitatea reprezintă, în concepţia autorilor români, contribuţia indirectă, mijlocită, de
sprijinire a faptei autorului, care realizează actele de executare ale infracţiunii.
    Actele de participaţie secundară pot interveni fie înainte de a se fi trecut la executarea
acţiunii tipice, caz în care va exista o complicitate anterioară, fie după ce s-a început
executarea, dar în timpul efectuării acesteia, caz în care complicitatea se numeşte
concomitentă.
    După ce infracţiunea s-a consumat (adică după ce s-a realizat acţiunea tipică) nu mai poate
exista participaţie şi, deci, nu mai putem avea nici complicitate.
    Participaţia secundară, ca şi cea principală, se poate concretiza fie într-o contribuţie
materială (sprijin, ajutor, înlesnire de ordin fizic), fie într-o contribuţie morală (îndrumare,
încurajare de ordin psihic)5; de aici rezultă cele două genuri de complicitate: materială şi
morală.
    Când la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni au conlucrat şi participanţi principali şi participanţi
secundari, se spune că avem o participaţie complexă.

    3. Condiţia subiectivă a complicităţii. În concepţia doctrinei române, participaţia penală,

sub forma complicităţii, presupune voinţa de a coopera la săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală6, comisă nemijlocit de autor (infracţiunea săvârşită de altul poate fi consumată sau o
tentativă pedepsibilă). Sub acest aspect trebuie ca participantul complice să fi voit ca
activitatea sa să contribuie, să fi cunoscut ceea ce urmărea autorul acţiunii pe care el a înţeles
să o sprijine şi să fi urmărit ori acceptat această finalitate.
    În concepţia doctrinei modeme se recunoaşte că legătura psihică între participanţi se
manifestă atât prin existenţa voinţei comune de a coopera, dar şi prin conştiinţa de a contribui
cu activitatea proprie la activitatea celorlalţi, pentru comiterea faptei ilicite, expresie a
realităţii după care coeziunea participanţilor are la bază, pe lângă o legătură obiectivă,
cauzală, şi o legătură psihologică. Se admite că nu este necesară existenţa unui acord
prealabil, acordul putând fi şi spontan ori tacit; este posibilă chiar o sprijinire unilaterală a
faptei ilicite a unui participant (executantul material, de pildă, poate să nu ştie că a fost ajutat
de un alt participant; omul de serviciu, ştiind că se proiectează un furt asupra locuinţei,
facilitează această iniţiativă lăsând în fiecare noapte uşa deschisă la casă). Sub acest aspect,
este suficient să se producă acte de sprijinire efectivă, care să fie apte să ajute la săvârşirea
faptei şi de care autorul să se fi folosit în executarea acesteia.
    Unii autori fac deosebirea între dolul faptei tipice, adică poziţia psihică a participantului în
raport cu fapta descrisă în norma de incriminare şi dolul participantului în raport cu activitatea
proprie şi cu legătura dintre activitatea proprie şi cea a celorlalţi participanţi.
    Aşa de exemplu, Mantovani consideră că participantul trebuie să acţioneze cu voinţă şi cu
conştiinţa: a) că realizează o faptă ilicită; b) că activitatea celorlalţi participanţi este, de
asemenea, ilicită; c) că prin activitatea sa contribuie la activitatea celorlalţi7.
    În doctrina franceză8 s-a emis şi ideea că ar putea fi evaluată, sub aspectul subiectiv, şi
poziţia ulterioară a participantului, adică după săvârşirea actului de participare (atunci când
acesta îşi dă seama mai târziu că a vorbit prea mult şi în acest mod a întărit rezoluţia
delictuoasă a autorului). Această teză nu a fost acceptată în doctrină, argumentându-se că,
dacă participantul n-a acţionat în momentul săvârşirii faptei, cu conştiinţa că activitatea sa
este de natură să întărească rezoluţia delictuoasă a autorului, aflându-se în eroare asupra
semnificaţiei acţiunii sale, poziţia sa ulterioară, după efectuarea actului de participaţie,
inclusiv regretul său, nu mai are nicio relevanţă penală. Dacă norma de incriminare descrie o
faptă complexă (fracţionată), care în fapt a fost realizată de doi executanţi materiali (de pildă,
în cazul tâlhăriei unul exercită violenţă, iar celălalt sustrage obiectul), participantul ar putea să
aibă în reprezentare rezultatul faptei oricăruia dintre executanţii parţiali şi să urmărească ori să
accepte oricare dintre rezultatele ilicite.
    Este controversată şi posibilitatea participaţiei, cu intenţie, la o faptă comisă din culpă.
După unii autori, aceasta nu ar fi posibilă deoarece s-ar încălca principiul de bază al
participaţiei în teoria monistă, şi anume ca participanţii să răspundă pentru aceeaşi infracţiune.
    În măsura în care se încalcă acest principiu, se abandonează teoria monistă şi se trece pe
poziţiile concepţiei pluraliste (a participaţiei delict distinct), deoarece participaţia presupune,
prin concept, în teoria monistă, ca toţi participanţii să răspundă pentru o infracţiune unică,
altfel, fiecare va răspunde independent. Acolo unde legiuitorul a dorit să sancţioneze pe
participanţii care răspund cu o poziţie subiectivă diferită, a arătat acesta în mod explicit.
    În doctrina italiană s-a susţinut şi părerea (C. Fiore) că în cazul unei contribuţii intenţionate
la fapta din culpă a autorului, chiar dacă într-o concepţie pur cauzală, ar putea fi admisă, dintr-
o perspectivă modernă ea este inadmisibilă. In realitate, în asemenea situaţii operează o
convertire a participaţiei (instigare, complicitate) într-un autorat mediat, făptuitorul din culpă
apărând ca un instrument de realizare a faptei, de către autorul mediat, care acţionează cu
intenţie (de exemplu, dacă o persoană profită că infirmiera nu controlează medicamentele
administrate bolnavilor şi substituie unui medicament o substanţă otrăvitoare). în acest caz va
exista un autorat la omor şi o ucidere din culpă. Situaţia nu se modifică nici în cazul în care
autorul mediat nu are dominaţia asupra faptei, ci numai întăreşte eroarea preexistentă la
executantul material.
    Aceeaşi idee s-a susţinut şi în doctrina germană, considerându-se că este exclusă
participaţia cu intenţie la o acţiune din culpă a autorului principal. De altfel, paragrafele 26 şi
27 din Codul penal german definesc complicitatea ca o participare intenţionată la o infracţiune
intenţionată. Dacă autorul principal acţionează din culpă, fiecare persoană răspunde pentru o
infracţiune independentă. în acelaşi sens, în doctrina franceză s-a susţinut că nu se poate
asocia intenţia cu culpa în cazul participaţiei, deoarece lipseşte acordul de voinţă între
participanţi (acordul de voinţă trebuie să reflecte poziţia subiectivă în ansamblul ei, voinţa
fiind dirijată spre conştiinţă)9.
    În doctrina română mai veche s-a combătut, de asemenea, ideea participaţiei cu intenţie la o
faptă din culpă a autorului principal, considerându-se că în această situaţie fiecare va răspunde
independent10.
    Concluzia se desprinde din condiţia participaţiei, care presupune o coeziune psihică în
săvârşirea unei fapte, fiind necesar să se constate o voinţă comună, care să aibă ca finalitate
realizarea aceleiaşi fapte şi o identitate de conştiinţă, adică să fi conceput (intenţie) sau să fi
putut concepe (culpă) producerea aceluiaşi rezulta11. Deci, va exista participaţie ori de câte
ori se va stabili voinţa comună unită cu identitatea de conştiinţă, adică reprezentarea şi
acceptarea aceleiaşi urmări, sau aceeaşi greşeală de a nu fi conceput urmările. Dacă lipseşte
voinţa, vor exista fapte conexe, iar dacă lipseşte identitatea în factorul intelectiv, vor fi două
manifestări distincte.
    Această teză a fost împărtăşită şi de profesorul Dongoroz12, în argumentarea teoriei
diversificării pedepsei, în care admitea că participantul concepe infracţiunea ca fapt al altuia,
cooperând cu voinţa şi conştiinţa de a ajuta pe altul să săvârşească fapta şi nu decide, ci se
subordonează deciziei altuia.
    Aceeaşi coeziune subiectivă trebuie să existe şi în cazul faptelor pe care legea le
sancţionează când sunt comise din culpă: toţi participanţii trebuie să acţioneze cu o voinţă
comună, iar sub aspect intelectiv toţi participanţii trebuie să fi acţionat cu o poziţie psihică
specifică culpei, adică să nu fi prevăzut producerea rezultatului ilicit, deşi trebuiau şi puteau
să-l prevadă, ori deşi l-au prevăzut, să fi socotit în mod uşuratic că acesta nu se va produce13.

    4. S-a pus întrebarea, în doctrină, dacă există vreo infracţiune care să nu admită cooperarea
unor participanţi secundari?
    O primă categorie de infracţiuni în privinţa cărora s-a pus problema că nu sunt susceptibile
de complicitate o constituie infracţiunile omisive, fiindcă aceste infracţiuni se comit prin
neîndeplinirea unei îndatoriri personale, a unei obligaţii impusă unui anumit subiect, astfel că
acest subiect nu ar putea fi ajutat de altul, pentru ca să omită ceea ce trebuia să facă14.
    Drept urmare, se admite că în materie de infracţiuni omisive, o participaţie secundară, sub
forma complicităţii materiale, apare ca imposibilă.
    Există însă infracţiuni omisive ce se pot săvârşi prin comisiune, caz în care avem o
activitate pozitivă, deci vom putea avea şi un sprijin material, o complicitate materială.
    În schimb, complicitatea morală este posibilă la toate infracţiunile omisive, fiindcă la orice
infracţiune omisivă se poate concepe o complicitate prin întărirea sau întreţinerea hotărârii
delictuoase.
    Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi la infracţiunile momentane săvârşite verbis (insulte,
calomnii, ultraj, comise oral), care nu sunt susceptibile decât de complicitate morală.
    O a doua categorie de infracţiuni la care s-a ridicat chestiunea complicităţii, au fost
infracţiunile proprii, al căror subiect activ trebuie să aibă o calitate oarecare (subiect activ
calificat sau intraneus).
    Persoanele care nu au acea calitate (extranei) nu pot fi autori, ele însă pot fi complici la
faptul săvârşit de un intraneus. La infracţiunile proprii pot, desigur, să coopereze drept
complici şi persoane având aceeaşi calitate ca şi autorul15.
    Controversată este şi complicitatea la o infracţiune continuată. Într-o opinie16 , se admite o
atare participaţie, cu condiţia de a exista o similitudine de poziţie subiectivă şi obiectivă a
autorului şi complicelui. într-o altă opinie, se admite răspunderea complicelui la infracţiunea
continuată, dacă acesta a fost conştient iniţial că acţiunea sa contribuie la o faptă ce face parte
dintr-o înlănţuire de asemenea fapte, săvârşite repetat de autor, chiar dacă nu s-ar putea
identifica un ajutor anume pentru unele acte componente (de exemplu, în practica judiciară, s-
a reţinut complicitatea la infracţiunea continuată de delapidare calificată).
    O altă problemă ridicată în doctrină s-a pus atunci când o persoană ajută pe un complice la
efectuarea activităţii îndeplinite de acesta, dacă acea persoană trebuie să fie socotită ca un
complice al complicelui sau, dimpotrivă, ca un complice mediat al executorilor infracţiunii17.
    S-a răspuns, pe drept cuvânt, că, întrucât complicitatea este un act de participaţie, iar nu o
activitate ilicită penală de sine stătătoare, nu se poate vorbi de o complicitate la complicitate,
deoarece complicitatea trebuie să fie ataşată unei infracţiuni.
    Aşadar, cel care a ajutat un complice devine şi el complice, nu al celuilalt complice, ci al
executorilor infracţiunii.
    Aşadar, când cineva ajută pe un complice, avem doi complici: unul medial şi altul imediat,
situaţia lor juridică este însă aceeaşi.
    O altă problemă apreciată ca interesantă a fost cea a complicităţii prin acţiune (comisivă) şi
a celei prin inacţiune (omisivă)18.
    Această clasificare are drept criteriu de distincţie modalitatea în care se concretizează, se
exteriorizează, sprijinul dat de complice.
    Complicitatea există, indiferent dacă a fost acordată prin acţiune (comisiune) ori prin
inacţiune (omisiune), întrucât, atât acţiunea, cât şi inacţiunea, reprezintă activităţi voite, în
primul caz activitatea fiind pozitivă, iar în cel de-al doilea caz fiind negativă, rezultatul fiind
însă identic.
    Distingerea între cele două modalităţi de mai sus ale complicităţii este impusă de
necesitatea de a deosebi complicitatea prin inacţiune de aşa-numita complicitate negativă.
    Conceptul de "complicitate negativă" are în vedere situaţia unei persoane care, ştiind că se
va săvârşi o infracţiune sau asistând întâmplător la săvârşirea unei infracţiuni, nu a făcut nimic
pentru a împiedica executarea acesteia, deşi avea posibilitatea să intervină fără a se expune
vreunui pericol (de ex.: X a aflat în mod întâmplător că Y va comite un omor, ar fi putut să
denunţe acest lucru fie autorităţilor, fie persoanei care urma să fie victima lui Y, totuşi, nu a
denunţat şi nu a înştiinţat pe nimeni).,
    Unii autori au susţinut că există complicitate în caz de neîmpiedicare fiindcă, subiectiv,
avem o coeziune morală (o tacită conivenţă) între cel care ştie sau care vede că se comite o
infracţiune şi făptuitorii infracţiunii; cel care nu împiedică voieşte, deci, şi el ca legea penală
să fie încălcată, iar obiectiv, neîmpiedicarea înseamnă o contribuţie indirectă la realizarea
faptului.
    Dominantă este însă teza contrarie care nu admite participaţia în caz de neîmpiedicare,
fiindcă în această situaţie dacă găsim un fel de adeziune ocultă (corelaţie subiectivă), din
punct de vedere moral, în schimb nu se poate vorbi de o contribuţie obiectivă, fiindcă cel care
nu împiedică nu se poate spune că ar contribui la săvârşirea infracţiunii.
    În dreptul penal, omisiunea nu este pedepsită decât acolo unde există o îndatorire legală sau
convenţională; or, o atare îndatorire generală de a împiedica prin acte sau prin denunţare
comiterea unei infracţiuni nu există.
    În final, s-a conchis că, deşi în general complicitatea negativă relevă un acord tacit faţă de
săvârşirea faptei, neîmpiedicarea comiterii acesteia - întrucât nu constituie o contribuţie
materială, exterioară la săvârşirea acelei fapte -, în principal, nu poate constitui un act de
complicitate; adoptarea unei soluţii contrare ar însemna transformarea martorilor în complici.
    S-a pus problema dacă legiuitorul nu ar putea şi nu ar trebui să impună o atare îndatorire,
răspunsul fiind negativ. Majoritatea doctrinei modeme a considerat că o asemenea îndatorire
trebuie impusă în mod excepţional, ca o infracţiune de sine stătătoare şi anume, în cazul
nedenunţării şi neîmpiedicării infracţiunilor grave (trădare, spionaj, asociaţiuni de răufăcători,
atentate contra vieţii), cu motivarea că obligaţia de a interveni, de a alarma şi de a denunţa
este una morală, cu excepţia cazurilor în care legea a instituit o obligaţie legală de denunţare
(art. 262 C. pen.).
    Drept urmare, vechiul adagiu: "Qui peut et n'empeche, peche " nu îşi găseşte decât o
aplicare limitată în doctrina modernă.
  1. Codul penal francez înglobează în noţiunea de complicitate şi actele de instigare, în art.
121-7. Această asimilare tradiţională între instigator şi complice a fost supusă criticilor,
întrucât nu satisface nici exigenţele moralităţii, nici pe cele ale unei represiuni eficace, astfel
încât s-a propus să nu mai fie atribuit instigatorului un al doilea rol, ci, dimpotrivă, să i se
recunoască o responsabilitate proprie şi să-l disocieze de aceea a autorului material. Proiectul
din 1989 conţinea în art. 121-6 prevederea că "este instigator persoana care, prin daruri,
promisiuni, înşelăciune, ameninţare, ordin, abuz de autoritate sau de putere, cu ştiinţă,
determină o altă persoană să comită o faptă incriminată, sau provoacă direct pe un terţ să
comită o crimă, chiar dacă din motive independente de voinţa instigatorului, determinare nu a
avut efect. Instigatorul infracţiunii este pasibil de aceeaşi răspundere ca şi autorul. Aceste
dispoziţii au alarmat Comisia juridică a Senatului, întrucât, pe de o parte, represiunea apărea
ca periculoasă atunci când provocarea nu a fost urmată de efect, deoarece în împrejurări
similare, proba provocării rezidă numai în declaraţiile acestuia şi vina se reduce la un simplu
proiect infracţional; pe de altă parte, în enumerarea mijloacelor utilizate pentru instigare,
menţiunea înşelăciunii, vicleniei, a frist considerată ca un element de incertitudine. In aceste
condiţii, pentru a satisface moralitatea, instigarea a fost disociată de complicitate, dar redusă
ca şi conţinut, limitându-se doar la persoana care, prin daruri, promisiuni, ameninţare, abuz de
autoritate sau de putere.
    2. Vintilă Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 426.
    3. Traian Pop, Drept penal II, p. 813,825-827.
    4. Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Costică
Bulai, Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. I, Ed. Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1969; C. Bulai, Manual de drept penal, Ed. AII
Bucureşti, 1997; Constantin Mitrache, Drept penal român, Bucureşti, 1997; Matei
Basarab, Drept penal, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997; Narcis Giurgiu, Drept Penal
general, Ed. Sunset, Iaşi, 1997.
    5. Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, op. cit, p. 200.
    6. Definind participaţia prin referire ia fapta prevăzută de legea penală, legiuitorul român a
urmărit să atragă în sfera participaţiei penale nu numai pe cei care au contribuit la săvârşirea,
cu vinovăţie, de către autor, a unei fapte prevăzute de legea penală, dar şi pe aceia a căror
contribuţie nu îndeplineşte aceste condiţii, deoarece executantul material a săvârşit fapta fără
vinovăţie.
    Fapta prevăzută de legea penală este, după cum se ştie, o faptă concretă care corespunde cu
descrierea din norma de incriminare, însă nu este infracţiune, deoarece îi lipsesc celelalte două
trăsături esenţiale, şi anume pericolul social şi vinovăţia (art. 17 C. pen.). De exemplu, ar avea
calitatea de participant atât acela care determină sau ajută pe un autor să comită o faptă
prevăzută de legea penală (care ar putea constitui şi infracţiune), cât şi acela care determină
ori ajută un incapabil (minor sau alienat mintal); acesta din urmă (deşi obiectiv, comite o faptă
prevăzută de legea penală), prin poziţia lui, n-ar putea acţiona, subiectiv, decât fără vinovăţie.
Legiuitorul român a raţionat astfel: din moment ce fapta prevăzută de legea penală constituie
un numitor comun ambelor situaţii, întrucât atât cei care contribuie la o faptă comisă cu
vinovăţie, cât şi cei care contribuie la o faptă comisă fără vinovăţie, în mod obligatoriu
contribuie, cel puţin, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, atunci participaţia
penală poate fi caracterizată prin referire la fapta prevăzută de legea penală, adică prin
referirea la un concept mai cuprinzător decât acela de infracţiune.
    Raţionând astfel, legiuitorul român a dat o mai redusă importanţă unei alte realităţi, poate
mai relevantă decât cea semnalată, şi anume că participanţii care contribuie la săvârşirea unei
fapte comise cu vinovăţie (adică la o infracţiune) reprezintă imensa majoritate a cazurilor de
participaţie penală, am spune că este situaţia cea mai frecventă (de eo quod plerumque fit),
adică formează regula, iar celelalte situaţii sunt excepţii. în această situaţie, s-ar fi impus ca
definirea participaţiei penale să se facă în raport cu o faptă care constituie infracţiune şi la a
cărei săvârşire contribuie participantul, şi nu în raport cu o faptă prevăzută de legea penală.
Este adevărat că, prin referirea contribuţiei participantului la o infracţiune, ar fi rămas în afara
conceptului anumite realităţi (existenţa participanţilor care contribuie la o faptă comisă fără
vinovăţie), dar numărul acestora este aşa de redus, încât puteau fi omise din definirea
conceptului-Soluţia contrară, adoptată de legiuitorul român, şi anume caracterizarea
participaţiei în raport cu o faptă prevăzută de legea penală dă satisfacţie situaţiilor de excepţie,
lăsând în umbră şi nesubliniate situaţiile care constituie regula în această materie.
    7. Ferrando Mantovani, Dirito penale, Parte generale, Terza edizione, CEDAM, Casa
Editrice Dott. Antonio Milani, 1992, p. 533.
    8. Frederic Desportes, Francis le Gunehec, Nouveau Code penal, Mode d’emploi, Paris,
Dalloz, 1990, p. 440.
    9. Jacques Henri Robert citează o jurisprudenţă franceză interesantă: în speţă a fost vorba
de un patron care a dat dispoziţii şoferului să conducă vehiculul cu viteză excesivă, ceea ce a
avut ca urmare producerea unui accident de circulaţie. Instanţa de fond a decis că patronul ar
urma să răspundă pentru complicitate la delictul din culpă comis de şofer; ta apel hotărârea a
fost desfiinţată, considerându-se că în cauză este vorba de un coautorat la culpă (Droit penal
general, Paris, 1999, p. 338).
    10. Traian Pop, în volumul Codul penal Carol al II-lea adnotat de C. Rătescu şi
colaboratorii, vol. I, Bucureşti, Ed. Socec, 1939, p. 297; Ion Tanoviceanu, Curs de drept
penal, vol. I, Ed. Socec, Bucureşti, 1912, p. 513 - autorul susţine că pretinsul complice la o
faptă comisă din culpă este în realitate autor al faptei care se serveşte de executantul din culpă
pentru a o comite.
    11. Vintilă Dongoroz, op. cit., p. 398.
    12. Ibidem, p. 399.
    13. Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. 1,
Ed.Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1969, p. 190,236; Costică Bulai, op.
cit., p. 430; Constantin Mitrache, op. cit., p. 242-243; Matei Basarab, op. cit., p. 395; Maria
Zolyneak, Drept penal, Partea generală, vol. I Iaşi, Ed. Chemarea,1994, p. 173; Vasile
Dobrinoiu şi colaboratorii, op. cit., p. 356; Narcis Giurgiu, op. cit., p. 242.
    14. Vintilă Dongoroz, Tratat, op. cit., p. 494.
    15. O prevedere similară o regăsim în legislaţia spaniolă care, în art. 30 Cod penal,
reglementează o excepţie de la regulile generale ale răspunderii intervenienţilor în comiterea
delictului, considerându-i responsabili de delictele comise în mass-media doar pe autori.
Excluderea complicilor din domeniul răspunderii penale în acest caz are la bază ideea evitării
limitării excesive a libertăţii de exprimare în presă şi alte medii de difuzare, împiedicând
cenzura internă şi tot ce poate să o promoveze.
    16. Maria Zolyneak, op. cit.,p. 174.
    17. Vintilă Dongoroz, op. cit., p. 434.
    18. În literatura juridică a fost menţionat un exemplu care ilustrează in mod clar inexistenta
vreunei diferenţieri sub aspectul efectelor şi tratamentului juridic, intre complicitatea prin
acţiune şi cea prin inacţiune. Astfel, "pentru paza unui depozit, administratorul său are
obligaţia de a aprinde o lumină care să permită gardienilor observarea în timpul nopţii a
apropierii persoanelor străine de depozit. Mai mulţi indivizi care doresc să spargă depozitul îşi
asigură complicitatea administratorului, care se obligă să înlăture lumina; el se poate achita de
această sarcină fie printr-o acţiune (stingând lumina), fie printr-o omisiune (inacţiunea
constând în neaprinderea luminii), rezultatul fiind însă acelaşi.
    19. Francisco Munoz Conde, Mercedes Garda Aran, Derecho Penal, Parte general,
5e edicion, revisada, tirant lo blanch, Valencia, 2002, p. 464,465.
    20. Jean Pradel, Principes de droit criminel, 1, Droit pénal général, Ed. Cujas, Paris, p. 105.
    21. Ibidem.
    22. Ferrando Mantovam, Diritto penale, Parte generale, Terza edizione, CEDAM, Casa
Editrice Dott Antonio Milani, 1992, p. 253.
    23. Contribuţiile participanţilor la săvârşirea faptei au fost diferenţiate in acte de
complicitate (dacă priveau realizarea materială a faptei); acte de determinare (dacă priveau
realizarea hotărârii de a săvârşi fapta) şi acte de complicitate materială sau morală (dacă
serveau in orice mod la comiterea faptei), Ulterior, in explicaţiile Codului penal din 1968 a
revenit asupra clasificării iniţiale şi a definirii acestor contribuţii distincte la săvârşirea faptei,
grupându-le in funcţie de formele tipice de cooperare, adică de modurile in care participanţii
pot contribui la săvârşirea unei fapte şi anume: efectuarea de acte prin care se realizează
material fapta (executare, realizată de autori sau executanţi); efectuarea de acte prin care se
contribuie la formarea hotărârii de a săvârşi fapta şi de a păşi la executare (determinare,
realizată de instigatori sau autori morali) şi efectuarea de acte prin care se ajută în orice mod
la săvârşirea faptei, adică la realizarea fie a actelor de executare, fie a actelor de determinare
(sprijinire, realizată de complici sau cooperatori indirecţi).
    24. Acest sistem de clasificare se aplică infracţiunilor, cu excepţia trădării, în care toţi
autorii sunt consideraţi principali. Pentru delicte, participanţii principali sunt clasificaţi ca
fiind de primul şi al doilea grad şi cei accesorii înainte sau după faptă. Prezenţa poate fi
actuală sau constructivă; Sickmann, Andrew John. Accomplice Liability American
Jurisprudence Injecting Mens Rea Under False Hopes of Criminal Deterrence.