Examen la Drept Penal

1. 1.Pluralitatea de infractori.
2. 2.Noţiunea participaţiei penale şi condiţiile ei.
3. 3.Participanţii la infracţiune.
4. 4.Formele participaţiei penale.
5. 5.Implicarea la săvîrşirea infracţiunii.
6. 6.Răspunderea penală pentru participaţie.
7. 7.Noţiunea şi modalităţile cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei.
8. 8.Legitima apărare şi condiţiile ei.
9. 9.Extrema necesitate şi condiţiile ei.
10. 10.Reţinerea infractorului.
11. 11.Constrîngerea fizică sau psihică.
12. 12.Riscul întemeiat
13. 13.Executarea ordinului sau dispoziţiei superiorului.
14. 14.Noţiunea răspunderii penale.
15. 15.Principiile răspunderii penale.
16. 16Mecanismul de realizare a răspunderii penale.
17. 17.Temeiul răspunderii penale
18. 18.Noţiunea liberării de răspundere penală.
19. 19.Temeiurile şi condiţiile liberării de răspundere penală .
20. 20.Liberarea de răspundere penală a minorilor.
21. 21.Liberarea de răspundere penală cu tragerea la răspundere contravenţională.
22. 22.Liberarea de răspuunderea penală în legătură cu renunţarea de bună voie de
săvîrşirea infracţiunii.
23. 23.Liberarea de răspunderea penală în legătură cu căinţa activă.
24. 24.Liberarea de răspunderea penală în legătură cu schimbarea situaţiei.
25. 25.Liberarea condiţională de răspunderea penală.
26. 26.Prescripţia tragerii de răspunderea penală.
27. 27.Noţiunea şi caracteristicile pedepsei penale.
28. 28.Scopurile şi funcţiile pedepsei penale.
29. 29.Caracteristica generală a sistemului de pedepse penale a Republicii
Moldova.
30. 30.Amenda.
31. 31.Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate.
32. 32.Munca neremunerată în folosul comunităţii.
33. 33.Inchisoarea. Detenţiunea pe viaţă.
34. 34.Caracteristica generală a pedepselor aplicate persoanelor juridice.
35. 35.Noţiunea şi tipurile individualizării pedepselor penale. Criteriile generale
de individualizare a pedepsei.
36. 36.Circumstanţele atenuante şi agravante la aplicarea pedepsei: modalităţile
lor şi efectele acestora.
37. 37.Aplicarea pedepsei pe cazul unui cumul de sentinţe; unei pedepse mai
blînde decît cea prevăzută de lege; în cazul încheierii acordului de
recunoaştere a vinovăţiei; pentru infracţiunea ne consumată; pentru recidivă de
infracţiuni.
 38. 38.Noţiunea şi categoriile liberării de pedeapsă penală.
39. 39.Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
40. 40.Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen.
41. 41.Înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă.
42. 42.Liberarea de pedeapsă a minorilor
43. 43.Liberarea de pedeapsă datorită schimbării situaţiei
44. 44.Liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave.
45. 45.Aminarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în
vîrsta de pîna la 8 ani.
46. 46.Prescripţia executării sentinţei de condamnare.
47. 47.Caracteristica, scopul şi tipurile măsurilor de siguranţă.
48. 48.Aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical.
49. 49.Aplicarea masurilor de constrîngere cu caracter educativ.
50. 50.Expulzarea şi condiţiile ei.
51. 51.Confiscarea specială.
52. 52.Amnistia şi graţierea.
53. 53.Împăcarea.
54. 54.Stingerea antecedentelor penale.
55. 55.Reabilitarea judecătorească.
56. 56.Noţiunea de calificare a infracţiunii.
57. 57.Calificarea infracţiunilor în cazul unui concurs de infracţiuni, concurenţei
normelor penale, concurenţei dintre normele generale şi cele speciale,
concurenţei dintre două norme speciale, concurenţei dintre o parte şi un întreg.

1 Pluralitatea de infractori
Pluralitate de infractori (de făptuitori) - situaţie în care o faptă prevăzută de legea penală a
fost comisă prin eforturile conjugate ale mai multor persoane.
- Pluralitate naturală - pluralitate de infractori impusă de natura faptei a cărei
săvârşire este de neconceput fară concursul activităţilor a două sau mai multe persoane
(de ex., adulterul, bigamia, impun obligatoriu existenţa a două persoane, iar încăierarea
presupune două tabere de câte cel puţin două persoane).
- Pluralitate constituită - pluralitate de infractori care există în acele cazuri în care
legea incriminează simplul fapt de a alcătui o grupare de persoane în vederea săvârşirii
unor infracţiuni (de ex., complotul). Săvârşirea faptei penale se realizează prin însuşi
acordul intervenit între persoanele care alcătuiesc gruparea, chiar înainte ca acestea să
fi comis vreuna din infracţiunile pe care şi le-au propus să le săvârşească.
- Pluralitate ocazională (participaţie) - pluralitate de infractori care, fără a ţine de
natura infracţiunii şi fară a fi în abstract indispensabilă săvârşirii acesteia, se constituie
întâmplător după voinţa făptuitorilor şi în raport cu modul în care aceştia concep
pregătirea şi săvârşirea faptei.
Pluralitatea ocazională poate coexista cu celelalte forme de pluralitate (de ex. adulterul
ori complotul pot fi comise şi în condiţiile unei pluralităţi ocazionale).

- Pluralitatea pre-ordinată - pluralitate de infractori caracterizată prin aceea că

înţelegerea participanţilor a avut loc înainte de comiterea faptei şi în vederea pregătirii
condiţiilor săvârşirii acesteia. ~ spontană -pluralitate de infractori caracterizată prin aceea
că înţelegerea dintre participanţi a avut loc concomitent cu săvârşirea faptei.

2. Noțiunea de participaţie și condițiile ei

  Se consideră participaţie cooperarea cu intenţie a două sau  mai multor persoane la
săvîrşirea unei infracţiuni intenţionate.
Specificul participaţiei, ca formă deosebită a activităţii infracţionale, determină
problema răspunderii penale a participanţilor la infracţiune.
- Pentru ca să existe elementul de participaţie penală, trebuie să fie îndeplinite
următoarele condiţii:
a) să existe pluralitate de făptuitori;
b) să existe o legătură subiectivă (coeziune psihică) între participanţi;
c) fapta să fie săvîrşită în cooperare materială sau intelectuală;
d) una şi aceeaşi faptă prevăzută de legea penală să fie săvîrşită de către toţi
participanţii;
e) cooperarea mai multor persoane să nu fie cerută de conţinutul legal al infracţiunii.
a.) Pluralitatea de făptuitori este consacrată în art.42 CP, conform căruia participanţi
la infracţiune sunt persoanele care contribuie la săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea
penală în calitate de autori, organizatori, instigatori sau complici. Participarea la
infracţiune a mai multor persoane înseamnă că două sau mai multe persoane, nu una,
săvîrşesc fapta prevăzută de legea penală (acţiune sau inacţiune), îndreptată împotriva
unuia şi aceluiaşi obiect. Condiţia se realizează cînd cooperează cel puţin două persoane,
fără ca aceasta să fie necesară pentru existenţa conţinutului legal al infracţiunii.
b.) Legătura subiectivă (coeziunea psihică) dintre participanţi este indicată direct în
art.41 CP, conform căruia se consideră participaţie cooperarea cu intenţie a două sau a mai
multor persoane la săvîrşirea unei infracţiuni intenţionate. Deci, din punct de vedere
subiectiv, participaţia propriu-zisă este condiţionată de săvîrşirea faptei cu intenţie de către
cel puţin două persoane: instigator-autor, autor-complice ş. a.
c.) Pentru existenţa participaţiei, pe lîngă legătura subiectivă, trebuie să existe o
cooperare materială sau intelectuală a participanţilor, care constă în faptul că persoanele
contribuie într-o formă sau alta la săvîrşirea infracţiunii prevăzute de legea penală. Potrivit
naturii ei, această contribuţie poate fi materială sau intelectuală; ţinînd seama de
importanţa sau de aportul acestei contribuţii, ea se divizează în principală şi secundară;
ţinînd cont de momentul în care are loc, ea există înainte de începerea executării acţiunii
(inacţiunii) sau în timpul executării acesteia pînă la momentul terminării ei.
O expresie exterioară a cooperării conţine asocierea acţiunilor participanţilor, care
poate să se realizeze în două forme: o însumare simplă a forţelor pentru producerea
urmărilor prevăzute de lege şi condiţionarea reciprocă a acţiunilor participanţilor.
d.) Săvîrşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală înseamnă că pentru toţi
participanţii la activitatea infracţională comună există o componenţă de infracţiune
comună. Ca să existe participaţie, e necesar ca actele participanţilor să fie îndreptate
împotriva aceluiaşi obiect juridic, iar fapta să se realizeze cel puţin în forma tentativei
sau pregătirii de infracţiune. Cînd pentru realizarea conţinutului legal al infracţiunii se
pretinde subiectului activ o anumită calitate (subiect special), poate exista participaţie la o
asemenea faptă dacă autorul sau coautorul are calitatea cerută de lege.
e.) Mai este necesar un detaliu: cooperarea mai multor persoane să nu fie cerută de
conţinutul legal al infracţiunii. Pentru existenţa participaţiei penale propriu-zise se cere
ca pluralitatea de făptuitori să fie ocazională, întîmplătoare în raport cu conţinutul legal
al infracţiunii. Dacă pentru existenţa infracţiunii legea prevede cooperarea mai multor
persoane, atunci nu se mai realizează participaţia penală, ci o pluralitate naturală sau
constitutivă de făptuitori. Toate condiţiile expuse trebuie întrunite cumulativ. Lipsa
oricăreia dintre ele cauzează inexistenţa participaţiei propriu-zise.

3. Participanţii
 Participanţii sunt persoanele care contribuie la săvîrşirea unei infracţiuni în calitate de
autor, organizator, instigator sau complice.    
Conform CP , participanţii sunt persoanele care contribuie la săvîrşirea unei fapte
prevăzute de legea penală în calitate de autori, organizatori, instigatori sau complici .
(1) Se consideră autor  persoana care săvîrşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de
legea penală, precum şi persoana care a săvîrşit infracţiunea prin intermediul persoanelor
care nu sînt pasibile de răspundere penală din cauza vîrstei, iresponsabilităţii sau din  alte
cauze prevăzute de prezentul cod.
Cînd însă autorul a săvîrşit infracţiunea împreună cu alţi participanţi, contribuţia sa se
caracterizează prin faptul că a realizat în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală,
adică acţiunea sau inacţiunea. Prin nemijlocit se înţelege, efectuarea unor acte de
executare, fără interpunerea unei alte persoane. Autorul contribuie, în mod nemijlocit, la
săvîrşirea faptei indiferent dacă, pentru realizarea acelei contribuţii, foloseşte sau frînează
propria sa energie fizică (ucide, loveşte, distruge, sustrage, nu dă ajutor etc.), ori
dinamizează sau se foloseşte de energia fizică a unei forţe străine (arme, substanţe
explozive, toxice, animale vătămătoare etc.). În raport cu ceilalţi participanţi
(organizatori, instigatori sau complici), autoratul se distinge prin caracterul său esenţial
şi necesar, contribuţia autorului constînd tocmai în săvîrşirea acţiunii sau inacţiunii care
constituie latura obiectivă a infracţiunii. Din cauza specificului său, autoratul este unica
formă de contribuţie la infracţiunea care poate exista şi în afara participaţiei.
(2) Coautori sunt persoanele care au cooperat ocazional şi în baza unei legături
subiective cu acte de executare (nemijlocit) la comiterea în comun a aceleiaşi fapte
prevăzute de legea penală. În caz de coautorat, unul din coautori poate realiza numai o
parte a acţiunii infracţionale (de exemplu, luarea bunului), iar altul – cealaltă parte a ei
(ameninţarea, lovirea etc.) şi în acţiunile fiecăruia va fi o infracţiune consumată sub formă
de coautorat. Na va exista coautorat dacă fiecare inculpat acţionează independent şi în
momente diferite, lovind, de exemplu – din răzbunare, mortal victima. Sub aspect
obiectiv, coautoratul este acea formă a participaţiei, în care o faptă prevăzută de legea
penală a fost săvîrşită în mod nemijlocit de către două sau mai multe persoane împreună,
în comun.
(3) Se consideră organizator al infracţiunii persoana care a organizat săvîrşirea unei
infracţiuni sau a dirijat realizarea ei, precum şi persoana care a creat un grup criminal
organizat sau o organizaţie criminală ori a dirijat activitatea acestora. Acţiunile
 organizatorului pot consta în recrutarea membrilor grupului organizat sau ai organizaţiei
criminale, în întocmirea planului săvîrşirii infracţiunii, în împărţirea rolurilor între
membrii grupului criminal sau ai organizaţiei criminale, în coordonarea acţiunilor
participanţilor nemijlocit la locul săvîrşirii infracţiunii sau de la distanţă, de exemplu,
prin intermediul mijloacelor tehnice: telefon, poştă electronică, fax, poştă etc.
(4) Se consideră instigator persoana care,  prin orice metode, determină o altă persoană
să săvîrşească o infracţiune. Ca formă a participaţiei penale, instigarea este fapta unei
persoane (instigator) care determină, cu intenţie, prin orice mijloace, o altă persoană
(instigat) să săvîrşească o faptă prevăzută de legea penală. Instigatorul contribuie la
săvîrşirea infracţiunii prin transmiterea către cel instigat a ideii săvîrşirii infracţiunii şi
prin determinarea luării de către acesta a hotărîrii de a săvîrşi fapta, care rezultă din
trecerea ei la executarea infracţiunii.
Instigatorul însă are ideea de săvîrşire a infracţiunii, pe care o transmite altei persoane,
făcînd ca aceasta să ia hotărîrea şi să o pună în executare (de exemplu, un duşman, din
motive personale, îndeamnă o altă persoană, în schimbul unei recompense, să-l rănească
grav pe rivalul său. Cea de-a doua persoană acceptă îndemnul sau propunerea, ia
hotărîrea şi execută fapta la care a fost îndemnată sau instigată).
 (5) Se consideră complice persoana care a contribuit la săvîrşirea infracţiunii prin
sfaturi, indicaţii, prestare de informaţii, acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare
de  obstacole, precum şi persoana care a promis dinainte că îl va favoriza pe infractor, va
tăinui mijloacele sau instrumentele de săvîrşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele
dobîndite pe cale criminală ori persoana care a promis din timp că va procura sau va vinde
atare obiect.

4. Formele participaţiei
          În funcţie de gradul de coordonare a acţiunilor  participanţilor se deosebesc
următoarele forme de participaţie:
a) participaţie simplă- Infracţiunea se consideră săvîrşită cu participaţie simplă
dacă la săvîrşirea ei au participat în comun, în calitate de coautori, două sau
mai multe persoane, fiecare realizînd latura obiectivă  a infracţiunii.
b) participaţie complexă- Infracţiunea se consideră săvîrşită cu participaţie
complexă dacă la săvîrşirea ei participanţii au contribuit  în calitate de autor,
organizator, instigator sau complice.  
Condiţia participaţiei complexe se realizează în cazul în care cooperează
intenţionat cel puţin două persoane la săvârşirea unei infracţiuni, una din ele fiind
autor, iar celelalte având diferite roluri: instigator, organizator, complice.
Latura obiectivă a infracţiunii cu  participaţie complexă
poate fi realizată:
          a)  de un singur autor;
          b) de doi sau mai mulţi autori.
Se consideră exces de autor săvârşirea de către autor a unor acţiuni infracţionale
care nu au fost cuprinse de intenţia celorlalţi participanţi. Pentru excesul de autor,
ceilalţi participanţi nu sunt pasibili de răspundere penală.
 Excesul de autor poate fi de 2 categorii:
1. Exces de autor cantitativ – are loc cînd executorul săvîrşeşte o infracţiune
omogenă cu infracţiunea care trebuia săvîrşită conform intenţiei
coparticipanţilor. Exemplu: instigatorul determină pe autor la furt, iar autorul
comite jaf.
2. Exces de autor calitativ – are loc atunci cînd executorul săvîrşteşte acţiuni
neomogene cu acelea la care a fost instigat sau la care i-a fost acordat ajutor de
către coparticipanţi. Exemplu: un grup a avut scopul de a fura un bun dintr-o
casă, dar autorul în acel timp săvîrşeşte viol. În acest caz, autorul răspunde
pentru viol, iar ceilalţi participanţi răspund pentru intenţia pe care au avut-o, şi
anume sustragerea bunurilor.
          c) grup criminal organizat- este o reuniune stabilă de persoane care s-au
organizat în prealabil pentru a comite una sau mai multe infracţiuni.
          d) organizaţie (asociaţie) criminală- o reuniune de grupuri criminale organizate
într-o comunitate stabilă, a cărei activitate se întemeiază pe diviziune, între membrii
organizaţiei şi structurile ei, a funcţiilor de administrare, asigurare şi executare a intenţiilor
criminale ale organizaţiei în scopul de a influenţa activitatea economică şi de altă natură a
persoanelor fizice şi juridice sau de a o controla, în alte forme, în vederea obţinerii de
avantaje şi realizării de interese economice, financiare sau politice.

            (2) Infracţiunea se consideră săvîrşită de o organizaţie criminală dacă a fost comisă
de un membru al acesteia în interesul ei sau de o persoană care nu este membru al
organizaţiei respective, la însărcinarea acesteia.

            (3) Organizator sau conducător al organizaţiei criminale se consideră persoana care
a creat organizaţia criminală sau o dirijează.

            (4) Organizatorul şi conducătorul organizaţiei criminale poartă răspundere pentru

toate infracţiunile săvîrşite de această organizaţie.

            (5) Membrul organizaţiei criminale poartă răspundere penală numai pentru
infracţiunile la a căror pregătire sau săvîrşire a participat.

5. Implicarea la săvârșirea infracțiunii

Calificarea infracțiunilor săvârșite în participație doar potrivit normei din Partea
Specială fără trimitere la norma din Partea Generală a Codului penal este una parțială.
Necesitatea unei asemenea alegații către norma generală este dictată de faptul că normele
din Partea Specială a Codului penal incriminează, de fapt, comportamentul unei singure
persoane.
Astfel, acțiunile organizatorului trebuie calificate atât potrivit normei care
incriminează fapta infracţională comisă, cât şi conform normei de la alin.(3) art.42 CP
RM. (3) Se consideră organizator persoana care a organizat săvîrşirea unei infracţiuni sau
 a dirijat realizarea ei, precum şi persoana care a creat un grup criminal organizat sau o
organizaţie criminală ori a dirijat activitatea acestora.
Acţiunile instigatorului trebuie încadrate conform normei care incriminează fapta
infracţională comisă şi potrivit Codului Penal.
Acţiunile/inacţiunile complicelui trebuie încadrate potrivit normei care incriminează
fapta infracţională comisă şi potrivit normei de la alin.(5) art.42 CP RM. (5) Se consideră
complice persoana care a contribuit la săvîrşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, prestare
de informaţii, acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare de obstacole, precum şi
persoana care a promis dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sau
instrumentele de săvîrşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele dobîndite pe cale
criminală ori persoana care a promis din timp că va procura sau va vinde atare obiecte.
În contrast, comportamentul autorului trebuie calificat doar potrivit normei concrete
ce sancţionează fapta prejudiciabilă comisă, fără a fi necesară trimiterea către norma de la
alin.(2) art.42 CP RM.
În aceeaşi ordine de idei, la calificarea acţiunilor organizatorului, instigatorului şi ale
complicelui nu este suficientă indicarea în actul procesual-juridic a art.42 CP RM. Este
necesară reflectarea alineatului concret din cadrul art.42 (alin.(3), (4) sau (5)).

6. Răspunderea penală pentru participație

Aspectul juridic al temeiului general al răspunderii penale constă în a decide: pentru
ce fapte concrete și în ce condiţii trebuie să survină răspunderea penală. Cu alte cuvinte,
trebuie stabilit modul de comportare pentru care ar surveni răspunderea penală.
Temeiul răspunderii altor participanţi se stabilește ţinându-se cont de următoarele
circumstanţe.- elementele și semnele componenţei infracţiunii sunt indicate atât în Partea
specială, cât și în cea generală (caracteristicile subiectului, forma vinovăţiei, trăsăturile
activităţii infracţionale neconsumate etc.).
Răspunderea participanţilor este determinată de contribuţia fiecăruia la săvârșirea
infracţiunii (art. 83 din CP al RM). Prin urmare, răspunderea depinde întâi de toate de
funcţia executată de subiect în procesul de comitere a faptei infracţionale. Dacă persoana
execută latura obiectivă a infracţiunii total sau parţial, singur sau cu cineva nemijlocit (de
comun acord), atunci ea este recunoscută ca autor (coautor), iar acţiunile ei sunt calificate
numai conform articolului concret din Partea specială a Codului penal.
(1) Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvârșită,
iar componenţa infracţiunii, stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridic
al răspunderii penale.

(2) Răspunderii penale este supusă numai persoana vinovată de săvârșirea

infracţiunii prevăzute de legea penală.

      

      
 7. Noțiunea și modalitățile care înlătură caracterul penal al faptei
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei
Se consideră cauze care înlătură caracterul penal al faptei:
a) legitima apărare;
b) reţinerea infractorului;
c) starea de extremă necesitate;
d) constrîngerea fizică sau psihică;
e) riscul întemeiat.
f) executarea ordinului sau dispoziţiei superiorului.
. Legitima apărare
(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită în stare de
legitimă apărare.
(2) Este în stare de legitimă apărare persoana care săvîrşeşte fapta pentru a respinge
un atac direct, imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau
împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui
atacat ori interesul public.
(3) Este în legitimă apărare şi persoana care săvîrşeşte fapta, prevăzută la alin.(2),
pentru a împiedica pătrunderea, însoţită de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea
persoanei ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, într-un spaţiu de locuit
sau într-o altă încăpere.
Reţinerea infractorului
Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită în scopul reţinerii
persoanei care a comis o infracţiune şi al predării ei organelor de drept.
Starea de extremă necesitate
(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită în stare de
extremă necesitate.
(2) Este în stare de extremă necesitate persoana care săvîrşeşte fapta pentru a salva
viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane ori un interes public de la un
pericol iminent care nu poate fi înlăturat altfel.
(3) Nu este în stare de extremă necesitate persoana care, în momentul săvîrşirii faptei,
îşi dă seama că provoacă urmări vădit mai grave decît cele care s-ar fi putut produce dacă
pericolul nu era înlăturat.
Constrîngerea fizică sau psihică
(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat daune
intereselor ocrotite de lege ca rezultat al constrîngerii fizice sau psihice, dacă în urma
acestei constrîngeri persoana nu putea să-şi dirijeze acţiunile.
(2) Răspunderea penală pentru cauzarea de daune intereselor ocrotite de legea penală
prin constrîngere psihică sau fizică, în urma căreia persoana menţine posibilitatea de a-şi
dirija acţiunile, se stabileşte în condiţiile art.38.
Riscul întemeiat
(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat daune
intereselor ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat pentru realizarea scopurilor
socialmente utile.
(2) Riscul se consideră întemeiat dacă scopul socialmente util urmărit nu a putut fi
realizat fără un anumit risc şi dacă persoana care l-a admis a luat măsurile necesare pentru a
preveni cauzarea de daune intereselor ocrotite de lege.
(3) Riscul nu poate fi considerat întemeiat dacă era cu bună-ştiinţă îmbinat cu
pericolul pentru viaţa persoanei sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic ori
social.
 . Executarea ordinului sau dispoziţiei superiorului
(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită de o persoană
în vederea executării unui ordin sau dispoziţii a superiorului, care sînt obligatorii pentru
aceasta, dacă ordinul sau dispoziţia nu sînt vădit ilegale şi dacă persoana care le-a executat
nu a ştiut că ordinul sau dispoziţia sînt ilegale. Răspunderii penale pentru fapta săvîrşită este
supusă persoana care a emis ordinul sau dispoziţia ilegală.
(2) Persoana care a comis intenţionat infracţiune în vederea executării ordinului sau
dispoziţiei vădit ilegale ale superiorului răspunde penal în temeiuri generale. Neexecutarea
ordinului sau dispoziţiei vădit ilegale exclude răspunderea penală.
(3) În scopurile prezentului a

8. Legitima aparare si conditiile ei

Articolul 36. Legitima apărare
(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită în stare de
legitimă apărare.
(2) Este în stare de legitimă apărare persoana care săvîrşeşte fapta pentru a
respinge un atac direct, imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, a altei
persoane sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav
persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.
(3) Este în legitimă apărare şi persoana care săvîrşeşte fapta, prevăzută la alin.(2),
pentru a împiedica pătrunderea, însoţită de violenţă periculoasă pentru viaţa
sau sănătatea persoanei ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea
violenţe, într-un spaţiu de locuit sau într-o altă încăpere.
Prin reglementarea legitimei apărări nu se recunoaște dreptul de a comite fapta
prevăzută de legea penală într-o asemenea împrejurare, ci că legea penală nu intervine
în cazul existenței unor situații deosebite ce impun celui care acționează un anumit
comportament ieşit din comun. Fapta comisă în stare de legitimă apărare nu a fost
niciodată pedepsită.
Fundamentul real al înlăturării caracterului penal al faptei, in caz de legitimă apărare,
este constringerea psihică și, deci, absența vinovăției.
Persoana aflată în fața unei agresiuni, care prezintă pentru ea, pentru altul sau pentru
un interes public, un pericol grav și iminent, este constrînsă să reacționeze în scopul
apărării valorilor sociale amenințate grav. Acesta este și temeiul înlăturării vinovăției
și al caracterului penal al faptei săvîrșite în legitimă apărare.
Dreptul la legitima apărare îl au în mod egal toate persoanele, indiferent de pregătirea
lor profesională sau specială, precum și de situația de serviciu.
În acest caz fac excepție de la regula generală persoanele în ale căror atribuții de
serviciu intră apărarea drepturilor persoanei, a intereselor publice (de pildă polițiştii).
Neîndeplinirea acestor obligații poate avea drept urmare aplicarea sancțiunilor
disciplinare sau a pedepselor penale, de pildă pentru neglijență în serviciu (art. 329
din CP al RM).
 Condiții privitoare la atac și apărare
Legitima apărare se caracterizează prin existența unui atac, a unei agresiuni care pune
în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, ori interesul public și care impun
cu necesitate acțiuni de apărare pentru ocrotirea valorilor sociale menționate expres de
lege. Atit in jurul atacului, cit și al apărării.
Atacul, sau agresiunea, este o comportare violentă a persoanei, o atitudine ofensivă ce
se materializează, de regulă, într-o acțiune îndreptată împotríva valorilor sociale
ocrotite de legea penală.
Din această definiție rezultă că fapta trebuie să aparțină neapărat omului, de aceea
atacul venit din partea unui animal, în măsura în care nu reprezintă o agresiune
declanşată voit de stăpînul acestuia, nu va justifica o reacție în condițiile legitimei
apărări, ci în limitele stării de extremă necesitate.
În conceptul noțiunii de legitimă apărare prin atac se înțelege o acțiune sau o inacțiune
prejudiciabilă, adică suntem în prezența unui atac atît în cazul unei comportări activ
agresive (de exemplu, o persoană îndreaptă arma spre o altă persoană cu intenția de a
o omorî sau vătăma), cît și în cazul unei atitudini pasiv agresive (de exemplu, o
persoană care, avînd în îngrijire un bolnav, nu-i administrează medicamentele
conform prescripțiilor medicului, cu intenția de a-i provoca moartea).
Mai mult decît atît, inacțiunea reprezintă un atac numai dacă există obligația legală de
a acționa. Potrivit legii, alin. (2) art. 36 din CP al RM, atacul trebuie să îndeplinească
următoarele condiții:
 să fie direct, imediat, material și real;
 să fie îndreptat impotriva propriei persoane, a altei persoane sau împotriva
unui interes public;
 să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.

A) Atacul să fie direct, imediat, material și real:

Atacul direct
Atacul este direct cînd prin el se creează un pericol care amenință nemijlocit valorile
ce pot forma obiectul legitimei apărări. Astfel, trebuie să existe o legătură între cauză
și efect, între atac şi pericolul grav creat. In literatura juridică s-a arătat că atacul
trebuie considerat direct nu numai atunci cînd între fapta atacantului și victimă există
un contact fizic nemijlocit, dar şi în cazul în care, deşi sub aspectul fizic nu există un
contact nemijlocit cu valoarea socială pusă în pericol, el vizează ca acțiune agresivă
anume această valoare (de exemplu, atacantul a început să taie cablul care susține
schela pe care lucrează un zidar, punînd în primejdie viața acestuia). Atacul nu va fi
considerat direct atunci cînd între atacant şi victimă se află un obstacol (un zid, o ușă
încuiată, o distanță mare etc.) care face ca atacul să nu creeze un pericol pentru
valoarea socială ocrotită;
Atacul imediat
Caracterul imediat al atacului fixează în timp desfășurarea acestuia, încadrindu-l într-
un anumit interval in care poate interveni o apărare legitimă. Atacul imediat poate fi
real sau în curs de executare (actual). Atacul este considerat real atunci cînd acțiunea
lui a început sau este gata să inceapă, reieşind din împrejurările concrete ale cauzei.
De pildă, în cazul în care atacantul îndreaptă mîna spre buzunar pentru a scoate arma,
în intervalul acesta de timp apărarea poate interveni pentru a curma atacul. Un indiciu
al caracte- rului imediat al atacului este intervalul scurt dintre momentul începerii
atacului și momentul apariției pericolului.
Dacă acest interval este mai mare, astfel încît să existe posibilitatea înlăturării lui prin
alte mijloace decît săvirșirea faptei prevăzute de legea penală, atacul nu poate fi
considerat ca imediat şi nu legitimează acțiunea de apărare.
Atacul este în curs de executare (actual) cînd se află în desfăşurare, în evo- luția sa
pînă la momentul consumării. Un asemenea atac se află într-un raport de
concomitență cu pericolul generat de agresiune și cu necesitatea actului de apărare.
Dacă atacul s-a consumat, nu se mai poate invoca legitima apărare, întrucît nu sunt
întrunite condițiile legii în ceea ce priveşte desfășurarea în timp a atacului, cînd
valoarea este supusă pericolului de a fi lezată.
Atacul se consideră consumat atunci cînd agresiunea a luat sfirşit, iar odată cu ea
încetează de fapt și pericolul pentru valorile ocrotite de lege. Dacă atacantul, fiind
respins după primul atac, continuă să aibă o atitudine agresivă, intenționînd să reia
atacul asupra aceleiași persoane, se poate considera că atacul este în plină desfășurare,
că este un atac imediat care justifică apărarea din partea celui atacat.
Atacul material
Atacul este material atunci cînd se realizează prin fapte de natură să provoace
modificări materiale, fizice asupra valorilor împotriva cărora se îndreaptă.
Atacul este recunoscut material nu numai atunci cînd pentru realizarea lui se folosește
forța fizică, ci și în cazul cînd aceasta din urmă se asociază cu diferite instrumente,
mijloace care sunt în măsură să provoace o modi- ficare fizică valorilor ocrotite de
legea penală.
Practica și doctrina penală sunt unanime în aprecierea că violențele verbale sau scrise
(insultele, amenințările, calomniile) nu pot justifica o acțiune în apărare dacă nu
provoacă un pericol fizic.
Dacă față de un asemenea atac s-a reacționat prin săvîrşirea unei fapte prevăzute de
legea penală, făptuitorul care a avut posibilitatea să reacționeze pe cale juridică nu
poate beneficia de impunitate în temeiul legitimei apărări, dar poate invoca existența
unor circumstanțe atenuante
De asemenea, faptul că o persoană este înarmată nu poate fi interpretat ca atac
material care să justifice legitima apărare atîta timp cit nu se încearcă să se facă uz de
arma respectivă;
Atacul real
Atacul este considerat real atunci cînd există obiectiv și nu presupus. Atacul real
constă în actul de agresiune care este pe punctul de a se produce și amenință cu
realizarea lui, existînd certitudinea înfăptuirii sale (de exemplu, atacantul, după ce a
amenințat victima cu moartea, îşi ia arma de pe umăr și o încarcă).

B) Atacul să fie îndreptat împotriva persoanei proprii, a altei persoane sau

împotriva unui interes public:
Această caracteristică se referă la obiectul juridic al atacului. Pentru existența
legitimei apărări și, în consecință, a stării care a determinat-o, trebuie să se constate că
atacul a fost îndreptat împotriva persoanei sau împotriva unei alte persoane, ori contra
unui interes public.
Astfel, acesta se poate îndrepta împotriva persoanei, fiind de natură a-i vătăma viața,
integritatea corporală, sănătatea, libertatea și alte valori cărora legea le oferă protecție
sau împotriva vreunei valori sociale care formează obiectul juridic al unui drept
acordat de lege persoanelor fizice sau juridice, ori împotriva unui interes public.
Din sfera noțiunii de "interes public" fac parte siguranţa statului, proprietatea publică,
activitatea organelor și instituțiilor de stat, ordinea publică și alte valori asimilate.
Poate realiza apărarea atît persoana împotriva căreia s-a îndreptat atacul, cit și o altă
persoană, prezentă la locul săvîrşirii atacului, care-i vine în ajutor, efectuind acțiuni de
apărare în favoarea celui atacat.
Împotriva unui atac de natură să vatăme interesul public poate interveni orice
persoană, indiferent dacă are sau nu o obligație de serviciu în legătură cu interesul pus
în pericol.
C) Atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori
interesul public:
Caracterul grav al pericolului se manifestă atunci cind atacul amenință cu producerea
unor consecințe negative ireparabile sau greu de remediat pentru valoarea ocrotită de
legea penală (de exemplu, pierderea vieții, vătămarea corporală, distrugerea unui bun
etc.).
Prin apărare, în sensul dreptului penal, se înțelege actul prin care cel atacat sau
persoana care îi vine în ajutor încearcă să înlăture atacul, care după toate
caracteristicile sale, corespunde semnelor prevăzute de lege.
Apărarea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
1. aceasta este admisă pentru a respinge un atac îndreptat împotriva unei
persoane sau a unui interes public;
2. trebuie să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea penală;
3. să fie îndreptată numai împotriva atacantului;
4. să fie concomitentă cu atacul;
5. să fie proporțională cu gravitatea atacului.
 9. Extrema necesitate si conditiile ei
Articolul 38. Starea de extremă necesitate
1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită în stare de
extremă necesitate.
2) Este în stare de extremă necesitate persoana care săvîrşeşte fapta pentru a
salva viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane ori un
interes public de la un pericol iminent care nu poate fi înlăturat altfel.
3) Nu este în stare de extremă necesitate persoana care, în momentul săvîrşirii
faptei, îşi dă seama că provoacă urmări vădit mai grave decît cele care s-ar fi
putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
De cele mai dese ori, faptele comise în stare de extremă necesitate se manifestă prin
acțiuni active, însă există situații cînd fapte de acest gen se realizează prin inacțiuni.
Acest lucru se întîmplă atunci cînd apariția stării de extremă necesitate a fost generată
de ciocnirea a două obligații, persoana prevenind cauzarea unui prejudiciu mai mare
prin neexecutarea unei alte obligații (de pildă, medicul este chemat să acorde
concomitent ajutor medical la doi bolnavi, unul dintre ei fiind intr-o stare mai gravă.
Vizitîndu-l pe acesta, medicul este impus så nu acționeze in condițiile stării de
extremă necesitate față de celălalt bolnav).
În cazul stării de extremă necesitate suntem în prezența situației în care pericolul
amenință o valoare sau un interes public apărat de lege și pentru înlăturarea acestuia
se cauzează un prejudiciu unei alte valori, care la fel este apărată de lege. Dacă în
asemenea condiții persoana provoacă o daună mai mică în raport cu urmarea, care s-ar
fi putut produce, suntem în prezența stării de extremă necesitate.
Condițiile stării de extremă necesitate
Ca și în cazul legitimei apărări, condițiile în care o faptă prevăzută de legea penală va
fi considerată ca fiind săvîrşită în stare de extremă necesitate sunt expres prevăzute de
legea penală în art. 38.
Starea de extremă necesitate implică (la fel ca și legitima apărare) două laturi:
1. pericolul;
2. salvarea de pericol.
Reieșind din aceasta, unele condiții prevăzute de lege pentru existența stării de
extremă necesitate se referă la pericol, altele - la fapta săvîrşită pentru salvarea de la
pericol.
1) Pericolul
Starea de extremă necesitate presupune ivirea pericolului care determină actul de
salvare. Prin pericol se înțelege o primejdie pentru valorile prevăzute și apărate de
lege.
Am remarcat deja, că în cazul stării de extremă necesitate pericolul este generat, în
principiu, de un eveniment obiectiv accidental, cum ar fi o faptă naturală (de exemplu,
un incendiu provocat de fulger, inundații, un cutremur, înzăpeziri), sau se poate datora
unei energii umane (de pildă, o comportare imprudentă care provoacă un incendiu),
sau unor situații provenind din partea unor animale, precum și altor împrejurări.
Pentru a justifica o intervenție în limitele stării de extremă necesitate, pericolul,
oricare ar fi sursa sa, trebuie să întrunească următoarele condiții:
 să fie iminent- aceasta înseamnă că pericolul amenință cu producerea sa, se
află cale de declanşare imediată fără a mai fi posibilă luarea unor măsuri de
preîntîmpinare a acestuia.
 să amenințe valorile indicate limitativ în alin. (2) art. 38 din CP al RM- viața,
integritatea corporală sau sănătatea unei persoanei sau a alteia și interesul
public.
 să fie inevitabil- această condiție presupune că pericolul nu poate fi înlăturat
decit prin săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală, adică prin
sacrificarea altei valori protejate de lege.

2) Salvarea de pericol
Trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
1. să se realizeze prin săvirșirea unei fapte prevăzute de legea penală;
2. să fi constituit singurul mijloc de înlăturare a pericolului și să fi fost necesară
pentru înlăturarea lui;
3. să nu fi cauzat urmări vădit mai grave decît cele ce s-ar fi produs în cazul
neînlăturării pericolului- Dacă făptuitorul și-a dat seama, că prin fapta sa
provoacă urmări vădit mai grave decît cele care S-ar fi putut produce în caz că
pericolul nu era înlăturat, el nu va mai acționa sub imperiul stării de extremă
necesitate, urmind să răspundă penal potrivit legii. Dacă prin faptă s-au cauzat
urmări mai grave, iar făptuitorul nu şi-a dat seama în momentul săvirşirii
faptei că dauna va fi mai mare, fapta urmează a fi considerată comisă în stare
de extremă necesitate.
În cazul stării de extremă necesitate ca izvor de pericol putem avea nu nu- mai faptele
oamenilor, ci și calamitățile naturale, sociale, diferite procese fiziologice și biologice,
acțiunile agresive ale animalelor, defecțiunile mecanismelor etc.
In cazul stării de extremă necesitate, dauna cauzată trebuie să fie mai mică și doar în
unele cazuri excepționale egală în raport cu cea evitată.

10. Retinerea infractorului

Articolul 37. Reţinerea infractorului
Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită în scopul reţinerii
persoanei care a comis o infracţiune şi al predării ei organelor de drept.
Reținerea persoanelor care au săvîrşit infracțiuni reprezintă o modalitate de luptă cu
criminalitatea, deşi aceasta nu se caracterizează prin reprimarea infracțiunii, ea
urmărește scopul aducerii persoanei în fața organelor poliției sau la o altă autoritate
publică în scopul realizării sarcinilor justiției, precum şi pentru prevenirea comiterii
unor noi infracțiuni de către făptuitor.
Dreptul de a reține persoana bănuită de săvirșirea infracțiunii aparține, potrivit art.
168 CPP al RM, tuturor cetățenilor, însă pentru anumite persoane (de exemplu,
polițiști) aceasta este o obligație de serviciu.
Întrucît în procesul reținerii infractorului ce a comis o infracțiune sunt cauzate
anumite daune, este necesar să analizăm temeiurile și semnele, caracteristicile
instituției respective:
A) Condițiile ce determină legalitatea și temeinicia reținerii:
1. Prima condiție ce se atribuie la acest grup constă în faptul că temei pentru
reținere servește săvirșirea de către persoană a infracțiunii, adică a unei fapte
prevăzute de legea penală. Este absolut legitimă reținerea persoanei în privința
căreia a fost pronunțată deja o sentință de condamnare și care se eschivează de
la executarea ei, ascunzîndu-se. Prezintă însă dificultăți situația, cînd încearcă
să se ascundă imediat după comiterea infracțiunii.
Constituie reținere- privarea persoanei de libertate, pe o perioadă scurtă de timp, dar
nu mai mult de 72 ore, în locurile și în condițiile stabilite prin lege". Dreptul de a
efectua o asemenea reținere aparține în exclusivitate organului de urmărire penală
care este obligat în termen de pînă la 3 ore de la momentul privării persoanei de
libertate să întocmească un proces-verbal de reținere, în care trebuie să se indice
temeiurile, motivele, locul, anul, luna, ziua şi ora reținerii, starea fizică a persoanei
reținute, plingerile referitoare la starea sănătății sale, în persoana este îmbrăcată
(descrierea tinutei vestimentare, explicații, obiecții, cereri ale persoanei reținute,
cererea de a avea acces la un examen medical, inclusiv pe cont propriu, fapta săvîrșită
de persoana respectivă, rezultatele percheziției corporale a persoanei reținute, precum
și data, ora întocmirii procesului-verbal.
Reținerea penală presupune că persoana reținută cu certitudine este vinovatå de
comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, cu toate că în unele situații o
asemenea certitudine, în conştiinţa cetățenilor simpli, care încearcă să efectueze
reținerea, reprezintă doar o probabilitate, un fapt, ce nu-i reține de la admiterea unor
erori de drept sau de fapt.
Temei pentru reținerea unei persoane servește faptul, dacă aceasta a fost prinsă în
flagrant delict, dacă martorul ocular, inclusiv victima, indică direct că anume această
persoană a săvîrşit infracțiunea, dacă pe corpul sau pe hainele persoanei, la domiciliul
ei ori în unitatea ei de transport sunt descoperite urme evidente ale infracțiunii, dacă la
locul săvîrșirii infracți- unii sunt descoperite urmele lăsate de către această persoană.
Actualmente, în conformitate cu dispozițiile legale, este legitimă reținerea persoanei
care a săvîrșit orice faptă prevăzută de legea penală. Legiuitorul nu a admis nici o
excepție la acest subiect, cu toate că art. 16 din CP al RM conține clasificarea
infracțiunilor pe categorii, în funcție de caracterul și gradul prejudiciabil pe care îl
prezintă.
Condiția principală, în acest sens, constă în faptul că reținerea penală nu poate fi
aplicată față de persoanele, care au săvîrşit o contravenție, care nu au împlinit virsta
răspunderii penale și față de iresponsabili.
2. A doua condiție ce determină legalitatea și temeinicia reținerii se referă la
comportamentul persoanei, care se manifestă în încercarea de a se ascunde sau
a fugi cu scopul de a se eschiva de răspundere. Această situație se referă și la
cazurile evadării din locurile de deținere sau de sub arest.
B) Condițiile ce caracterizează acțiunile persoanei care efectuează reți- nerea:
 Una dintre condițiile care fac parte din acest grup se referă la faptul că poate fi
reținută numai persoana care a comis o infracțiune.
Dacă persoana n-a săvîrșit o faptă prevăzută de legea penală, atunci față de ea nu pot
fi aplicate măsuri de aducere forțată în fața organelor competente. Mai mult decît atît,
dacă persoana, în genere, nu a comis vreo infracțiune, atunci aplicarea violenței în
scopul reținerii ei acordă dreptul „reținutului" la aplicarea legitimei apărări contra
unui atac ilegal.
Eroarea admisă în procesul reținerii persoanei exclude dreptul la reținerea acesteia, iar
aplicarea violenței față de ea nu conține semnele reținerii în sens juridico-penal. In
asemenea situații este prezentă așa-numita reținere fictivă, aparentă, care se
caracterizează prin pericol social (este prejudiciabilă) și care, în prezența vinovăției,
atrage răspunderea penală.
 Altă condiție constă în faptul că, în procesul reținerii infractorului, dauna este
cauzată nemijlocit persoanei reținute.
Ea poate avea caracter fizic (vătămări ale integrității corporale sau ale sănătății de
diferite grade) sau patrimonial (deteriorarea sau distrugerea bunurilor).
 In procesul reținerii este absolut necesar să fie respectată şi o altă condiție,
care constă în faptul că, reieșind din toate circumstanțele cauzei, nu a fost
posibil să se acționeze în alt mod, metoda cu care s-a realizat reținerea
constituind unicul mijloc de efectuare a acesteia (de pildă, persoana încearcă
să fugă, opune rezistență și, ca urmare, față de ea este aplicată forța fizică).
 Dauna cauzată în procesul reținerii trebuie să fie proporțională, să corespundă
caracterului și gradului prejudiciabil al faptei săvîrșite de infractor,
personalității acestuia, precum și circumstanțelor în care s-a realizat reținerea.
 Ultima condiție ce se referă la acest grup constă în faptul că este categoric
interzisă depăşirea măsurilor necesare pentru realizarea reținerii, adică
necorespunderea vădită a infracțiunii comise împrejurărilor efectuării
reținerii, cauzarea de daune care nu corespund vădit situației reținerii etc.
De exemplu, infractorul putea fi imobilizat prin legare dar a fost împuşcat în picior ca
să nu fugă. Împrejurările, în care este efectuată reținerea, sunt influențate de mai mulți
factori, cum ar fi: numărul reținuților, comportarea lor, gradul de rezistență opusă,
timpul reținerii, prezența armei etc.
Codul penal al Republicii Moldova nu conține vreo dispoziție prin care ar reglementa
depăşirea măsurilor reținerii.
Reținerea infractorului, potrivit art. 37 din CP al RM, este urmare a săvirşirii unei
fapte prevăzute de legea penală, adică prejudiciabilă. În cazul depăşirii limitelor
reținerii, dauna cauzată în procesul efectuării acesteia trebuie să se afle într-o vădită
necorespundere cu caracterul și gradul prejudiciabil al infracțiunii săvîrşite de cel
reținut.
Totuşi infracțiunea, absolut în toate cazurile, reprezintă o faptă concretă, ce se
caracterizează printr-un anumit grad și caracter prejudiciabil, iar gradul prejudiciabil
depinde in primul rînd de volumul prejudiciului cauzat.

11. Constrangerea fizica si psihica

Articolul 39. Constrîngerea fizică sau psihică
(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat daune
intereselor ocrotite de lege ca rezultat al constrîngerii fizice sau psihice, dacă în urma
acestei constrîngeri persoana nu putea să-şi dirijeze acţiunile.
(2) Răspunderea penală pentru cauzarea de daune intereselor ocrotite de legea penală
prin constrîngere psihică sau fizică, în urma căreia persoana menţine posibilitatea de
a-şi dirija acţiunile, se stabileşte în condiţiile art.38.
Constrîngerea fizică
Constringerea fizică, denumită și „forță majoră”, se poate defini ca fiind presiunea pe
care o forță (o energie activă), căreia nu i se poate rezista, o exercită asupra energiei
fizice a unei persoane în așa fel încit această energie este scoasă de sub acțiunea
conștiinței și voinței persoanei constrinse, devenind, sub aspect material, cauza unei
fapte ilicite.
În condițiile constrîngerii fizice, făptuitorul îşi dă perfect seama că acționează ca un
simplu instrument sub influența unei energii străine, săvîrșind o faptă prevăzută de
legea penală, dar, neputînd opune rezistență energiei care-l oprimă, adoptă conduita
care îi este impusă.
O faptă comisă sub imperiul constringerii fizice nu constituie infracțiune, deoarece îi
lipseşte trăsătura esențială a vinovăției, sub aspectul factorului volitiv, întrucit
vinovăția nu poate exista cind făptuitorul nu are libertate de acțiune. Fapta nefiind
infracțiune, pe cale de consecință, nu atrage răspunderea penală.
În practica judiciară, cele mai multe fapte prevăzute de legea penală săvîrsite sub
imperiul constringerii fizice, sunt fapte de inacțiune, făptuitorul fiind impiedicat să-și
îndeplinească obligațiile legale (de exemplu, autorul unui furt il imobilizează pe
paznic, silindu-l să-și încalce indatoririle de serviciu de a da alarma, sau un militar
aflat în concediu nu se poate întoarce în unitate din cauza înzăpezirii căii ferate, ori un
gardian imobilizat de cîțiva deținuți nu poate împiedica evadarea altui deținut).
În acest sens nu este exclusă acțiunea ca manifestare a faptei atunci cînd făptuitorul
este un simplu instrument la comanda unei energii străine (de pildă, o persoană
conduce în mod forțat mîna altei persoane, silind-o să falsifice un act oficial).
Sub imperiul constringerii fizice se pot săvirși, mai ales, fapte de omor, vătămare,
distrugere, de incălcare a regulilor securității circulației rutiere.
Cauzarea unei daune în condițiile constringerii fizice are multe puncte de tangență cu
celelalte cauze care înlătură caracterul penal al faptei, în primul rînd cu starea de
extremă necesitate. În ambele situații este prezentă o circumstantă excepțională sub
imperiul căreia persoana este silită să acționeze.
Autonomia acestei instituții, prevăzută în dispozițiile art. 39 din CP al RM. reiese din
condițiile acesteia, care urmează a fi îndeplinite pentru existența ei:
 să existe o constrîngere fizică asupra persoanei care comite fapta prevăzută de
legea penală;
 persoana constrînsă să nu fi avut posibilitatea de a rezista faptei de
constrîngere;
 să se săvîrșească o faptă prevăzută de legea penală.
Constrîngerea psihică
Constringerea psihică poate fi definită ca fiind situația în care persoana săvîrșește o
faptă prevăzută de legea penală sub imperiul unei amenințări cu un pericol grav
pentru ea sau pentru o altă persoană, care nu poate fi inlăturat în alt mod.
Ca și în cazul constringerii fizice, în condițiile constrîngerii psihice făptuitorul îşi dă
seama că acționează sub presiunea unei constringeri exercitate prin amenințarea sa ori
a altuia cu un pericol grav, dar, neputînd înlătura pericolul în alt mod, adoptă conduita
ce-i este impusă prin constringere, adică săvîrșeşte o faptă prevăzută de legea penală.
Fără îndoială, persoana amenințată își dă seama de urmările faptei sale, însă voința ei
nu este liberă, ci determinată, dirijată de cel ce exercită amenințarea, în consecință
fapta considerindu-se săvîrşită fără vinovăție.
Constrîngerea fizică și constrîngerea psihică, reprezintă două modalități ale
constrîngerii, care se deosebesc prin aceea că, în timp ce în cazul constringerii fizice
făptuitorul este determinat fizic să săvîrşească o faptă prevăzută de legea penală,
comportindu-se ca un simplu instrument la comanda energiei străine, în cazul
constringerii psihice făptuitorul este determinat pe cale psihică să săvirşească o
asemenea faptă, libertatea sa de voință și acțiune fiind complet anihilată de
amenințarea la care este expus, el sau altul, la un pericol grav şi care nu putea fi
înlăturat altfel.
Constrîngerea psihică, ca și cea fizică, se aseamănă cu legitima apărare și cu starea de
extremă necesitate, deosebindu-se, însă, după cum se arată în expunerile ce urmează,
de aceste două instituții ale dreptului penal prin semnificația și consecințele juridico-
penale ce i se atribuie prin îndeplinirea următoarelor condiții:
 să existe o acțiune de constrîngere prin amenințare asupra psihicului unei
persoane;
 persoana amenințată sau o altă persoană trebuie să fie expusă unui pericol
grav;
 pericolul vizat prin amenințare trebuie să fie de așa natură încît să nu poată fi
înlăturat în alt mod decit prin săvîrșirea faptei prevăzute de legea penală.

12. Riscul intemeiat

Articolul 40. Riscul întemeiat
(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat daune
intereselor ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat pentru realizarea scopurilor
socialmente utile.
(2) Riscul se consideră întemeiat dacă scopul socialmente util urmărit nu a putut fi
realizat fără un anumit risc şi dacă persoana care l-a admis a luat măsurile necesare
pentru a preveni cauzarea de daune intereselor ocrotite de lege.
(3)Riscul nu poate fi considerat întemeiat dacă era cu bună-ştiinţă îmbinat cu pericolul
pentru viaţa persoanei sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic ori social.
Progresul tehnico-ştiinţific este imposibil fără a introduce noi tehnologii, fără a realiza
experimente în diferite domenii ale activităţii fiinţei umane. Pentru a nu frâna
activitatea persoanei în diferite domenii – ştiinţă, tehnică, medicină, farmacologie,
sfera de producere etc. -, în legislaţia penală a fost introdusă o nouă cauză care
înlătură caracterul penal al faptei: riscul întemeiat.
Noţiunea de risc înseamnă o acţiune (inacţiune) cu posibile consecinţe dăunătoare.
Determinarea (evaluarea) gradului de risc exprimă probabilitatea acestuia de a se
produce, precum şi influenţa pe care îl poate avea asupra relaţiilor sociale.
Riscul se consideră întemeiat dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
 scopul social util nu putea fi atins fără acţiunile (inacţiunile) însoţite de risc;
 persoana care a riscat a întreprins toate măsurile pentru a nu leza interesele şi
valorile sociale ocrotite de legea penală.
 intreprinderea unor actiuni fortate;
 realizarea actiunilor cu scopul de a preintampina aparitia daunei.
Riscul întemeiat înlătură răspunderea penală pentru dauna cauzată intereselor şi
valorilor ocrotite numai în cazul în care persoana care a riscat nu a avut la dispoziţie
nici o altă cale de a atinge scopul social util.
Riscul se consideră neîntemeiat, dacă:
 era cu bună-ştiinţă îmbinat cu primejdia pentru viaţa unei persoane;
  conţinea ameninţarea de a provoca un dezastru ecologic;
 conţinea ameninţarea de a provoca un dezastru social;
 scopul social-util putea fi atins prin alte mijloace şi acţiuni care nu
presupuneau risc;
 persoana care a riscat nu a luat toate măsurile pentru a proteja interesele şi
valorile ocrotite de legea penală;
 persoana a riscat pentru a-şi atinge scopurile personale.

13. Executarea ordinului sau dispozitiei superiorului

Articolul 40 Executarea ordinului sau dispoziţiei superiorului
(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită de o persoană
în vederea executării unui ordin sau dispoziţii a superiorului, care sînt obligatorii
pentru aceasta, dacă ordinul sau dispoziţia nu sînt vădit ilegale şi dacă persoana care
le-a executat nu a ştiut că ordinul sau dispoziţia sînt ilegale. Răspunderii penale pentru
fapta săvîrşită este supusă persoana care a emis ordinul sau dispoziţia ilegală.
(2) Persoana care a comis intenţionat infracţiune în vederea executării ordinului sau
dispoziţiei vădit ilegale ale superiorului răspunde penal în temeiuri generale.
Neexecutarea ordinului sau dispoziţiei vădit ilegale exclude răspunderea penală.
(3) În scopurile prezentului articol, ordinul sau dispoziţia superiorului de a comite
genocid sau o infracţiune împotriva umanităţii sînt vădit ilegale.
Ordinul este o dispoziţiune a comandantului (şefului) adresată subordonaţilor, care
cere executarea unor acţiuni, respectarea unor reguli sau stabileşte o ordine sau o
situaţie. Ordinul poate fi dat în scris, verbal sau prin mijloace tehnice de legătură unui
militar sau unui grup de militari.
Condiţii cu privire la ordin:
 Ordinul trebuie să fie privitor la îndatoririle de serviciu şi să fie dat de un şef
sau superior ori să derive din obligaţiile generale ale militarului.
 Este esenţial ca ordinul să aibă un conţinut şi o formă legală, adică să emane
de la o autoritate competentă sau de la o persoană învestită cu dreptul de a da
sau transmite dispoziţii ce trebuie executate şi să fie în conformitate cu
normele legale.
 Un ordin vădit ilegal nu este un ordin, iar neexecutarea acestuia nu constituie
insubordonare.
 Executarea unui ordin vădit ilegal atrage răspunderea penală a subordonatului
şi a şefului sau a comandantului care a dat ordinul.
Dispoziţiunea este o formă de transmitere a misiunilor de către comandant (şef) la
subordonaţi, privind chestiuni particulare. Dispoziţiunea se dă în scris sau verbal.
Condiţii cu privire la dispoziţiune:
  Dispoziţiunea se întocmeşte de către şef (comandant) şi are ca destinatari
subordonaţii.
 Dispoziţiunea trebuie să aibă caracter legal.
 Dispoziţiunea priveşte exclusiv chestiunile particulare dintre şef şi
subordonat. Ex: Dispoziţii cu privire la executarea ordinului de întreţinere a
echipamentului tehnic de către persoana X.
Alineatul 2 prevede faptul că dacă subordonatul îşi dă seama de caracterul ilicit al
ordinului, dar totuşi îl execută cu intenţie, atunci aceasta va fi considerată ca infractor,
şi va răspunde legislaţiei penale în vigoare.
Conform alin.5 art.364 CP, nu se consideră infracţiune fapta persoanei prevăzută de
legea penală întru executarea ordinului sau a dispoziţiei ilegale a unui şef militar.
Răspunderea penală pentru prejudiciul pricinuit o poartă persoana care a dat ordinul
sau dispoziţia ilegală. Aceste prevederi ale legii sunt aplicabile în cazul în care
persoana, executând un ordin ilegal, a săvârşit o infracţiune din imprudenţă.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul depăşirii termenului îndeplinirii unei
acţiuni ordonate şi, respectiv, în momentul săvârşirii unei acţiuni contrare ordinului
când acesta interzice o asemenea acţiune. Anume în acest moment se produce
urmarea periculoasă a faptei, adică starea de pericol pentru ordinea şi disciplina
militară.
În cazurile cînd subalternul a săvârşit o infracţiune intenţionată, cu bună-ştiinţă, întru
executarea ordinului sau dispoziţiei ilegale, el va purta răspundere penală în temeiuri
generale ca autor al infracţiunii, iar cel care a dat ordinul, ca instigator la infracţiunea
dată.
Ordinul/dispozitia superiorului este obligatoriu daca:
 Este dat subalternului de catre persoana legal imputernicita
 Este dat in limitele competentilor superiorului
 Este dat in concordanta cu forma prescrisa de lege
 Nu este vadit illegal

14. Notiunea raspunderii penale

Articolul 50. Răspunderea penală
Se consideră răspundere penală condamnarea publică, în numele legii, a faptelor
infracţionale şi a persoanelor care le-au săvîrşit, condamnare ce poate fi precedată de
măsurile de constrîngere prevăzute de lege.

15.Principiile răspunderii penale

Principiile dreptului penal reprezintă idei călăuzitoare ,care contribuie la elaborarea şi
realizarea normelor penale . Putem clasifica principiile în:
Principii Fundamentale:
1)Principiul legalităţii exprimă regula că întreaga activitate a dreptului penal se
desfăsoara pe baza legii şi în conformitate cu aceasta (art 3. Cod Penal al R.M).
2)Principiul umanismului presupune că întreaga relgementare juridică are menirea să
apere ,în mod prioritar ,persoana ca valoare supremă a societăţii,drepturile şi
libertăţile acestora.. Legea penală nu urmăreşte scopul de a cauza suferinţe fizice sau
de a leza demnitatea omului. Nimeni nu poate fi supus la torturi ,nici la pedepse sau
tratamente crude,inumane sau degradante. (art.4 Cod Penal al R.M).
3)Principiul democratismului presupune că persoanele care au săvîrşit infracţiuni sînt
egale în faţa legii şi sînt supuse răspunderii penale fără deosebire de sex,
rasă,culoare,limba,religie, opinii politice sau alte opinii,origine naţională sau socială,
apartenenţa la o minoritate naţională,avere,naştere sau altă situaţie. (art.5 Cod Penal al
R.M).
Principii Speciale
1)Principiul caracterului personal al răspunderii penale presupune că persoana este
supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru fapte săvîrşite cu
vinovăţie. Răspunderii penale şi pedepsei penale eeste supusă numai persoana care a
săvîrşit cu intenţie sau din imprudenţă o faptă prevăzută de legea penală. (art.6 Cod
Penal al R.M).
2)Principiul individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale presupune că la
aplicare legii penale se ţine cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii
săvîrşite, de persoana celui vinovat şi de circumstanţele cauzei care atenuează sau
agravează răspunderea penală. Nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale
şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă. (art.7 Cod Penal al R.M).

16.Mecanismul de realizare a răspunderii penale

Realizarea răspunderii penale înseamnă realizarea drepturilor și obligaţiilor corelative
ale subiecţilor raportului juridic penal prin intermediul raportului juridic procesual
penal.
Făcându-și apariţia în cadrul raportului juridic penal de conflict, răspunderea penală
nu este realizată momentan. Stingerea momentană a răspunderii penale are loc doar în
două cazuri: ca rezultat al decesului infractorului sau prin executarea pedepsei
capitale. În celelalte cazuri realizarea răspunderii penale are loc în anumite forme
corespunzătoare etapelor procesului de realizare.
O primă etapă pe care o parcurge răspunderea penală în realizarea sa este cuprinsă
între momentul săvârșirii infracţiunii și cel al începerii urmăririi penale. În această
etapă organele competente întreprind acţiuni în vederea identificării faptei și a
făptuitorului, pentru a se aprecia dacă fapta săvârșită are caracter penal și dacă există
temei al răspunderii penale.
A doua etapă – etapa tragerii la răspundere penală a persoanei vinovate de săvârșirea
infracţiunii – începe din momentul pornirii urmăririi penale și până la terminarea
acesteia. Realizarea răspunderii penale în această etapă are loc în forme și în condiţii
reglementate detaliat de normele dreptului procesual penal:
– aplicarea restricţiilor de natură procesual-penală faţă de persoana bănuită (învinuită)
de săvârșirea infracţiunii, materializată, de regulă, în măsurile preventive (art. 175 din
CPP al RM);
– liberarea necondiţionată de răspundere penală (de exemplu, expirarea prescripţiei
tragerii la răspundere penală).
A treia etapă – etapa condamnării – începe din momentul terminării urmăririi penale
și până la momentul în care hotărârea de condamnare (sau prin care se pronunţă o altă
soluţie) rămâne definitivă. În această etapă dreptul statului de a pedepsi se
materializează în sancţiunea aplicată concret în cauză, prin hotărârea de
condamnare15. Deși realizarea răspunderii penale în cadrul acestei etape ar putea avea
loc și în alte forme:
– liberarea de pedeapsă penală (prescripţia executării sentinţei de condamnare etc.);
– condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
A patra etapă – etapa executării pedepsei penale – începe, de regulă, din momentul în
care hotărârea de condamnare rămâne definitivă și durează până ce această sancţiune
a fost executată efectiv sau considerată executată în temeiul legii. În cadrul acestei
etape răspunderea penală se realizează în următoarele forme:
– în forma restricţiilor, determinate de specificul raporturilor execuţional-penale;
– în forma înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă sau
mai aspră (în cazul sustragerii cu rea-voinţă de la executarea pedepsei stabilite);
– în forma liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen.
A cincea etapă – antecedentele penale (consecinţa răspunderii penale) – este cuprinsă
între momentul terminării executării pedepsei și momentul în care intervine
reabilitarea. Deși în această etapă răspunderea nu mai îmbracă forme concrete, ea
continuă să existe sub forma unor interdicţii pe care persoana ce a fost condamnată le
suportă chiar după executarea sancţiunii penale și sub forma asistenţei postpenale,
care are scopul de reintegrare socială deplină. Etapele procesului de realizare a
răspunderii penale, fiind relativ autonome, pot exista de sine stătător. Astfel,
răspunderea penală poate fi realizată în oricare dintre etapele menţionate atât separat
cât și fiind corelate între ele. În prezenţa anumitor circumstanţe, etapele procesului de
realizare a răspunderii penale se completează una pe alta, transformând răspunderea
penală dintr-o abstracţie într-o realitate social-juridică. Important este că raportul
juridic de răspundere penală se realizează doar în cadrul raportului juridic penal de
conflict, adică din momentul săvârșirii infracţiunii și până la stingerea sau ridicarea
antecedentelor penale în ordinea stabilită de lege.

17.Temeiul răspunderii penale

Temeiul răspunderii penale
Temeiul real al răspunderii penale este un fapt juridic prescris – săvârșirea unei
infracţiuni. Acest punct de vedere se desprinde, în mod implicit, și din celelalte
dispoziţii ale Părții generale și Părții speciale ale Codului penal, precum și din
dispoziţiile Codului de procedură penală. Explicaţia admiterii acestui temei are
multiple și majore semnificaţii, care constau în următoarele:
– în primul rând, în sistemul dreptului penal al Republicii Moldova, răspunderea
penală nu poate exista decât pentru persoana care a săvârșit o faptă ce constituie, în
condiţiile legii penale, o infracţiune. Răspunderea penală nu se poate întemeia pe
simpla periculozitate, chiar reală, a persoanei atâta timp cât această stare n-a fost dată
în vileag prin săvârșirea unei infracţiuni. Ideile, gândurile, convingerile, însușirile de
caracter ale persoanei, ori cât de negative ar fi ele, nu pot servi drept temei pentru
răspundere penală. În acest sens, funcţionează o garanţie a libertăţii individuale a
persoanei, care nu poate fi recunoscută subiect al răspunderii penale în mod arbitrar,
ci numai pe baza conduitei sale caracterizate de lege ca infracţiune.
– în al doilea rând, răspunderea penală se întemeiază pe vinovăţia persoanei
respective pentru săvârșirea actului său de conduită. Nu se poate concepe răspunderea
penală numai pe baza actului de conduită exterioară a omului, așa-numita răspundere
penală obiectivă. Actul de conduită socialmente vătămător, indiferent dacă este un act
conștient sau inconștient, săvârșit cu vinovăţie sau fără, nu este un temei suficient
pentru tragerea la răspundere penală. În acest sens, în literatura de specialitate se
vorbește nu de “temeiul”, ci despre “temeiurile” răspunderii penale. Se consideră că
răspunderea penală are un temei obiectiv în fapta săvârșită și un temei subiectiv în
vinovăţia făptuitorului. Astfel, vinovăţia este o condiţie pentru existenţa răspunderii
penale, confirmată prin dispoziţia alin. (2) al art. 51 din CP al RM: “Răspunderii
penale este supusă numai persoana vinovată de săvârșirea infracţiunii prevăzute de
legea penală”.
– în al treilea rând, răspunderea penală survine pentru toate formele infracţiunii
incriminate și sancţionate de legea penală. Se are în vedere atât infracţiunea
consumată, cât și cea neconsumată (pregătirea și tentativa), precum și infracţiunile
săvârșite prin participaţie de către organizatori, instigatori, executori și complici.

18.Noțiunea liberării de răspundere penală

Liberarea de răspundere penală- Persoana care a săvîrşit o faptă ce conţine semnele
componenţei de infracţiune poate fi liberată de răspundere penală de către procuror în
cadrul urmăririi penale şi de către instanţa de judecată la judecarea cauzei în cazurile:
a)minorilor - Persoana în vîrstă de pînă la 18 ani care a săvîrşit pentru prima oară o
infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere penală.
b)tragerii la răspundere administrativă- Persoanelor liberate de răspundere penală li
se pot aplica următoarele sancţiuni administrative: amendă în mărime de pînă la 150
unităţi convenţionale și/sau arest contravenţional de pînă la 90 de zile.
c)renunţării de bună voie la săvîrşirea infracţiunii- Persoana nu poate fi supusă
răspunderii penale pentru infracţiune dacă ea, benevol şi definitiv, a renunţat la
ducerea pînă la capăt a acesteia.
d)căinţei active- Persoana care pentru prima oară a săvîrşit o infracţiune uşoară sau
mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere penală dacă ea, după săvîrşirea
infracţiunii, s-a autodenunţat de bună voie, a contribuit activ la descoperirea acesteia,
a compensat valoarea daunei materiale cauzate sau, în alt mod, a reparat prejudiciul
pricinuit de infracţiune.
e)schimbării situaţiei- Persoana care pentru prima oară a săvîrşit o infracţiune uşoară
sau mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere penală dacă, datorită schimbării
situaţiei, se va stabili că persoana sau fapta săvîrşită nu mai prezintă pericol social.
f)liberării condiţionate- În privinţa persoanei puse sub învinuire pentru săvîrşirea unei
infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, care îşi recunoaşte vinovăţia şi nu prezintă
pericol social, urmărirea penală poate fi suspendată condiţionat, cu liberarea
ulterioară de răspundere penală în conformitate cu procedura penală, dacă corectarea
acestei persoane este posibilă fără aplicarea unei pedepse penale.
g)prescripţiei de tragere la răspundere penală- ersoana se liberează de răspundere
penală dacă din ziua săvîrşirii infracţiunii au expirat următoarele termene:
a) 2 ani de la săvîrşirea unei infracţiuni uşoare;
b) 5 ani de la săvîrşirea unei infracţiuni mai puţin grave;
c) 15 ani de la săvîrşirea unei infracţiuni grave;
d) 20 de ani de la săvîrşirea unei infracţiuni deosebit de grave;
e) 25 de ani de la săvîrşirea unei infracţiuni excepţional de grave.

19. Temeiurile și condițiile liberării de răspundere penală.

Articolul 53. Liberarea de răspundere penală
Persoana care a săvîrşit o faptă ce conţine semnele componenţei de infracţiune poate
fi liberată de răspundere penală de către procuror în cadrul urmăriri penale şi de către
instanţa de judecată la judecarea cauzei în cazurile:
a) minorilor;
b) tragerii la răspundere contravenţională;
c) renunţării de bună voie la săvîrşirea infracţiunii;
d) căinţei active;
e) schimbării situaţiei;
f) liberării condiţionate;
g) prescripţiei de tragere la răspundere penală.
În cazul minorilor condițiile liberării de răspundere penală sunt:
1. 1.infracţiunea trebuie să fie săvîrşită pentru prima oară;
2. 2.infracţiunea trebuie să fie uşoară sau mai puţin gravă;
3. 3.instanţa de judecată trebuie să constate că procesul de corectare a
individului este posibil fără ca făptuitorul să fie supus răspunderii penale.
Prin prevederile art.60 C. P. sunt stabilite trei condiţii cumulative, care se referă la
aplicarea prescripţiei răspunderii penale:
4. expirarea termenelor indicate în lege;
5. pe parcursul termenelor indicate în lege nu se va săvârşi o infracţiune de o
anumită gravitate;
6. persoana să nu se sustragă de la urmărirea penală.

20. Liberarea de răspundere penală a minorilor.

Articolul 54. LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ A MINORILOR.
(1) Persoana în vîrstă de pînă la 18 ani care a săvîrşit pentru prima oară o infracţiune
uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere penală în conformitate cu
prevederile procedurii penale dacă s-a constatat că corectarea ei este posibilă fără a fi
supusă răspunderii penale.
(2) Persoanelor liberate de răspundere penală, în conformitate cu alin.(1), li se aplică
măsurile de constrîngere cu caracter educativ, prevăzute la art.104.
Aplicarea liberării de răspundere penală minorilor este posibilă numai în cazul
respectării următoarelor condiţii cumulative:
7. infracţiunea trebuie să fie săvîrşită pentru prima oară;
8. infracţiunea trebuie să fie uşoară sau mai puţin gravă;
9. instanţa de judecată trebuie să constate că procesul de corectare a individului
este posibil fără ca făptuitorul să fie supus răspunderii penale.
Infracţiunea se consideră comisă pentru prima oară, cînd persoana care nu a împlinit
vîrsta de 18 ani a comis pentru prima dată o infracţiune, sau în cazul în care această
infracţiune este comisă nu pentru prima dată, dar cu condiţia că pentru infracţiunea
anterior săvîrşită au trecut termenele de prescripţie pentru tragerea la răspundere
penală sau au fost stinse antecedentele penale.
Se consideră uşoară sau mai puţin gravă, infracţiunea pentru care legea penală
prevede pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen de pînă la 2 ani sau pînă la 5
ani inclusiv (art.16 C. P.).
Drept condiţii care ar putea servi ca temei de constatare că persoana poate fi corectată
fără a fi supusă răspunderii penale pot fi considerate diverse circumstanţe atenuante ce
se referă atît la personalitatea infractorului, cît şi la fapta săvîrşită, cum ar fi: căinţa
sinceră, autodenunţarea, contribuţia activă la descoperirea infracţiunii, repararea
benevolă a pagubei pricinuite sau înlăturarea daunei cauzate şi alte împrejurări.
În corespundere cu prevederile alin.2 al prezentului articol, în cazul în care sunt
întrunite condiţiile indicate anterior, faţă de minori pot fi aplicate o serie de măsuri de
constrîngere cu caracter educativ, prevăzute în partea generală (cap. X) şi specificate
ca măsuri de siguranţă în art.114.

21. Liberarea de răspundere penală cu tragere la răspundere

Articolul 55. LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ CU TRAGEREA LA
RĂSPUNDERE ADMINISTRATIVĂ.
(1) Persoana care a săvîrşit pentru prima oară o infracţiune uşoară sau mai puţin
gravă, cu excepţia infracțiunilor prevăzute la art. 181 1, 256, art.264 alin.(2), art.2641,
303, 314, art. 326 alin. (11), art. 328 alin. (1), art. 332 alin. (1), art. 333 alin. (1), art.
334 alin. (1) şi (2), art. 335 alin. (1) și art. 335 1 alin. (1), poate fi liberată de
răspundere penală şi trasă la răspundere contravenţională în cazurile în care şi-a
recunoscut vina, a reparat prejudiciul cauzat prin infracţiune şi s-a constatat că
corectarea ei este posibilă fără a fi supusă răspunderii penale.
(2) Persoanelor liberate de răspundere penală în conformitate cu alin.(1) li se aplică
următoarele sancţiuni contravenţionale:
a) amendă în mărime de pînă la 150 de unităţi convenţionale;
b) privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate pe un termen de la 3 luni la
un an;
c) privarea de dreptul de a deţine anumite funcţii pe un termen de la 3 luni la un an;
d) privarea de dreptul special de a conduce vehicule pe un termen de la 6 luni la 3 ani;
e) privarea de dreptul special de a deţine armă şi de portarmă pe un termen de la 3 luni
la un an;
f) muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o durată de la 10 la 60 de ore;
g) arest contravenţional de pînă la 30 de zile.
(3) Privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate, privarea de dreptul de a
deţine anumite funcţii, privarea de dreptul special pot fi aplicate şi ca sancţiuni
complementare.

Esenţa acestui tip de liberare de răspundere penală constă în aceea că fapta comisă
rămîne a fi considerată infracţiune, însă instanţa de judecată, în condiţiile limitativ
prevăzute de lege pentru unele infracţiuni de o gravitate redusă, dispune înlocuirea
răspunderii penale cu o altă formă de răspundere juridică ce atrage aplicarea unor
sancţiuni cu caracter administrativ.
Drept temei pentru aplicarea acestei modalităţi de înlocuire a răspunderii penale poate
servi prezenţa cumulativă a următorilor indici:
10. comiterea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave;
11. comiterea infracţiunii pentru prima oară;
12. constatarea faptului că persoana poate fi corectată fără a fi supusă răspunderii
penale.
Categoria infracţiunilor pentru care poate fi dispusă înlocuirea răspunderii penale prin
răspundere administrativă a fost lărgită, fiind incluse în această categorie infracţiuni
pentru comiterea cărora, pedeapsa maximă nu poate depăşi cinci ani de închisoare,
totodată, ţinîndu-se cont şi de cuantumul prejudiciului produs, precum şi de caracterul
prejudiciabil concret al faptei comise.
Prin comiterea pentru prima oară a infracţiunii se înţelege fie comiterea pentru
prima dată a unei infracţiuni, fie comiterea repetată a unei infracţiuni, dar cu condiţia
că au expirat termenele de prescripţie de tragere la răspundere penală ori sunt stinse
antecedentele penale pentru infracţiunea comisă anterior.
Condiţia ce se referă la posibilitatea corectării persoanei fără a fi condamnată penal
are la bază informaţii conform cărora făptuitorul poate fi corectat fără a i se aplica o
pedeapsă, cum ar fi atitudinea vinovatului, din care rezultă că el regretă fapta comisă,
atitudine care poate să se manifeste prin căinţă faţă de victimă, prin eforturi depuse
pentru a înlătura rezultatul infracţiunii, prin străduinţa de a acoperi paguba pricinuită,
prin atitudinea acestuia faţă de organele judiciare, care constă în recunoaşterea faptei,
prin colaborarea în vederea descoperirii infracţiunii şi a altor participanţi la
infracţiune.
Dacă instanţa de judecată apreciază că sunt îndeplinite condiţiile pentru înlocuirea
răspunderii penale, aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute în
art.55 alin.2 C. P.:
–         amendă în mărime de pînă la 150 de unităţi convenţionale;
–         arest contravenţional de pînă la 90 de zile.

22. Liberarea de răspunderea penală în legătură cu renunţarea de

bună voie de săvîrşirea infracţiunii.
Articolul 56. liberarea de răspundere penală în legătură cu renunţarea de bună
voie la săvîrşirea infracţiunii
Unii autori au considerat renunţarea de bună voie la săvîrşirea infracţiunii drept o
cauză care înlătură caracterul penal al infracţiunii în urma dispariţiei intenţiei
făptuitorului de a duce pînă la capăt activitatea infracţională începută. Această cauză
este reţinută cînd persoana, pe parcursul executării actelor de pregătire, precum şi al
tentativei de infracţiune, renunţă la comiterea în continuare a infracţiunii.
 Renunţarea este benevolă atunci cînd făptuitorul, nefiind constrîns de nimeni şi de
nimic, din proprie voinţă, conştient, dîndu-şi seama că poate continua activitatea
infracţională, abandonează executarea începută. Renunţarea nu poate fi considerată
voluntară în cazul în care făptuitorul a abandonat executarea din cauza că a întîlnit în
calea sa diverse obstacole ce nu pot fi depăşite, ori în urma convingerii că mijloacele
şi instrumentele pe care le are asupra sa în condiţiile date nu-i permit să ducă
infracţiunea la capăt.
Renunţarea este considerată definitivă din momentul în care activitatea
infracţională a fost întreruptă nu doar temporar, dar pentru totdeauna. Anume din
aceste considerente nu poate fi recunoscută drept renunţare de bună voie la săvîrşirea
infracţiunii refuzul persoanei, după primul insucces, la repetarea actelor infracţionale.
Renunţarea de bună voie poate avea loc atît pe parcursul actelor de pregătire, cît şi
al tentativei de infracţiune, înainte ca executarea să se fi terminat. Activitatea din care
ar rezulta că făptuitorul a renunţat poate să se manifeste atît prin formă pasivă
(renunţarea la executarea următoarelor acţiuni), cît şi prin formă activă (distrugerea
mijloacelor şi instrumentelor de săvîrşire a infracţiunii).
Renunţarea de bună voie există numai în cazul în care conduita anterioară a
făptuitorului nu întruneşte trăsăturile altei infracţiuni. De exemplu: pentru tentativă
de omor în caz de renunţare de bună voie la săvîrşirea infracţiunii, persoana răspunde
numai pentru urmarea efectiv produsă, dacă prin activitatea anterioară se va produce,
o vătămare corporală gravă sau de orice alt grad.
Motivele care l-au determinat pe făptuitor să renunţe pot fi din cele mai
diverse: căinţa, remuşcarea, mila faţă de victimă, teama de pedeapsă, bănuiala că
avantajele materiale ce le-ar obţine ar fi prea mici în raport cu riscul asumat etc. Însă
indiferent de motivele care au servit ca temei pentru ca persoana să renunţe la
comiterea infracţiunii, persoana nu poate să fie supusă răspunderii penale.
Dacă într-o anumită situaţie există îndoială asupra motivului care l-a determinat pe
făptuitor să întrerupă executarea, în sensul că nu se cunoaşte cu certitudine că
renunţarea se datorează unei cauze independente de voinţa făptuitorului sau unei
cauze determinate de voinţa acestuia, care lasă dubiu asupra realităţii faptelor, se
consideră că este un caz de renunţare de bună voie la săvîrşirea infracţiunii, situaţia
rezolvîndu-se în favoarea făptuitorului.

23. Liberarea de răspunderea penală în legătură cu căinţa activă.

Codul penal al Republicii Moldova în art.57 stipulează căinţa activă a persoanei în
calitatede temei pentru liberarea acesteia de la răspunderea penală pentru fapta
săvîrşită,formulînd criteriile generale ale căinţei active şi stipulînd consecinţele
juridice referitorla diferite categorii de infracţiuni.
În conformitate cu alin.(l) art.57 Cod penal, persoana care pentru prima oară a săvîrşit
o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere penală, dacă
ea, după săvîrşirea infracţiunii, s-a autodenunţat de bună voie, a contribuit activ la
descoperirea acesteia, a compensat valoarea daunei materiale cauzate sau, în alt mod,
a reparat prejudiciul cauzat de infracţiune.
În prezentul studiu, prin căinţă activă se înţelege comportamenful activ şi benevol al
persoanei care a sâvîrţit o infracţiune, care este îndreptat spre neadmiterea, lichidarea,
sau reducerea consecinţelor periculoase ale faptei săvîrsite sau contribuirea activă la
descoperirea infracţiunii date.
Căinţa activă nu trebuie identificată cu căinţa sinceră, care reprezintă starea lăuntrică
a persoanei care a săvîrşit o infracţiune, ca rezultat al reconsiderării faptelor sale
ilegale şi care se poate manifesta în recunoaşterea publică a vinovăţiei sale.
Sub influenţa căinţei persoana vinovată poate, de asemenea, întreprinde acţiuni
orientate spre micşorarea daunei cauzate prin infracţiune şi acordarea de ajutor
organelor de ocrotire a normelor de drept în descoperirea infracţiunii. Anume un
astfel de comportament al persoanei, după săvîrşirea infracţiunii, va constitui căinţa
activa.
 Liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă urmăreşte scopul de a
înlesni descoperirea infracţiunilor săvîrsite şi repararea prejudiciului sau reducerea
consecinţelor infracţiunii. Reieşind din contextul art.57 din Codul penal al Republicii
Moldova, liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă a persoanei poate
fi stabilită în baza următoarelor temeiuri:
1. a) Infracţiunea uşoară a fost săvîrşită de persoană pentru prima dată. Se
consideră că persoana a săvîrşit pentru prima dată o infracţiune dacă: anterior
ea nu a săvîrşit nici o infracţiune; antecedentele penale pentru infracţiunea
săvîrşită anterior au fost stinse sau au fost anulate de judecată sau prin actul de
amnistie sau graţiere; a fost eliberată de executarea pedepsei pentru
infracţiunea comisă anterior în legătură cu expirarea termenelor prescripţiei
sentinţei de condamnare.
2. b) A fost săvîrşită o infracţiune mai puţin gravă (alin.(3) art.16 din Codul
penal al Republicii Moldova).
Infracţiuni mai puţin grave se consideră faptele intenţionate sau din imprudenţă,
pentru care pedeapsa maximă, prevăzută de Codul penal, este închisoarea pe un
termen de pînă la 2 ani inclusiv (alin.(3) al art.16 Cod penal). Este necesar să se ţină
cont de faptul că în Partea specială a Codului penal al Republicii Moldova sînt
prevăzute norme privind infracţiuni mai grave, pentru care este posibilă liberarea de
răspundere penală în prezenţa circumstanţei respective (alin.(6) art.278; alin.(4)
art.280; alin.(2) art.282; alin.(4) art.217; alin.(2) art.337 Codul penal al Republicii
Moldova).
1. c) După săvîrşirea infracţiunii persoana s-a autodenunţat.
Autodenunţarea se consideră declaraţia persoanei în organele puterii de stat depusă
nemijlocit sau de către alte persoane în numele acesteia în formă orală sau scrisă
privind infracţiunea săvîrşită şi numai pînă la descoperirea faptei sau subiectului
infracţiunii de către organele de ocrotire a normelor de drept. De regulă,
autodenunţarea de bună voie este însoţită de căinţă sinceră şi de recunoaşterea
vinovăţiei. Autodenunţarea de bună voie înseamnă că persoana care a săvîrşit
infracţiunea s-a prezentat din proprie iniţiativă în organele de cercetare, de anchetă
penală, organele procuraturii, în instanţa de judecată sau în alte organe ale puterii de
stat şi a declarat despre săvîrşirea infracţiunii. Totodată, persoana trebuie să fie
convinsă în imposibilitatea continuării comportamentului său ilegal.
Nu se recunoaşte ca autodenunţare de bună voie cazul în care vinovatul declară despre
săvîrşirea infracţiunii, ştiind că el a fost deja demascat sau în momentul reţinerii lui la
locul infracţiunii.
1. d) După autodenunţarea de bună voie persoana a contribuit activ la
descoperirea
infracţiunii.
Contribuirea la descoperirea infracţiunii se exprimă prin comportamentul activ al
vinovatului, prin prezentarea către organele de cercetare, de anchetă penală a
informaţiei necunoscute pînă în acel moment organelor respective. Atare informaţie
se poate referi atît la persoana infractorului, cît şi la activitatea complicilor.
1. e) Persoana a compensat valoarea daunei materiale cauzate sau, în alt mod, a
reparat prejudiciul pricinuit de infracţiune.
Compensarea daunei materiale cauzate constituie o condiţie necesară în cazul
prejudicierii bunurilor sau sănătăţii părţii vătămate şi prezintă o compensare a
prejudiciului cauzat în formă de bani sau în altă formă (de exemplu, compensarea
daunei materiale în natură, trecerea mijloacelor proprii ale persoanei care a săvîrşit
infracţiunea în fondurile părţii vătămate etc.). Aici se are în vedere compensarea atît a
prejudiciului real pricinuit, cît şi a cîştigului nerealizat.
Căinţa activă se poate manifesta şi prin repararea prejudiciului cauzat folosind alte
forme, de exemplu, recompensa intelectuală sau materială pentru prejudiciul moral
cauzat (scuze aduse în public, compensaţie în bani), acordarea de asistenţă medicală
sau alt tip de asistenţă părţii vătămate.
Aşadar, conform legislaţiei, acţiunile ce denotă căinţa activă a persoanei
(autodenunţarea de bună voie, contribuirea la descoperirea infracţiunii, compensarea
daunei materiale sau repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune) nu se separă, dar
se plasează într-un şir unic de cerinţe înaintate faţă de persoana care a săvîrşit pentru
prima dată o infracţiune uşoară. Pornind de la interpretarea acestei norme, existenţa
doar a uneia dintre acţiunile menţionate poate conduce nu la liberarea de răspundere
penală, ci la atenuarea pedepsei.

24. Liberarea de răspunderea penală în legătură cu schimbarea

situaţiei.
Articolul 58. liberarea de răspundere penală în legătură cu schimbarea situaţiei
Sfera de aplicare a acestei modalităţi de liberare de răspundere penală a fost îngustată
prin introducerea a două condiţii limitative: acest tip poate fi aplicat numai
persoanelor care, în primul rând, au comis o infracţiune uşoară sau mai puţin
gravă şi, în al doilea rând, au săvârşit infracţiunea pentru prima oară. În calitate
de temei suplimentar, urmează să reţinem situaţia că la data judecării cauzei se va
stabili că persoana sau fapta săvârşită, datorită schimbării situaţiei, nu mai prezintă
pericol social.
Din conţinutul legii rezultă că, pentru ca o persoană să fie liberată de răspundere
penală datorită schimbării situaţiei, este necesară cel puţin prezenţa unuia din
următoarele temeiuri:
 fapta săvârşită să nu prezinte pericolul social al unei infracţiuni datorită
schimbării situaţiei în limitele unei întreprinderi, instituţii, localităţi sau chiar
ale unui stat prin întreprinderea unor reforme economice, sociale sau politice
de mari proporţii, introducerea cartelelor, schimbarea banilor, revocarea stării
excepţionale etc., care permit ca un anumit tip de infracţiuni să-şi piardă
concret pericolul social al unei infracţiuni;
 persoana să înceteze a mai fi social-periculoasă datorită schimbării situaţiei şi
condiţiilor exterioare de activitate în care ea se afla în momentul comiterii
infracţiunii, prin alte condiţii care exclud săvârşirea unor noi infracţiuni
analogice. Atare condiţii pot fi înrolarea persoanei în armată, îmbolnăvirea
gravă etc.
Dacă există temeiurile enunţate, procedura în cauza penală urmează a fi încetată,
fiindcă, datorită schimbării situaţiei, nu mai sunt necesare aplicarea măsurilor de
constrângere cu caracter penal faţă de persoana respectivă.

25. Liberarea condiţională de răspunderea penală.

Articolul 59. LIBERAREA CONDIŢIONATĂ DE RĂSPUNDERE PENALĂ
Liberarea condiţionată este considerată în doctrină drept o instituţie complementară
regimului de executare a pedepsei închisorii ce constă în punerea în libertate a
condamnatului din locul de deţinere, mai înainte de executarea în întregime a
pedepsei, sub condiţia ca, pînă la împlinirea duratei să nu mai săvîrşească alte
infracţiuni.
În corespundere cu prevederile art.59 CP, liberarea condiţionată de răspundere penală
este posibilă în cazul în care sunt întrunite următoarele condiţii cumulative:
1. persoana este pusă sub învinuire pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau
mai puţin grave;
2. persoana îşi recunoaşte vinovăţia;
3. persoana nu prezintă pericol, fiind posibilă corectarea acesteia fără aplicarea
unei pedepse penale.
În corespundere cu prevederile art.16 al prezentului CP în categoria infracţiunilor
uşoare şi mai puţin grave sunt incluse infracţiunile pentru care legea penală prevede
pedeapsă maximă cu închisoarea pe un termen de până la 5 ani inclusiv.
Prin recunoaştere a vinovăţiei se are în vedere situaţia în care învinuitului i s-a
explicat dreptul de a tăcea şi de a nu mărturisi împotriva sa (art.66 CPP alin.2 p.2),
iar acesta acceptă să depună mărturii şi şă dea explicaţii referitoare la învinuirea
înaintată.
Se consideră că persoana nu prezintă pericol social în cazul în care nu este anterior
condamnată, nu este dependentă de alcool sau droguri, se căieşte sincer de comiterea
infracţiunii, fiind întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art.57 CP.
Procedura de suspendare condiţionată de răspundere penală se dispune pe un termen
de până la un an, stabilindu-se faţă de învinuit una sau mai multe obligaţiuni care
urmează să fie îndeplinite pe parcursul termenului de suspendare a urmăririi penale.
În situaţia în care învinuitul respectă condiţiile stabilite, o dată cu expirarea acestui
termen, procurorul înaintează judecătorului de instrucţie un demers prin care solicită
liberarea de răspundere penală a învinuitului.

26. Prescripţia tragerii de răspunderea penală.

Prescripția tragerii la răspundere penală reprezintă un act prin care statul renunță la
pedepsirea unei persoane care a comis o infracțiune. Și asta din cauza că s-a scurs un
timp îndelungat de la comiterea faptei. Prin intermediul prescripției a fost creată
posibilitatea ca făptuitorul să scape de pedeapsă, dacă instituțiile statului nu iau toate
măsurile și nu acționează promt. Timpul necesar pentru prescrierea unei fapte care ar
atrage răspunderea penală este stipulat în Codul penal și variază în funcție de
gravitatea infracțiunii. Astfel, articolul 60 din Codul penal conține prevederi
referitoare la prescripţia tragerii la răspundere penală și spune că o persoana se
liberează de răspundere penală dacă din ziua săvârşirii infracţiunii au expirat
următoarele termene:
 2 ani de la săvârşirea unei infracţiuni uşoare;
 5 ani de la săvârşirea unei infracţiuni mai puţin grave;
 15 ani de la săvârşirea unei infracţiuni grave;
 20 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave;
 25 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni excepţional de grave.

Codul penal spune că prescripţia curge din ziua săvârşirii infracţiunii şi până la

data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată. În cazul săvârşirii de către
persoană a unei noi infracţiuni, prescripţia se calculează pentru fiecare infracţiune
separat. Prescripţia se va întrerupe dacă, până la expirarea termenelor prevăzute  mai
sus, persoana va comite o infracţiune pentru care, conform Codului penal, poate fi
aplicată pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de 2 ani. Calcularea
prescripţiei în acest caz începe din momentul săvârşirii unei infracţiuni noi. Curgerea
prescripţiei se suspendă dacă persoana care a săvârşit infracţiunea se sustrage de la
urmărirea penală sau de la judecată. În aceste cazuri, curgerea prescripţiei se reia din
momentul reţinerii persoanei sau din momentul autodenunţării. Însă, persoana nu
poate fi trasă la răspundere penală dacă de la data săvârşirii infracţiunii au trecut 25 de
ani şi prescripţia nu a fost întreruptă prin săvârşirea unei noi infracţiuni. Codul penal
mai spune că aplicarea prescripţiei faţă de persoana care a comis o infracţiune
excepţional de gravă se decide de către instanţa de judecată. Dacă instanţa nu va găsi
posibilă aplicarea prescripţiei şi liberarea de răspundere penală, detenţiunea pe viaţă
se va înlocui cu închisoare pe 30 de ani. Termenele prescripţiei de tragere la
răspundere penală se reduc pe jumătate pentru persoanele care la data săvârşirii
infracţiunii erau minori. Prescripţia nu se aplică persoanelor care au săvârşit
infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de război, infracţiuni de
tortură, tratament inuman sau degradant sau alte infracţiuni prevăzute de tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte, indiferent de data la care au fost
săvârşite.

27. Noţiunea şi caracteristicile pedepsei penale.

Noţiune. Potrivit art. 61 Cod Penal, pedeapsa este o măsură de constrîngere statală, şi
un mijloc de corectare şi reeducare a condamnatului, ce se aplică de instanţa de
judecată în numele legii celor care au săvîrşit infracţiuni cauzîndu-le astgfel anumite
lipsuri şi restricţii drepturilor lor (vezi caracteristicile pedepsei penale).
Caracteristici
a) Prin caracterul sau de constangere pedeapsa se diferentiaza de
celelalte sanctiuni de drept penal
b) este un mijloc de reeducare (prin aplicarea pedepsei nu se urmareste
doar repromarea infractorului ci si formarea la acesta a unei atitudini
fata de valorile sociale)
c) este prevazuta de lege
d) se aplica numai de instantele judecatoresti
e) se aplica numai infractrului (persoanei care a savarsit infractiunea )
f) se aplica in scolpul prevenirii de noi infractiuni

28. Scopurile şi funcţiile pedepsei penale.

A.   Scopul pdespsei este consacrat in dispozitiile art.52 al.1 din Codul  penal
unde se arata ca “ Scopul pepdepselor este prevenirea savarsirii de noi infractiuni”
Prevenirea savarsirii de noi infractiuni se realizeaza atat pentru cel caruia i se
aplica o peapsa care este menita sa asigure constrangerea si reeducarea
infractorului( preventie speciala).
B.   Functiile pedepsei:
  de constrangere (art 52 C.p)
 de reeducare (pdeapsa in dreptul penal inceteaza sa mai fie o pura retributie –
rau pentru rau)
 de exemplaritate ( fermitatea cu care a fost pedepsit infractorul exercita o
influneta pozitiva asupra altor indivizi care cor fi determinati astfel sa nu
savarseasca infractiuni caci pedeapsa va fi inevitabila )
 de eliminare ( consta in inlaturarea temporara sau definitiva a condamnatului
din cadrul socitatii )

29.Caracteristica generală a sistemului de pedepse penale a

Republicii Moldova.
Pedepsele prevazute de Codul Penal al RM sunt multiple si diferite dupa continut si
gradul de constrangere.
Trasaturi evideantiate ale sistemului de pedepse:
-reprezinta o totalitate de pedepse care sunt stabilite in legea penala;
-este o enumerare exhaustive, adicao lista, care nu poate fi largita de catre instant de
judecata , ci doar in urma unei modificari a legii penale;
-este obligatoriu pentru instant de judecata , ea fiind in drept sa aplice doar una dintre
pedepsele indicate in acest sistem;
-in cadrul acestei enumerari, pedepsele sunt aranjate intr-o anumita consecutivitate,
ordine- de la cele mai blande la cele mai severe;
-pedepsele in acest sistem se afla intr-o anumita corelatie, uneori de subordonare;
unele pedepse sunt fixate ca principale,altele-complementare, adica in calitate de
complementar la primele.

30. Amenda.
(1) Amenda este o sancţiune pecuniară ce se aplică de instanţa de judecată în cazurile
şi în limitele prevăzute de prezentul cod.
(2) Amenda se stabileşte în unităţi convenţionale. Unitatea convenţională de amendă
este egală cu 50 de lei.
(3) Mărimea amenzii pentru persoanele fizice se stabileşte în limitele de la 500 la
3000 unităţi convenţionale, iar pentru infracţiunile săvîrşite din interes material – pînă
la 20000 unităţi convenţionale, luîndu-se ca bază mărimea unităţii convenţionale la
momentul săvîrşirii infracţiunii. Mărimea amenzii se stabileşte în funcţie de gravitatea
infracţiunii săvîrşite şi de situaţia materială a celui vinovat şi a familiei sale. Luînd în
considerare circumstanţele cauzei, instanţa de judecată poate dispune achitarea
amenzii în rate timp de pînă la 5 ani.
(31) În cazul infracţiunilor ușoare sau mai puțin grave, condamnatul este în drept să
achite jumătate din amenda stabilită dacă o plăteşte în cel mult 3 zile lucrătoare din
momentul în care hotărîrea devine executorie. În acest caz, se consideră că sancţiunea
amenzii este executată integral.
(4) În cazurile prevăzute la art.21 alin. (3), mărimea amenzii pentru persoanele
juridice se stabileşte în limitele de la 1500 la 60000 unităţi convenţionale, în funcţie
de caracterul şi gravitatea infracţiunii săvîrşite, de mărimea daunei cauzate, luîndu-se
în considerare situaţia economico-financiară a persoanei juridice. În caz de eschivare
cu rea-voinţă a persoanei juridice de la achitarea amenzii fixate, instanţa de judecată
poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu urmărirea patrimoniului.
(5) În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la achitarea amenzii stabilite
ca pedeapsă principală sau complementară, instanţa de judecată poate să înlocuiască
suma neachitată a amenzii cu închisoare în limitele termenelor pedepsei maximale,
prevăzute de articolul respectiv al Părţii speciale a prezentului cod. Suma amenzii se
înlocuieşte cu închisoare, calculîndu-se o lună de închisoare pentru 100 unităţi
convenţionale.
(6) Amenda în calitate de pedeapsă complementară poate fi aplicată numai în cazurile
în care ea este prevăzută ca atare pentru infracţiunea corespunzătoare.
(7) În cazul în care condamnatul nu este în stare să plătească amenda stabilită ca
pedeapsă principală sau complementară, instanţa de judecată poate, potrivit
prevederilor art.67, să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu muncă neremunerată
în folosul comunităţii, calculîndu-se 60 de ore de muncă neremunerată în folosul
comunităţii pentru 100 unităţi convenţionale de amendă

31.Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o

anumită activitate.
Pedepsele privative de drepturi, ca măsuri de constrângere statală aplicată pentru
comiterea infracţiunilor, au jucat un rol destul de important în legiuirile din
antichitate. Astfel, la romani găsim infamia, ignominia şi poena existimatio, care
constau în privări de drepturi sau demnităţi. Şi vechile noastre legiuiri prevedeau
diferite pedepse privative de drepturi [1]. Actuala legislaţie penală, la fel ca şi Codul
penal din 1961, prevede această pedeapsă penală.
Privarea de dreptul de a ocupa anumite functii sau de a exercita o anumita activitate
poate fi stabilita de instanta de judecata pe un termne de la 1 la 5 ani, iar in cauzele
expres prevazute de partea speciala a codului penal-pe un termen de la un an la 15
ani .

32.Munca neremunerată în folosul comunităţii.

Munca neremunerată în folosul comunităţii este o pedeapsă penală, stabilită de
instanţa de judecată pentru persoana care a săvîrşit o infracţiune şi constă în
antrenarea condamnatului la muncă gratuită socialmente utilă, în afara serviciului de
bază sau orelor de studii, fără a-i cauza suferinţe fizice sau a-i leza demnitatea.
 Pentru militarii în termen şi cu termen redus condamnaţi, munca neremunerată
în folosul comunităţii constă în antrenarea la muncă în timpul liber de şedinţe,
stabilite conform cerinţelor regulamentelor militare.
Pedeapsa sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii se execută la
obiecte cu destinaţie socială de la locul de trai al condamnatului, iar militarii în
termen şi cu termen redus condamnaţi la pedeapsa nominalizată execută această
pedeapsă în unitatea militară, la obiectele stabilite de comandantul unităţii militare.
Durata timpului de prestare a muncii neremunerate în folosul comunităţii nu poate
depăşi 4 ore - în zilele în care condamnatul nu este ocupat la locul de muncă de bază,
la serviciu sau la studii, şi 2 ore - în zilele lucrătoare, după terminarea lucrului sau a
studiilor, iar cu acordul condamnatului – 4 ore.
Termenul de prestare a muncii neremunerate în folosul comunităţii se
calculează în ore, pe parcursul cărora condamnatul execută pedeapsa.
Durata de executare a pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul
comunităţii nu se include în vechimea de muncă totală a condamnatului şi nu se
înregistrează în carnetul său de muncă.
Acordarea concediului anual la serviciul de bază al condamnatului nu
suspendă executarea pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul
comunităţii.
61. Durata timpului de prestare a muncii neremunerate în folosul comunităţii
de către militarii în termen şi cu termen redus condamnaţi este de la 2 la 4 ore pe zi, în
timpul liber de şedinţe, stabilite în conformitate cu cerinţele regulamentelor militare,
iar ca excepţie, cu acordul condamnatului, şi în zilele de duminică şi de sărbătoare
nelucrătoare, în condiţiile legislaţiei în vigoare.
Termenul de prestare a muncii neremunerate în folosul comunităţii se
calculează în ore, pe parcursul cărora militarul condamnat execută pedeapsa.
Durata de executare a pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul
comunităţii nu se include în durata serviciului militar.
Acordarea militarului condamnat a concediului anual nu suspendă executarea
pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii.

33.Inchisoarea. Detenţiunea pe viaţă.

1.Regimul executării pedepsei închisorii se întemeiază pe obligaţia condamnaţilor de
a presta o muncă utilă, dacă sunt apţi pentru aceasta, pe acţiunea educativă ce trebuie
desfăşurată faţă de condamnaţi, pe respectarea de către aceştia a disciplinei muncii şi
a ordinii interioare a locurilor de deţinere, precum şi pe stimularea şi recompensarea
celor stăruitori în muncă, disciplinaţi şi care dau dovezi temeinice de îndreptare.
Toate aceste mijloace trebuie folosite în aşa fel încât să conducă la reeducarea celor
condamnaţi.
Inchisoarea, ca pedeapsa penala , are anumite trasaturi:
-este o epedeapsa principal;
-este o pedeapsa in termen;
-este o pedeapsa private de libertate;
-pedeapsa cu inchisoare se executa in anumite conditii special , numite regim
penitenciar.
2.Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se aplică aceluia care, la data pronunţării hotărârii
de condamnare, a împlinit vârsta de 60 de ani. În acest caz, în locul pedepsei
detenţiunii pe viaţă se aplică pedeapsa închisorii pe timp de 25 de ani şi pedeapsa
interzicerii unor drepturi pe durata ei maximă.
În cazul în care cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit vârsta de60
de ani în timpul executării pedepsei, detenţiunea pe viaţă se înlocuieşte cu închisoarea
pe timp de 25 de ani.
(1) Detenţiunea pe viaţă constă în privarea de libertate a condamnatului pentru tot
restul vieţii.
(2) Detenţiunea pe viaţă se stabileşte numai pentru infracţiunile excepţional de grave.
(3) Detenţiunea pe viaţă nu poate fi aplicată femeilor şi minorilor.

34.Caracteristica generală a pedepselor aplicate persoanelor juridice.

Pedepsele aplicabile persoanei juridice sunt principale şi complementare.
Pedeapsa principală este amenda.
Pedepsele complementare sunt:
a) dizolvarea persoanei juridice;
b) suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o durată
de la 3 luni la 3 ani;
d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la
3 ani;
e) plasarea sub supraveghere judiciară;
f) afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare.

35.Noţiunea şi tipurile individualizării pedepselor penale. Criteriile

generale de individualizare a pedepsei.
Individualizarea pedepsei este operaţiunea de adaptare a pedepsei în raport cu fiecare
infracţiune şi cu fiecare infractor în vederea realizării scopului său preventiv-educativ
prevăzut de lege, constituind un principiu de bază al dreptului penal.2 Cu toate că,
pentru a exprima procedura de fixare, de stabilire a pedepsei sunt utilizaţi termeni ca:
dozare, proporţionalitate, individualizare etc., care exprimă mai mult sau mai puţin
cuprinzător conţinutul acestei operaţiuni, în materia executării pedepsei, termenul de
individualizare este fără echivoc. Individualizarea executării pedepsei sau
individualizarea administrativă, cum i se mai spune, constituie o etapă în realizarea
raportului juridic şi nu o simplă recepţiune a noţiunii de individualizare.
Astfel, în teoria dreptului penal se vorbeşte, de obicei, despre trei forme de
individualizare a pedepselor,3 şi anume:
1) individualizarea legală – se referă la ansamblul normelor de drept penal, privind
criteriile de individualizare a pedepsei pentru fiecare infracţiune în parte;
2) individualizarea judecătorească – constă în stabilirea de către instanţa
judecătorească a pedepsei pentru fiecare caz în parte, între limitele prevăzute de lege,
ţinându-se seama de pericolul social pe care îl prezintă fapta săvârşită şi infractorul,
precum şi de împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală;
3) individualizarea administrativă sau punerea în executare a pedepsei cu închisoarea
de către instituţiile penitenciare, care se referă la modalităţile concurente în care se
execută pedeapsa aplicată de instanţă.4 Aceste trei etape ale individualizării pedepsei
urmează o succesiune logică, ele decurgând una din cealaltă. Pe parcursul celor trei
etape ale individualizării pedepsei întâlnim elemente comune care vizează scopul
pedepsei, şi anume: prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, apărarea împotriva
infracţiunilor, precum şi apărarea valorilor sociale enumerate în legislaţia penală (art.2
C.pen. RM).
Criteriile generale de individualizare a pedepsei
(1) Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea
infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după
următoarele criterii:
a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite;
b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii;
d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;
e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale
infractorului;
f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal;
g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
(2) Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţine
seama de criteriile prevăzute în alin. (î) şi pentru alegerea uneia dintre acestea.
36.Circumstanțele atenuante și agravante la aplicarea pedepsei:
modalitățile lor și efectele acestora.
Altfel numite,împrejurări care atenuează sau agravează răspunderea penală prin
acestea se înțeleg diferite stări,situații,calități sau alte date ale realității care,deși nu
fac parte din conținutul constitutiv al infracțiunii,au totuși legătură fie cu fapta
savârșită,fie cu persoana infractorului și determină reducerea pedepsei sub minimul
special sau,dimpotrivă,agravarea pedepsei,cu posibilitatea depășirii maximului
special.
Circumstanțele atenuante sunt legale și judiciare.Această împărțire este consacrată în
CP,prin modul de reglementare a acestora.
Conform art. 76,la stabilirea pedepsei se consideră circumstanțe atenuante:
a) Săvârșirea pentru prima dată a unei infracțiuni ușoare sau mai puțin grave;
b) Săvârșirea infracțiunii de către un minor sau de către o persoană care a atins
vârsta de 18,dar nu a atins vărsta de 21 de ani;
c) Săvârșirea infracțiunii ca urmare a unui concurs de împrejurări grele de ordin
personal sau familial;
d) Săvârșirea faptei de o persoană cu responsabilitate redusă;
e) prevenirea de către vinovat a urmărilor prejudiciabile ale infracţiunii săvîrşite,
repararea benevolă a pagubei pricinuite sau înlăturarea daunei cauzate;
f) autodenunţarea, contribuirea activă la descoperirea infracţiunii sau la
identificarea infractorilor ori recunoaşterea vinovăţiei;
g) ilegalitatea sau imoralitatea acţiunilor victimei, dacă ele au provocat
infracţiunea;
h) săvîrşirea infracţiunii ca rezultat al constrîngerii fizice sau psihice, ce nu
înlătură caracterul penal al faptei, sau dată fiind dependenţa materială, de
serviciu sau de altă natură;
i) săvîrşirea infracţiunii de către o persoană în stare de ebrietate, provocată de
consumarea involuntară sau forţată a substanţelor menţionate la art.24 sau de
consumarea de aceste substanţe fără a fi conştientă de efectul lor;
j) săvîrşirea infracţiunii cu depăşirea limitelor legale ale legitimei apărări,
reţinerii infractorului, stării de extremă necesitate, riscului întemeiat sau ca
rezultat al executării ordinului sau dispoziţiei superiorului;
k) afectarea gravă, prin infracţiunea săvîrşită, a făptuitorului acesteia sau
greutatea poverii pedepsei, aplicată pentru el, din cauza vîrstei înaintate a
acestuia, stării sănătăţii lui sau altor circumstanţe;
 l) expirarea, de la momentul comiterii infracţiunii, a cel puţin 2/3 din termenul
de prescripţie pentru tragerea la răspundere penală, prevăzut pentru această
infracţiune, sau depăşirea termenului rezonabil pentru examinarea cazului,
ţinîndu-se cont de natura faptei, dacă tergiversarea nu a fost provocată de
făptuitor.
Instanţa de judecată poate considera drept circumstanţe atenuante şi alte
circumstanţe, neprevăzute mai sus.
La stabilirea pedepsei, instanţa de judecată nu consideră drept atenuantă circumstanţa
care este prevăzută de lege ca element constitutiv al infracţiunii.
Efectele circumstanțelor atenuante
Acestea determină fie reducerea,fie schimbarea pedepsei principale,după cum
urmează:
a) Când minimul special este de 10 ani sau mai mare,pedeapsa se coboară
sub minim,dar nu mai jos de 3 ani;
b) Când minimul special este de 5 ani sau mai mare,pedeapsa se coboară sub
minimul special,dar nu mai jos de un an;
c) Câmd minimul special este de 3 ani sau mai mare,pedeapsa se coboară sub
minimul special,dar nu mai jos de 3 luni;
d) Când minimul special este de un an sau mare,pedeapsa se coboară sub
minimul special,până la minimul general;
e) Când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 luni sau mai
mare,pedeapsa se coboară sub acest minim,până la minimul general,sau se
aplică o amendă care nu poate fi mai mică de 2.500.000 lei, iar când
minimul special este sub 3 luni,se aplică o amendă care nu poate fi mai
mică de 2.000.000 lei;
f) Când pedeapsa prevăzută de lege este amenda,aceasta se coboară sub
minimul ei special,putând fi redusă până la 1.500.000 lei în cazul când
minimul special este de 5.000.000 lei sau mai mare,ori până la minimul
general,când minimul special este sub 5.000.000 lei.
Regulile menționate nu au incidență în cazul infracțiunilor grave: infracțiuni contra
siguranței statului,infracțiuni contra păcii și omenirii,al infracțiunii de omor,al
infracțiunilor săvârșite cu intenție care au avut ca urmare moartea unei persoane sau al
infracțiunilor prin care s-au produs consecințe deosebit de grave.În aceste cazuri,dacă
se rețin circumstanțe atenuante,pedeapsa închisorii se poate reduce cel mult până la o
treime din minimul special.
Circumstanțele agravante
La stabilirea pedepsei se consideră circumstanţe agravante:
a) săvîrşirea infracţiunii de către o persoană care anterior a fost condamnată pentru
infracţiune similară sau pentru alte fapte care au relevanţă pentru cauză;
b) provocarea prin infracţiune a unor urmări grave;
c) săvîrşirea infracţiunii prin orice formă de participaţie;
d) săvîrşirea infracţiunii din motive de ură socială, naţională, rasială sau religioasă;
e) săvîrşirea infracţiunii cu bună ştiinţă împotriva unui minor sau a unei femei gravide
ori profitînd de starea de neputinţă cunoscută sau evidentă a victimei, care se
datorează vîrstei înaintate, bolii, dizabilităţii ori altui factor;
f) săvîrşirea infracţiunii asupra unei persoane în legătură cu îndeplinirea de către ea a
obligaţiilor de serviciu sau obşteşti;
g) săvîrşirea infracţiunii prin intermediul sau în prezenţa minorilor, persoanelor aflate
în dificultate, persoanelor retardate mintal sau dependente de făptuitor;
h) săvîrşirea infracţiunii prin acte de o deosebită cruzime sau prin batjocorirea
victimei;
i) săvîrşirea infracţiunii prin mijloace care prezintă un pericol social sporit;
j) săvîrşirea infracţiunii de către o persoană în stare de ebrietate, provocată de
consumarea substanţelor menţionate la art.24. Instanţa de judecată este în drept, în
funcţie de caracterul infracţiunii, să nu considere aceasta ca o circumstanţă agravantă;
k) săvîrşirea infracţiunii cu folosirea armei, a muniţiilor, a substanţelor explozive ori a
dispozitivelor ce le imită, a mijloacelor tehnice special pregătite, a substanţelor nocive
şi radioactive, a preparatelor medicamentoase şi a altor preparate chimico-
farmacologice, precum şi cu aplicarea constrîngerii fizice sau psihice;
m) săvîrşirea infracţiunii profitînd de starea excepţională, de calamităţile naturale,
precum şi de dezordini de masă;
n) săvîrşirea infracţiunii cu folosirea încrederii acordate.
Efectele circumstanțelor agravante
În cazul în care există circumstanțe agravante,se poate aplica o pedeapsă până la
maximul special.Dacă maximul special este neîndestulător,în cazul închisorii se poate
adăuga un spor până la 5 ani,dar care nu poate depăși 1/3 din acest maxim,iar în cazul
amenzii se poate aplica un spor de cel mult jumătate din maximul special.

37.Aplicarea pedepsei pe cazul unui cumul de sentințe;unei pedepse

mai blânde decît cea prevăzută de lege; în cazul încheierii acordului
de recunoaștere a vinovăției; pentru infracțiunea neconsumată;
pentru recidivă de infracțiuni.
Articolul 79. Aplicarea pedepsei mai blînde decît cea prevăzută de lege
Ţinînd cont de circumstanţele excepţionale ale cauzei, legate de scopul şi motivele
faptei, de rolul vinovatului în săvîrşirea infracţiunii, de comportarea lui în timpul şi
după consumarea infracţiunii, de alte circumstanţe care micşorează esenţial gravitatea
faptei şi a consecinţelor ei, precum şi de contribuirea activă a participantului unei
infracţiuni săvîrşite în grup la descoperirea acesteia, instanţa de judecată poate aplica
o pedeapsă sub limita minimă, prevăzută de legea penală pentru infracţiunea
respectivă, sau una mai blîndă, de altă categorie, ori poate să nu aplice pedeapsa
complementară obligatorie. Minoratul persoanei care a săvîrşit infracţiunea se
consideră circumstanţă excepţională. Săvîrşirea infracţiunii de către persoanele care
au atins vîrsta de 18 ani, dar nu au atins vîrsta de 21 de ani poate fi apreciată de către
instanţa de judecată drept circumstanţă excepţională.
(11) Poate fi considerată excepţională atît o circumstanţă atenuantă, cît şi un cumul de
asemenea circumstanţe legate de situaţiile menţionate la alin.(1).
(3) În cazul condamnării persoanelor adulte pentru comiterea infracţiunilor deosebit
de grave, instanţa de judecată poate aplica o pedeapsă sub limita minimă prevăzută de
legea penală, dar constituind cel puţin două treimi din minimul pedepsei prevăzute de
prezentul cod pentru infracţiunea săvîrşită.
 (4) Prevederile alin.(1) nu se aplică persoanelor adulte în cazul aplicării pedepsei
detenţiunii pe viaţă , în cazul recidivei de infracţiuni sau al săvîrşirii de infracţiuni
prevăzute la art. 1661 alin. 
Articolul 80. Aplicarea pedepsei în cazul încheierii acordului de recunoaştere a
vinovăţiei
În cazul în care persoana pusă sub învinuire încheie un acord de recunoaştere a
vinovăţiei, iar instanţa de judecată acceptă acest acord, pedeapsa pentru infracţiunea
imputată se reduce cu o treime din pedeapsa maximă prevăzută pentru această
infracţiune.
Articolul 81. Aplicarea pedepsei pentru infracţiunea neconsumată
(1) La aplicarea pedepsei pentru infracţiunea neconsumată se ţine cont de
circumstanţele în virtutea cărora infracţiunea nu a fost dusă pînă la capăt.
(2) Mărimea pedepsei pentru pregătirea de infracţiune ce nu constituie o recidivă nu
poate depăşi jumătate din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute la articolul
corespunzător din Partea specială a prezentului cod pentru infracţiunea consumată.
(3) Mărimea pedepsei pentru tentativă de infracţiune ce nu constituie o recidivă nu
poate depăşi trei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute la articolul
corespunzător din Partea specială a prezentului cod pentru infracţiunea consumată.
(4) Pentru pregătirea de infracţiune şi tentativa de infracţiune detenţiunea pe viaţă nu
se aplică.
Articolul 82. Aplicarea pedepsei pentru recidivă de infracţiuni
(1) La aplicarea pedepsei pentru recidivă periculoasă şi recidivă deosebit de
periculoasă de infracţiuni se ţine cont de numărul, caracterul, gravitatea şi urmările
infracţiunilor săvîrşite anterior, de circumstanţele în virtutea cărora pedeapsa
anterioară a fost insuficientă pentru corectarea vinovatului, precum şi de caracterul,
gravitatea şi urmările infracţiunii noi.
(2) Mărimea pedepsei pentru recidiva periculoasă şi deosebit de periculoasă nu poate
fi mai mică de o treime din maximul pedepsei prevăzute la articolul corespunzător din
Partea specială a prezentului cod. În cazul în care sînt stabilite numai circumstanţe
atenuante, instanţa poate stabili pedeapsa în limitele prevăzute pentru infracţiune în
Partea specială a prezentului cod.

38.Noțiunea și categoriile liberării de pedeapsă penală.

Prin liberare de pedeapsa penală se înţelege eliberarea persoanei care a săvîrşit o
infracţiune de la executarea reală, parţială sau totală, a pedepsei penale pronunţate
prin hotărîre a instanţei de judecată.
Liberarea de pedeapsa penală se efectuează prin:
a) condamnarea cu suspendare condiţionată a executării pedepsei;
b) liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen;
b1) liberarea de pedeapsă în cazul săvîrşirii infracţiunii pentru prima oară şi al
reparării prejudiciului;
c) înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă;
d) liberarea de pedeapsă a minorilor;
e) liberarea de pedeapsă datorită schimbării situaţiei;
f) liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave;
g) amînarea executării pedepsei pentru femei gravide şi persoane care au copii în
vîrstă de pînă la 8 ani.
Persoanelor liberate de pedeapsa penală li se aplică probaţiunea, iar militarilor –
termenul de probă.

39.Condamnarea ca suspendarea condiționată a executării pedepsei

Art.90
(1) Dacă, la stabilirea pedepsei cu închisoare pe un termen de cel mult 5 ani pentru
infracţiunile săvîrşite cu intenţie şi de cel mult 7 ani pentru infracţiunile săvîrşite din
imprudenţă, instanţa de judecată, ţinînd cont de circumstanţele cauzei şi de persoana
celui vinovat, va ajunge la concluzia că nu este raţional ca acesta să execute pedeapsa
stabilită, ea poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate
vinovatului, indicînd numaidecît în hotărîre motivele condamnării cu suspendare
condiţionată a executării pedepsei şi perioada de probaţiune sau, după caz, termenul
de probă. În acest caz, instanţa de judecată dispune neexecutarea pedepsei aplicate
dacă, în perioada de probaţiune sau, după caz, termenul de probă pe care l-a fixat,
condamnatul nu va săvîrşi o nouă infracţiune şi, prin respectarea condiţiilor
probaţiunii sau, după caz, a termenului de probă, va îndreptăţi încrederea ce i s-a
acordat. Controlul asupra comportării celor condamnaţi cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei îl exercită organele competente, iar asupra comportării militarilor
– comandamentul militar respectiv.
(2) Perioada de probaţiune sau, după caz, termenul de probă se stabileşte de instanţa
de judecată în limitele de la 1 an la 5 ani.
(4) Persoanelor care au săvîrşit infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave,
precum şi în cazul recidivei periculoase sau deosebit de periculoase, condamnarea cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu se aplică.
(5) În caz de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pot fi
stabilite pedepse complementare.
(6) Aplicînd condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa
de judecată îl poate obliga pe condamnat:
a) să nu-şi schimbe domiciliul şi/sau reședința fără consimţămîntul organului
competent;
b) să nu frecventeze anumite locuri;
c) să urmeze un tratament în caz de alcoolism, narcomanie, toxicomanie sau de boală
venerică;
c1) să participe la un program special de tratament sau de consiliere în vederea
reducerii comportamentului violent;
d) să acorde o susţinere materială familiei victimei;
e) să repare daunele cauzate în termenul stabilit de instanţă;
f) să participe la programe probaţionale;
g) să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii;
h) să fie supus monitorizării electronice, dar nu mai mult de 12 luni.
(7) În decursul perioada de probaţiune sau, după caz, termenul de probă, instanţa de
judecată, la demersul organului care exercită controlul asupra comportării celui
condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, poate anula, în
întregime sau parţial, obligaţiile stabilite anterior condamnatului ori adăuga altele noi.
(8) Dacă, după expirarea a cel puţin jumătate din perioadei de probaţiune sau, după
caz, termenul de probă, condamnatul cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei a avut o comportare corectă şi exemplară, a reparat integral dauna, instanţa
de judecată, la demersul organului care exercită controlul asupra comportării celui
condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, poate pronunţa o
încheiere cu privire la anularea condamnării şi stingerea antecedentelor penale.
(81) În cazul în care persoana condamnată cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei are stabilită şi pedeapsă complementară, prevederile alin.(8) nu se aplică
pînă la executarea integrală a pedepsei complementare.
(9) În cazul în care cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei,
în decursul perioadei de probaţiune sau, după caz, termenul de probă, încalcă în mod
sistematic obligaţiile stabilite sau, pînă la expirarea termenului de probă, nu a executat
cu rea-voinţă obligaţia de a repara dauna cauzată instanţa de judecată, la propunerea
organului care exercită controlul asupra comportării celor condamnaţi cu suspendarea
executării pedepsei, poate pronunţa o încheiere cu privire la anularea condamnării cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi la trimiterea condamnatului pentru a
executa, deplin sau parțial, dar nu mai puțin de 1/3 din pedeapsa stabilită prin
hotărîrea instanţei de judecată.
  (10) În cazul în care cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei săvîrşeşte în perioada de probaţiune sau, după caz, termenul de probă o nouă
infracţiune intenţionată, instanţa de judecată îi stabileşte o pedeapsă în condiţiile
art.85, dacă, după caz, nu sînt aplicabile prevederile alin. (11) din prezentul articol.
(11) În cazul în care cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei
săvîrşeşte în perioada de probaţiune sau, după caz, termenul de probă o infracţiune din
imprudenţă sau o infracţiune intenţionată mai puţin gravă, problema anulării sau
menţinerii condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei se
soluţionează de către instanţa de judecată, la propunerea organului care exercită
supravegherea asupra comportamentului celor condamnaţi cu suspendarea executării
pedepsei.
*Articolul 901. Condamnarea cu suspendarea parţială a executării pedepsei cu
închisoare
(1) În cazul în care instanţa de judecată, ţinînd cont de circumstanţele cauzei şi de
personalitatea vinovatului, ajunge la concluzia că nu este raţional ca acesta să execute
întreaga pedeapsă cu închisoare în penitenciar, aceasta poate dispune suspendarea
parţială a executării pedepsei aplicate vinovatului, indicînd în hotărîre perioada de
executare a pedepsei în închisoare şi perioada de probaţiune sau, după caz, termenul
de probă, precum şi motivele condamnării cu suspendarea parţială a executării
pedepsei. Prima parte a pedepsei se execută în penitenciar, iar restul pedepsei se
suspendă.
(2) În cazul infracțiunilor ușoare sau mai puțin grave, partea de pedeapsă ce trebuie
executată în penitenciar poate fi coborîtă pînă la minimul prevăzut de prezentul cod.
(3) În cazul infracţiunilor grave, partea de pedeapsă ce trebuie executată în penitenciar
nu trebuie să fie mai mică decît jumătate din pedeapsa stabilită de instanţa de
judecată.
(4) Prezentul articol nu se aplică în cazul infracţiunilor deosebit de grave şi
excepţional de grave, precum şi al infracţiunilor prevăzute la art.165, art.166 1 alin.
(2)–(4), art.171–1751, 2011, 206, 208, 2081 şi 2082.
(5) La liberarea persoanei pentru executarea părţii de pedeapsă suspendată condiţionat 
pot fi aplicate obligaţiile prevăzute la art.90 alin.(6).
(6)  În cazul în care cel condamnat cu suspendarea parțială a executării pedepsei cu
închisoare săvîrşeşte în perioada de probaţiune sau, după caz, în termenul de probă o
nouă infracţiune intenţionată sau încalcă în mod sistematic obligaţiile stabilite,
instanţa de judecată îi stabileşte o pedeapsă în condiţiile art. 85 dacă, după caz, nu sînt
aplicabile prevederile alin. (7) din prezentul articol.
 (7)  În cazul în care cel condamnat cu suspendarea parțială a executării pedepsei cu
închisoare săvîrşeşte în perioada de probaţiune sau, după caz, în termenul de probă o
infracţiune din imprudenţă sau o infracţiune intenţionată uşoară sau mai puţin gravă,
problema anulării sau menţinerii condamnării cu suspendarea parțială a executării
pedepsei cu închisoare se soluţionează de către instanţa de judecată, la demersul
organului care exercită supravegherea asupra comportamentului celor condamnaţi cu
suspendarea executării pedepsei.

40.Liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen

(1) Persoanei care execută pedeapsa cu închisoare i se poate aplica liberarea
condiţionată de pedeapsă înainte de termen dacă a realizat programul individual de
executare a pedepsei, a reparat integral daunele cauzate de infracţiunea pentru care a
fost condamnată, cu excepţia cazului cînd dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să
le îndeplinească, şi dacă se constată că corectarea ei este posibilă fără executarea
deplină a pedepsei. Persoana poate fi liberată, în întregime sau parţial, şi de pedeapsa
complementară.
(2) Aplicînd liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen, instanţa de judecată
îl poate obliga pe condamnat să îndeplinească obligaţiile prevăzute la art.90 alin.(6) în
termenul de pedeapsă rămas neexecutat.
(3) Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen se aplică condamnaţilor de
către instanţa de judecată de la locul de executare a pedepsei, în baza demersului
instituţiei care pune în executare pedeapsa, la cererea condamnatului sau a
apărătorului acestuia în condiţiile prevăzute la art. 266 şi 267 din Codul de executare
şi numai după respectarea procedurii extrajudiciare stabilite.
(4) Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen poate fi aplicată dacă
condamnatul, care la momentul săvîrşirii infracţiunii a atins vîrsta de 21 ani, a
executat efectiv:
a) cel puţin jumătate, dar nu mai puţin de 90 de zile de închisoare, din termenul de
pedeapsă stabilit pentru săvîrşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave;
b) cel puţin două treimi din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvîrşirea unei
infracţiuni grave, infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave, precum şi din
pedeapsa aplicată persoanei anterior liberate condiţionat de pedeapsă înainte de
termen, dacă liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen a fost anulată în
condiţiile alin.(8).
(5) Persoana care execută pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi liberată condiţionat de
pedeapsă înainte de termen dacă instanţa de judecată va considera că nu mai există
necesitatea executării de mai departe a pedepsei şi dacă această persoană a executat
efectiv cel puţin 30 de ani de închisoare, fără a se lua în calcul compensarea
privilegiată a zilelor de muncă.
(6) Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen poate fi aplicată minorilor,
persoanelor care au atins vîrsta de 18 ani, dar nu au atins vîrsta de 21 de ani şi
persoanelor care au împlinit vîrsta de 60 de ani, dacă aceştia au executat efectiv:
a) cel puţin o treime din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvîrşirea unei
infracţiuni uşoare sau mai puţin grave;
b) cel puţin jumătate din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvîrşirea unei
infracţiuni grave;
c) cel puţin două treimi din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvîrşirea unei
infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave.
(7) Controlul asupra comportării celor liberaţi condiţionat de pedeapsă înainte de
termen îl exercită organele de probaţiune, iar asupra comportării militarilor –
comandamentul militar respectiv.
(8) Dacă, în termenul de pedeapsă rămas neexecutat:
a) condamnatul se eschivează cu premeditare de la îndeplinirea obligaţiilor stabilite de
instanţa de judecată la aplicarea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen,
instanţa de judecată, la propunerea organului indicat la alin.(7), poate pronunţa o
încheiere cu privire la anularea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen şi
la trimiterea condamnatului pentru a executa termenul de pedeapsă neexecutat;
b) condamnatul săvîrşeşte din imprudenţă o nouă infracţiune, anularea sau menţinerea
liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen se decide de instanţa de judecată;
c) condamnatul săvîrşeşte cu intenţie o nouă infracţiune, instanţa de judecată îi
stabileşte pedeapsa în condiţiile art.85. În acelaşi mod se aplică pedeapsa şi în cazul
săvîrşirii unei noi infracţiuni din imprudenţă dacă instanţa de judecată anulează
liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen.

41. Înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai

blîndă
(1) În privinţa persoanelor care execută pedeapsa cu închisoare pentru săvîrşirea unei
infracţiuni uşoare sau mai puţin grave și grave, instanţa de judecată, ţinînd cont de
comportarea lor în timpul executării pedepsei, poate pronunţa o încheiere cu privire la
înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă. Totodată,
persoana poate fi liberată, în întregime sau parţial, de la pedeapsa complementară.
(2) Înlocuirea părţii neexecutate a pedepsei cu o pedeapsă mai blîndă poate fi aplicată
numai după ce condamnatul a executat efectiv cel puţin o treime din termenul de
pedeapsă pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă și jumătate din termenul de
pedeapsă pentru o infracțiune gravă.
(3) La înlocuirea părţii neexecutate a pedepsei cu o pedeapsă mai blîndă, instanţa de
judecată poate alege orice pedeapsă mai blîndă, din cele specificate la art.62, în
limitele prevăzute pentru fiecare categorie de pedepse.
(4) La înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă, instanţa d
e judecată îl poate obliga pe condamnat să
îndeplinească obligaţiile prevăzute la art.90 alin.(6)
în termenul de pedeapsă, la care a fost condamnat, rămas neexecutat.

42.  Liberarea de pedeapsă a minorilor

Minorii condamnaţi pentru săvîrşirea unei infracţiuni uşoare, mai puţin grave sau
grave sînt liberaţi de pedeapsă de către instanţa de judecată dacă se constată că
scopurile pedepsei pot fi atinse prin aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter
educativ prevăzute la art. 104.

43.Liberarea de pedeapsă datorită schimbării situaţiei

Conform art. 94 CP-Persoana care a săvîrşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă
poate fi liberată de pedeapsă dacă se va constata că, la data judecării cauzei, datorită
schimbării situaţiei, fapta săvîrşită şi-a pierdut caracterul prejudiciabil şi, în virtutea
comportării ireproşabile după săvîrşirea infracţiunii, persoana respectivă poate fi
corectată fără executarea pedepsei.

În conformitate cu prevederile art. 94 CP, condițiile liberării de pedeapsă

penală datorită schimbării situației, sunt următoarele:

 persoana a săvârşit o infracțiune uşoară sau mai puțin gravă;

 la data judecării cauzei, fapta săvârşită şi-a pierdut caracterul prejudiciabil;

 în virtutea comportării ireproşabile după săvârşirea infracțiunii, persoana

respectivă se poate corecta fără executarea pedepsei.

Aceste condiții sunt cumulative şi trebuie să existe la data judecării cauzei.

44.Liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave.

Conform art 95 . CP - (1) Persoana care, în timpul executării pedepsei, s-a îmbolnăvit
de o boală psihică, ce o lipseşte de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile sale sau
de a le dirija, este liberată de executarea pedepsei. Acestei persoane instanţa de
judecată îi poate aplica măsuri de constrîngere cu caracter medical. (2) Persoana care,
pînă la pronunţarea sentinţei sau în timpul executării pedepsei, s-a îmbolnăvit de o
boală gravă, alta decît cea specificată la alin.(1), ce împiedică executarea pedepsei,
poate fi liberată de executarea pedepsei de către instanţa de judecată.

Articolul 95 CP distinge două categorii de persoane care pot fi liberate de pedeapsă pe

motiv de boală:
  în privința cărora sentința este în curs de executare;
Cu referire la prima categorie de persoane, în privința cărora sentința este în
curs de executare, articolul 95 CP prevede liberarea de la executarea pedepsei
în cazul în care în timpul executării ei persoana s-a îmbolnăvit:
• de o boală psihică, ce o lipseşte de posibilitatea de a-şi da seama de acțiunile
sale sau de a le dirija (alin.(1) art. 95 CP);
• de o boală gravă, alta decât cea specificată la alin.(1), ce împiedică
executarea pedepsei (alin.(2) art. 95 CP)
 privitor la care instanța de judecată adoptă o sentință de condamnare cu
stabilirea pedepsei şi cu liberarea de executarea ei.

Prevederile art. 95 CP se extind asupra tuturor condamnaților indiferent

de categoria infracțiunilor săvârşite şi de măsura de pedeapsă stabilită,
fiind aplicabile în măsură egală atât față de adulți, cât şi față de minori.
45.Aminarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în
vîrsta de pîna la 8 ani.

Această modalitate a liberării de pedeapsa penală se referă la o categorie aparte de

condamnați (femei gravide şi femei care au copii în vârstă de până la 8 ani) şi reflectă
o manifestare a principiului umanismului atât față de condamnată, cât şi față de copil.
În astfel de situații, legea nu interferează aplicarea pedepsei de atingerea scopului
acesteia.

Aplicarea amânării executării pedepsei în condițiile art. 96 CP este facultativă, fiind o

apreciere proprie a instanței de judecată, în baza materialelor şi probelor aduse, în
acest sens.

Drept temei de aplicare a amânării executării pedepsei serveşte starea de graviditate

confirmată prin certificatul (avizul) medical respectiv sau, după caz, certificatul de
naştere al copilului, precum şi confirmarea documentară privind aflarea copilului
minor la întreținere.

Posibilitatea amânării executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii
în vârstă de până la 8 ani intervine pentru toate cazurile în care s-a săvârşit o
infracțiune uşoară sau mai puțin gravă de către astfel de categorii de condamnate,
indiferent dacă este sau nu îndreptată împotriva persoanei.

În acelaşi timp, prevederea respectivă nu se aplică față de femeile:

• condamnate la închisoare pe un termen mai mare de 5 ani pentru infracțiuni grave,

deosebit de grave şi excepțional de grave împotriva persoanei;

• private de drepturile părinteşti.

46.Prescripţia executării sentinţei de condamnare.

 Sentinţa de condamnare nu se pune în executare dacă acest lucru nu a fost făcut în
următoarele termene, calculate din ziua în care aceasta a rămas definitivă:

a) 2 ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune uşoară;

b) 6 ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune mai puţin gravă;

c) 10 ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune gravă;

d) 15 ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune deosebit de gravă;

e) 20 de ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune excepţional de gravă.

(2) Termenele de prescripţie a executării pedepsei se reduc pe jumătate pentru

persoanele care, la data săvîrşirii infracţiunii, erau minori.

(3) Curgerea prescripţiei se întrerupe dacă persoana se sustrage de la executarea

pedepsei sau dacă,pînă la expirarea termenelor prevăzute la alin.(1) şi (2), săvîrşeşte
cu intenţie o nouă infracţiune. În cazul eschivării de la executarea pedepsei, curgerea
termenului de prescripţie începe din momentul prezentării persoanei pentru
executarea pedepsei sau din momentul reţinerii acesteia, iar în caz de comitere a unei
noi infracţiuni – din momentul săvîrşirii ei.

(4) Prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale stabilite pentru

infracţiunile contra păcii şi securităţii omenirii sau pentru infracţiunile de război.

47. Scopul şi tipurile măsurilor de siguranţă

(1) Măsurile de siguranţă au drept scop înlăturarea unui pericol şi preîntîmpinarea
săvîrşirii faptelor prevăzute de legea penală.

(2) Măsuri de siguranţă sînt:

a) măsurile de constrîngere cu caracter medical;

b) măsurile de constrîngere cu caracter educativ;

c) expulzarea;

d) confiscarea specială.

e) confiscarea extinsă.

Codul penal al Repubicii Moldova nu cunoaşte o noţiune a măsurilor de siguranţă,

formulând doar scopurile acestora. În doctrină, măsurile de siguranţă sunt definite ca
fiind sancţiuni de drept penal, constând din măsuri de constrângere cu caracter
preventiv, care au drept scop înlăturarea unor stări de pericol şi preîntâmpinarea
săvârşirii de noi infracţiuni. Fiind o sancţiune de drept penal, măsurile de siguranţă
trebuie să fie aplicate cu respectarea drepturilor fundamentale şi libertăţilor omului.
Măsurile de constrângere cu caracter medical reprezintă măsuri coercitive aplicate
persoanelor care suferă de anumite boli psihice sau fac abuz de substanţe alcoolice
sau narcotice şi care au săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Pentru aplicarea
acestor măsuri, persoana trebuie să fi comis o faptă prevăzută de legea penală,
indiferent dacă este trasă sau nu la răspundere penală. Daca instanţa de judecată
constată că persoana în cauză a săvârşit o faptă penală în stare de iresponsabilitate sau
cu anumite boli psihice cronice, poate adopta o sentinţă de absolvire de pedeapsă fie
de liberare de pedeapsă şi de aplicare a unor măsuri cu caracter medical. Aplicarea
măsurilor de constrângere cu caracter medical eate un drept şi nu o obligaţie pentru
instanţa de judecată. Codul penal prevede două tipuri de măsuri de constrângere cu
caracter medical, şi anume, internarea într-o instituţie psihiatrică cu supravegherea
obişnuită şi internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere riguroasă. Instanţa
de judecată, în temeiul avizului instituţiei medicale, dispune încetarea aplicării
măsurilor de constrângere cu caracter medical în cazul însănătoşirii

48.Aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical.

Art.99 CP . Persoanelor care au săvîrşit fapte prevăzute de legea penală în stare de
iresponsabilitate sau care au săvîrşit asemenea fapte în stare de responsabilitate, de
responsabilitate redusă, dar, pînă la pronunţarea sentinţei sau în timpul executării
pedepsei, s-au îmbolnăvit de o boală psihică, din care cauză ele sînt incapabile să-şi
dea seama de acţiunile lor sau să le dirijeze, instanţa de judecată poate să le aplice
următoarele măsuri de constrîngere cu caracter medical, care se înfăptuiesc de către
instituţiile curative ale organelor de ocrotire a sănătăţii:

a) internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere obişnuită;

Internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere obişnuită poate fi aplicată de

către instanţa de judecată unui alienat care, din cauza stării psihice şi a caracterului
faptei prejudiciabile săvîrşite, are nevoie de îngrijire spitalicească şi de tratament în
condiţii de supraveghere obişnuită. (art.100 CP. (1)).

b) internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere riguroasă.

(2) Internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere riguroasă poate fi aplicată

de către instanţa de judecată unui alienat care, din cauza stării psihice şi a caracterului
faptei prejudiciabile săvîrşite, prezintă un pericol deosebit pentru societate şi are
nevoie de îngrijire spitalicească şi de tratament în condiţii de supraveghere riguroasă.
(3) Persoanele internate în instituţii psihiatrice cu supraveghere riguroasă sînt deţinute
în condiţii ce exclud posibilitatea săvîrşirii de către ele a unei noi fapte prejudiciabile.
(art.100 CP)

49.Aplicarea masurilor de constrîngere cu caracter educativ

Art.104 CP. (1) Persoanelor liberate de răspundere penală în conformitate cu art. 54
sau de pedeapsă penală în conformitate cu art. 93 li se aplică următoarele măsuri de
constrîngere cu caracter educativ:

a) avertismentul;

b) încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi

înlocuiesc sau organelor specializate de stat;

c) obligarea minorului să repare daunele cauzate. La aplicarea acestei măsuri se ia în

considerare starea materială a minorului;

d) obligarea minorului de a urma un curs de reabilitare psihologică;

e) obligarea minorului de a urma cursul de învăţămînt obligatoriu;

f) obligarea minorului de a participa la un program probaţional.

(2) Enumerarea de la alin.(1) are un caracter total.

(3) Minorului îi pot fi aplicate concomitent cîteva măsuri de constrîngere cu caracter

educativ.

(4) În cazul eschivării sistematice a minorului de la măsurile de constrîngere cu

caracter educativ, la propunerea organului de stat specializat, procurorul anulează
măsurile aplicate și trimite cauza în instanța de judecată, iar în cazul în care măsurile
respective au fost stabilite de către instanţa de judecată, aceasta le anulează şi dispune
trimiterea cauzei penale la procuror sau, după caz, stabileşte o pedeapsă prevăzută de
lege pentru fapta săvîrșită.

(5) Măsurile de constrîngere cu caracter educativ se aplică minorilor pînă la atingerea

majoratului, în funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei săvîrşite.

50.Expulzarea şi condiţiile ei.

Expulzarea este un tip de pedeapsă pe care un Stat poate să o impună vreunei
persoane pentru ca ar fi comis o infracțiune sau o faptă delictivă. Constă în a-l expulza
pe cineva dintr-un loc sau dintr-un teritoriu; aceasta numindu-se expulzare
limitată (fiind vorba, de obicei, de limita teritoriului asupra căreia se extinde
suveranitatea celui care impune pedeapsa).
Expulzarea cetăţenilor străini şi a apatrizilor se efectuează de către organele afacerilor
interne în temeiul hotărîrii instanţei de judecată.
Cheltuielile pentru expulzarea din Republica Moldova a cetăţenilor străini şi a
apatrizilor sînt suportate de persoanele expulzate, de persoanele fizice şi juridice care
i-au invitat în Republica Moldova, precum şi de companiile de asigurare respective .
În cazul în care, din motive obiective, expulzarea nu poate fi efectuată în condiţiile
alin.(l), autorităţile de resort pot dispune efectuarea expulzării din contul bugetului de
stat.
          - În cazul în care expulzarea nu poate fi efectuată din motive de sănătate, din
lipsă a actelor necesare sau din alte motive, autorităţile de resort vor dispune
eliberarea unui permis de şedere provizoriu.
           - Cetăţenii străini şi apatrizii sînt expulzaţi în ţara ai cărei cetăţeni sînt sau ale
cărei autorităţi le-au eliberat actele de identitate.
          - Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot fi expulzaţi în ţara referitor la care există
dovezi că acolo ei vor fi urmăriţi din motive de apartenenţă rasială, naţională,
religioasă,din cauza convingerilor politice sau vor fi supuşi unui tratament inuman şi
degradant, torturii ori pedepsei capitale."

51.Confiscarea specială.
În mod tradiţional, confiscarea a fost privită ca o sancţiune de drept penal, având drept
scop neutralizarea stării de pericol. Starea de pericol pe care legea le prevede ca temei
special pentru luarea măsurilor de siguranță nu este orice fel de pericol, ci pericol de
riscul săvârșirii noilor infracțiuni, folosind limbajul criminologic putem zice –
prevenția fenomenului infracțional. Cu alte cuvinte, măsura de siguranță asigură
preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală.
(1) Sunt supuse confiscării speciale:
a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală;
b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând
altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;
c) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea
făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale
făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii
lor;
d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor;
e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt
restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;

52.Amnistia şi graţierea.
Amnistia înlătură răspunderea penală pentru fapta săvîrşită. Dacă intervine după
condamnare, ea înlătură şi executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte
consecinţe ale condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie.
Amnistia are efecte asupra confiscării averii numai în măsura în care această pedeapsă
nu a fost executată.
Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, măsurilor educative şi asupra
drepturilor persoanei vătămate.
Graţierea are ca efect înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei ori
comutarea acesteia în alta mai uşoară.
Graţierea are ca efecte şi asupra pedepselor a căror executare este suspendată
condiţionat. În acest caz, partea din termenul de încercare care reprezintă durata
pedepsei pronunţate de instanţă se reduce în mod corespunzător. Dacă suspendarea
condiţionată este revocată sau anulată, se execută numai partea de pedeapsă rămasă
negraţiată.
Graţierea nu are efecte asupra pedepselor complimentare, afară de cazul cînd se
dispune altfel prin actul de graţiere.
Graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative.

53.Împăcarea.
Împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a
făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres.
Împăcarea înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă.
Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit şi dacă
are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei.
Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face numai de
reprezentanţii lor legali, iar persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă se pot
împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.
În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său legal sau
convenţional ori de către persoana desemnată în locul acestuia. Împăcarea intervenită
între persoana juridică ce a săvârşit infracţiunea şi persoana vătămată nu produce
efecte faţă de persoanele fizice care au participat la comiterea aceleiaşi fapte.

54.Stingerea antecedentelor penale.

Stingerea antecedentelor penale:
(1) Se consideră ca neavînd antecedente penale persoanele:
a) liberate de pedeapsă penală;
b) liberate, potrivit actului de amnistie, de răspunderea penală;
c) liberate, potrivit actului de amnistie sau graţiere, de executarea pedepsei pronunţate
prin sentinţa de condamnare;
d) condamnate cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei dacă, în termenul de
probă, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu a fost
anulată;
(2) Dacă condamnatul, în modul stabilit de lege, a fost liberat înainte de termen de
executarea pedepsei sau partea neexecutată a pedepsei i-a fost înlocuită cu o pedeapsă
mai blîndă, termenul stingerii antecedentelor penale se calculează pornindu-se de la
termenul real al pedepsei executate, din momentul liberării de executarea pedepsei
principale şi complementare.
(3) Stingerea antecedentelor penale anulează toate incapacităţile şi decăderile din
drepturi legate de antecedentele penale.

55.Reabilitarea judecătorească.
Condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanţă, după împlinirea următoarelor
termene:
a) 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu
depăşeşte 5 ani;
b) 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu
depăşeşte 10 ani;
c) 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani sau în cazul
pedepsei detenţiunii pe viaţă, comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii;
d) 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, considerată executată
ca urmare a graţierii, a împlinirii termenului de prescripţie a executării pedepsei sau a
liberării condiţionate.
(2) Condamnatul decedat până la împlinirea termenului de reabilitare poate fi
reabilitat dacă instanţa, evaluând comportarea condamnatului până la deces, apreciază
că merită acest beneficiu.

56.Noţiunea de calificare a infracţiunii.

Se consideră calificare a infracţiunii determinarea şi constatarea juridică a
corespunderii exacte între semnele faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele
componenţei infracţiunii, prevăzute de norma penală. (2) Calificarea oficială a
infracţiunii se efectuează la toate etapele procedurii penale de către persoanele care
efectuează urmărirea penală şi de către judecători.

57.Calificarea infracţiunilor în cazul unui concurs de infracţiuni,

concurenţei normelor penale, concurenţei dintre normele generale şi
cele speciale, concurenţei dintre două norme speciale, concurenţei
dintre o parte şi un întreg.
 Se consideră con- curs de infracțiuni săvârșirea de către o persoană a două sau mai
multor infracțiuni, dacă persoana nu a fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele
și dacă nu a expirat termenul de prescripţie de tragere la răspundere penală
Din prevederile alin.(2) art.33 CP RM, sunt des- prinse formele concursului de
infracţiuni: a) concur- sul real şi b) concursul ideal de infracţiuni
Concurența normelor penale presu- pune săvârşirea de către o persoană sau de către
un grup de persoane a unei fapte prejudiciabile, cuprin- să în întregime de dispoziţiile
a două sau mai multor norme penale şi constituind o singură infracţiune
Din definiția legală a concurenței normelor, sunt desprinse următoarele trăsături
distinctive:
a) săvârșirea unei singure fapte prejudiciabi- le (infracțiuni), indiferent dacă printr-o
singură acțiune/inacțiune sau prin mai multe acțiuni/inacțiuni infracționale;
b) săvârșirea infracțiunii de către o persoană sau un grup de persoane;
c) fapta prejudiciabilă comisă trebuie să fie cuprin- să în întregime de dispozițiile a,
cel puțin, două norme penale din partea specială a Codului penal, iar în cazul
infracțiunilor săvârșite în participație sau al celor ne- consumate – și de normele
penale din partea generală a Codului penal;
Calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei dintre normele generale şi cele special
(1) Normă generală se consideră norma penală care prevede două sau mai multe fapte
prejudiciabile, iar normă specială – norma penală care prevede numai cazurile
particulare ale acestor fapte.
(2) În cazul concurenţei dintre norma generală şi cea specială, se aplică numai norma
specială.
Concurenţa dintre două norme speciale are următoarele varietăţi:
a) dintre componenţa de infracţiune cu circumstanţe atenuante şi alta cu circumstanţe
agravante – infracţiunea se califică în baza celei cu circumstanţe atenuante;
b) dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe atenuante – infracţiunea se
califică în baza normei penale care prevede pedeapsa mai blîndă;
c) dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe agravante – infracţiunea se
califică în baza normei penale care prevede o pedeapsă mai aspră.
(1) Concurenţa dintre o parte şi un întreg reprezintă existenţa a două sau mai multor
norme penale, una din ele cuprinzînd fapta prejudiciabilă în întregime, iar celelalte –
numai unele părţi ale ei.
(2) Calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei dintre o parte şi un întreg se efectue
ază
în baza normei care cuprinde în întregime toate semnele faptei prejudiciabile săvîrşite.