SUBIECTE PENTRU EXAMENUL DE DREPT PENAL – partea generală

Anul al II – lea, Sem. I.

1. Definiția, obiectul și sarcinile dreptului penal.

2. Caracterisiticile dreptului penal.
3. Explicați principiul legalității incriminării pedepselor, a măsurilor educative și de siguranță.
4. Explicați principiul răspunderii penale obiective și principiul răspunderii penale subiective, ca principia de bază ale dreptului penal.
5. Explicați principiul personalității răspunderii penale și a pedepsei, ca principia de bază ale dreptului penal.
6. Explicați principiul că infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale.
7. Explicați principiul individualizării judiciare a sancțiunii și principiul sancționării diferențiate a infractorilor minori față de infractorii majori, ca principia de bază
ale dreptului penal.
8. Enumerați și explicați izvoarele dreptului penal.
9. Raportul juridic penal de conformare. Subiectele acestui raport, conținutul și obiectul juridic penal al acestui raport.
10. Raportul juridic penal de conflict. Subiectele acestui raport, conținutul și obiectul acestuia.
11. Interpretarea legii penale. Definiție și formele interpretării.
12. Enumerați și explicați metodele de interpretare a legii penale.
13. Explicați principiul teritorialității legii penale. Conceptual și rațiunea acestui principiu.Teritoriul țării ca noțiune juridică.
14. Faptele penale în raport cu teritoriul. Principiul (criteriul) ubicuității reflectat în prevederile Codului penal român.
15. Principiul realității legii penale. Concept și rațiunea acestui principiu. Limitele acestui principiu.
16. Principiul Universalității legii penale. Concept și rațiunea acestui principiu. Condițiile de aplicare a principiului universalității legii penale.
17. Excepții de la aplicarea legii penale în române în spațiu. Imunități de juridicție.
18. Explicați principiul activității legii penale. Intrarea și ieșirea din vigoare a legii penale.
19. Concursul de legi penale.
20. Explicați principiul neretroactivității legii penale.
21. Explicați principiul retroactivității legii penale.
22. Situațiile tranzitorii în dreptul penal.
23. Explicați principiul aplicării legii penale mai favorabile (mitior lex) în ipoteza faptelor penale nedefinitv judecate.
24. Aplicarea legii penale mai favorabile în ipoteza faptelor definitiv judecate. Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive.
25. Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive.
26. Enumerați și explicați legile penale care retroactivează.
27. Enumerați și explicați legile penale care ultraactivează.
28. Explicați trăsătura esențială a infracțiunii, potrivit căreia aceasta este o faptă prevăzută de legea penală.
29. Explicați trăsătura esențială a infracțiunii, potrivit căreia aceasta este o faptă care prezintă pericol social.
30. Explicați trăsătura esențială a infracțiunii potrivit căreia aceasta este o faptă săvârșită cu vinovăție.
31. Explicați instituția faptei care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni (art. 18 alt1 C.pen.).
32. Vinovăția penală. Teoria psihologică și teoria normativistă. Factorii vinovăției.
33. Explicați intenția și modalitățile ei.
34. Explicați culpa și modalitățile ei.
35. Explicați intenția depășită (praeterintenția).
36. Definiți conținutul legal și conținutul constitutiv al infracțiunii.
37. Definiți latura obiectivă a infracțiunii și analizați elementele componente ale acesteia.
38. Definiți latura subiectivă a infracțiunii și analizați elementele componente ale acesteia.
39. Obiectul infracțiunii și categoriile lui.
40. Persoana fizică, ca subiect activ al infracțiunii. Enumerați și explicați condițiile generale ce trebuie îndeplinite de o persoană fizică pentru a fi subiect activ al
unei infracțiuni.
41. Subiectul pasiv al infracțiunii. Categorii de subiecți pasivi ai infracțiunii.
42. Explicați perioadele infracțiunii intenționate.
43. Actele preparatorii. Noțiune și regimul actelor preparatorii în dreptul penal român.
44. Tentativa. Definiția conform art. 20 C.pen. Condiții de existență.
45. Delimitarea actelor pregătitoare de tentativă. Explicați.
46. Desistarea și împiedicarea producerii rezultatului – cauze de nepedepsire a tentativei.
47. Infracțiunea continuă. Definiție. Explicații.
48. Infracțiunea deviată. Concept și caracterizare. Modalitățile sub care poate exista infracțiunea deviată.
49. Infracțiunea continuată. Noțiune și caracterizare. Condiții pentru existența infracțiunii continuate.
50. Infracțiunea complexă. Noțiune și caracterizare.
51. Infracțiunea progresivă. Noțiune și caracterizare.
52. Infracțiunea de obicei. Noțiune și caracterizare.
53. Concursul real de infracțiuni. Definiție și caracterizare.
54. Concursul ideal de infracțiuni. Definiție și caracterizare.
55. Conceptul și caracterizarea recidivei. Structura recidivei.
56. Recidiva postcondamnatorie. Definiție. Condiții pentru existență.
57. Recidiva postexecutorie. Definiție. Condiții pentru existență.
58. Pluralitatea intermediară de infracțiuni. Noțiune și caracterizare. Aplicarea pedepsei în cazul pluralității intermediare de infracțiuni.
59. Condițiile legitimei apărări în ipoteza prevăzută de art. 44 alin. 2 C.pen.
60. Legitima apărare în ipoteza prevăztuă în alin. 21 al art. 44 C.pen.
61. Legitima apărare în ipoteza prevăztuă în alin. 3 al art. 44 C.pen.
62. Starea de necessitate. Noțiune, caracterizare, condiții.
63. Constrângerea fizică și constrângerea morală. Noțiune și caracterizare. Condiții.
64. Cazul fortuit. Noțiune și caracterizare. Condiții de existență a cazului fortuit.
65. Iresponsabilitatea. Noțiune și caracterizare. Condițiile stării de iresponsabilitate.
66. Beția – cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Condițiile beției accidentale sau fortuite care înlătură caracterul penal al faptei.
67. Beția voluntară completă, circumstanța judiciară bivalentă.
68.Minoritatea făptuitorului – cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Noțiune, caracterizare și condițiile stării de minoritate.
69. Eroarea de fapt – cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Noțiune și caracterizare. Condițiile erorii de fapt.
70. Eroarea de drept. Consecințele juridice ale erorii de drept.

Raspunsuri:
1. Definiția, obiectul și sarcinile dreptului penal.

In doctrină, dreptul penal are o diversitate de definiţii, care pot fi grupate in trei categorii: filosofice, sociologice şi juridice.
In prima categorie includem definiţiile acelor autori care privesc norma penală ca fenomen filosofic, deci ca un produs al conştiinţei umane.
Una dintre definiţiile filosofice reprezentative este cea a ilustrului filosof Immanuel Kant, care, in lucrarea Principes metaphysiques du droit, susţinea că dreptul
penal este „dreptul pe care il are suveranul de a cauza o suferinţă supuşilor săi, cand aceştia săvarşesc o infracţiune”. Justificat, in doctrină i s-a imputat acestei
definiţii că identifică in mod greşit dreptul penal obiectiv cu dreptul penal subiectiv1.
La alţi autori care definesc dreptul penal, aspectul filosofic este imbinat cu aspecte sociologice. Astfel, penalistul francez Ortolan, in lucrarea Elements du droit
penal, susţine că dreptul penal este o concepţie a minţii omeneşti, dedusă din raporturile individului cu societatea, in temeiul căreia societatea are dreptul de a
„inflige o suferinţă” aceluia care „violează legile”, suferinţă proporţională
cu violarea săvarşită.
Există, apoi, alţi autori care prin definiţiile date identifică dreptul penal cu ştiinţa dreptului penal.
– Traian Pop, renumitul profesor de drept penal de la Universitatea din Cluj, in cursul său de drept penal, susţine că dreptul penal „se ocupă de faptele
antisociale declarate infracţiuni şi de mijloacele de apărare socială contra acestor fapte”;
– Vintilă Dongoroz, profesor la Universitatea din Bucureşti, considerat o somitate a dreptului penal modern, in lucrările sale, a susţinut că dreptul penal are mai
multe accepţiuni, şi anume: dreptul penal pozitiv, care cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează represiunea, la un moment dat, intr-un stat sau o
grupare socială; dreptul penal obiectiv, prin care se inţelege substanţa juridică a regulilor de drept care reglementează represiunea, adică acel conţinut cuprins in
normele de drept penal; dreptul penal subiectiv, prin care inţelegem dreptul statului, respectiv al societăţii, prin puterea legislativă, de a adopta normele de drept
penal (jus puniendi);

Obiectul dreptului penal

Obiectul dreptului penal il constituie relaţiile de apărare socială impotriva faptelor prin care se vatămă ori se pun in pericol cele mai importante valori sociale
(siguranţa naţională, viaţa, integritatea corporală, libertatea, proprietatea, liniştea şi securitatea publică etc.).
2) Relaţiile de apărare socială, reglementate de dreptul penal, sunt de două categorii: de conformare şi de conflict. Relaţiile de conformare sunt cele care iau
naştere, in momentul intrării in vigoare a legii penale, intre stat, ca reprezentant al societăţii şi, respectiv, ca titular al ordinii de drept şi al autorităţii, care impune
prin normele penale adoptate de Parlament o anumită
conduită membrilor societăţii, şi destinatarii acestor norme, care inţeleg să respecte de bunăvoie conduita impusă prin aceste norme.
3. Conţinutul raportului juridic de conformare constă in dreptul statului, in calitate de reprezentant al societăţii, respectiv, de titular al ordinii de drept şi al
autorităţii, de a pretinde o anumită comportare din partea membrilor societăţii
(abţinerea de a nu comite acte ostile impotriva statului, de a nu ucide, de a nu vătăma integritatea corporală, de a nu fura, de a nu delapida, de a nu inşela etc.
sau, din contră, anumite obligaţii de a face, cum ar fi obligaţia de a da ajutor celor aflaţi in primejdie, de a achita obligaţiile legale de intreţinere etc.), iar pe de
altă parte, in obligaţia membrilor societăţii de a se conforma conduitei pretinse prin normele penale. Respectarea normelor penale, prin atitudinea conştientă de
conformare, reprezintă o necesitate pentru buna şi normala desfăşurare a vieţii, sub toate aspectele ei. De aceea, imensa majoritate a
membrilor societăţii au o atitudine conştientă, de conformare, prin respectarea prevederilor normelor penale.
4. Relaţiile de conflict, cea de-a doua categorie a relaţiilor de apărare
socială, apar in cazurile in care membrii societăţii nu se conformează normelor penale şi săvarşesc fapte prin care se vatămă ori se pun in pericol una sau mai
multe dintre valorile fundamentale ale societăţii, ocrotite prin normele penale
incălcate. Neconformarea la aceste norme, prin fapte care vatămă sau periclitează valorile sociale unanim acceptate ca fundamentale, determină, in mod
necesar, naşterea relaţiilor de conflict, in cadrul cărora trebuie să se
realizeze tragerea la răspundere a celor vinovaţi şi restabilirea relaţiilor de apărare socială. Se inţelege că relaţiile de conflict se nasc intre: stat, ca reprezentant
al societăţii, insărcinat cu apărarea acestor valori, respectiv, intre titularii individuali ai acestor valori (in cazul infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale,
proprietăţii, demnităţii etc.) şi autorii unor asemenea fapte vătămătoare sau periculoase.
Scopul dreptului penal
Dreptul penal are ca scop apărarea impotriva infracţiunilor, a valorilor ocrotite de lege şi prevăzute de art. 1 din Codul penal şi care sunt cele mai importante
valori din societate, iar prin apărarea acestor valori se asigură in
acelaşi timp o dezvoltare perpetuă a sistemului de valori, garantand in acelaşi timp şi apariţia altor valori in sistemul social.

Funcţiile dreptului penal

În opinia noastră două sunt funcţiile ce pot fi asociate dreptului penal: funcţia protectoare şi respectiv funcţia educativă.
Funcţia protectoare
Această funcţie trebuie înţeleasă sub un dublu aspect: dreptul penal protejează întâi de toate valorile sociale fundamentale ale vieţii în societate, dar în acelaşi
timp, asigură o protecţie a individului infractor împotriva unor reacţii disproporţionate sau
abuzive ale puterii de stat.
Protecţia valorilor sociale fundamentale pe care clădeşte viaţa în societate constituie misiunea de bază a dreptului penal. Potrivit art.1 C.pen., legea penală
apără, împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi
indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept. Această enumerare a valorilor sociale ocrotite
de dreptul penal are caracter exemplificativ, astfel încât legiuitorul are posibilitatea să includă în sfera de incidenţă a protecţiei penale şi alte valori a căror
apărare se consideră necesară
la un moment dat.
Protecţia persoanei care a încălcat legea penală este cel de-al doilea element de bază al funcţiei protectoare a dreptului penal. Contrar aparenţelor, dreptul
penal modern nu vine doar să legitimeze prerogativa statului de a pedepsi (jus puniendi), ci are, în acelaşi timp, rolul de a stabili cadrul în care se poate exercita
această prerogativă. Dacă în cadrul raportului juridic penal statul are dreptul de a-l trage la răspundere pe infractor, acest drept nu este unul discreţionar, el
neputând fi exercitat
decât în conţinutul şi limitele prevăzute de lege. Infractorul nu poate fi obligat să execute o pedeapsă care nu este prevăzută de lege, nu poate fi tras la
răspundere şi pentru fapta altuia, iar sancţiunea aplicată nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana condamnatului.
Funcţia educativă
Funcţia educativă a dreptului penal se realizează prin sedimentarea în timp în conştiinţa socială a importanţei valorilor sociale ocrotite şi prin motivarea
membrilor societăţii în sensul respectării unei anumite dispoziţii legale, dincolo de ameninţarea unei sancţiuni penale. Această funcţie este şi trebuie să rămână
însă auxiliară, ea
neputând trece înaintea funcţiei protectoare. Cu alte cuvinte, nu este justificată elaborarea unor norme penale având în principal un rol educativ şi doar în
subsidiar un rol protector.

2. Caracterisiticile dreptului penal.

În literatura juridică de specialitate au existat opinii contrare cu privire la caracterele (trăsăturile caracteristice) dreptului penal.
Unii dintre autori au menţionat ca trăsături caracteristice ale dreptului penal caracterul de drept public, caracterul unitar si caracterul autonom (opinie dominantă).
Alţi autori se referă la caracterul sancţionator, normativ si autonom al dreptului penal.
· Autonomia dreptului penal
Caracterul autonom al acestei ramuri de drept decurge din faptul că dreptul penal are un obiect specific de reglementare – relaţiile de apărare socială. Totodată,
dreptul penal cuprinde un sistem propriu de reguli de conduită si de sancţiuni specifice neîntâlnite în alte ramuri de drept (pedepse, măsuri de siguranţă, măsuri
educative).
Caracterul autonom al dreptului penal a fost invocat în doctrină pentru a sublinia netemeinicia tezei caracterului pur sancţionator al dreptului penal. Potrivit
acestei teze susţinuta în literatura juridică mai veche, dreptul penal nu ar reglementa relaţii sociale proprii, ci doar relaţii de sancţionare si ar avea, deci, un
caracter subsidiar, auxiliar, complementar
altor ramuri de drept (Karl Binding). În această concepţie, se susţine că relaţiile sociale ar fi reglementate de alte ramuri de
drept si dreptul penal ar trimite un plus de sancţiune atunci când sancţiunea din norma intrapenală încălcată nu ar fi îndestulătoare pentru stabilirea ordinii de
drept încălcate.
Teoria caracterului pur sancţionator (subsidiar, accesoriu) al dreptului penal a fost combătută în literatura juridică de specialitate, susţinându-se teza contrarie –
că dreptul penal este nu numai sancţionator, ci si normativ.
Caracterul autonom al dreptului penal se reflectă în relaţiile proprii de reglementare, relaţiile de apărare sociala si care nu fac obiectul altei reglementări.
Argumentului potrivit căruia viaţa socială ar fi reglementată mai întâi de celelalte ramuri de drept, dreptul penal intervenind pentru sancţionarea faptelor
periculoase din acele domenii de reglementare i s-a răspuns că dreptul penal ocroteste, adeseori, interese ce nu sunt ocrotite de alte ramuri de drept. Spre
exemplu, ocroteste respectul cuvenit morţilor prin incriminarea faptei de profanare de morminte (art. 319 C. pen.); ocroteste sentimentul de milă prin incriminarea
faptei de lăsare fără ajutor a unei persoane a cărei viaţă, sănătate sau integritate corporală este în primejdie si care este lipsită de putinţa de a se apăra (art. 315
C. pen.).
S-a susţinut, pe de altă parte, că regula de drept este normativă, nu fiindcă recunoaste un interes, o situaţie sau un bun, ci fiindcă prescrie o regulă de conduită
în raport cu acel interes, acea situaţie ori acel bun. Or, este de netăgăduit că normele penale cuprind reguli de conduită care nu se regăsesc în alte norme
juridice. Finalmente, s-a susţinut în doctrină că dacă este adevărat că raporturile patrimoniale sunt reglementate de dreptul civil, raporturile de familie de dreptul
familiei, raporturile de muncă de dreptul muncii s.a.m.d., iar pentru încălcările grave din aceste ramuri de drept sunt
prevăzute în dreptul penal norme de sancţionare, cu aceasta dreptul penal nu devine auxiliar, complementar acestor ramuri de drept, deoarece faptele grave,
încălcările grave din aceste
domenii nu sunt prevăzute în normele de drept civil, de dreptul familiei ori de dreptul muncii etc., ci tot de dreptul penal, care prin prevederea acestora în normele
sale contribuie la prevenirea săvârsirii lor, iar, în caz de încălcare a acestor reguli, la restabilirea ordinii încălcate prin aplicarea de sancţiuni specifice.
Asadar, dreptul penal are un caracter normativ propriu, constând dintr-un ansamblu de norme ce instituie reguli de conduită în vederea apărării valorilor sociale,
obligând pe destinatarii acestora fie să se abţină de la săvârsirea unor fapte (norme prohibitive), fie să efectueze anumite activităţi (norme onerative).
· Caracterul de drept public este dat de raporturile de putere sau de autoritate instituite de normele de conduită prevăzute pentru destinatarii legii penale, care
sunt imperative. Acţiunea penală – care este mijlocul juridic prin care conflictul de drept penal este adus înaintea justiţiei - este, de regulă, o acţiune publică;
· Caracterul de drept unitar – întrucât dispoziţiile din partea generală, cât si cele din partea specială au un caracter unitar si se completează reciproc.

3. Explicați principiul legalității incriminării pedepselor, a măsurilor educative și de siguranță.

Principiul legalităţii incriminării, a pedepselor, a măsurilor educative si

măsurilor de siguranţă
In dreptul penal, principiul legalităţii exprimă regula potrivit căreia întreaga activitate din acest domeniu trebuie să se desfăsoare pe baza legii si în strictă
conformitate cu aceasta.
Cu alte cuvinte, atât conduita pretinsă membrilor societăţii (să nu facă, de cele mai multe ori sau să facă ceva), cât si sancţiunea la care acestia se expun în caz
de nerespectare a legii penale trebuie să fie prevăzută de lege, iar realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal (prin aplicarea sancţiunilor) să se facă în
deplină conformitate cu legea.
Examinat în raport cu cele trei instituţii ale dreptului penal – infracţiunea, sancţiunea penală (pedeapsa) si răspunderea penală, principiul legalităţii îmbracă trei
laturi:
· legalitatea incriminării (nullum crimen sine lege);
· legalitatea pedepselor, a măsurilor educative si a măsurilor de siguranţă (nulla poena sine lege);
· legalitatea răspunderii penale, a constrângerii (nullum judicium sine lege).
Recunoscut de majoritatea specialistilor ca un principiu fundamental al dreptului penal, principiul legalităţii, formulat de Cesare Beccaria în celebra sa lucrare
“Despre infracţiuni si pedepse” si statuat în "Declaraţia Universală a Drepturilor Omului" de la 10 decembrie 1948 precum si în "Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile si politice", adoptat de Organizaţia Naţiunilor Unite în 1966, a venit ca o garanţie a respectării libertăţii si drepturilor persoanei, în sensul
neantrenării răspunderii penale a unei persoane pentru fapte neprevăzute de legea penală sau incriminate ulterior săvârsirii faptei.
Înscris iniţial în Codul Penal din 1864, principiul legalităţii îsi găseste consacrarea expresă atât în Constituţia din 19911 , cât si în art. 2 din Codul Penal român în
vigoare. Astfel, în timp ce Constituţia prevede în art. 23 alin. 12 că: “Nici o pedeapsa nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile si în temeiul legii, iar prin
art. 73 alin. 3 lit. h, că: “Prin lege organică se reglementează [,..] infracţiunile, pedepsele si regimul executării acestora”, art. 2 din Codul Penal recurge la o
formulare mai amplă si anume: "Legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor si măsurile ce se pot lua în cazul săvârsirii
acestor fapte".
1. Legalitatea incriminării, ilustrată de regula "nu există infracţiune fără lege" (nullum crimen sine lege), conform căreia nici o persoană nu poate fi trasă la
răspundere dacă fapta săvârsită, la momentul respectiv, nu era prevăzută de lege ca infracţiune. Acest lucru are repercusiuni asupra unor instituţii ale dreptului
penal, precum activitatea legii penale (legea
penală se aplică numai faptelor, care în momentul comiterii lor, erau prevăzute de lege ca infracţiuni) sau interpretarea legii penale (prin interpretare nu se pot
creea, adăuga sau suprima infracţiuni sau elemente din lege).
2. Legalitatea sancţiunilor, ce se aplică în cazul săvârsirii unor fapte prevăzute de legea penală, ilustrată de dictonul latin "nulla poena sine lege" (nu există
niciodată pedeapsă fără lege), conform acestui principiu o persoană nu poate primi pentru fapta săvârsită decât pedeapsa prevăzută de lege pentru acea
infracţiune si numai în condiţiile stabilite de lege.
Potrivit art. 2, teza a II-a, Codul penal precizează că legea penală prevede pedepsele ce se aplică infractorilor si măsurile ce se pot lua, în cazul săvârsirii unor
infracţiuni.
Principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal implică cerinţe specifice faţă de legiuitorul penal si, după caz, faţă de judecător. Astfel, legiuitorul are obligaţia de a
determina un cadru precis în conţinut, condiţii si limite ale cauzelor legale generale sau speciale de nepedepsire ori atenuare a pedepselor, precum si a criteriilor
generale si limitelor, potrivit
cărora se va realiza individualizarea judiciară si execuţională a pedepsei, în ceea ce-l priveste pe judecător, acesta nu poate refuza aplicarea vreuneia din
sancţiunile prevăzute de lege pentru fapta reţinută sau de a modifica temeiul sau condiţiile, în care urmează să fixeze sancţiunea de drept penal.

4. Explicați principiul răspunderii penale obiective și principiul răspunderii penale

subiective, ca principia de bază ale dreptului penal.

Principiul răspunderii penale subiective

Principiul răspunderii penale subiective exprimă ideea că o persoană poate fi trasă la răspundere penală numai atunci când a comis fapta prevăzută de legea
penală cu vinovăţie.
Elementul subiectiv (vinovăţia) face parte din conţinutul constitutiv al infracţiunii; asadar, dacă o faptă se săvârseste fără vinovăţie, ea nu constituie infracţiune si,
neexistând infracţiune, nu există nici răspundere penală.
Când se pune problema aplicării unei sancţiuni de drept penal unei persoane ce a încălcat legea penală, instanţa va trebui să se preocupe să stabilească că
fapta săvârsită îi este imputabilă inculpatului si din punct de vedere psihic, adică a fost comisă cu vinovăţie si că deci există răspundere subiectivă.
Din definiţia legală dată infracţiunii în Codul penal român reiese că vinovăţia constituie si o trăsătură esenţială a infracţiunii. Potrivit dispoziţiilor din art. 17 alin. 1
C. pen., infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârsită cu vinovăţie si prevăzută de legea penală.
- Principiul răspunderii penale bazate pe o manifestare exterioară, obiectivă
Acest principiu relevă ideea că o persoană nu poate fi condamnată pentru gândurile sale oricât de periculoase ar fi, chiar dacă aceste gânduri, planuri, dorinţe ar
putea fi probate cu ajutorul mijloacelor moderne de investigare a proceselor psihice.
O persoană nu poate fi trasă la răspundere penală decât pe baza manifestării sale exterioare, obiective, adică să comită în realitatea obiectivă un act material
pedepsibil (act preparator, tentativă, faptă consumată).
Fapta este o manifestare a individului în sfera realităţii, în cadrul relaţiilor sociale.

5. Explicați principiul personalității răspunderii penale și a pedepsei, ca principia de bază ale dreptului penal.

Principiul răspunderii penale personale

Potrivit acestui principiu, numai infractorul poate fi tras la răspundere penală, ceea ce înseamnă că pedeapsa i se poate aplica numai celui ce a săvârsit
infracţiunea, măsurile penale se pot lua numai faţă de cei care au comis fapte prevăzute de legea penală si prezintă pericol social ce trebuie înlăturat.
Spre deosebire de alte ramuri de drept, în dreptul penal nu poate fi antrenată răspunderea penală pentru fapta altuia.Art. 2 C. pen. se referă la pedepsele ce se
aplică infractorilor1, iar art. 72 C. pen. Se referă la persoana infractorului.
Introducerea răspunderii penale a persoanelor juridice prin Legea nr. 278/2006 presupune o derogare de la principiul caracterului personal al răspunderii penale,
dar si o altă abordare a unor instituţii de bază ale dreptului penal (participaţia penală, circumstanţele atenuante si agravante, concursul de infracţiuni, recidiva,
pluralitatea intermediară etc.).

6. Explicați principiul că infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale.

Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii

penale
Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale este reflectat în dispoziţiile din art. 17 alin. 2 C. pen.1 Dacă fapta comisă, desi este
prevăzută de legea penală nu întruneste trăsăturile unei infracţiuni, nu va exista nici răspundere penală. Pe plan procesual penal, acţiunea penală nu poate fi
pusă în miscare, iar dacă a fost pusă în
miscare, nu mai poate fi exercitată, dispunându-se scoaterea de sub urmărire penală sau achitarea.

7. Explicați principiul individualizării judiciare a sancțiunii și principiul sancționării diferențiate a infractorilor minori față de infractorii majori, ca
principia de bază ale dreptului penal.

Principiul individualizării judiciare a sancţiunii presupune ca stabilirea si aplicarea sancţiunilor de drept penal să se facă în funcţie de gravitatea faptei săvârsite,
periculozitatea infractorului si de necesităţile de îndreptare ale acestuia. Individualizarea poate fi legală, judiciară si administrativă.
Individualizarea legală este realizată de legiuitor prin prevederea în norma de incriminare a speciei de pedeapsă si a limitelor speciale ale pedepsei, a măsurilor
penale etc., în funcţie de gradul de pericol social abstract al faptei comise.
Individualizarea judiciară este realizată de către instanţa de judecată, constând în stabilirea si aplicarea pedepsei concrete în cadrul limitelor legale, avându-se în
vedere pericolul social concret al faptei comise, persoana infractorului, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală si de contribuţia fiecărui
participant la săvârsirea infracţiunii.4 De asemenea, se poate individualiza, în condiţiile legii, si modul de executare a pedepsei (suspendarea condiţionată a
executării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, executarea pedepsei la locul de muncă, într-o închisoare militară, în regim de detenţie,
amenda penală).

Principiul instituirii unui regim sancţionator special pentru minori In Titlul V denumit „Minoritatea” (art. 99-1101 C. pen.) legiuitorul penal a instituit un sistem
special de sancţiuni ce pot fi aplicabile minorului infractor, în baza principiului
sancţionării diferenţiate a infractorilor minori faţă de cei majori. Acest sistem special de sancţiuni este alcătuit din măsuri educative si pedepse. Această
reglementare mixtă a ţinut seama de personalitatea minorului si de insuficienta sa dezvoltare psiho-fizică. Legiuitorul a creat pentru infractorii minori un sistem
sancţionator diferit de cel al infractorilor majori, pe
considerentul că acestia fiind foarte tineri, resocializarea lor se poate face mai bine si mai eficient faţă de infractorii majori.
In principiu, pentru faptele lor antisociale, minorilor infractori li se aplică numai măsuri educative. Art. 100 alin. 2 C. pen., prevede că: „Pedeapsa se aplică numai
dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.” Sistemul sancţionator al minorilor infractori a fost conceput
în asa fel încât sancţiunile aplicate să nu împiedice desăvârsirea pregătirii scolare a infractorilor minori, asigurându-li-se si condiţii de a dobândi o pregătire
profesională potrivit cu aptitudinile lor.

8. Enumerați și explicați izvoarele dreptului penal.

Noţiunea si specificul izvoarelor dreptului penal. Principalele izvoare ale

dreptului penal
În doctrină, termenul de izvor de drept are mai multe sensuri, accepţiuni, făcându-se distincţie între izvoarele materiale si formale, interne si externe, directe si
indirecte. Problema conceptului de izvor de drept fiind obiect de studiu al disciplinei Teoria generală a dreptului, vor fi abordate doar aspectele care privesc
izvoarele de drept penal.
Izvoarele formale ale dreptului penal sunt acele acte normative în al căror cuprins se stabilesc: faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile ce se pot
aplica în cazul încălcării acestor norme, condiţiile în care este antrenată răspunderea penală, precum si acele acte normative care prevăd dispoziţii
obligatorii în procesul de elaborare si aplicarea dreptului
penal.
În raport cu alte ramuri de drept, izvoarele dreptului penal sunt mai restrânse ca număr. Literatura juridică mai veche considera ca unic izvor de drept penal
legea, ca izvor imediat, iar în plan secundar, ca izvor mediat, menţiona tratatele si convenţiile internaţionale.
Prin prisma formei pe care pot să o îmbrace, izvoarele dreptului penal pot fi doar legile penale - în accepţiunea dispoziţiilor din art. 141 C. pen.1 În condiţiile
adoptării Constituţiei din 1991, principalul izvor de drept penal intern îl va constitui legea organică (art. 73 alin. 3), acestuia alăturându-i-se decretele–legi si
decretele încă în vigoare.
În categoria izvoarelor de drept penal este inclusă si Constituţia, ca izvor de drept, în general, pentru toate ramurile de drept, si în special pentru Dreptul penal,
întrucât conţine dispoziţii, ce vizează în mod explicit sfera de reglementare a acestor ramuri de drept si consacră drepturile si libertăţile fundamentale, precum si
îndatoririle corespunzătoare, cărora dreptul penal le creează cadrul necesar pentru a fi respectate.
Dintre reglementările cu valoare de lege, cea mai importantă sursă o constituie Codul penal, care cuprinde majoritatea normelor penale cu caracter de principii
generale (partea generală), precum si norme cu caracter special (partea specială).
În afara Codului penal, există si alte legi penale cu o sferă de aplicare mai restrânsă, cum ar fi Legea nr. 275 din 2006 privind executarea pedepselor sau Legea
nr. 302 din 2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Specific acestor legi este că ele au un domeniu de aplicare mai restrâns si că vin
să completeze cadrul normativ general
fixat de Codul Penal sau să instituie unele derogări de la acest cadru. Ele au mai fost numite în literatura juridică si legi complinitoare.
În afară de cele două categorii de norme, reglementări cu caracter penal se întâlnesc si în legi speciale nepenale sau extrapenale, dar care conţin dispoziţii cu
caracter penal, legi ce vizează reglementarea relaţiilor sociale din anumite domenii, cum ar fi: sectorul silvic, fondul funciar, regimul vamal, protecţia mediului,
etc. instituind pentru încălcarea acestor dispoziţii
sancţiuni penale proprii.
Printre izvoarele dreptului penal sunt menţionate si tratatele si convenţiile internaţionale.
În doctrina penală, se face distincţie între tratatele si convenţiile internaţionale care constituie izvoare directe ale dreptului penal (spre exemplu, tratatele si
convenţiile referitoare la asistenţa juridică internaţională) si cele care constituie izvoare indirecte, mediate, categorie în care intră tratatele si convenţiile ce
cuprind angajamentele statelor părţi de a incrimina pe
plan intern anumite fapte socialmente periculoase.
Tratatele si convenţiile la care România este parte primesc forţa de acţiune în urma adoptării unui act al puterii legislative interne, instituindu-se o singură
excepţie, în art. 20
alin. 2 al Constituţiei, prin care se dă prioritate reglementărilor internaţionale, în caz de neconcordanţă cu legile interne, atunci când cele dintâi, se referă la
drepturile fundamentale ale omului, cu excepţia situaţiilor când Constituţia României sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.1
Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului constituie izvor de drept penal, însă utilizarea acestei proceduri de legiferare este justificată doar în situaţii cu adevărat
excepţionale, care justifică o intervenţie de urgenţă din partea puterii executive.
În literatura de specialitate se apreciază că jurisprudenţa nu constituie izvor de drept penal. Au existat însă si păreri potrivit cărora jurisprudenţa constituie izvor
de drept penal, pornindu-se de la două argumente. Primul vizează deciziile Curţii Constituţionale prin care sunt soluţionate excepţiile de neconstituţionalitate ale
unei legi sau ordonanţe ori ale unor
dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare,ridicate de oricare dintre părţi, de procuror sau din oficiu de către instanţa de judecată .Decizia prin care se
constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare este definitivă si obligatorie.2 Al doilea argument
vizează deciziile pronunţate de Înalta Curte de
Casaţie si Justiţie - Secţiile Unite, în rezolvarea unor recursuri în interesul legii, declarate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie si Justiţie. În astfel de cazuri, soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoresti examinate si nici cu privire la
situaţia părţilor din acele procese. Însă, dezlegarea dată problemelor de drept soluţionate este obligatorie pentru instanţele judecătoresti atunci când se vor mai
confrunta cu situaţii similare.1
În pofida celor două argumente, pe care le apreciem ca situaţii de excepţie, considerăm că jurisprudenţa nu constituie izvor de drept penal.

9. Raportul juridic penal de conformare. Subiectele acestui raport, conținutul și obiectul juridic penal al acestui raport./10. Raportul juridic penal de
conflict. Subiectele acestui raport, conținutul și obiectul acestuia.

Elementele raportului juridic penal

Ca orice alt raport juridic, si raportul juridic penal cuprinde în structura sa mai multe
elemente si anume: subiectele, conţinutul si obiectul.
. Subiecţii raportului juridic penal
Subiecţii raportului juridic penal sunt persoanele care participă la acest raport în
calitate de beneficiari ai ocrotirii juridice penale sau de destinatari ai prevederilor legii penale.
În ceea ce priveste subiecţii raportului juridic penal de conformare acestia sunt, pe de
o parte, statul care, din momentul intrării în vigoare a legii penale, are dreptul să pretindă si să
impună respectarea acesteia, iar, pe de altă parte, toate persoanele care au obligaţia să se
abţină de la săvârsirea faptelor ce cad sub incidenţa legii respective.

Din momentul săvârsirii faptei prevăzute de legea penală ia nastere raportul juridic penal de conflict, în cadrul căruia subiecţii sunt, pe de o parte, statul, în
principal, si persoana fizică sau juridică vătămată, în secundar, iar, pe de altă parte, destinatarul normei incriminatoare care a săvârsit infracţiunea si care
urmează să răspundă penal.(infractorul - persoană fizică sau juridică).
. Conţinutul raportului juridic penal
Acesta este format din drepturile si obligaţiile participanţilor la acest raport. În cazul raportului juridic penal de conformare, statului îi revine, ca titular al apărării
sociale, dreptul de a pretinde o conduită conformă cu normele prohibitive sau onerative si obligaţia să ia toate măsurile necesare pentru a face cunoscut
conţinutul normelor penale. În ceea ce priveste persoanele fizice sau juridice, ca destinatare ale normei de incriminare, în raportul juridic penal de conformare,
au dreptul de a se supune numai obligaţiei pe care legea o stabileste si obligaţia de a se abţine sau de a întreprinde ceea ce norma de drept prevede sub
ameninţarea constrângerii penale.
În cazul raportului juridic penal de conflict, statul are dreptul de a trage la răspundere penală pe făptuitor si de a-l supune executării sancţiunii corespunzătoare,
în strictă conformitate cu legea, respectându-se principiul legalităţii incriminării si pedepsei. Corelativ, persoana fizică sau juridică care a săvârsit infracţiunea are
obligaţia să răspundă penal,
suportând sancţiunile penale ce vor fi dispuse împotriva sa si dreptul de a pretinde statului să respecte strict prevederile legii penale, asa încât să nu suporte o
altă sancţiune decât cea care decurge din normele penale referitoare la individualizarea răspunderii penale.
.Obiectul raportului juridic penal

Obiectul raportului juridic penal este dat de conduita ce urmează să o adopte subiectele raportului juridic, în funcţie de drepturile si obligaţiile ce constituie
conţinutul raportului juridic.
Astfel, obiectul raportului juridic penal de conformare constă în atitudinea de conformare, de cooperare recomandată destinatarilor normei, conduită ce devine
obligatorie pentru toate persoanele fizice si juridice.
În ceea ce priveste obiectul raportului juridic de conflict, opiniile autorilor sunt diferite. Intr-o opinie se afirmă că acel obiect constă în aplicarea si executarea
pedepsei principale, a pedepsei accesorii si complimentare, a măsurilor educative.
Într-o altă opinie se consideră că "obiectul raportului penal este format din pedeapsă si celelalte măsuri penale stabilite prin lege, prevăzute să fie aplicate ca
urmare a săvârsirii faptei respective.”
Într-o a treia opinie se susţine că obiectul raportului îl constituie "conduita infractorului care trebuie să răspundă pentru încălcarea obligaţiei de conformare si să
suporte sancţiunea legală în vederea prevenirii unor noi încălcări". În sfârsit, într-o a patra opinie se susţine că "obiectul este format din conduita care urmează
să fie obţinută în cadrul său si cu privire la care sunt create si sunt exercitate drepturile si obligaţiile subiectelor".
11. Interpretarea legii penale. Definiție și formele interpretării.

Noţiunea si importanţa interpretării legii penale

În perspectiva evoluţiei societăţii, pe linia unei democraţii reale, principiul legalităţii incriminării însusi, în măsura în care impune niste particularităţi în materia
interpretării normelor de drept penal, obligă la studierea si însusirea acestora, cunoasterea temeinică a problematicii respective constituind una dintre cele mai
însemnate preocupări ale unei aplicări
corecte a normelor de drept penal.Prin interpretarea legii se înţelege acea operaţiune logico-raţională de lămurire a
conţinutului unei legi penale, pentru aflarea si explicarea înţelesului real al legii, potrivit voinţei legiuitorului care a adoptat legea respectivă.
În procesul de cunoastere teoretică si practică a prescripţiunilor legale, interpretarea legii penale este necesară, oricât de clar ar fi ea formulată, pentru o mai
bună încadrare juridică a faptelor prin încorporarea perfectă a situaţiei de fapt în cadrul legal fixat prin normele juridice penale.
2 - Felurile interpretării
Interpretarea legii penale poate fi făcută de legiuitor, de organul judiciar sau de teoreticienii dreptului penal.
Interpretarea legală este făcută de legiuitor în momentul când adoptă legea penală si constă în explicarea, în conţinutul acesteia, a anumitor termeni sau
expresii din legea penală.
Interpretarea judiciară este făcută de organul de urmărire penală sau de instanţă, prin
încadrările juridice ale faptei concrete comise în textul de lege care incriminează fapta ca infracţiune sau prin soluţiile ce le pronunţă.
Un rol important în activitatea de interpretare juridică îl are Înalta Curte de Casaţie si Justiţie care, în deciziile de plen, în rezolvarea unor recursuri în interesul
legii, declarate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, asigură o interpretare unitară a legilor penale.
Interpretarea doctrinară sau stiinţifică este făcută de teoreticienii dreptului penal în tratate, cursuri, monografii, acestea fiind de natură să orienteze , mai ales
interpretarea judiciară.

12. Enumerați și explicați metodele de interpretare a legii penale.

Metode de interpretare
Sunt cunoscute mai multe procedee de interpretare: literală, istorică, raţională, sistematică, prin analogie.
Interpretarea literală sau textuală
Această metodă de interpretare foloseste analiza conţinutului si sensului legii penale cu ajutorul textului, pe baza unui studiu etimologic (înţelesul cuvintelor),
stilistic (modul de exprimare) si sintactic (funcţiile cuvintelor în propoziţie si funcţiile propoziţiilor în frază).
Interpretarea logica sau raţională
Interpretarea logică urmăreste să stabilească voinţa reală a legiuitorului prin folosirea unor procedee logice, a raţionamentelor.
Printre raţionamentele folosite se numără:
Raţionamentul "a fortiori” care se întemeiază pe argumentul că dacă legea penală interzice mai puţin, interzice implicit si mai mult si invers, dacă legea penală
permite mai mult, ea permite implicit si mai puţin;
Raţionamentul "per a contrario", potrivit căruia dacă o dispoziţie interzice sau sancţionează o faptă numai în anumite condiţii, incidenţa sa este exclusă în
condiţii diferite decât cele limitativ prevăzute;
Raţionamentul "reductio ad absurdum", care se întemeiază pe ideea că este exclusă interpretarea care prin aplicare ar conduce la consecinţe absurde,
inadmisibile, contrare spiritului legii;
Raţionamentul "a pari” care se sprijină pe argumentul că unde există aceeasi raţiune sau situaţie trebuie să prevaleze aceeasi soluţie.
Interpretarea istorico-juridică
Această modalitate de interpretare presupune analiza istoricului legii sau normei ce se interpretează, studiindu-se datele de ordin social, economic, politic si
juridic existente în momentul adoptării legii.
În sfera de acţiune a metodei istorice se înscriu: lucrările preparatorii (anteproiect, proiect preliminar si proiect definitiv al legii penale), discuţiile parlamentare
care au precedat adoptarea legii;
dispoziţiile din legile penale anterioare;
dispoziţiile din legile străine, care au servit ca sursă de inspiraţie;
materialul doctrinar si de practică judiciară, presupus a fi influenţat asupra operei legislative.
Interpretarea sistematică
Metoda sistematică sau de corelaţie este acea metodă logică care urmăreste stabilirea înţelesului unei norme penale cu ajutorul legăturilor explicite sau implicite
pe care le are cu alte norme penale din aceeasi lege sau din alte acte normative din cadrul sistemului juridicopenal, relevând principiile care guvernează materia
cercetată.
Interpretarea prin analogie
Interpretarea prin analogie este o metoda de interpretare care se foloseste într-o mai mică măsura în dreptul penal si care constă în explicarea sensului unei legi
penale cu ajutorul altor norme care sunt asemănătoare.
În literatura juridică se atrage atenţia că interpretarea prin analogie nu se confundă cu extinderea legii penale prin analogie care are în vedere aplicarea legii
penale la fapte care nu sunt incriminate.
Pasul 4 - Rezultatele si limitele interpretării
În urma interpretărilor, sub orice metodă, se poate ajunge la trei situaţii distincte:
A. Într-o primă ipoteză, se poate constata că în pofida unor aparente neclarităţi, există o concordanţa perfectă între voinţa legiuitorului si felul în care a fost
exprimată în lege, rezultatul interpretării fiind declarativ;
B. În a doua ipoteză, se poate constata că legiuitorul a vrut să spună mai multe decât rezultă din felul în care s-a exprimat, interpretarea fiind extensivă;
C. În a treia ipoteză, se poate constata că legiuitorul a voit să spună mai puţin decât
rezultă din felul în care s-a exprimat, interpretarea fiind restrictivă;Plecându-se de la premisa că interpretul trebuie să urmărească cunoasterea, iar nu crearea
normei de drept, s-a impus principiul că legile penale sunt de strictă interpretare,
potrivit căruia înţelesul normei legale nu poate fi nici extins si nici restrâns prin interpretare

13. Explicați principiul teritorialității legii penale. Conceptual și rațiunea acestui principiu.
Teritoriul țării ca noțiune juridică.

Principiul teritorialităţii legii penale române

Principiu de bază în materia aplicării legii penale române în spaţiu, teritorialitatea este consacrată explicit în art.3 C.pen. potrivit căruia „legea penală se aplică
infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”.
Pentru o corectă delimitare a sferei de incidenţă a acestui principiu trebuie să avem în vedere pe de o parte înţelesul noţiunii de „teritoriu”, iar pe de altă parte
locul comiterii infracţiunii.
Cu privire la primul aspect, menţionăm că, potrivit art.142 C.pen., prin termenul „teritoriu” din expresiile „teritoriul României” şi „teritoriul ţării” se înţelege
întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia.
Prin urmare, aşa cum s-a arătat în doctrină teritoriul cuprinde următoarele elemente:
a) suprafaţa terestră cuprinsă între frontierele politico-geografice ale statului, aşa cum sunt ele stabilite prin convenţii de frontieră încheiate cu statele vecine;
apele interioare curgătoare sau stătătoare precum şi apele maritime interioare.
b) marea teritorială care cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului sau apelor maritime interioare, având lăţimea de 12 mile marine (22224 m) măsurată de la
liniile de bază.
c) subsolul corespunzător solului terestru şi acvatic, inclusiv al mării teritoriale, până la limita la care mijloacele tehnice existente permit să se ajungă; spaţiul
aerian naţional, care reprezintă coloana de aer situată deasupra
teritoriului de suveranitate al României.
Fac parte din teritoriul ţării sediile reprezentanţelor diplomatice şi consulare acreditate în România. Prin urmare, un infractor refugiat în localul unei ambasade
străine din România rămâne pe teritoriul ţării noastre, iar şeful misiunii diplomatice îl poate remite direct autorităţilor române - fără a se recurge la o procedură de
extrădare – şi va fi judecat în baza
principiului teritorialităţii.
Potrivit art.143 alin.1 C.pen. prin infracţiune comisă pe teritoriul ţării se înţelege şi orice infracţiune comisă pe o navă sau aeronavă română.
Al doilea element necesar pentru delimitarea sferei infracţiunilor care intră sub incidenţa principiului teritorialităţii este determinarea locului comiterii infracţiunii.
Legislaţia noastră consacră astăzi teoria ubicuităţii, potrivit căreia infracţiunea se consideră săvârşită pe orice teritoriu unde a avut loc un act de executare sau s-
a produs un rezultat. Potrivit art. 143 alin.2 C.pen., infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul ţării şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă ori aeronavă
română s-a efectuat numai un act de executare sau s-a produs rezultatul infracţiunii. În baza acestui principiu, instanţele române vor fi competente atât în cazul
infracţiunilor începute pe teritoriul României dar consumate sau epuizate în străinătate, cât şi în cazul infracţiunilor care au produs doar
rezultatul pe teritoriul ţării noastre.
Pentru aplicarea legii penale române în baza principiului teritorialităţii nu interesează nici cetăţenia infractorului şi nici dispoziţiile legii penale din ţara de origine a
acestuia. În ipoteza în care legea penală română devine incidentă ca efect al regulii ubicuităţii sau ca efect al extensiei prevăzute în cazul infracţiunilor comise la
bordul navelor sau aeronavelor,
aceasta poate veni în concurs cu o lege penală străină, incidentă şi ea în baza teritorialităţii.
Aşa de pildă, atunci când acţiunea a avut loc într-o ţară iar rezultatul s-a produs în altă ţară, dacă ambele legislaţii consacră teoria ubicuităţii, ambele legi vor fi
aplicabile. În acest caz, legea penală poate fi aplicată indiferent de aplicarea legii penale străine. Infractorul nu va fi pus însă în situaţia de a executa două
pedepse pentru aceeaşi faptă, ci, din pedeapsa aplicată
de instanţele române, se va scădea pedeapsa executată în străinătate, infractorul urmând să execute doar eventuala diferenţă.

14. Faptele penale în raport cu teritoriul. Principiul (criteriul) ubicuității reflectat în prevederile Codului penal român

Teoria ubicuităţii este consacrată in Codul penal art. 143, care explică inţelesul expresiei de „infracţiune săvarşită pe teritoriul ţării”. Potrivit dispoziţiei din alin.
143, „prin infracţiune săvarşită pe teritoriul ţării” se inţeleg atat infracţiunile comise pe teritoriul Romaniei (precizat in art. 142 C. pen.), cat şi cele săvarşite pe o
navă sau aeronavă romană.
In alin. 2 al art. 143 C. pen. se consideră că infracţiunea este săvarşită pe teritoriul ţării şi atunci cand pe acest teritoriu, fie pe o navă sau aeronavă romană s-a
efectuat un act de executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii.
Aşadar, intră sub prevederile art. 3 C. pen. toate infracţiunile săvarşite – fie in intregime, fie in parte – pe teritoriul Romaniei.
Dacă toate legislaţiile penale ar consacra principiul ubicuităţii, conflictele cu privire la aplicarea legii penale in spaţiu ar putea – aşa cum arătam – să fie evitate.
Faptul insă că multe legislaţii penale folosesc incă criteriul acţiunii şi, uneori, al rezultatului determină apariţia unor conflicte privind incidenţa legii penale.
Situaţii speciale, reglementate de Codul penal, pe baza principiului ubicuităţii:
– infracţiunile din omisiune – potrivit celor mai sus arătate – se socotesc a fi săvarşite in acel loc unde ar fi trebuit să se desfăşoare activitatea pe care infractorul
a omis-o sau acolo unde s-a produs rezultatul acelei inactivităţi;
– locul de comitere a actelor preparatorii, atunci cand sunt incriminate, va fi locul in care ele au fost efectuate. Locul săvarşirii acestor acte – atunci cand nu sunt
pedepsibile prin ele insele, dar care ulterior devin acte de complicitate –
va fi, potrivit principiului ubicuităţii, orice loc in care s-a efectuat vreun act de executare din conţinutul laturii obiective a infracţiunii in vederea căreia au fost
indeplinite actele preparatorii. In cazurile cand actele preparatorii constituie infracţiuni de sine stătătoare, locul săvarşirii lor va fi acela unde ele au fost efectuate;
– in ce priveşte tentativa, ea se consideră a fi săvarşită acolo unde s-au efectuat diversele acte de executare;
– actele anterioare sau concomitente săvarşirii infracţiunii, care privesc conţinutul infracţiunii, dar care nu sunt acte de complicitate, nu vor juca niciun rol in
determinarea locului infracţiunii. Ele nu au nici o relevanţă (de exemplu, in cazul infracţiunii de inşelăciune, locul unde a avut loc inducerea in eroare, cu ocazia
incheierii unui contract, nu are nici o relevanţă sub aspectul legii aplicabile);
– la infracţiunile continue şi continuate, in ce priveşte determinarea locului săvarşirii acestor infracţiuni, părerile sunt neunitare. Este dominantă, insă, opinia la
care achiesăm, potrivit căreia acestea se consideră a fi săvarşite
oriunde a avut loc la un moment dat o parte din activitatea infracţională sau,altfel spus, pretutindeni unde s-a prelungit această activitate.
Situaţia participanţilor (coautori, instigatori, complici) la infracţiune.
Problema se pune atunci cand unele acte de participaţie au fost săvarşite in afara teritoriului pe care a fost comisă infracţiunea. In cazul participaţiei la o
infracţiune săvarşită pe teritoriul unui stat, actele prin care participantul
contribuie la săvarşirea infracţiunii, chiar dacă sunt efectuate in afara teritoriului acelui stat, atrag aplicarea legii statului respectiv.Consecinţele principiului
teritorialităţii. Faptul că tuturor infracţiunilor săvarşite pe teritoriul statului nostru li se aplică legea penală romană dă naştere,
in mod logic şi pe baza principiilor generale ale dreptului penal, la anumite consecinţe.
Astfel, faptele concrete sunt socotite ca fiind infracţiuni numai cand condiţiile de incriminare sunt indeplinite potrivit legii penale a statului nostru.
Nu interesează şi nu are importanţă dacă acea faptă este considerată infracţiune in ţara al cărei cetăţean este autorul (in cazul in care infracţiunea a fost
săvarşită de un cetăţean străin). Nu se admite nici invocarea necunoaşterii legii.
Condiţiile de tragere la răspundere penală a infractorului sunt, de asemenea, cele prevăzute de legea noastră penală. Pentru faptele săvarşite pe teritoriul roman
se vor aplica numai pedepsele prevăzute de Codul nostru penal şi, desigur, pedeapsa se va atenua sau agrava in cazurile şi condiţiile prevăzute de acest Cod.
Infracţiunile săvarşite pe nave şi aeronave. In literatura juridică penală, sunt autori care includ in noţiunea juridico-penală a teritoriului şi navele.Acest fel de a
concepe noţiunea de teritoriu il intalnim şi in legislaţiile unor state. Apreciem că textele din legislaţia acestor state, care conţin asemenea formulări, trebuie
interpretate in lumina noilor concepţii, care resping orice
ficţiune cu privire la noţiunea de teritoriu. In aceste cazuri, aplicarea legii penale a statului are loc ca urmare a extinderii efectului legii penale a acelui stat, iar nu
ca urmare a extinderii teritoriului său. In acest sens, este şi reglementarea din actualul Cod penal roman in vigoare.

15. Principiul realității legii penale. Concept și rațiunea acestui principiu. Limitele acestui principiu.

Principiul realităţii legii penale române

Acest principiu determină incidenţa legii penale române nu în considerarea calităţii subiectului activ al infracţiunii, ci în raport de subiectul pasiv. Pe această cale,
statele înţeleg să se protejeze şi să-şi protejeze naţionalii împotriva unor infracţiuni comise în străinătate şi îndreptate împotriva acestora. În legislaţia noastră,
acest principiu este consacrat în art.5 C.pen., potrivit căruia legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra siguranţei statului
român sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite
de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării.
Aplicarea legii penale române în baza acestui principiu se poate face dacă sunt îndeplinite simultan următoarele condiţii:
a) infracţiunea să fie comisă în străinătate. În măsura în care fapta ar fi săvârşită în ţară ea ar intra sub incidenţa principiului teritorialităţii, indiferent de
cetăţenia infractorului şi a victimei.
b) să fie o infracţiune contra siguranţei statului român, o infracţiune contra vieţii sau prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii
unui cetăţean român.
Victima trebuie să aibă calitatea de cetăţean român atât în momentul comiterii infracţiunii cât şi la data judecării infractorului.
c) fapta să fie comisă de un cetăţean străin sau de un apatrid care domiciliază în străinătate
Se pune problema modului în care se va proceda atunci când infractorul a devenit cetăţean român ulterior comiterii faptei. Dat fiind că, în opinia noastră,
principiul personalităţii legii penale nu mai este aplicabil în cazul apatrizilor domiciliaţi în România, dacă o astfel de persoană săvârşeşte una dintre infracţiunile
prevăzute de art.5 C.pen., fapta va cădea sub incidenţa principiului realităţii chiar dacă apatridul are domiciliul în ţară.
d) să existe autorizarea procurorului general
Având în vedere faptul că urmărirea şi judecarea acestor infracţiuni presupune în mod necesar o cooperare cu autorităţile judiciare ale statului pe al cărui
teritoriu a fost comisă infracţiunea precum şi necesitatea aprecierii oportunităţii unui asemenea demers în contextul relaţiilor bilaterale, acţiunea penală în cazul
acestor fapte se poate pune în mişcare numai cu autorizarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. Autorizarea poate fi
emisă din oficiu sau în urma demersurilor reprezentanţilor persoanei vătămate, dar în lipsa ei infractorul nu poate fi tras la răspundere.
e) tratatele sau convenţiile internaţionale la care România este parte să nu conţină prevederi referitoare la un alt mod de soluţionare a acestor cauze.
Potrivit art.7 C.pen., prevederile art.5 au caracter subsidiar faţă de prevederile convenţiilor internaţionale. Aşa fiind, în măsura în care într-o convenţie se prevede
că pentru acest gen de fapte se acordă extrădarea la cererea statului pe al cărui teritoriu s-a săvârşit infracţiunea, legea penală română se va aplica doar în
absenţa unei cereri de extrădare sau în ipoteza în care cererea de extrădare nu este admisibilă din alte motive. Dacă toate aceste condiţii sunt îndeplinite, legea
penală română se va aplica indiferent de prevederile legii penale străine – nefiind necesară condiţia dublei incriminări - şi indiferent
dacă infractorul se află sau nu pe teritoriul ţării. De asemenea, pentru judecarea infractorului nu interesează dacă acesta a fost sau nu judecat în statul unde a
săvârşit infracţiunea sau în alt stat pentru aceeaşi faptă, dar, în măsura în care a executat pedeapsa pe teritoriul celuilalt stat aceasta se va scădea din
pedeapsa aplicată de instanţele române (art.89 C.pen.).

16. Principiul Universalită ții legii penale. Concept și rațiunea acestui principiu. Condițiile de aplicare a principiului universalității legii penale.

Principiul universalităţii legii penale române

Potrivit art.6 C.pen., legea penală română se aplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în art.5, săvârşite în afara teritoriului ţării, de un cetăţean român sau
de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării, dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită iar
făptuitorul se află în ţară.
Pentru ca legea penală română să devină aplicabilă în temeiul principiului universalităţii este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) infracţiunea să fie comisă în afara teritoriului ţării;
b) făptuitorul să fie cetăţean străin sau persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării;
Am examinat anterior această condiţie în contextul principiului realităţii, toate cele arătate acolo păstrându-şi valabilitatea şi în acest context.
c) infracţiunea să nu se numere printre cele care intră sub incidenţa art.5 C.pen.
Dat fiind că realitatea şi universalitatea legii penale române presupun aceleaşi condiţii referitoare la locul comiterii faptei şi persoana făptuitorului, elementul
principal de delimitare fiind domeniul infracţiunilor la care se referă.
d) dubla incriminare. Condiţia presupune ca fapta să fie incriminată atât de legea penală română cât şi de legea penală a statului pe al cărui teritoriu a fost
săvârşită. Nu este necesar ca fapta să fie incriminată identic de cele două legi şi nici să fie sancţionată cu aceeaşi pedeapsă, important fiind ca potrivit ambelor
legi fapta să atragă răspunderea penală.
e) infractorul să se afle benevol pe teritoriul ţării. Această condiţie presupune că infractorul trebuie să fi venit de bună voie pe teritoriul României sau, dacă a
ajuns aici în alt mod, să fi avut posibilitatea părăsirii teritoriului şi să fi ales să rămână. Legea penală română nu poate fi deci aplicată dacă persoana a ajuns pe
teritoriul nostru ca efect al unei proceduri de extrădare ori dacă aeronava în care se afla a fost nevoită să aterizeze forţat pe teritoriul României.
f) să nu existe, potrivit legii statului unde s-a comis infracţiunea, vreo cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea
procesului ori executarea pedepsei iar pedeapsa să nu fi fost executată sau considerată ca executată.
Aşa se întâmplă atunci când în statul unde fapta s-a comis lipseşte sesizarea sau autorizarea necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, când a
intervenit prescripţia, graţierea, amnistia ori când pedeapsa a fost executată. În acest caz nu se mai justifică tragerea la răspundere a infractorului potrivit legii
penale române în măsura în care acesta nu poate fi urmărit sau judecat în statul unde a comis infracţiunea sau a fost deja sancţionat în acest stat.
g) tratatele sau convenţiile internaţionale la care România este parte să nu conţină prevederi referitoare la un alt mod de soluţionare a acestor cauze.
La fel ca şi în cazul art.5 C.pen., şi prevederile art.6 au caracter subsidiar faţă de prevederile convenţiilor internaţionale. Aşa fiind, în măsura în care într-o
convenţie se prevede că pentru acest gen de fapte se acordă extrădarea la cererea statului pe al cărui teritoriu s-a săvârşit infracţiunea, legea penală română se
va aplica doar în absenţa unei cereri de extrădare sau în ipoteza în care cererea de extrădare nu este admisibilă din alte motive.
Potrivit art.6 alin.2 C.pen., pentru infracţiunile îndreptate împotriva intereselor statului român sau contra unui cetăţean român, infractorul poate fi judecat şi în
cazul în care s-a obţinut extrădarea lui.

17. Excepții de la aplicarea legii penale în române în spațiu. Imunități de juridicție.

Excepţii de la principiul teritorialităţii:

– cazul infracţiunilor săvarşite pe teritoriul ţării de persoane care beneficiază de imunitate de jurisdicţie (art. 8 din actualul Cod penal);
– cazul infracţiunilor săvarşite in ţară de persoane care aparţin echipajului unei nave sau aeronave străine aflate pe teritoriul ţării;
– cazul infracţiunilor săvarşite de militarii care fac parte din trupele străine, in caz de ocupaţie militară.

Excepţii de la principiul teritorialităţii decurgând din dreptul intern

Desfăsurarea vieţii politice în condiţiile pluralismului democratic si a libertăţilor politice si de exprimare pe care le implică democraţia reală specifică statului de
drept impun anumite garanţii pentru ca persoanele care desfăsoară o asemenea activitate sa nu fie persecutate pentru actele exercitate în timpul mandatului ce
le-a fost încredinţat pentru vot.
- Imunitatea prezidenţială
Potrivit art. 96 din Constituţie (fost art. 84), Presedintele României se bucură de imunitate si prevederile art. 72 care instituie imunitatea parlamentară, se aplică
în mod corespunzător.
Conform art. 96 din Constituţie, Camera Deputaţilor si Senatul, în sedinţă comună, pot hotărî punerea sub acuzare a Presedintelui României pentru înaltă
trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor si senatorilor. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie în condiţiile
legii. Presedintele este demis de drept de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Printr-o interpretare literală restrictivă si în vădită contradicţie cu prevederile art. 16 din Constituţie s-a tras concluzia că Presedintele ar răspunde numai pentru
“înaltă trădare” (infracţiune care însă nu există în legea penală română, “înalta trădare” neputând fi asimilată cu infracţiunea de trădare prevăzută de art. 155 C.
pen., trădare prin ajutarea inamicului prevăzute de art. 156 si trădare prin transmitere de secrete prevăzută de art. 157 C. pen.).
In realitate, imunitatea Presedintelui este recunoscută în condiţiile art. 72 din Constituţie, pentru opiniile politice exprimate în exerciţiul mandatului său si prin
excepţie de la aceasta, el poate fi pus sub acuzare pentru acele acte politice care pot fi asimilate cu înalta trădare.
Pentru celelalte infracţiuni, într-o viziune care corespunde exigenţelor art. 16 din Constituţie si a ceea ce vrea a fi statul de drept, răspunderea sa este ca a
oricărui cetăţean,excepţiile fiind de strictă interpretare. Se ridică întrebarea: cum ar putea Presedintele să nu răspundă în timpul mandatului său pentru un omor
sau care ar fi moralitatea unui presedinte
bigam?
- Imunitatea parlamentară
Potrivit art. 72 din Constituţie deputaţii si senatorii nu pot fi trasi la răspundere juridică, deci inclusiv penală, pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate
în exercitarea mandatului. Desi unii autori adoptă pentru această situaţie denumirea de
“iresponsabilitate juridică”, denumirea nu este dintre cele mai fericite, senatorul sau deputatul neputând fi în acelasi timp responsabil si iresponsabil. Constituţia
arată în mod expres că pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu
opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, senatorii si deputaţii pot fi urmăriţi si trimisi în judecată. Se instituie însă o procedură, care trebuie
respectată. Astfel, senatorii si deputaţii, chiar în condiţiile săvârsirii unei infracţiuni care nu are legătură cu exerciţiul mandatului, nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi
sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care
fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea si trimiterea în judecată penală se poate face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie,
competenţa de judecată aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie. In cazul excepţional al unei infracţiuni flagrante, deputaţii si senatorii pot fi reţinuţi si supusi
percheziţiei. În acest caz, ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe presedintele Camerei asupra reţinerii si percheziţiei. In cazul în care
Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.
Urmare a acestor modificări constituţionale s-a pus capăt unor lungi si aprige discuţii în ceea ce priveste procedura de urmat în cazul săvârsirii unor infracţiuni
care nu au legătură cu exerciţiul mandatului, de deputaţi si senatori. Astfel, acum se prevede că nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi, fără aprobarea
Camerei, însă, per a contrario, se pot desfăsura alte acte procesuale fără încuviinţări prealabile, precum începerea urmăririi penale, punerea în miscare a acţiunii
penale, emiterea rechizitoriului si sesizarea instanţei.
Astfel sunt eliminate opiniile care considerau că aceste acte procesuale, mai susmenţionate,
necesită fiecare în parte încuviinţarea Camerei.
Noua Constituţie a pus capăt lungilor discuţii care aveau loc pe fondul unei perioade în care infracţionalitatea este supradimensionată, iar corupţia ajunge uneori
până la forurile de vârf ale societăţii, lupta contra acestui flagel social nefiind compatibilă cu acordarea unor ocrotiri de la legea penală unor categorii de învinuiţi,
indiferent de sfera socială sau politică
din care ar face parte.
- Imunitatea ministerială
Propriu zis aceasta nu este o imunitate, legiuitorul instituind o condiţie de procedibilitate în legătură cu urmărirea membrilor Guvernului pentru faptele săvârsite în
exerciţiul funcţiei lor.
Potrivit art. 109 alin. 2 din Constituţie, numai Camera Deputaţilor, Senatul si Presedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului
pentru faptele săvârsite în exerciţiul funcţiei lor.
Legea nr. 115/1995 privind responsabilitatea ministerială1 instituie o procedură specială pentru antrenarea răspunderii penale pentru faptele săvârsite de
membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor. Pentru săvârsirea altor infracţiuni, în afara exerciţiului funcţiei ministeriale răspunderea acestora este antrenată în
condiţiile dreptului comun.

18. Explicați principiul activității legii penale. Intrarea și ieșirea din vigoare a legii penale.

Regula generală aplicabilă este cea a imediatei aplicări şi este guvernată de adagiul tempus regit actum.
Potrivit acestui principiu, legea penală aplicabilă pentru o anumită infracţiune este legea in vigoare la data săvarşirii acelei infracţiuni. Sediul materiei este
articolul 10 din actualul Cod penal, care prevede că legea penală se aplică infracţiunilor săvarşite in timpul cat ea se află in vigoare. Aşadar, raportat la
definiţia iniţială, legea penală nu se va aplica decat pentru infracţiunile săvarşite in intervalul de timp cuprins intre cele două momente: al intrării in vigoare şi al
ieşirii din vigoare.
c) Durata şi limitele de aplicare a legii penale in timp
Pentru o corectă aplicare in practică a legii penale in conformitate cu principiul activităţii, de fiecare dată trebuie să se determine exact durata de aplicabilitate a
fiecărei legi penale.
Durata de aplicare a unei legi penale este intervalul de timp dintre cele două momente sus-menţionate: data intrării in vigoare şi data ieşirii din vigoare a legii
respective.
Intrarea in vigoare a unei legi penale are loc prin două modalităţi: prin prevederea expresă a datei (de regulă, această precizare o găsim in dispoziţiile finale ale
legii respective); la data publicării legii in „Monitorul Oficial”, moment din care legea poate fi cunoscută de către toate persoanele care au obligaţia de a o
respecta.
Momentul intrării in vigoare prezintă mare importanţă pentru că din acest moment intră in acţiune şi se aplică legea penală şi operează principiul că nimeni nu
poate invoca necunoaşterea legii (nemo censetur ignorare legem).
Ieşirea din vigoare se realizează prin aşa-numita operaţiune de abrogare, care inseamnă incetarea aplicării legii. Abrogarea este de mai multe feluri:
– expresă, atunci cand incetarea aplicării este prevăzută printr-un text de lege care arată expres că intreaga lege sau o parte din lege se abrogă.
Dispoziţia expresă de abrogare se poate găsi fie in corpul legii noi, care inlocuieşte legea veche, abrogată, fie intr-o lege specială de abrogare;
– tacită. Această abrogare este denumită implicită sau subinţeleasă.
Ea operează atunci cand lipseşte dispoziţia expresă de abrogare, dar abrogarea rezultă in mod implicit din imprejurarea că noua lege reglementează in alt mod
aceeaşi materie;
– autoabrogarea, pe care o intalnim in cazul in care in cuprinsul legii noi, intrată in vigoare, există prevederea că ea se aplică numai pană la o anumită dată,
dinainte stabilită. O asemenea modalitate o intalnim in cazul legilor temporare sau excepţionale, in cazul cărora abrogarea are loc in mod automat, prin simplul
fapt al implinirii termenului fixat in lege sau prin
incetarea situaţiei excepţionale.
Abrogarea, ca modalitate şi moment al incetării activităţii legii penale, poate fi de două feluri:
– abrogarea totală, care inseamnă ieşirea din vigoare a intregii legi;
– abrogarea parţială, care presupune scoaterea din vigoare numai a unor părţi din lege (anumite articole, titluri sau capitole etc.). Edificator, in sensul abrogării
parţiale, este exemplul actualului Cod penal, care a suferit numeroase abrogări parţiale prin eliminarea, modificarea sau completarea anumitor texte, de la
data intrării lui in vigoare şi pană in prezent.

19. Concursul de legi penale.

Se poate intampla ca legile să coexiste in timp, adică să fie in vigoare in acelaşi timp, fapt ce defineşte concursul de legi penale.
Concursul de legi penale nu coincide cu conflictul de legi penale (acesta este urmarea succesiunii a două sau mai multe legi penale, dintre care numai una, cea
nouă, este in vigoare, celelalte fiind abrogate), concursul de legi, ambele sau toate legile, se află in vigoare, sunt active, nici una din legi nu exclude pe cealaltă,
diferind doar modul de aplicare.
Situaţia frecventă de aplicare a concursului de legi este atunci cand două sau mai multe legi cuprind norme care reglementează concomitent aceeaşi materie,
insă una dintre legi conţine o reglementare generală, iar cealaltă o reglementare specială.
Codul penal roman cuprinde dispoziţii de principiu privind infracţiunea, formele infracţiunii, vinovăţia, pedepsele, răspunderea penală, in timp ce legea penală
specială cuprinde norme privind incriminarea şi pedepsirea unor infracţiuni.
In ipoteza in care ambele legi, cea generală şi cea specială se află in vigoare, se aplică in primul rand dispoziţiile din legea specială, fie anterioară, fie
posterioară sau concomitentă cu cea generală.
Există concurs de legi şi atunci cand o infracţiune pare că ar putea primi mai multe calificări datorită existenţei unor texte cu reglementări asemănătoare, ca şi in
cazul in care ar putea intruni conţinutul material al mai multor infracţiuni, deşi in realitate conţine o singură infracţiune complexă sau continuată, situaţii denumite
in literatura de specialitate ca pluralitate aparentă de infracţiuni1.

20. Explicați principiul neretroactivității legii penale.

Principiul neretroactivităţii legii penale

Este consacrat prin dispoziţiile art. 11 C. pen. – “Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârsite, nu erau prevăzute ca infracţiuni”.
Principiul neretroactivităţii legii penale conţine regula că legea penala care incriminează fapte ce anterior nu erau prevăzute ca infracţiuni (incriminaţio ex novo)
nu se aplică faptelor săvârsite mai înainte de intrarea ei în vigoare. Legea penala dispune numai pentru viitor nu si pentru trecut, când este vorba de incriminarea
faptelor.
Principiul neretroactivităţii apare ca un aspect al principiului fundamental al legalităţii. Intr-adevăr, prin dispoziţiile prevăzute în art. 11 Cod penal, se consacră
regula că nimeni nu poate fi ţinut să răspundă penal de o fapta care la data săvârsirii ei nu era prevăzută ca infracţiune (nullum crimen sine lege praevia).
Dacă principiul legalităţii formulat în art. 2 Cod penal ar fi cuprins si această regulă, a interzicerii retroactivităţii legii penale noi, care incriminează, el ar fi
fost complet formulat, iar dispoziţiile din art.11 Cod penal ar fi fost de prisos.
Întrucât principiul legalităţii nu cuprinde si o astfel de prevedere, de neretroactivitate a legii care incriminează, dispoziţiile art. 11 Cod penal sunt necesare si
constituie o completare a principiului legalităţii, o garanţie a libertăţii indivizilor.

21. Explicați principiul retroactivit ății legii penale.

Principiul retroactivităţii legii penale

Este consacrat în dispoziţiile art. 12 Cod penal si conţine regula că legea nouă care dezincrimineaza (abolitio criminis) se aplică faptelor săvârsite înainte de
intrarea ei în vigoare.
Deci, principiul retroactivităţii legii penale are în vedere situaţia în care la data când este săvârsită fapta, aceasta este prevăzută de legea în vigoare ca
infracţiune, dar ulterior, apare o lege nouă care dezincriminează fapta, o scoate în afara ilicitului penal. Această lege nouă ce dezincriminează se aplică si
faptelor săvârsite înainte de intrarea ei în vigoare.
Fundamentul acestui principiu trebuie observat în legătură cu scopul dreptului penal de apărare socială si care nu se mai justifică, dacă fapta si-a pierdut
caracterul penal.
Legea care incriminează fapta a fost scoasă din vigoare. Deci principiul retroactivităţii are în vedere ipoteza dezincriminării faptei prin legea nouă si nu situaţiile
în care fapta continuă să rămână infracţiune sub legea nouă sub altă denumire, ori prin abrogarea din legea specială, rămâne ca infracţiune în legea penala
generală sau ca modalitate de înfăptuire a altei
infracţiuni. Potrivit principiului retroactivităţii legii penale, odată cu intrarea în vigoare a legii noi care nu mai prevede fapta ca infracţiune, încetează executarea
pedepselor, a măsurilor de siguranţă si a măsurilor educative pronunţate în baza legii vechi, precum si toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoresti
privitoare la faptele ce au fost dezincriminate. Deci faţă de un condamnat pentru o infracţiune ce ulterior a fost dezincriminată va înceta orice interdicţie sau
decădere, fiind considerat fără antecedente penale.
Un aspect special de retroactivitate îl reprezintă legea penală interpretativă care este adoptată ulterior legii penale interpretate, dar care explicând voinţa
legiuitorului din momentul intrării în vigoare a legii ce o interpretează este firesc să-si găsească aplicarea din acest moment. In dispoziţiile alineatului 2 din art. 12
C. pen. este consacrată retroactivitatea
legii penale care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative si care se va aplica infracţiunilor care nu au fost definitiv judecate până la intrarea în vigoare
a legii noi.

22. Situațiile tranzitorii în dreptul penal.

Aplicarea legii penale în situaţii tranzitorii

Situaţiile tranzitorii, determinate de succesiunea legilor penale, se referă la ipotezele în care de la săvârsirea unei infracţiuni si până la judecarea ei intervin una
sau mai multe legi penale succesive, care prevăd fapta ca infracţiune. In astfel de situaţii s-a pus deci problema, “extraactivităţii” uneia dintre legile penale
succesive.
Dintre opiniile care s-au conturat în doctrina penală, una singură s-a impus si a fost consacrată în legislaţia penală si priveste aplicarea legii penale mai
favorabile infractorului, sau a “legii penale mai blânde” ori “mitior lex”.
Aplicarea legii penale mai favorabile infractorului înlătură neajunsurile celorlalte opinii, corespunde nevoilor de apărare sociala, întrucât fapta nu rămâne
nesancţionată, indiferent că se aplică legea nouă ori legea veche, iar pentru infractor este legea care îi conferă cea mai favorabilă situaţie.

23. Explicați principiul aplicării legii penale mai favorabile (mitior lex) în ipoteza faptelor penale nedefinitv judecate

Aplicarea legii penale mai favorabile in raport cu infracţiunile care nu au fost definitiv judecate
Sediul materiei este art. 13 din actualul Cod penal, care prevede că, atunci cand de la săvarşirea infracţiunii pană la judecarea definitivă a cauzei au intervenit
una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
Din economia acestui text rezultă că, pentru aplicarea legii penale mai favorabile, este necesar să fie intrunite următoarele condiţii:
�succesiunea de legi penale să intervină intre data săvarşirii infracţiunii şi data judecării definitive a autorului acesteia. Pentru corecta inţelegere şi aplicare a
acestei prime condiţii, se pot ridica, in practică, probleme referitoare la momentul in care se consideră săvarşite anumite infracţiuni, cum ar fi cele continue,
continuate sau de obicei, care, aşa cum vom vedea in capitolele aferente formelor unităţii naturale şi legale de infracţiune, cunosc, pe langă momentul
consumării, şi un moment al epuizării. Anticipand, referitor la ipotezele mai sus arătate, trebuie precizat că in cazul in care o infracţiune continuă, continuată sau
de obicei s-a consumat sub legea veche, insă epuizarea acesteia s-a realizat sub legea nouă, infracţiunea va intra sub incidenţa legii penale noi, nefiind posibilă
aplicarea legii penale mai favorabile, pentru că aceste infracţiuni se consideră săvarşite in momentul epuizării;
�toate legile penale intervenite in intervalul sus-menţionat să incrimineze fapta săvarşită. In ipoteza in care una dintre legile adoptate in acest interval nu mai
prevede fapta ca infracţiune, este exclusă problema aplicării legii penale
mai favorabile (a intervenit dezincriminarea);
�legile penale intervenite in acelaşi interval să prevadă condiţii de incriminare şi un tratament sancţionator diferit pentru infracţiunea săvarşită.
In situaţia in care legile succesive incriminează identic aceeaşi faptă şi prevăd aceleaşi sancţiuni pentru infracţiunea săvarşită, nu suntem in prezenţa aplicării
legii penale mai favorabile, intrucat, prin aplicarea oricăreia dintre legi, efectele pe care le va suporta inculpatul sunt aceleaşi.
a) Criteriile pe baza cărora se determină legea penală mai favorabilă
In doctrină şi in jurisprudenţă, s-a decis că, pentru determinarea legii penale mai favorabile, trebuie aplicat procedeul aprecierii in concret a tuturor efectelor pe
care le produce aplicarea uneia sau alteia dintre legile intervenite intre momentul săvarşirii infracţiunii şi cel al judecării definitive a cauzei.
S-a ajuns la această concluzie, dominantă, intrucat este demonstrat că nu intotdeauna o lege care prezintă aparenţa de a fi mai favorabilă in abstracto este mai
favorabilă şi in concreto.
Operaţiunea presupune, desigur, o examinare comparativă a dispoziţiilor fiecăreia dintre legile succesive, atat cu privire la condiţiile de incriminare a faptei, a
condiţiilor de tragere la răspundere, cat şi cu privire la sancţiunile de drept penal prevăzute in fiecare dintre aceste legi şi, apoi, o evaluare concretă a efectelor
fiecăreia dintre aceste legi, pentru a se stabili care dintre ele este, in cazul dat, mai favorabilă inculpatului. Astfel, de exemplu, atunci cand legea nouă conţine
prevederi suplimentare referitoare la existenţa infracţiunii, va trebui să constatăm că suntem in prezenţa unei restrangeri a incidenţei vechii legi şi că, deci, legea
nouă este mai favorabilă. Dimpotrivă, in cazul in care legea nouă adaugă o agravantă neprevăzută de legea veche, va trebui să constatăm că legea mai
favorabilă este legea veche.
De asemenea, referitor la condiţiile tragerii la răspundere penală, se va constata, de exemplu, că legea care prevede posibilitatea punerii in mişcare a acţiunii
penale numai la plangerea prealabilă a persoanei vătămate este mai favorabilă decat cea care prevede punerea in mişcare din oficiu a acţiunii penale pentru
aceeaşi faptă. In sfarşit, va fi mai favorabilă legea penală care prevede pedeapsa inchisorii in limite mai reduse.
In cazul in care legile succesive prevăd pedepse complementare, mai blandă va fi legea penală a cărei pedeapsă principală este mai uşoară.

24. Aplicarea legii penale mai favorabile în ipoteza faptelor definitiv judecate. Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor
definitive

Aplicarea legii penale mai favorabile in cazul pedepselor definitive

In actuala reglementare a Codului penal, aplicarea legii penale mai favorabile in cazul pedepselor definitive se prezintă sub două forme: a) aplicarea obligatorie a
legii penale mai favorabile; b) aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile.
a) Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile
Sediul materiei este in art.14 din actualul Cod penal, care prevede următoarele:
– cand, după rămanerea definitivă a hotărarii de condamnare şi pană la executarea completă a pedepsei inchisorii sau amenzii, a intervenit o lege care prevede
o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul
special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvarşită, se reduce la acest maxim;
– cand, după rămanerea definitivă a hotărarii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi pană la executarea ei, a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi
faptă pedeapsa inchisorii, detenţiunea pe viaţă se inlocuieşte cu maximul inchisorii prevăzut pentru acea infracţiune;
– cand legea nouă prevede in locul pedepsei inchisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se inlocuieşte cu amenda, fără ca aceasta să poată depăşi maximul
special prevăzut in legea nouă; in asemenea cazuri, ţinandu-se seama de partea executată din pedeapsa inchisorii, se poate inlătura in totul sau in parte
executarea amenzii;
– pedepsele complementare, măsurile de siguranţă şi măsurile educative neexecutate şi neprevăzute in legea nouă nu se mai execută, iar cele care au
corespondent in legea nouă se execută in conţinutul şi limitele prevăzute de această lege.
Prevederile textului sus-menţionat referitoare la cele patru situaţii de aplicare obligatorie a legii penale mai favorabile sunt clare, iar soluţiile oferite de legiuitor
sunt raţionale şi pe deplin justificate. In esenţă, s-a avut in vedere că legea nouă, intervenită după rămanerea definitivă a hotărarii de condamnare, prevede
pentru aceeaşi faptă o specie de pedeapsă mai uşoară decat cea aplicată de instanţa care a judecat cauza sau,

25. Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive.

Aplicarea legii penale mai favorabile

Noţiune şi consideraţii generale
Există situaţii in activitatea practică de aplicare a legii penale, cand, de la data săvarşirii unei infracţiuni şi pană la data judecării definitive a acelei cauze, intervin
una sau mai multe legi penale. In asemenea situaţii, se ridică problema
de a se şti care dintre legile intervenite in acest interval de timp sunt incidente cu privire la infracţiunea săvarşită.
In căutarea unui răspuns, in doctrină şi legislaţiile penale s-au avansat şi susţinut mai multe teorii şi soluţii.
Dintre teoriile şi soluţiile avansate, cea care a triumfat a fost soluţia extraactivităţii legii penale mai blande, cunoscută şi sub denumirea de principiul mitior lex.
Potrivit acestui principiu, in asemenea situaţii, cand, de la săvarşirea infracţiunii pană la judecarea definitivă a cauzei, au intervenit una sau mai multe legi
penale, este logic şi firesc să se aplice legea ale cărei
dispoziţii sunt mai favorabile infractorului (deci, fie legea nouă, fie legea veche, după cum una sau cealaltă are dispoziţii mai favorabile pentru autorul infracţiunii).
Argumentele care susţin această soluţie sunt, in esenţă, următoarele:
– in cazul in care legea veche este mai favorabilă, ea trebuie să se aplice, pentru că aceasta a fost legea cunoscută de infractor in momentul săvarşirii faptei;
– in cazul in care legea nouă este mai favorabilă, se impune aplicarea acesteia, deoarece ea corespunde mai bine nevoilor reale ale luptei impotriva criminalităţii
decat legea veche, care, deşi mai severă, s-a constatat că nu mai era eficientă (ceea ce a şi impus abrogarea ei de către legiuitor).
Această soluţie, bazată pe aceste argumente, a fost extinsă de către doctrină şi referitor la cazurile in care s-au pronunţat condamnări definitive in temeiul unei
legi vechi, insă pană la executarea integrală a pedepselor aplicate a intervenit o lege nouă, cu dispoziţii mai favorabile.
Avand la bază aceste argumente, s-a ajuns la reglementarea aplicării legii penale mai favorabile şi in cazul pedepselor definitive, prin dispoziţiile art. 14 şi 15 din
actualul Cod penal.
In cele ce urmează, vom examina şi trata pe rand cele trei situaţii de aplicare a legii penale mai favorabile.
1) Aplicarea legii penale mai favorabile in raport cu infracţiunile care nu au fost definitiv judecate
Sediul materiei este art. 13 din actualul Cod penal, care prevede că, atunci cand de la săvarşirea infracţiunii pană la judecarea definitivă a cauzei au intervenit
una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
Din economia acestui text rezultă că, pentru aplicarea legii penale mai favorabile, este necesar să fie intrunite următoarele condiţii:
�succesiunea de legi penale să intervină intre data săvarşirii infracţiunii şi data judecării definitive a autorului acesteia. Pentru corecta inţelegere şi aplicare a
acestei prime condiţii, se pot ridica, in practică, probleme referitoare la momentul in care se consideră săvarşite anumite infracţiuni, cum ar fi cele continue,
continuate sau de obicei, care, aşa cum vom vedea in capitolele aferente formelor unităţii naturale şi legale de infracţiune, cunosc, pe langă momentul
consumării, şi un moment al epuizării. Anticipand, referitor la ipotezele mai sus arătate, trebuie precizat că in cazul in care o infracţiune continuă, continuată sau
de obicei s-a consumat sub legea veche, insă epuizarea acesteia s-a realizat sub legea nouă, infracţiunea va intra sub incidenţa legii penale noi, nefiind posibilă
aplicarea legii penale mai favorabile, pentru că aceste infracţiuni se consideră săvarşite in momentul epuizării;
�toate legile penale intervenite in intervalul sus-menţionat să incrimineze fapta săvarşită. In ipoteza in care una dintre legile adoptate in acest interval nu mai
prevede fapta ca infracţiune, este exclusă problema aplicării legii penale mai favorabile (a intervenit dezincriminarea);
�legile penale intervenite in acelaşi interval să prevadă condiţii de incriminare şi un tratament sancţionator diferit pentru infracţiunea săvarşită.
In situaţia in care legile succesive incriminează identic aceeaşi faptă şi prevăd aceleaşi sancţiuni pentru infracţiunea săvarşită, nu suntem in prezenţa aplicării
legii penale mai favorabile, intrucat, prin aplicarea oricăreia dintre legi,
efectele pe care le va suporta inculpatul sunt aceleaşi.
a) Criteriile pe baza cărora se determină legea penală mai favorabilă
In doctrină şi in jurisprudenţă, s-a decis că, pentru determinarea legii penale mai favorabile, trebuie aplicat procedeul aprecierii in concret a tuturor efectelor pe
care le produce aplicarea uneia sau alteia dintre legile intervenite intre momentul săvarşirii infracţiunii şi cel al judecării definitive a cauzei. S-a ajuns la această
concluzie, dominantă, intrucat este demonstrat că nu intotdeauna o lege care prezintă aparenţa de a fi mai favorabilă in abstracto este mai favorabilă şi in
concreto.
Operaţiunea presupune, desigur, o examinare comparativă a dispoziţiilor fiecăreia dintre legile succesive, atat cu privire la condiţiile de incriminare a faptei, a
condiţiilor de tragere la răspundere, cat şi cu privire la sancţiunile de drept penal prevăzute in fiecare dintre aceste legi şi, apoi, o evaluare concretă a efectelor
fiecăreia dintre aceste legi, pentru a se stabili care dintre ele este, in cazul dat, mai favorabilă inculpatului. Astfel, de exemplu, atunci cand legea nouă conţine
prevederi suplimentare referitoare la existenţa infracţiunii, va trebui să constatăm că suntem in prezenţa unei restrangeri a incidenţei vechii legi şi că, deci, legea
nouă este mai favorabilă. Dimpotrivă, in cazul in care legea nouă adaugă o agravantă neprevăzută de legea veche, va trebui să constatăm că legea mai
favorabilă este legea veche.
De asemenea, referitor la condiţiile tragerii la răspundere penală, se va constata, de exemplu, că legea care prevede posibilitatea punerii in mişcare a acţiunii
penale numai la plangerea prealabilă a persoanei vătămate este mai
favorabilă decat cea care prevede punerea in mişcare din oficiu a acţiunii penale pentru aceeaşi faptă.
In sfarşit, va fi mai favorabilă legea penală care prevede pedeapsa inchisorii in limite mai reduse.
In cazul in care legile succesive prevăd pedepse complementare, mai blandă va fi legea penală a cărei pedeapsă principală este mai uşoară.
b) Lex tertia
In aplicarea legii penale mai favorabile, trebuie respectată intotdeauna o regulă de bază, care constă in interdicţia de creare pe cale judiciară a unei lex tertia prin
combinarea unor dispoziţii mai favorabile din mai multe legi.
Această regulă trebuie inţeleasă in sensul că, in cazul in care in intervalul de la data săvarşirii infracţiunii şi pană la data rămanerii definitive a hotărarii
judecătoreşti privitor la infracţiunea comisă au intervenit una sau mai multe legi penale, există obligaţia identificării legii penale care, in ansamblul ei, este mai
favorabilă, şi nu a recurgerii la posibilitatea combinării unor dispoziţii mai favorabile cuprinse in legile succesive diferite apărute in această perioadă, pentru că
astfel se creează, pe cale de interpretare judiciară, o a treia lege, ceea ce este inadmisibil.

26. Enumerați și explicați legile penale care retroactiveaz ă.

Este consacrat în dispoziţiile art. 12 Cod penal si conţine regula că legea nouă care dezincrimineaza (abolitio criminis) se aplică faptelor săvârsite înainte
de intrarea ei în vigoare.
Deci, principiul retroactivităţii legii penale are în vedere situaţia în care la data când este săvârsită fapta, aceasta este prevăzută de legea în vigoare ca
infracţiune, dar ulterior, apare o lege nouă care dezincriminează fapta, o scoate în afara ilicitului penal. Această lege nouă ce dezincriminează se aplică si
faptelor săvârsite înainte de intrarea ei în vigoare.
Fundamentul acestui principiu trebuie observat în legătură cu scopul dreptului penal de apărare socială si care nu se mai justifică, dacă fapta si-a pierdut
caracterul penal.
Legea care incriminează fapta a fost scoasă din vigoare. Deci principiul retroactivităţii are în vedere ipoteza dezincriminării faptei prin legea nouă si nu situaţiile
în care fapta continuă să rămână infracţiune sub legea nouă sub altă denumire, ori prin abrogarea din legea specială, rămâne ca infracţiune în legea penala
generală sau ca modalitate de înfăptuire a altei
infracţiuni.
Potrivit principiului retroactivităţii legii penale, odată cu intrarea în vigoare a legii noi care nu mai prevede fapta ca infracţiune, încetează executarea pedepselor,
a măsurilor de siguranţă si a măsurilor educative pronunţate în baza legii vechi, precum si toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoresti privitoare la
faptele ce au fost dezincriminate. Deci faţă de
un condamnat pentru o infracţiune ce ulterior a fost dezincriminată va înceta orice interdicţie sau decădere, fiind considerat fără antecedente penale.
Un aspect special de retroactivitate îl reprezintă legea penală interpretativă care este adoptată ulterior legii penale interpretate, dar care explicând voinţa
legiuitorului din momentul intrării în vigoare a legii ce o interpretează este firesc să-si găsească aplicarea din acest moment. In dispoziţiile alineatului 2 din art. 12
C. pen. este consacrată retroactivitatea legii penale care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative si care se va aplica infracţiunilor care nu au fost
definitiv judecate până la intrarea în vigoare a legii noi.

Referitor la retroactivitatea legii penale interpretative, apreciem că trebuie formulate următoarele precizări:
�in situaţiile in care legiuitorul simte nevoia să explice anumite expresii sau termeni dintr-o anumită lege, aceste explicaţii pot fi date şi trebuie cuprinse in corpul
aceleiaşi legi, şi nu in legi ulterioare;
�in cazurile in care există neclarităţi intr-o anumită lege, eliminarea acestora poate şi trebuie să se realizeze prin modificarea legii respective;
�de altfel, sunt extrem de rare situaţiile in care s-a recurs la adoptarea unor legi exclusiv interpretative, tocmai din raţiunile şi considerentele mai sus arătate.

27. Enumerați și explicați legile penale care ultraactiveaz ă.

Ultraactivitatea legii penale reprezintă, de asemenea, o situaţie de excepţie de la principiul activităţii legii penale. Ea presupune aplicarea legii penale in
viitor, după momentul ieşirii ei din vigoare, cu privire la fapte săvarşite sub imperiul ei.
Aceste situaţii de excepţie, in care legea penală ultraactivează, sunt următoarele:
– in cazul legilor penale temporare sau excepţionale care se aplică şi după momentul ieşirii lor din vigoare. Sediul materiei pentru acest situaţii este art. 16 din
actualul Cod penal, care prevede că „legea penală temporară se aplică infracţiunii săvarşite in timpul cand era in vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau
judecată in acest interval de timp”.
Raţiunea ultraactivităţii acestor legi rezidă in aceea că legile temporare sau excepţionale răman in vigoare o perioadă scurtă de timp, interval in care de multe ori
nu este posibil să fie descoperite şi judecate toate faptele incriminate de acest legi (mai ales in situaţiile in care autorii unor asemenea fapte care intră sub
incidenţa acestor legi se sustrag de la urmărire sau judecată şi ingreunează soluţionarea operativă a acestor cauze).Pentru aceste considerente, legiuitorul a
admis ca legea temporară sau excepţională incălcată la o dată cand ea se afla in vigoare, să fie aplicată in asemenea cazuri ulterior, după ieşirea ei din vigoare,
in temeiul ultraactivităţii prevăzut de art. 16 din Codul penal;
– in cazul legii mai favorabile, in situaţia in care infracţiunea a fost săvarşită cand această lege era in vigoare, iar urmărirea penală şi judecata se realizează sub
imperiul unei alte legi penale mai aspre. Temeiul legal al acestei excepţii il găsim in acelaşi art. 13 din Codul penal.

28. Explicați trăsătura esențială a infracțiunii, potrivit căreia aceasta este o faptă prevăzută de legea penală.

Fapta sa fie prevazuta de legea penala

Aceasta trasatura esentiala a infractiunii înseamna ca o fapta pentru a fi considerata infractiune trebuie în mod obligatoriu sa fie preva zuta de legea penala
(codul penal sau alta lege), în sensul de a fi descrisa printr-o norma juridica cuprinsa
într-o lege si de se preciza ca acea fapta constituie infractiune si atrage cutare pedeapsa .
În acest sens, în art. 2 alin. 2 al codului penal se arata ca “Legea prevede care fapte constituie infractiuni, pedepsele ce se aplica infractorilor si ma surile ce se
pot lua în cazul savârsirii acestor fapte.”
Textul citat consacra un principiu fundamental al dreptului penal denumit “principiul legalitatii incrimina rii si al pedepsei”.
Acest principiu are semnificatia ca numai prin lege se poate prevedea ca o anumita fapta constituie infractiune si numai prin lege se pot stabili pedepse ori alte
sanctiuni penale.
Cu alte cuvinte, dintre actele normative ce pot cuprinde norme juridice, elaborate de felurite autoritati publice (conform competentelor stabilite prin Constitutie)
numai prin lege se pot prevedea infractiuni si pedepse.
Legea este actul normativ adoptat de parlament cu respectarea procedurii prevazute de Constitutie. Potrivit Constitutiei, legile pot fi de doua feluri: ordinare sau
organice.
Însa Constitutia prevede ca infractiunile si pedepsele pot fi stabilite numai prin lege organica.
Legile organice necesita pentru adoptare o majoritate calificata si anume votul pentru a jumatate plus unu din numarul total al senatorilor sau deputatilor, spre
deosebire de legile ordinare care se adopta cu o majoritate simpla (juma ate plus unu
din numarul senatorilor sau deputatilor prezenti).
Aceasta explica si de ce uneori legile organice se întâmpla sa fie respinse în conditiile unei prezente la vot aproape de limita (pentru ca o lege organica sa
poata fi adoptata ar trebui ca practic toti cei prezenti sa voteze “pentru”).
Prin urmare, infractiuni si pedepse nu pot fi reglementate prin alte acte normative decât legea organica (de exemplu, nu prin hota râri de guvern, nici prin ordine
ale ministrilor si nici prin hota râri ale consiliilor judetene sau locale.
Tot astfel, nici abrogarea sau modificarea unor infractiuni si nici modificarea pedepselor prevazute pentru infractiuni nu se pot face decât prin lege organica. De
aceea, Guvernul nu poate sa “indexeze” prin hotarâre de guvern cuantumul amenzilor
penale prevazute la unele infractiuni, ci trebuie sa înainteze Parlamentului un proiect de lege organica în acest scop.
Pentru ca o fapta concreta sa fie considerata infractiune trebuie sa se constate ca ea corespunde cu descrierea faptei tipice pe care o prevede norma de
incriminare dintr-o lege organica.
Nici o autoritate publica, nici instantele de judecata , nu au dreptul sa adauge ceva la prevederea legii si nu pot sa considere, pe baza de analogie, ca o fapta
esteinfractiune, daca acea fapta nu corespunde întocmai cu textul unei norme de
incriminare dintr-o lege organica.

29. Explicați trăsătura esențială a infracțiunii, potrivit căreia aceasta este o faptă care prezintă pericol social.

Fapta sa prezinte pericol social

Exista numeroase fapte antisociale, fie interzise de lege (ilicite), fie neinterzise de lege (imorale, contrare normelor de convietuire sociala). Dintre toate acestea,
infractiunile se situeaza pe treapta cea mai ridicata a pericolului social.
Comparativ cu infractiunile, alte fapte ilicite prezinta un pericol social mai redus: contraventiile, abaterile disciplinare, faptele ilicite civile cauzatoare de prejudicii.
Fapta de pericol social este definita de art. 18 din codul penal, care prevede urmatoarele:
“Fapta care prezinta pericol social în întelesul legii penale este orice actiune sau inactiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile aratate în art. 1 si
pentru sanctionarea careia este necesara aplicarea unei pedepse.”

In articolul 1 din codul penal sunt enumerate în mod sintetic valorile fundamentale ale societatii pe care legea penala le apara împotriva infractiunilor. Textul
prevede ca “Legea penala apara, împotriva infractiunilor, România, suveranitatea, independenta, unitatea si indivizibilitatea statului, persoana, drepturile si
libertatile acesteia, proprietatea, precum si întreaga ordine de drept.”

Enumerarea este exemplificativa, mentionând doar valorile legate de existenta si atributele statului, de persoana, cu drepturile si libertatile sale si de proprietate.
Însa prin expresia generica “ precum si întreaga ordine de drept
” textul arata ca sunt aparate împotriva infractiunilor si toate celelalte valori sociale recunoscute si garantate fie de
prevederile codului penal, fie de reglementarile din alte legi. De exemplu: bunul mers al
justitiei, cinstea si corectitudinea functionarilor publici, sa natatea populatiei, încrederea publica în înscrisuri sau în moneda aflata în circulatie, ordinea si linistea
publica, siguranta circulatiei rutiere etc.
Pericolul social al faptei este de doua feluri: pericol abstract si pericol concret.
Pericolul social abstract este determinat de natura valorii sociale vizate de o anumita infractiune (viata persoanei în cazul omorului, proprietatea în cazul
furtului, suveranitatea statului în cazul tradarii etc.) si este exprimat prin felul si limitele pedepsei prevazute de lege pentru acea infractiune. El este identic la
toate infractiunile de acelasi tip (omorurile, furturile etc.), dar diferit la infractiunile de tip diferit (mai mare la omor decât la furt)
Pericolul social concret este determinat de urmarile concrete si de împrejurarile concrete în care a fost sa vârsita o anumita fapta. De aceea el difera de la o
infractiune la alta, uneori diferenta fiind considerabila. De exemplu, doua furturi se pot deosebi foarte mult datorita naturii sau valorii bunurilor furate, mergând de
la o gravitate nesemnificativa pâna la una foarte ridicata. Pericolul social concret al faptei va fi exprimat, în final, în pedeapsa concreta aplicata de instanta
infractorului, între limitele prevazute de lege.
În unele cazuri, pericolul social abstract al faptei este mai redus si de aceea pentru existenta unor infractiuni legea prevede cerinte suplimentare pentru ca fapta
sa prezinte un grad de pericol suficient pentru a fi considerate infractiuni.
De exemplu, pentru a exista o anumita infractiune silvica se cere ca paguba sa depas easca o limita valorica
(valoarea a 5 mc. masa lemnoasa ) sau ca fapta sa fie sa vârsita pentru a doua oara . În caz contrar (daca valoarea pagubei este mai mica sau fapta este
comisa pentru prima oara) fapta este considerata contraventie.
În alte cazuri o fapta cu caracter izolat nu este considerata infractiune, considerându-se ca nu întruneste un grad suficient de pericol social. De aceea legea
prevede cerinta repetarii faptei de mai multe ori pentru a releva ca are un caracter de
obisnuinta (obicei, narav) pentru acea persoana. Asemenea infractiuni sunt denumite infractiuni de obicei
. De exemplu, infractiunea de prostitutie presupune procurarea mijloacelor de existenta prin practicarea de acte sexuale cu diferite persoane, într-o perioada de
timp.
Exista însa si situatii când o anumita fapta, în mod formal, dupa criteriul pericolului abstract, ar putea fi considerata infractiune, dar privita în mod concret se
dovedeste a fi una neînsemnata , derizorie. De exemplu, furtul unei pâini dintr-un magazin sau a unor fructe din livada . La fel o evaziune fiscala de valoare
derizorie sau primirea unui buchet de flori sau a altui obiect cu valoare simbolica de catre un functionar public. În astfel de situatii pericolul social concret al faptei
este foarte redus, nefiind justificata considerarea faptei respective ca infractiune si nici aplicarea unei pedepse.

30. Explicați trăsătura esențială a infracțiunii potrivit căreia aceasta este o faptă săvârșită cu vinovă ție.

Fapta sa fie savârsita cu vinovatie

Prin vinovatie se întelege, în esenta, atitudinea, pozitia psihica a faptuitorului fata de fapta comisa (actiune sau inactiune) si fata de consecintele acesteia.
Spre deosebire de dreptul civil, în dreptul penal nu exista raspundere obiectiva, ci numai raspundere bazata pe vinovatie. Nu este suficient ca o fapta sa prezinte
pericol social pentru a fi considerata infractiune, ci trebuie sa fi fost comisa cu vinovatie
Chiar daca ar produce urmari dintre cele mai grave, o fapta nu va fi considerata infractiune si nu va atrage raspunderea penala a fa ptuitorului daca nu a comis-
o cu vinovatie.
Pentru a exista vinovatie cu privire la o fapta este necesar ca faptuitorul sa fie responsabil penal (sa fi împlinit vârsta de 14 ani) si sa aiba discernamânt adica
sa aiba capacitatea de a întelege semnificatia faptelor sale si a urmarilor acestora în raport cu valorile sociale, cât si capacitatea de a-si controla conduita.
În raport de prevederea sau nu a urmarilor faptei si de atitudinea psiho-volitiva a faptuitorului fata de acele urmari, în dreptul penal vinovatia poate îmbraca
urmatoarele forme:
• intentia (directa sau indirecta);
• culpa (cu prevedere sau fara prevedere);
• praeterintentia (intentia depas ita).
Întelesul acestor forme ale vinovatiei va fi explicat într-o sectiune urmatoare. Pentru existenta orica rei infractiuni se cere ca faptuitorul sa fi savârsit fapta cu
vinovatie. Însa fiecare infractiune necesita o anumita forma de vinovatie
dintre cele aratate mai sus. Daca nu exista forma de vinovatie ceruta de lege pentru acea infractiune, fie fapta nu va constitui deloc infractiune, fie va constitui o
alta infractiune.
De exemplu, uciderea unei persoane nu constituie infractiune daca faptuitorul nu a actionat cu vinovatie (de exemplu, un bolnav psihic iresponsabil).
Daca uciderea s-a comis cu vinovatie, fapta va putea constitui fie infractiunea de omor (daca s-a comis cu intentie), fie
infractiunea de ucidere din culpa (daca s-a comis din culpa), fie
infractiunea de loviri cauzatoare de moarte (daca s-a comis cu
praeterintentie).
Forma de vinovatie necesara pentru existenta unei infractiuni rezulta din norma juridica de incriminare, coroborata cu dispozitiile din partea generala a codului
penal.
Majoritatea infractiunilor prevazute de codul penal sau de legi speciale necesita sa vârsirea faptei cu intentie.
Faptele comise din culpa sunt preva zute de lege ca infractiuni numai ca exceptie.
De aceea numarul de infractiuni la care vinovatia consta în culpa este redus (de exemplu, uciderea din culpa, va tamarea din culpa, neglijenta în serviciu etc.).
Tot putine ca numar sunt si infractiunile la care forma de vinovatie consta în praeterintentie.

31. Explicați instituția faptei care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni (art. 181C.pen.)

Fapta sa prezinte pericol social

Exista numeroase fapte antisociale, fie interzise de lege (ilicite), fie neinterzise de lege (imorale, contrare normelor de convietuire sociala). Dintre toate acestea,
infractiunile se situeaza pe treapta cea mai ridicata a pericolului social.
Comparativ cu infractiunile, alte fapte ilicite prezinta un pericol social mai redus: contraventiile, abaterile disciplinare, faptele ilicite civile cauzatoare de prejudicii.
Fapta de pericol social este definita de art. 18 din codul penal, care prevede urmatoarele:
“Fapta care prezinta pericol social în întelesul legii penale este orice
actiune sau inactiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile aratate în art. 1 si
pentru sanctionarea careia este necesara aplicarea unei pedepse.”

In articolul 1 din codul penal sunt enumerate în mod sintetic valorile fundamentale ale societatii pe care legea penala le apara împotriva infractiunilor. Textul
prevede ca
“Legea penala apara, împotriva infractiunilor, România, suveranitatea, independenta, unitatea si indivizibilitatea statului, persoana, drepturile si libertatile
acesteia, proprietatea, precum si întreaga ordine de drept.”

Enumerarea este exemplificativa, mentionând doar valorile legate de existenta si atributele statului, de persoana, cu drepturile si libertatile sale si de proprietate.
Însa prin expresia generica “ precum si întreaga ordine de drept
” textul arata ca sunt aparate împotriva infractiunilor si toate celelalte valori sociale recunoscute si garantate fie de
prevederile codului penal, fie de reglementarile din alte legi. De exemplu: bunul mers al
justitiei, cinstea si corectitudinea functionarilor publici, sa natatea populatiei, încrederea publica în înscrisuri sau în moneda aflata în circulatie, ordinea si linistea
publica, siguranta circulatiei rutiere etc.
Pericolul social al faptei este de doua feluri: pericol abstract si pericol concret.
Pericolul social abstract este determinat de natura valorii sociale vizate de o anumita infractiune (viata persoanei în cazul omorului, proprietatea în cazul
furtului, suveranitatea statului în cazul tradarii etc.) si este exprimat prin felul si limitele pedepsei prevazute de lege pentru acea infractiune. El este identic la
toate infractiunile de acelasi tip (omorurile, furturile etc.), dar diferit la infractiunile de tip diferit (mai mare la omor decât la furt)
Pericolul social concret este determinat de urmarile concrete si de împrejurarile concrete în care a fost sa vârsita o anumita fapta. De aceea el difera de la o
infractiune la alta, uneori diferenta fiind considerabila. De exemplu, doua furturi se pot deosebi foarte mult datorita naturii sau valorii bunurilor furate, mergând de
la o gravitate nesemnificativa pâna la una foarte ridicata. Pericolul social concret al faptei va fi exprimat, în final, în pedeapsa concreta aplicata de instanta
infractorului, între limitele prevazute de lege.
În unele cazuri, pericolul social abstract al faptei este mai redus si de aceea pentru existenta unor infractiuni legea prevede cerinte suplimentare pentru ca fapta
sa prezinte un grad de pericol suficient pentru a fi considerate infractiuni.
De exemplu, pentru a exista o anumita infractiune silvica se cere ca paguba sa depas easca o limita valorica
(valoarea a 5 mc. masa lemnoasa ) sau ca fapta sa fie sa vârsita pentru a doua oara . În caz contrar (daca valoarea pagubei este mai mica sau fapta este
comisa pentru prima oara) fapta este considerata contraventie.
În alte cazuri o fapta cu caracter izolat nu este considerata infractiune, considerându-se ca nu întruneste un grad suficient de pericol social. De aceea legea
prevede cerinta repetarii faptei de mai multe ori pentru a releva ca are un caracter de
obisnuinta (obicei, narav) pentru acea persoana. Asemenea infractiuni sunt denumite infractiuni de obicei
. De exemplu, infractiunea de prostitutie presupune procurarea mijloacelor de existenta prin practicarea de acte sexuale cu diferite persoane, într-o perioada de
timp.
Exista însa si situatii când o anumita fapta, în mod formal, dupa criteriul pericolului abstract, ar putea fi considerata infractiune, dar privita în mod concret se
dovedeste a fi una neînsemnata , derizorie. De exemplu, furtul unei pâini dintr-un magazin sau a unor fructe din livada . La fel o evaziune fiscala de valoare
derizorie sau primirea unui buchet de flori sau a altui obiect cu valoare simbolica de catre un functionar public. În astfel de situatii pericolul social concret al faptei
este foarte redus, nefiind justificata considerarea faptei respective ca infractiune si nici aplicarea unei pedepse.
Pentru asemenea cazuri, art. 18 din codul penal prevede urmatoarele:
1 “Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca prin atingerea minima adusa uneia din valorile aparate de lege si prin continutul ei concret,
fiind lipsita în mod va dit de importanta, nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni.”
Constatarea ca fapta este în mod vadit lipsita de importanta este lasata la aprecierea procurorului sau a instantei de judecata, care vor tine seama de “modul si
mijloacele de savârsire a faptei, de scopul urmarit, de împrejura rile în care fapta a fost comisa, de urmarea produsa sau care s-ar fi putut produce, precum si de
persoana si conduita faptuitorului”.
De exemplu, în cazul furtului valoarea redusa a pagubei nu va fi singurul criteriu de apreciere, ci se va tine seama si de natura bunului furat, de locul savârsirii si
modul de savârsire, precum si de faptul daca acea persoana a comis pentru prima oara asemenea fapta ori dimpotriva. Furtul din buzunare sau prin efractie ori
furtul de bauturi alcoolice sau cel comis de un recidivist nu vor putea fi considerate lipsite de importanta, chiar daca paguba ar fi redusa, ci asemenea fapta va fi
considerata infractiune.
Daca se ajunge la concluzia ca fapta este lipsita de importanta si nu poate fi considerata infractiune, procurorul sau instanta de judecata vor aplica faptuitorului
o amenda cu caracter administrativ .
Desigur, asemenea chestiune nu se pune când pericolul abstract al faptei este extrem de ridicat datorita naturii valorii sociale vizate, încât nu s-ar putea
considera niciodata ca o asemenea fapta ar fi lipsita de importanta (de exemplu, omorul, tâlharia,
actele de terorism etc.).

32. Vinovăția penală. Teoria psihologică și teoria normativistă. Factorii vinovă ției.

Noţiune. Factori caracterizanţi

O a doua trăsătură esenţială a infracţiunii ce rezultă din definiţia legală a acesteia în art. 17 din Codul penal, priveste săvârsirea faptei cu vinovăţie.
Pentru existenţa infracţiunii nu este suficientă săvârsirea unei fapte care prezintă pericol social, chiar dacă această faptă este imputabilă persoanei care a
săvârsit-o, ci este necesar ca fapta să fie săvârsită cu vinovăţie. Aceasta presupune ca fapta să fie rezultatul unei anumite atitudini psihice a subiectului în ceea
ce priveste voinţa de a săvârsi acea faptă si a urmărilor acesteia.
În timp ce pericolul social priveste latura obiectivă a infracţiunii, a actului de conduită exterioară, vinovăţia priveste aspectul subiectiv al infracţiunii si cuprinde
atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârsită si de urmările acesteia.
Într-adevăr, infracţiunea, ca orice act de conduită a omului, are nu numai o latură materială-fizică, dar si o latură internă-psihică, alcătuită din totalitatea
fenomenelor si proceselor psihice care preced si însoţesc realizarea actului de conduită.
Vinovăţia prezintă forme si modalităţi variate, astfel încât elementul moral al infracţiunii relevă o înfăţisare si o problematică complexă.
Pentru latura subiectivă a actului de conduită a omului este caracterizantă si, totodată, determinantă acţiunea a doi factori inerenţi vieţii psihice a persoanei:
constiinţa – factorul intelectiv si voinţa - factorul volitiv. Prezenţa acestor doi factori si specificul acţiunilor ce generează realizarea actului de conduită
socialmente periculos sunt determinante pentru
existenţa vinovăţiei.
l 2. Constiinţa sau factorul intelectiv
Este facultatea psihică prin care persoana devine constientă de faptele sale, de rezultatul acestora, de modul în care acestea ar putea fi săvârsite, de mijloacele
necesare, de acţiunea sau inacţiunea pe care ar urma să o îndeplinească în acest scop. În constiinţă apare deci ideea săvârsirii faptei, se cântăresc
argumentele în favoarea si împotriva acţiunii si se iau,
în cele din urmă, decizii de săvârsire sau de abţinere de la săvârsirea faptei antisociale. După terminarea procesului decizional, se trece la manifestarea de
voinţă, care constă în concentrarea energiei în vederea realizării actului de conduită.
Factorul intelectiv si factorul volitiv se interferează si se presupun unul pe celălalt.
Manifestarea de voinţă presupune reprezentarea faptei, a urmărilor si a procesului cauzal de determinare a acestor urmări. Desfăsurarea procesului volitiv poate
influenţa, la rândul său, asupra reprezentării faptei si a consecinţelor acesteia, putând determina chiar o revenire asupra deciziei. Se poate afirma însă că
factorul intelectiv are rol hotărâtor în reglarea activităţii omului, inclusiv a activităţii infracţionale.
Prezenţa factorului intelectiv înseamnă existenţa vinovăţiei, adică a imputaţiei psihice, pe când factorul volitiv dovedeste numai că fapta aparţine făptuitorului
(imputaţia de fapt); factorul intelectiv dezvăluie atitudinea constiinţei făptuitorului faţă de fapta si urmările ei, arată dacă subiectul este vinovat sau nu.
3. Voinţa sau factorul volitiv
Voinţa este facultatea psihică prin care sunt mobilizate si orientate constient energiile fizice ale omului în vederea înfăptuirii actului de conduita exterioară. Voinţa
de a săvârsi fapta este determinată numai după reprezentarea în constiinţa făptuitorului a urmărilor faptei.
Voinţa de a săvârsi actul de conduită face ca acesta să fie atribuit, să aparţină, să fie imputabil persoanei care l-a săvârsit.
Dacă fapta nu este voită de persoana care a săvârsit-o, în sensul că aceasta a acţionat nu în mod liber ci sub imperiul unei forţe străine, sub presiunea unei
constrângeri, nu poate exista vinovăţie.
Pentru existenţa vinovăţiei nu este suficient să existe voinţa de a săvârsi fapta, ci mai este necesar ca această voinţă să fie liber determinată. Acest lucru
presupune capacitatea psihofizică a persoanei de a se autodetermina si de a fi stăpână pe actele sale si totodată lipsa oricărei constrângeri din afară.
Voinţa de săvârsire a actului de conduită este o condiţie esenţială pentru existenţa vinovăţiei ca trăsătură a infracţiunii. Ea există nu numai atunci când fapta are
forma acţiunii, ci si în cazul inacţiunii.
Voinţa de a adopta o conduită omisivă constă în voinţa de a efectua actul de conduită contrar legii, fie ignorând obligaţia legală, fie nefăcând tot ce trebuia pentru
cunoasterea caracterului ilicit al actului săvârsit si deci pentru respectarea legii.
Majoritatea oamenilor dispun de capacitatea psihică de a se autodetermina si de a fi stăpâni pe faptele lor. De aceea, voinţa de a săvârsi actul socialmente
periculos este prezumatăpână la proba contrară.
4. Definiţia vinovăţiei
Pornind de la existenţa si acţiunea celor doi factori subiectivi, vinovăţia este definită ca atitudinea psihică a persoanei care, săvârsind cu voinţă neconstrânsă, o
faptă care prezintă pericol social, prevăzută de legea penală, a avut, în momentul executării, reprezentarea faptei si a urmărilor socialmente periculoase ale
acesteia sau, desi nu a avut reprezentarea faptei si a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări.
Caracteristic vinovăţiei este preponderenţa factorului intelectiv asupra factorului volitiv, constiinţa răsfrângându-se, prin intermediul voinţei, asupra faptei si
asupra urmărilor acesteia. Reprezentarea efectivă sau cel puţin existenţa posibilităţii acestei reprezentări a urmărilor faptei este elementul determinant pentru
existenţa vinovăţiei si a formelor acesteia.
Vinovăţia nu se reduce însă la o simplă reprezentare sau posibilitate a reprezentării faptei si urmărilor. Ea reflectă atitudinea subiectului faţă de valorile sociale
pe care le încalcă,constiinţa clară sau mai puţin clară a necesităţii respectării acestor valori, ţinuta morală a subiectului infracţiunii.
De aceea cunoasterea voinţei este necesară nu numai pentru stabilirea existenţei infracţiunii, dar si pentru cunoasterea personalităţii infractorului si a necesităţii
reeducării lui.

33. Explicați intenția și modalitățile ei.

Intentia
Formele intentiei.
Intentia se poate înfatisa sub doua forme: intentie directa si intentie indirecta.
•Intent ia directa exista atunci când faptuitorul prevede rezultatul faptei si doreste, urmareste producerea lui (art. 19 pct. 1., lit. a) C.pen).
Este forma de vinovatie cel mai simplu de înteles, iar sensul ei juridic concorda cu sensul intentiei din limbajul obisnuit (faptuitorul savârseste fapta si doreste,
vrea sa se produca rezultatul prevazut). De exemplu loveste victima în cap cu un obiect contondent si doreste, vrea sa-i cauzeze moartea, sa o ucida).
• Intent ia indirecta (sau eventuala ) exista când faptuitorul prevede rezultatul , dar nu-l doreste, însa accepta posibilitatea (eventualitatea) producerii lui (art. 19
pct. 1., lit. b) C.pen).
În cazul acestei forme a intentiei faptuitorul sa vârseste fapta dorind producerea altui rezultat decât cel specific unei anumite infractiuni (uneori licit, alteori ilicit),
dar prevede (îsi da seama) ca exista si posibilitatea de a se produce un rezultat
socialmente periculos, pe care nu-l doreste, dar trateaza cu indiferenta , cu nepasare aceasta posibilitate, acceptând si eventualitatea producerii lui.
Cu alte cuvinte fa ptuitorul desi nu doreste rezultatul socialmente periculos, totusi posibilitatea producerii lui nu-l determina sa renunte la comiterea faptei, ceea
ce înseamna ca fa ptuitorul îsi asuma riscul producerii si acestui rezultat, deci accepta
eventualitatea producerii lui (în sensul “fie ce o fi”).
De exemplu, faptuitorul pune otrava pentru animalele salbatice într-un izvor de pe câmp. Îsi da seama ca ar putea din întâmplare sa bea apa si un om si sa
moara, dar desi nu doreste un asemenea lucru, totusi pune otrava, asumându-si riscul. Sau da foc casei cuiva, prevazând ca ar putea sa fie si o persoana
înauntru si desi nu doreste sa ucida pe cineva, ci numai sa distruga casa, totusi moare o persoana ce se afla în casa.
La fel, când pentru a-si proteja livada contra furturilor faptuitorul leaga o sârma cu curent electric de 220 V pe deasupra gardului. Nu doreste sa ucida pe cineva,
dar îsi da seama ca o persoana care se va urca pe gard ar putea sa se electrocuteze si sa moara,
ceea ce îl lasa indiferent, iar acel lucru se si întâmpla.
Gradele intentiei.
Deosebit de formele intentiei (directa si indirecta) reglementate de lege în sensul aratat, în doctrina dreptului penal si în codul penal se face o anumita distinctie
si între gradele intentiei, care reprezinta diferite trepte de gravitate ale acesteia.
Astfel, intentia poate avea urmatoarele grade:
-simpla (intentie directa sau indirecta comuna );
-premeditata (grad mai ridicat ca gravitate al intentiei directe);
-repentina (spontana)
- grad mai scazut de gravitate al intentiei directe sauindirecte.
•Intent ia simpla (intentia neurmata de alt calificativ), reprezinta intentia în sensul obisnuit (fie directa, fie indirecta), întâlnita în cele mai frecvente cazuri.
•Intent ia premeditata.
34. Explicați culpa și modalitățile ei.

Culpa
Formele culpei.
Si culpa poate avea doua forme si anume: culpa cu prevedere si culpa fara prevedere.
• Culpa cu prevedere exista când faptuitorul prevede rezultatul , dar nu-l doreste , socotind ( sperând) în mod usuratic ca nu se va produce .(art. 19 pct. 2., lit. a)
C.pen.)
Prin comparatie cu intentia indirecta, în cazul culpei cu prevedere faptuitorul nu accepta eventualitatea rezultatului, sperând ca acesta nu se va produce. Nu este
vorba de o simpla speranta, ci faptuitorul îsi întemeiaza speranta pe anumite elemente obiective datorita carora producerea rezultatului ar putea fi evitata. Însa
acele elemente obiective sunt supraevaluate si din aceasta cauza totusi rezultatul se produce.
Aceasta forma a culpei (denumita si temeritate , usurinta, nesocotinta etc.) caracterizeaza conduita unei persoane predispusa la riscuri, ce manifesta un curaj
nesabuit, dublat de supraevaluarea capacitatilor personale si de tratarea superficiala sau minimalizarea riscurilor.
De exemplu, un automobilist se angajeaza în depasire, desi vede ca din sens opus vine un autovehicul si se afla la o distanta relativ mica . Automobilistul
prevede ca ar putea cauza un accident cu consecintele aferente, dar nu doreste acest rezultat si nici nu accepta eventualitatea lui (caci nu-I este indiferent ca ar
putea sa moara ori sa sufere vatamari), ci spera în sinea sa ca va reusi sa evite cu bine ciocnirea (ca si în alte dati) si sa-si continue drumul, bazându-se pe
calitatile lui de sofer, pe performantele masinii sale si starea buna a drumului. Totusi accidentul se produce. Sau vânatorul care, desi vede în ca în apropierea
unui animal sa lbatic se afla o persoana, totusi trage cu arma asupra animalului, dar nimereste persoana. Vânatorul a prevazut posibilitatea de a împusca
persoana, dar nu a dorit acest rezultat, nici nu l-a acceptat, ci a sperat ca nu se va întâmpla acel lucru, bizuindu-se pe calitatile sale de bun traga tor, pe calitatile
armei sale, pe vizibilitatea buna etc., elemente pe care însa le-a supraevaluat.
Daca însa speranta faptuitorului ca nu se va produce rezultatul nu s-ar baza pe nimic concret, ci doar pe hazard, nu va mai fi vorba de culpa cu prevedere, ci de
intentie indirecta, ca ci hazardul înseamna acceptarea oricarei variante, fie bune, fie rele.
Daca faptuitorul da brânci într-o apa adânca unei persoane care nu stie sa înoate si o lasa acolo, zicându-si în sine ca spera ca persoana nu se va îneca, va fi
intentie indirecta de a ucide, fiindca în realitate faptuitorul pe nimic nu s-a întemeiat, ci a la sat lucrurile sa decurga în voia hazardului, deci si-a asumat si riscul
mortii victimei.
•Culpa fara prevedere exista când faptuitorul nu prevede rezultatul, desi putea si trebuia sa-l prevada (art. 19 pct. 2., lit. b) C.pen.).
Spre deosebire de celelalte forme ale vinovatiei analizate mai sus, în cazul culpei fara prevedere faptuitorul nu prevede urmarea imediata (rezultatul) faptei sale.
Însa pentru existenta acestei forme a culpei se cer îndeplinite cumulativ doua
conditii:
-sa fi putut sa prevada rezultatul si
-sa fi avut obligatia de a-l prevedea.
Posibilitatea prevederii se apreciaza in abstracto dupa posibilitatile de prevedere ale omului obisnuit, nu dupa cele ale unui om exceptional. Totodata în concret
se va tine seama si de nivelul de pregatire, de profesia si experienta de viata a faptuitorului, pentru a da raspuns la întrebarea daca în conditii normale, cu o
atentie normala la ceea ce se întâmpla, acea persoana putea sa prevada rezultatul.
Neprevederea se poate datora unor situatii diverse ce tin de persoana faptuitorului: în mod frecvent neatentiei , neglijentei
, superficialitatii,uitarii,nepriceperii,nedibaciei,adormirii etc.
De exemplu, soferul nu vede semaforul rosu, pentru ca era atent la o persoana de pe trotuar sau la o discutie cu cineva din masina, ori adoarme la volan si
pierde controlul directiei, ori conduce desi i-a slabit vederea, iar datorita acestor împrejurari
accidenteaza o persoana , ori cineva datorita grabei uita aragazul aprins si ia foc casa, ori o persoana lipsita de cunostintele necesare executa o instalatie
electrica improvizata si cauzeaza electrocutarea unei persoane etc.
Daca neprevederea s-a datorat unor asemenea situatii va exista culpa fara prevedere, deoarece în mod normal, comportându-se cu diligenta obisnuita,
faptuitorul ar fi putut, ar fi avut capacitatea sa prevada rezultatul. Daca însa producerea rezultatului nu putea fi prevazuta , nu va exista culpa si prin urmare nici
infractiune, ci vor fi aplicabile dispozitiile din codul penal privitoare la cazul fortuit (art. 47 C.pen).
De exemplu, soferul sufera un infarct, datorita caruia pierde controlul volanului si cauzeaza un accident mortal. Soferul supravietuieste si nu s-a aflat în culpa,
nici nu exista infractiune, deoarece el (si nici chiar medicul) nu putea sa prevada ca atunci si acolo avea sa sufere un infarct. Obligatia de prevedere a
rezultatului socialmente periculos decurge de obicei din
îndatorirea sociala generala de comportament prudent, în sensul de a nu periclita pe altii si a nu cauza daune altora. O asemenea obligatie este însusita de
orice membru al societatii, ca parte componenta a procesului de educatie elementara.
Alteori obligatia de prevedere rezulta în mod expres din dispozitii legale ori din ma suri de prevedere aferente exercitiului unor profesii, meserii sau activitati. De
pilda, obligatia soferului de a fi atent la trafic, de a nu conduce în stare de ebrietate ori de oboseala etc. rezulta din legislatia rutiera, obligatiile felurite în
domeniul protectiei muncii revin angajatilor din normele specifice de protectia muncii etc. De aceea, când este vorba de încalcarea unor norme specifice unor
profesii, meserii sau activitati, pentru a sti daca exista vreo culpa va trebui sa se stabileasca daca fa ptuitorului îi revenea sau nu obligatia respectarii acelor
norme de prudenta.
Gradele culpei.
Codul nostru penal nu face nici o distinctie în cazul culpei în raport de gravitatea acesteia.
În doctrina se arata totusi ca si culpa poate avea diferite grade:
-culpa lata (culpa grava);
-culpa levis (culpa usoara);
-culpa levissima (culpa foarte usoara).
Gradul concret al culpei faptuitorului nu influenteaza existenta infractiunii si nici calificarea faptei, însa va fi avut în vedere, alaturi de alte criterii, la
individualizarea judiciara a pedepsei.

35. Explicați intenția depășită (praeterintenția).

Praeterintentia
•Praeterintentia sau intentia depasita exista atunci când faptuitorul savârseste cu intentie o fapta, urmarind producerea unui anumit rezultat, dar din culpa sa se
produce un rezultat mai grav.
Aceasta forma mixta de vinovatie, ocupa sub aspectul gravitatii o pozitie intermediara între intentie si culpa. Este vorba despre o intentie initiala vizând un
rezultat mai putin grav, peste care se suprapune o culpa cu privire la un rezultat mai
grav. Exemplul cel mai elocvent îl reprezinta infractiunea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte (art. 183 C.pen). În acest caz faptuitorul aplica lovituri sau
alte violente victimei, dorind sa -I cauzeze suferinte fizice sau va ta mari corporale, dar se produce un rezultat mai grav si anume moartea victimei, rezultat
pentru care faptuitorul se afla în culpa .
Aceasta infractiune este mai putin grava decât omorul (care se comite cu intentie) si mai grava decât uciderea din culpa
(care se comite doar din culpa)
De exemplu, faptuitorul aplica o lovitura cu pumnul victimei sau o îmbrânceste ori îi pune piedica, iar victima cade, se loveste cu capul de un obiect de mobilier
sau de o piatra, bordura a trotuarului etc. si decedeaza, ori cade de pe trotuar pe carosabil si este lovita mortal de o masina. În asemenea cazuri este evident ca,
pe de o parte a existat o actiune intentionata, urmarindu-se lovirea sau va ta marea victimei, dar totodata si o culpa a faptuitorului în privinta mortii victimei,
deoarece faptuitorul nu a prevazut acest rezultat, desi în împrejurarile concrete respective putea si trebuia sa prevada ca victima ar putea cadea si suferi un
traumatism grav.
În codul penal sunt prevazute mai multe infractiuni cu forme (continuturi) agravate complexe praeterintentionate (la infractiunea de viol, lipsire de libertate în mod
ilegal, provocarea ilegala a avortului, tâlharie etc.).
Practica judiciara ofera adesea exemple de solutii discutabile sub aspectul retinerii praeterintentiei ca forma de vinovatie în spete în care în realitate forma
corecta de vinovatie era intentia indirecta .

36. Definiți conținutul legal și conținutul constitutiv al infracțiunii.

Continutul legal
•Continutul legal al infractiunii este format din totalitatea trasaturilor specifice esentiale prevazute de norma de incriminare cu privire la elementele unei
infractiuni, care confera individualitate acelei infractiuni si o fac sa se deosebeasca fata de celelalte.
Structura generala a infractiunii ne arata ce este obiectul,ce sunt subiectii oricarei infractiuni , ce fel de elemente poate sa cuprinda latura obiectiva si latura
subiectiva , ce înseamna ele, care dintre ele sunt obligatorii si care nu.
Continutul legal al infractiunii ne arata care este obiectul juridic sau material al unei anumite infractiuni si cine sunt subiectii , din care anume actiuni
(inactiuni) si urmari este formata latura obiectiva si care anume forma de vinovatie
este necesara pentru latura subiectiva a acelei infractiuni.
Astfel, continutul legal al infractiunii de omor format din trasaturile specifice privitoare la obiect, subiecti, latura obiectiva si latura subiectiva care trebuie sa fie
îndeplinite întotdeauna pentru existenta acestei infractiuni. El se deosebeste fata de
continuturile altor infractiuni (vatamare corporala, amenintare, furt, înselaciune etc.) care se caracterizeaza prin alte trasaturi specifice.
Continutul legal al infractiunii are caracter tipic si necesar , în sensul ca este identic si necesar pentru orice infractiune concreta de acel fel.
De exemplu, orice infractiune concreta de furt trebuie sa îndeplineasca trasa turile tipice ale continutului legal prevazute de norma de incriminare.
În textele de lege si în literatura juridica se foloseste adeseori expresia “elemente constitutive ale infractiunii
”. Acestea nu sunt altceva decât acele trasaturi cerute de norma de incriminare cu privire la elementele infractiunii (obiect, subiecti, latura obiectiva sau latura
subiectiva) precum si unele cerinte speciale prevazute în cazul unor infractiuni. Elementele constitutive ale infractiunii sunt, de fapt, elementele continutului legal
al infractiunii.
Desigur, trebuie subliniata distinctia dintre elementele structurale ale infractiunii si elementele constitutive ale unei anumite infractiuni. De exemplu, nu este
element constitutiv al infractiunii de furt obiectul material, ci lucrul prevazut de norma de
incriminare, adica bunul mobil.
La fel, nici vinovatia nu este element constitutiv ci forma de vinovatie ceruta de norma de incriminare a furtului, adica
intentia directa

Conţinutul constitutiv al infracţiunii

Conţinutul constitutiv, la orice infracţiune, este alcătuit dintr-o latură obiectivă şi o latură subiectivă.
2.1. Latura obiectivă cuprinde un element material singur sau insoţit de anumite cerinţe esenţiale, unele intrinseci, altele extrinseci; o urmare imediată (un
rezultat, constand dintr-o vătămare, un prejudiciu material sau moral sau
dintr-o stare de pericol) şi o legătură de cauzalitate intre urmarea imediată şi elementul material.
A. Elementul material constă dintr-o acţiune (comisiune) sau dintr-o inacţiune (omisiune). Poate consta şi din două sau mai multe acţiuni alternative, cumulative,
ori dintr-o acţiune sau inacţiune alternative.
In concreto, elementul material constă intr-o activitate fizică (actus reus), adică o consumare sau o infranare de energie fizică ce a produs o modificare in lumea
externă. De exemplu, in cazul furtului, elementul material prevăzut de art. 208 C. pen. constă intr-o acţiune de luare a unui bun din posesia sau detenţia altuia,
ceea ce presupune două subacţiuni: acţiunea de deposedare a victimei de acel bun şi acţiunea de imposedare cu acel bun a infractorului.
In abstracto, activitatea fizică, ce constituie elementul material al fiecărei infracţiuni, este aceea pe care o prevede fiecare text incriminator, in descrierea
infracţiunii.
Textul incriminator desemnează activitatea fizică, fie printr-un cuvant (de exemplu, insuşeşte, distruge, falsifică, loveşte, ucide), fie printr-o expresie (de exemplu,
face afirmaţii mincinoase). Cuvantul sau expresia care ne indică activitatea fizică ce constituie elementul material al laturii obiective a oricărei
infracţiuni poartă denumirea, in doctrină, de verbum regens.
Fiecare activitate fizică prin care se realizează elementul material conţine in ea o notă caracteristică, ce o deosebeşte de alte activităţi, adică o anumită atitudine
fizică specifică acelei activităţi şi denumită acţiune tipică.
Elementului material i se mai spune şi element extern sau fizic; in limbajul practic i se mai spune şi act material.
a) Substanţă. Activitatea fizică, ce constituie elementul material al laturii obiective, poate consta fie dintr-un singur act, fie din mai multe acţiuni şi fiecare acţiune
din mai multe acte. Aceste activităţi, denumite complexe, necesită de cele mai multe ori o desfăşurare in timp, care parcurge o serie de momente. Drumul pe
care il parcurge această desfăşurare poartă denumirea de iter criminis.
b) Realizare. Activitatea care constituie elementul material se poate realiza in mai multe moduri, şi anume: prin cuvinte, de exemplu, injurii, calomnii, mărturie
mincinoasă etc.; prin scris, de exemplu, denunţarea calomnioasă prin scris, falsul in inscrisuri etc.; prin acte materiale, de exemplu, insuşire, lovire, distrugere
etc.
c) Modalităţi. Din punct de vedere dinamic, activitatea care constituie elementul material se poate realiza printr-o atitudine pozitivă – acţiune (comisiune) sau
printr-o atitudine negativă – inacţiune (omisiune).
In atitudinea pozitivă, individul foloseşte energia lui fizică pentru a realiza rezultatul dăunător; in atitudinea negativă, dimpotrivă, individul ţine inertă energia sa
fizică şi lasă ca alte energii să creeze acelaşi rezultat păgubitor.
In genere, infracţiunile comisive se săvarşesc printr-o atitudine pozitivă, adică prin comisiune, iar cele omisive printr-o atitudine negativă, deci prin omisiune.
Sunt insă infracţiuni comisive care se pot săvarşi prin omisiune şi invers, infracţiuni omisive care se pot săvarşi prin comisiune.
Unii autori numesc infracţiuni comisive sau omisive pure pe acelea care nu se pot comite decat, respectiv, prin comisiune sau omisiune; se numesc, din contră,
infracţiuni comisive sau omisive mixte acelea care se pot realiza şi prin comisiune şi prin omisiune.
Alţi autori folosesc, pentru situaţiile mixte, expresia de: infracţiune comisivă prin omisiune, de omisiune prin omisiune şi infracţiune comisivă prin comisiune.
Activitatea care constituie elementul material poate fi realizată exclusiv şi nemijlocit prin energia omului. Este posibil, insă, ca activitatea să fie realizată cu
ajutorul mediat al unei alte energii, animată sau neanimată, dar activată de infractor sau lăsată de acesta să-şi urmeze cursul, deşi el avea indatorirea să-i opună
rezistenţă.
In toate aceste cazuri, activitatea care constituie elementul obiectiv in acţiunea ei tipică aparţine infractorului, fiindcă energiile străine nu au fost decat simple
mijloace de care infractorul s-a servit sau a profitat.
Elementul material este insoţit, la unele infracţiuni, de una sau mai multe cerinţe esenţiale care se pot referi: la mijloacele de realizare a acţiunii care constituie
acest element, la locul sau timpul realizării, la natura sau la anumite particularităţi ale obiectului material etc., toate incercand să acopere multitudinea şi
complexitatea situaţiilor care pot apărea in realitatea faptică şi care imprimă o notă specifică acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material.
La infracţiunile care au variante agravante sau calificate, cerinţele devin, de cele mai multe ori, cauze de agravare sau calificare.
B. Urmarea imediată este rezultatul pe care trebuie să-l producă acţiunea
sau inacţiunea prin care s-a realizat elementul material.
Urmarea, din punct de vedere fizic, este o modificare pe care activitatea materială a produs-o in lumea externă.
Urmarea imediată (rezultatul) poate consta fie intr-o vătămare materială (un rău fizic cauzat prin săvarşirea acţiunii sau inacţiunii), fie intr-un prejudiciu material
sau moral, fie intr-o stare de pericol, acestea constituind atingeri aduse
valorii sociale apărate de legea penală. Infracţiunile la care urmarea constă dintr-o vătămare se numesc
infracţiuni materiale sau de rezultat (furtul, inşelăciunea, delapidarea, lovirea, omorul, distrugerea etc.). La aceste infracţiuni, vătămarea ce constituie urmarea
imediată este intotdeauna indicată, intr-o formă explicită sau implicită, in norma incriminatoare.
Infracţiunile la care urmarea imediată constă intr-o stare de pericol se numesc infracţiuni formale sau de pericol. In astfel de cazuri nu este nevoie să se prevadă
in conţinutul incriminării această stare, fiindcă aceasta se
subinţelege.
Urmarea imediată (rezultatul) are existenţă juridică independentă de consecinţele subsecvente ale infracţiunii; de existenţa urmării imediate depinde existenţa
laturii obiective a infracţiunii, intrucat, dacă lipseşte urmarea imediată, lipseşte un element al laturii obiective, in timp ce consecinţele subsecvente (grave sau
deosebit de grave) pot fi doar cauze de agravare a aceleiaşi infracţiuni (de exemplu, furt, inşelăciune sau delapidare cu consecinţe deosebit
de grave).
Urmarea imediată care constă intr-o vătămare nu trebuie confundată cu paguba (dauna civilă) care ar putea deriva din comiterea infracţiunii.
C. Legătura de cauzalitate. Pentru a se realiza latura obiectivă a infracţiunii este necesar ca intre activitatea materială (acţiune, inacţiune) ce constituie
elementul obiectiv şi urmarea imediată (rezultat sau stare de pericol) să existe o legătură de la cauză la efect, adică un raport de cauzalitate (nexum causal).
Deşi acest element (cel de-al treilea) al laturii obiective nu este prevăzut in mod expres in legea penală, el este un element constitutiv in conţinutul oricărei
infracţiuni.
Intr-adevăr, o acţiune sau inacţiune ilicită şi o urmare socialmente periculoasă, chiar dacă ele corespund perfect modelului descris de lege, nu pot constitui
elemente ale infracţiunii decat in măsura in care acţiunea sau inacţiunea săvarşită constituie cauza vătămării sau a stării de pericol produse, cu alte cuvinte,
dacă această urmare reprezintă efectul celei dintai.
Prin cauză se inţelege energia sau energiile care au condus la realizarea unei modificări oarecare in lumea exterioară, iar prin efect, urmările care au decurs din
modificarea produsă.
Fapta conştientă a omului are valoare cauzală nu numai cand ia forma acţiunii, dar şi cand imbracă forma inacţiunii, cand prin conduita sa conştientă omul se
abţine de la o acţiune la care este obligat, lăsand libere alte energii care provoacă rezultatul.
Prin antecedenţă cauzală (genetică) se inţelege orice manifestare, orice activitate care a intervenit in procesul dinamic datorită căruia s-a produs o urmare.
Uneori, această antecedenţă poate fi simplă, fiind alcătuită dintr-o singură manifestare; in acest caz, legătura de cauzalitate este uşor de stabilit. De exemplu: A
descarcă un foc de armă şi il ucide pe B; antecedenţa cauzală este descărcarea armei, iar urmarea este moartea victimei; aşadar, acţiunea prin care s-a realizat
elementul material al laturii obiective este cea de descărcare a armei şi ea reprezintă, in mod evident, cauza, iar moartea victimei reprezintă rezultatul acestei
acţiuni, intre cele două existand un raport direct, de la cauză la efect.
Există cazuri cand antecedenţa cauzală este mult mai complexă, fiind alcătuită dintr-o serie de acţiuni ori inacţiuni, datorate unor energii fizice diferite. De
exemplu: A conduce autoturismul pe străzile oraşului, cu viteză excesivă şi, drept urmare, intră in coliziune cu alt autoturism, care era condus de B cu viteză
legală, dar conducătorul acestuia se afla sub influenţa băuturilor alcoolice. Urmare a coliziunii, suferă leziuni corporale două persoane, aflate in autoturismul
condus de B, iar o altă persoană din autoturismul condus de A decedează. Chemată de urgenţă, maşina Salvării ajunge cu intarziere, iar in timp ce ii transporta
pe cei doi răniţi, şoferul Salvării, grăbindu-se, intră pe o stradă cu sens interzis şi maşina este izbită de un alt autovehicul, care avea defecţiuni la sistemul de
franare. In urma puternicului impact, unuia dintre cei doi răniţi i se agravează starea iniţială, iar la Serviciul de Urgenţă al spitalului, medicul chirurg intervine cu
intarziere şi rănitul moare.
Intr-o asemenea speţă, apar mai multe cauze, care ar fi putut produce rezultatul şi, deci, avem o antecedenţă cauzală complexă. Problema de a determina şi
stabili, in mod cert, care au fost acţiunile sau inacţiunile ce reprezintă cauzele sau care a fost acţiunea ori inacţiunea ce constituie cauza rezultatului este una
deosebit de delicată şi uneori dificilă.
Pentru soluţionarea acestei probleme, o primă operaţie este cea de diferenţiere a cauzelor care au produs rezultatul de condiţiile care au inlesnit ori favorizat
producerea acestui rezultat, adică de acele imprejurări adjuvante.
a) Clasificarea condiţiilor. In doctrină, intalnim o multitudine de clasificări ale acestora. Dintre acestea, amintim:
– condiţii cauzale sau decisive ori principale; condiţii favorizatoare sau contributive ori secundare; primele sunt cele care produc rezultatul, iar celelalte ajută doar
la producerea acestuia;
– condiţii calificate şi condiţii ocazionale: primele nu pot lipsi, fiindcă ele produc rezultatul, celelalte, dimpotrivă, pot lipsi;
– condiţii directe şi condiţii indirecte; primele acţionează cu tendinţa de a produce prin ele insele rezultatul, celelalte pot inlesni producerea rezultatului;
– condiţii imediate şi condiţii mediate: primele sunt in legătură nemijlocită cu rezultatul (de exemplu, injunghierea unei persoane); celelalte inlesnesc sau
favorizează producerea acelui rezultat (de exemplu, acţiunea celui care nu dă ajutor unui rănit care, din această cauză, decedează);
– condiţii simultane, care intervin deodată in procesul dinamic (de exemplu, A, B şi C lovesc in acelaşi moment pe D). In caz de condiţii simultane, avem, deci,
un fascicol cauzal sau un concurs cauzal;
– condiţii succesive, care intervin, rand pe rand, in procesul dinamic, caz in care avem o serie cauzală sau un lanţ cauzal;
– condiţii preexistente, concomitente şi survenite, adică anterioare, simultane sau posterioare activităţii fizice care constituie elementul material (obiectiv) al
infracţiunii.
b) Teorii cu privire la legătura de cauzalitate. Una dintre cele mai controversate probleme in doctrina dreptului penal este aceea cu privire la stabilirea acelor
criterii cu ajutorul cărora să se poată determina, in antecedenţa urmării socialmente periculoase, acele condiţii care pot fi considerate drept cauză a acesteia. In
jurul acestei probleme s-au formulat mai multe teorii, care pot fi grupate in trei categorii:
• Teoriile moniste, care susţin că numai una dintre condiţii trebuie să fie socotită cauză, toate celelalte răman simple condiţii ale rezultatului.
• Teoriile pluraliste, care admit fie că o parte din condiţii pot fi socotite drept cauze ale rezultatului celelalte rămanand simple condiţii, fie că toate condiţiile trebuie
să fie socotite cauze ale rezultatului.
• Teoria complexă, care se bazează pe unitatea indisolubilă dintre latura fizică şi latura psihică a activităţii ilicite.
Fiecare din aceste teorii prezintă mai multe variante. Ne vom opri numai asupra acelor teorii care au avut sau au o anumită
audienţă in doctrină ori in practica judiciară.
• Teorii moniste. Prezintă mai multe variante:
– Teoria cauzei preponderente, potrivit căreia trebuie considerată drept cauză a rezultatului acea condiţie care a contribuit cel mai mult la producerea
rezultatului.
– Teoria cauzei eficiente, potrivit căreia trebuie considerată drept cauză acea condiţie care a creat (declanşat) procesul genetic, propulsand celelalte energii
angrenate in acest proces.
– Teoria cauzei terminale (sau cauzei proxime), după care este socotită cauză acea condiţie ce a precedat nemijlocit rezultatul
– Teoria cauzei adecvate (tipice). Potrivit acestei teorii, este socotită drept cauză acea condiţie care, conform experienţei comune, este proprie (adecvată)
rezultatului produs. Se porneşte in această teorie de la constatarea că orice
activitate, in mod firesc, normal, conduce la un anumit rezultat şi, in consecinţă, orice rezultat are o cauză firească.
– Teoria cauzei necesare. Potrivit acestei teorii, trebuie să fie considerată cauză numai acea condiţie care a determinat in mod necesar acel rezultat. Dacă
determinarea este intamplătoare, energia respectivă n-ar putea fi considerată,
potrivit acestei teorii, drept cauză.
Principala critică adusă acestor teorii este că, pe de o parte, ele limitează răspunderea penală la o singură cauză, iar pe de altă parte, conduc la aprecieri
arbitrare in stabilirea cauzei unice.
• Teorii pluraliste. Prezintă, de asemenea, mai multe variante:
– In prima variantă se grupează acele teorii care consideră că o parte din condiţii constituie cauze, iar o parte, simple condiţii.
In general, se folosesc aceleaşi criterii ca in cazul teoriilor moniste, cu deosebirea că, in loc ca aceste criterii să se aplice la o singură condiţie, se aplică,
cumulativ, la două sau mai multe condiţii, socotindu-le drept cauze preponderente, eficiente, adecvate etc.
Dacă in cadrul acestor teorii se lărgeşte mai mult conceptul de cauză, aplicarea in practică se loveşte de aceleaşi dificultăţi, fiindcă ele conduc la aprecieri
arbitrare, aceeaşi condiţie putand fi socotită de unii ca avand valoarea unei cauze, iar de alţii ca avand valoarea unor simple condiţii.
Teoriile pluraliste propriu-zise prezintă două subvariante:
– Teoria insumării condiţiilor, după care toate condiţiile (toate antecedentele genetice) laolaltă alcătuiesc cauza. Deci, cauza rezultatului este una singură, dar
această cauză unică este alcătuită din toate condiţiile. Această teorie a fost criticată pentru faptul că, prin insumarea tuturor condiţiilor, se dă valoare cauzală şi
acelora care nu au această calitate.
– Teoria echivalenţei condiţiilor, potrivit căreia sunt considerate drept cauze ale rezultatului produs toate condiţiile care l-au precedat, dacă fără ele rezultatul nu
s-ar fi produs. Prin urmare, din moment ce o condiţie poate fi legată de un rezultat, trebuie considerat că acea condiţie constituie una din cauzele rezultatului.
Toate condiţiile, deci, care au o legătură cu rezultatul, vor fi socotite cauze şi sunt, in consecinţă, echivalente cu cauzele, de unde şi denumirea de teoria
echivalenţei.
Pentru ca o condiţie să fie insă echivalată drept cauză, trebuie ca ea să fi contribuit la producerea rezultatului, adică să fi fost o condiţie sine qua non a acestui
rezultat, adică, fără intervenţia acelei condiţii rezultatul să nu se fi putut produce aşa cum s-a produs. Din acest motiv, teoriei echivalenţei i se mai spune şi teoria
condiţiei sine qua non.
Verificarea, dacă o condiţie a fost sau nu cauzală, se face prin procedeul eliminării, şi anume: să presupunem că in antecedenţa genetică a unui rezultat găsim
cinci condiţii: A, B, C, D şi E; pentru a şti care din aceste condiţii au
contribuit la producerea rezultatului, le verificăm pe rand şi le eliminăm pe rand, pe toate, cu excepţia acelora sau aceleia fără de care rezultatul nu s-ar fi
produs.
Astfel, se va elimina condiţia A, ca şi cum nici nu ar fi existat, şi apoi se va examina dacă fără această condiţie, adică numai cu condiţiile B, C, D şi E, rezultatul
s-ar fi produs: dacă se constată că rezultatul s-ar fi produs in aceleaşi proporţii şi fără condiţia A, atunci se va constata că această condiţie nu era necesară (sine
qua non) pentru producerea rezultatului şi, deci, nu o vom considera cauză şi o vom elimina din lanţul cauzal. Dacă, dimpotrivă, constatăm că fără condiţia A
rezultatul nu s-ar fi produs aşa cum s-a produs, atunci inseamnă că această condiţie (A) era necesară, ca o condiţie sine qua
non, deci ca şi o cauză a rezultatului. In acelaşi mod se vor verifica şi condiţiile B, C, D şi E. Condiţiile care se vor dovedi că au fost sine quibus non pentru
rezultat vor fi toate considerate drept cauză. Celelalte condiţii, care nu au fost
necesare producerii rezultatului, neavand nici o legătură cu acesta, vor fi eliminate din antecedenţa cauzală.
Această teorie se bucură de o mare audienţă, fiind imbrăţişată de o mare parte a doctrinei şi practicii. Ea nu este insă scutită de critici, mai ales pentru faptul că
pune pe acelaşi plan toate condiţiile necesare, fără a se ţine cont de contribuţia diferită a acestora la producerea rezultatului, lărgindu-se astfel considerabil şi
adeseori nejustificat sfera persoanelor care pot fi trase la răspundere penală.
• Teoria complexă a fost dezvoltată pe larg in doctrina din ţara noastră, indeosebi in lucrările prof. Vintilă Dongoroz. Potrivit acesteia, examinarea conţinutului
constitutiv al infracţiunii, pe cele două laturi, obiectivă şi subiectivă, este determinată numai de raţiuni de ordin didactic, intre acestea existand, in realitate, o
legătură de interdependenţă.
Spre deosebire de celelalte elemente ale laturii obiective, care, aşa cum arătam, din raţiuni de ordin didactic, pot fi examinate şi separat, legătura de cauzalitate
impune atat analiza aspectului fizic, cat şi pe aceea a aspectului psihic, ea neputand fi examinată exclusiv in cadrul unei laturi sau alteia a infracţiunii.
In cadrul legăturii cauzale in infracţiune, cauza este totdeauna fapta unei persoane (acţiune sau inacţiune) care constituie elementul material, iar efectul este
urmarea imediată prevăzută de lege. De aceea, legătura de cauzalitate cu relevanţă penală apare totdeauna ca un raport intre activitatea voluntară infracţională
şi rezultatul socialmente periculos al acestei activităţi. In cercetarea complexă a legăturii cauzale, atat sub aspectul manifestării
exterioare, cat şi sub acela al proceselor psihice, importantă este in această concepţie stabilirea legăturii de cauzalitate, iar nu stabilirea vinovăţiei persoanei
respective pentru producerea rezultatului, această operaţiune urmand a se face ulterior.
Ceea ce deosebeşte această teorie de teoria condiţiei sine qua non este incercarea de a se face o diferenţă, in antecedenţa cauzală, intre contribuţiile care
constă in producerea nemijlocită a rezultatului, considerate contribuţii
esenţiale sau cauzal necesare, şi cele care constă in favorizarea producerii rezultatului, considerate contribuţii inlesnitoare sau operativ necesare.
Dacă in antecedenţa rezultatului nu există decat o singură contribuţie umană, aceasta nu poate fi decat cauzal necesară, iar verificarea caracterului necesar se
face prin procesul de eliminare pe care l-am amintit.
Dacă au fost identificate mai multe contribuţii, trebuie să se stabilească rolul fiecăreia in producerea rezultatului, determinandu-se care dintre ele sunt contribuţii
esenţiale sau cauzal necesare şi care sunt contribuţii inşelătoare sau
operativ necesare.
c) Ruperea legăturii de cauzalitate. In cazul pluralităţii contribuţiilor, trebuie să se constate, aşa cum arătam, legătura dintre ele, lanţul lor neintrerupt.
Legătura de cauzalitate poate fi insă ruptă prin intervenţia unui nou lanţ cauzal, fără conexiune cu primul.
Legătura de cauzalitate se consideră prin urmare frantă cand intervenţia unei alte acţiuni sau a unei alte surse ori energii, independente, a produs rezultatul. De
exemplu, A il agresează pe B, acesta speriat fuge şi traversează neatent strada, fără să observe că venea un vehicul cu mare viteză; este trantit la pămant şi
rănit; transportat la domiciliu, se constată că rănile sunt grave, dar viaţa lui nu este in pericol; consumand alimente alterate, B se intoxică grav şi după 5 ore
moare.
Se observă că in antecedenţa cauzală de mai sus a rezultatului letal (moartea lui B) avem două lanţuri (serii) de condiţii, dar legătura de cauzalitate s-a rupt,
incat numai ultima din aceste serii rămane legată de rezultatul letal.
Apare evident că primei serii de condiţii nu li se poate atribui decat rezultatul pe care l-au produs: loviri şi vătămări. Dacă s-ar stabili, insă, că intoxicarea nu ar fi
fost mortală dacă B nu ar fi fost foarte slăbit din cauza pierderii de sange suferite in urma accidentului de automobil, atunci legătura de cauzalitate nu mai este
frantă, fiindcă noua serie de condiţii nu era aptă, prin ea insăşi, să producă rezultatul, ci a căpătat această aptitudine numai datorită primei serii de condiţii.
d. Concluzie. Pentru existenţa laturii obiective a oricărei infracţiuni, este, prin urmare, necesar ca intre elementul material (acţiune sau inacţiune) şi urmarea
imediată să existe o legătură de cauzalitate.
In raport cu precizările făcute anterior cu privire la urmare, stabilirea legăturii de cauzalitate este necesară in toate cazurile in care legea cere producerea unui
anumit rezultat. Cu alte cuvinte, stabilirea legăturii de cauzalitate trebuie să se facă in cazul infracţiunilor materiale.
In cazul infracţiunilor formale, in care urmarea constă dintr-o stare de pericol ce rezultă din insăşi săvarşirea actului material, legătura de cauzalitate rezultă din
insăşi materialitatea acţiunii desfăşurate de făptuitor (ex re).
. Latura subiectivă cuprinde acele condiţii referitoare la atitudinea psihică a făptuitorului faţă de acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul material al
infracţiunii, faţă de urmarea imediată şi faţă de legătura de cauzalitate dintre acestea. Latura subiectivă se compune din elementul subiectiv la care sunt ataşate,
uneori, una sau mai multe condiţii sau cerinţe esenţiale.
A. Elementul subiectiv. Nu trebuie să confundăm vinovăţia, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, cu vinovăţia ca element constitutiv al conţinutului unei anumite
infracţiuni. Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vinovăţia există ori de
cate ori se constată una din formele şi modalităţile vinovăţiei, aşa cum legea o prevede (intenţie, culpă sau praeterintenţie).
Pentru existenţa vinovăţiei ca element subiectiv al infracţiunii este necesar să se constate că elementul material al infracţiunii respective a fost săvarşit cu
vinovăţie in forma cerută de lege pentru acea infracţiune.
Aşadar, trebuie să inţelegem că poate exista vinovăţie in general, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, fără să existe vinovăţie ca element subiectiv al unei
infracţiuni anume. Astfel, dacă in cazul infracţiunilor pentru a căror existenţă este necesară vinovăţia sub forma intenţiei, dacă fapta este săvarşită din culpă nu
există elementul subiectiv, deşi există vinovăţia ca trăsătură esenţială. Ca element subiectiv, vinovăţia apare sub una din formele sale, deci ca intenţie, culpă sau
praeterintenţie, aşa cum acestea au fost descrise in Capitolul I. In conţinutul constitutiv al fiecărei infracţiuni trebuie să se prevadă forma de vinovăţie necesară
pentru ca fapta să constituie infracţiune.
B. Cerinţe esenţiale
In conţinutul constitutiv al unor infracţiuni intră, alături de elementul subiectiv, şi anumite condiţii şi cerinţe esenţiale. Acestea se referă la mobilul şi la scopul
infracţiunii. In asemenea situaţii, pentru existenţa laturii subiective a infracţiunii este necesar să se constate că făptuitorul a fost determinat de un anumit mobil ori
că a urmărit un anumit scop prin săvarşirea faptei.

37. Definiți latura obiectivă a infracțiunii și analizați elementele componente ale acesteia.

LATURA OBIECTIVA A INFRACTIUNII

Latura obiectiva a infractiunii se refera la aspectele materiale, obiective prin care se manifesta o infractiune. Latura obiectiva cuprinde urma toarele elemente
principale si obligatorii în cazul oricarei infractiuni:
•actul de executare;
•urmarea imediata (rezultatul);
•raportul de cauzalitate.
Pe lânga aceste elemente, în cazul unor infractiuni latura obiectiva mai cuprinde si alte elemente cum ar fi: timpul, locul modul si mijloacele de savârsire a
infractiunii.
Actul de executare
Actul de executare al infractiunii este conduita ilicita prin care subiectul activ sa vârseste infractiunea.
Actul de executare (denumit în doctrina si “elementul material” ) consta într-o actiune sau într-o inactiune (omisiune) descrisa în norma de incriminare
respectiva.
Actiunea este conduita prin care faptuitorul face ceea ce legea penala interzice.
De exemplu, în cazul furtului, actul de executare consta în actiunea de luare a bunului mobil al altei persoane , iar în cazul infractiunii de fals în înscrisuri oficiale
actiunea de falsificare a unui înscris etc.
Inactiunea este conduita prin care faptuitorul omite, se abtine sa faca ceva ce legea îi ordona sa faca. De exemplu, la infractiunea de nedenuntare, actul de
executare consta în omisiunea de a denunta o anumita infractiune , iar la infractiunea de omisiune a sesizarii organelor judiciare actul de executare consta în
omisiunea functionarului public de a sesiza o infractiune despre care a luat cunostinta în legatura cu serviciul sau (de exemplu, comisarul garzii financiare nu
sesizeaza organul judic iar despre o infractiune constatata la un control).
Inactiunea constituie infractiune numai daca persoana în cauza avea obligatia legala, contractuala sau de serviciu de a face ceva pentru a preveni o consecinta
daunatoare. De aceea, martorul ocular la o agresiune nu comite o infractiune daca nu a
intervenit pentru a împiedica va ta marea unei persoane. În schimb medicul sau pompierul vor fi raspunzatori penal daca nu au facut ceea ce aveau obligatia
pentru a salva viata unei persoane. La multe dintre infractiuni actul de executare consta
numai într-o actiune. În schimb exista relativ putine infractiuni la care actul de executare consta numai într-o inactiune.Exista si numeroase infractiuni la care
actul de executare poate consta fie într-o actiune, fie într-o inactiune. De exemplu: abuzul de încredere, însusirea bunului gasit, abuzul în serviciu, neglijenta în
serviciu, luarea de mita (prin luare, dar si prin nerespingerea promisiunii) etc.
Mai exista si o categorie de infractiuni la care în aparenta actul de executare consta într-o actiune, dar în realitate el poate consta si într-o inactiune (comisiune
prin omisiune). De exemplu: omorul, uciderea din culpa, vatamarea corporala etc. Astfel,
potrivit art. 174 din codul penal omorul consta în “uciderea unei persoane”. Uciderea se comite de cele mai multe ori printr-o actiune (lovire, taiere, împuscare,
strangulare etc.) dar poate fi comisa si prin inactiune (de exemplu, mama nu-si hraneste sau nu-si protejeaza contra frigului sau altor intemperii copilul nou-
nascut, ori medicul nu acorda îngrijirile necesare bolnavului aflat în stare critica).
Urmarea imediata
Urmarea imediata este consecinta socialmente periculoasa a actului de executare al infractiunii.
Aceasta urmare difera de la o infractiune la alta, putând fi una de natura materiala (un rezultat) sau de natura morala,
ori poate consta într-o stare de pericol pentru valoarea sociala aparata de legea penala.
De exemplu, la omor sau furt urmarea imediata este materiala (moartea victimei, paguba creata). În schimb la calomnie, amenintare sau viol urmarea imediata
este una de natura morala .
Exista si multe infractiuni la care urmarea consta într-o stare de pericol pentru valoare sociala apa rata de legea penala. De exemplu, la infractiunile rutiere
urmarea imediata este o stare de pericol pentru siguranta circulatiei, la infractiunile de fals în
înscrisuri oficiale o stare de pericol pentru încrederea publica în înscrisurile oficiale etc. Daca urmarea imediata este de natura materiala, producerea ei trebuie
dovedita.
De exemplu, ca s-a produs moartea victimei sau vatamarea corporala ori ca s-a cauzat o paguba prin însela ciune, furt, delapidare etc.
În cazul urmarilor de natura morala sau constând într-o stare de pericol nu este necesara dovedirea producerii lor , ci aceasta este prezumata , fiind suficient sa
se faca dovada comiterii actului de executare. De exemplu, în cazul conducerii unui autovehicul în stare de ebrietate nu trebuie dovedit ca a pus în pericol
siguranta circulatiei.
. Raportul de cauzalitate
Nu este suficient sa se fi comis o actiune sau inactiune prevazuta de legea penala si sa se constate existenta unei urmari socialmente periculoase, ci este
necesar sa se stabileasca si existenta unui raport de cauzalitate între cele doua.
Cu alte cuvinte, urmarea imediata socialmente periculoasa trebuie sa fie determinata de actiunea sau inactiunea faptuitorului, nu de alte cauze. În cazul
infractiunilor la care urmarea imediata (rezultatul) este de natura materiala
raportul de cauzalitate trebuie dovedit. De exemplu, nu este suficient sa se dovedeasca faptul ca o persoana a aplicat o
lovitura victimei si ca ulterior victima a decedat, ci trebuie sa se faca si dovada ca moartea victimei a fost cazata de lovitura respectiva. În caz contrar, daca
s-ar stabili ca moartea victimei s-a produs din alte cauze, nu va exista infractiune de omor, persoana care a aplicat lovitura nefiind responsabila pentru moartea
victimei.
Nu este necesar ca actiunea sau inactiunea faptuitorului sa fie cauza exclusiva a rezultatului, ci e suficient ca aceasta sa fi contribuit la producerea rezultatului
în mod conjugat cu alte cauze sau conditii favorizatoare (preexis tente, concomitente sau
ulterioare). De exemplu, victima agresiunii suferea de o anumita boala si datorita acestui fapt rezistenta sa era mai scazuta si nu a supravietuit acelei
agresiuni, desi o persoana perfect sanatoasa ar fi avut sanse de salvare.
Pentru a se sti daca exista raport de cauzalitate se poate pune întrebarea daca fara savârsirea actiunii sau inactiunii faptuitorului s-ar mai fi produs ori nu
rezultatul. Daca raspunsul este negativ, înseamna ca exista raport de cauzalitate.
Chestiunea raportului de cauzalitate este importanta la infractiunile cu rezultat material unde aceasta se verifica în mod prioritar în cadrul urmaririi penale. Daca
se stabileste inexistenta raportului de cauzalitate este limpede ca nu exista infractiunea respectiva si nu mai are sens clarificarea existentei sau nu a vinovatiei
faptuitorului.
Daca, de pilda, moartea victimei s-a produs din cauze naturale, nu mai are sens sa se puna chestiunea daca lovirea a fost comisa cu intentia de a ucide. În
cazul infractiunilor de dauna morala sau de pericol nu este necesara dovedirea
existentei raportului de cauzalitate, aceasta fiind prezumata daca s-a dovedit savârsirea actiunii sau inactiunii prevazute de norma de incriminare. De pilda, la
calomnie nu este necesar sa se stabileasca existenta raportului de cauzalitate între afirmatiile calomniatoare si lezarea demnitatii victimei.
. Timpul, locul, modul si mijloacele de savârsire a infractiunii
Orice infractiune se comite, desigur, în anumite împrejurari de timp si loc, însa la cele mai multe dintre infractiuni timpul
si locul nu au nici o semnificatie în ceea ce priveste existenta infractiunii si calificarea faptei.
De exemplu, fapta constituie tot infractiune de omor, viol, înselaciune, fals etc. indiferent unde si când ar fi savârsita.
Totusi uneori, la unele infractiuni, legea prevede anumite cerinte privind locul sau timpul savârsirii infractiunii, caz în care aceste împrejurari au importanta fie
pentru existenta infractiunii, fie pentru existenta sau nu a unor forme agravate ale infractiunii ce atrag o pedeapsa mai mare.
De exemplu, pentru existenta infractiunii de calomnie (art. 206 C.pen) legea prevede conditia savârsirii faptei “ în public”. Daca nu s-a comis în public, fapta nu
constituie infractiune de calomnie.
Tot astfel, legea prevede ca furtul comis “într-un loc public” sau “într-un mijloc de transport în comun” ori “în timpul noptii"
constituie furt calificat (art. 209 C.pen) si se pedepseste mai sever. Deci are importanta timpul si locul comiterii furtului, în sensul ca daca s-a comis în
împrejurarile mentionate va fi furt calificat (pedepsit mai sever), iar daca nu, va fi doar furt simplu (pedepsit mai putin sever).
În general, modul si mijloacele de savârsire nu au importanta pentru existenta infractiunii si calificarea faptei. Exista însa si infractiuni la care legea prevede
cerinte speciale privind anumite moduri sau mijloace de savârsire a faptei, cazuri în care aceste împrejura ri dobândesc semnificatie si trebuie la murita existenta
sau nu a lor.
De exemplu, modul de savârsire a uciderii “prin cruzimi” face ca fapta sa constituie omor deosebit de grav (art. 176 C.pen) si sa atraga cea mai severa
pedeapsa . Este important, deci, sa se stabileasca daca faptuitorul a comis fapta prin
cruzimi sau nu.
Tot astfel, furtul este considerat calificat daca se comite prin “efractie, escaladare sau folosire de chei mincinoase” (art. 209 C.pen.), deci aici au importanta
modul sau mijloacele de savârsire.
Daca legea nu prevede nic i o conditie priv itoare la timpul, locul, modul si mijloacele de savârsire a infractiunii înseamna ca împrejurarile respective sunt
nerelevante pentru existenta infractiunii si calificarea faptei.
Totusi, instanta de judecata va tine seama, într-o anumita ma sura, si de asemenea împrejurari pentru a stabili pedeapsa concreta pentru infractiunea savârsita,
între limita minima si maxima prevazuta de lege
38. Definiți latura subiectivă a infracțiunii și analizați elementele componente ale
acesteia

LATURA SUBIECTIVA A INFRACTIUNII

Latura subiectiva se refera la procesele psiho-afective si volitive care au loc în constiinta faptuitorului înainte si în timpul savârsirii infractiunii si exprima
atitudinea faptuitorului fata de fapta ca exteriorizare obiectiva.
Latura subiectiva cuprinde urmatoarele elemente:
•vinovatia;
•mobilul;
•scopul.
Vinovatia
Asa cum am aratat deja, vinovatia are doua forme de baza si anume intentia si culpa , precum si o forma mixta (hibrida ) denumita praeterintentie sau intentie
depasita.
Diferentierea între aceste forme ale vinovatiei are la baza în principal doua elemente: unul
intelectiv ce se refera la prevederea urmarii imediate a actiunii si unul volitiv ce se refera la atitudinea psihica a faptuitorului fata de urmarea imediata.
Intentia
Formele intentiei.
Intentia se poate înfatisa sub doua forme: intentie directa si intentie indirecta.
•Intent ia directa exista atunci când faptuitorul prevede rezultatul faptei si doreste, urmareste producerea lui (art. 19 pct. 1., lit. a) C.pen).
Este forma de vinovatie cel mai simplu de înteles, iar sensul ei juridic concorda cu sensul intentiei din limbajul obisnuit (faptuitorul savârseste fapta si doreste,
vrea sa se produca rezultatul prevazut). De exemplu loveste victima în cap cu un obiect contondent si doreste, vrea sa-i cauzeze moartea, sa o ucida).
• Intent ia indirecta (sau eventuala ) exista când faptuitorul prevede rezultatul , dar nu-l doreste, însa accepta posibilitatea (eventualitatea) producerii lui (art. 19
pct. 1., lit. b) C.pen).
În cazul acestei forme a intentiei faptuitorul sa vârseste fapta dorind producerea altui rezultat decât cel specific unei anumite infractiuni (uneori licit, alteori ilicit),
dar prevede (îsi da seama) ca exista si posibilitatea de a se produce un rezultat
socialmente periculos, pe care nu-l doreste, dar trateaza cu indiferenta , cu nepasare aceasta posibilitate, acceptând si eventualitatea producerii lui.
Cu alte cuvinte fa ptuitorul desi nu doreste rezultatul socialmente periculos, totusi posibilitatea producerii lui nu-l determina sa renunte la comiterea faptei, ceea
ce înseamna ca fa ptuitorul îsi asuma riscul producerii si acestui rezultat, deci accepta
eventualitatea producerii lui (în sensul “fie ce o fi”).
De exemplu, faptuitorul pune otrava pentru animalele salbatice într-un izvor de pe câmp. Îsi da seama ca ar putea din întâmplare sa bea apa si un om si sa
moara, dar desi nu doreste un asemenea lucru, totusi pune otrava, asumându-si riscul. Sau da foc casei cuiva, prevazând ca ar putea sa fie si o persoana
înauntru si desi nu doreste sa ucida pe cineva, ci numai sa distruga casa, totusi moare o persoana ce se afla în casa.
La fel, când pentru a-si proteja livada contra furturilor faptuitorul leaga o sârma cu curent electric de 220 V pe deasupra gardului. Nu doreste sa ucida pe cineva,
dar îsi da seama ca o persoana care se va urca pe gard ar putea sa se electrocuteze si sa moara,
ceea ce îl lasa indiferent, iar acel lucru se si întâmpla.
Gradele intentiei.
Deosebit de formele intentiei (directa si indirecta) reglementate de lege în sensul aratat, în doctrina dreptului penal si în codul penal se face o anumita distinctie
si între gradele intentiei, care reprezinta diferite trepte de gravitate ale acesteia.
Astfel, intentia poate avea urmatoarele grade:
-simpla (intentie directa sau indirecta comuna );
-premeditata (grad mai ridicat ca gravitate al intentiei directe);
-repentina (spontana)
- grad mai scazut de gravitate al intentiei directe sauindirecte.
•Intent ia simpla (intentia neurmata de alt calificativ), reprezinta intentia în sensul obisnuit (fie directa, fie indirecta), întâlnita în cele mai frecvente cazuri.
•Intent ia premeditata.
Premeditarea constituie circumstanta agravanta speciala (art. 175 lit. a) C.pen.). Ea nu este definita de codul penal român si asupra sensului ei în doctrina
exista doua teorii:
- Teoria subiectiva (pe care o împartasim) considera ca premeditarea se refera exclusiv la aspecte ale laturii subiective a infractiunii. Potrivit acestei teorii,
presupune urmatoarele cerinte:
a)luarea hotarârii infractionale într-o stare de relativ calm a faptuitorului, care sa-i permita sa chibzuiasca (sa analizeze la rece) motivele pro si contra, avantajele
si riscurile savârsirii faptei;
b) trecerea unui interval de timp de la luarea hotarârii pâna la punerea ei în executare;
c)existenta unui plan cu privire la savârsirea infractiunii.
Teoria subiectiva considera ca premeditarea este circumstanta agravanta personala , care nu se rasfrânge asupra participantilor.
De asemeni, conform teoriei subiective, premeditarea nu poate coexista cu starea de provocare , fiindca cele doua circumstante presupun stari psihice diametral
opuse si incompatibile (stare de calm, respectiv stare de tulburare psihica).
Conform teoriei subiective, actele preparatorii nu fac parte din premeditare, dar atunci când ele exista sunt utile pentru dovedirea existentei premeditarii. În orice
caz, actele preparatorii nu sunt legate exclus iv de premeditare, putând exista si în absenta premeditarii (de exemplu, în cazul intentiei repentine).
- Teoria obiectiva considera ca premeditarea tine atât de latura subiectiva. cât si de latura obiectiva a infractiunii. Aceasta teorie recunoaste în principiu conditiile
premeditarii ara tate în cazul teoriei subiective, dar considera ca premeditarea poate
exista numai daca hotarârea infractionala s-a exteriorizat prin acte preparatorii. Accentul cade în cazul acestei teorii pe actele preparatorii, în absenta carora nu
ar exista premeditare. Teoria obiectiva considera ca premeditarea este circumstanta agravanta reala,care se rasfrânge asupra participantilor.
Potrivit teoriei obiective, premeditarea poate coexista cu starea de provocare.
•Intent ie repentina (spontana) exista atunci când faptuitorul ia hotarârea infractionala în mod spontan, sub imperiul unei puternice tulburari psihice, datorita
careia capacitatea psihica a persoanei de a analiza si discerne este diminuata. Este cazul circumstantei atenuante generale a starii de provocare (art. 73 lit. b)
C.pen) când tulburarea psihica a faptuitorului este generata de actul provocator al victimei, sau de infractiunea de pruncucidere (art. 177 C.pen) când starea de
tulburare este generata de o stare maladiva asociata cu procesul nasterii.
. Culpa
Formele culpei.
Si culpa poate avea doua forme si anume: culpa cu prevedere si culpa fara prevedere.
• Culpa cu prevedere exista când faptuitorul prevede rezultatul , dar nu-l doreste , socotind ( sperând) în mod usuratic ca nu se va produce .(art. 19 pct. 2., lit. a)
C.pen.)
Prin comparatie cu intentia indirecta, în cazul culpei cu prevedere faptuitorul nu accepta eventualitatea rezultatului, sperând ca acesta nu se va produce. Nu este
vorba de o simpla speranta, ci faptuitorul îsi întemeiaza speranta pe anumite elemente obiective datorita carora producerea rezultatului ar putea fi evitata. Însa
acele elemente obiective sunt supraevaluate si din aceasta cauza totusi rezultatul se produce.
Aceasta forma a culpei (denumita si temeritate , usurinta, nesocotinta etc.) caracterizeaza conduita unei persoane predispusa la riscuri, ce manifesta un curaj
nesabuit, dublat de supraevaluarea capacitatilor personale si de tratarea superficiala sau minimalizarea riscurilor.
De exemplu, un automobilist se angajeaza în depasire, desi vede ca din sens opus vine un autovehicul si se afla la o distanta relativ mica . Automobilistul
prevede ca ar putea cauza un accident cu consecintele aferente, dar nu doreste acest rezultat si nici nu accepta eventualitatea lui (caci nu-I este indiferent ca ar
putea sa moara ori sa sufere vatamari), ci spera în sinea sa ca va reusi sa evite cu bine ciocnirea (ca si în alte dati) si sa-si continue drumul, bazându-se pe
calitatile lui de sofer, pe performantele masinii sale si starea buna a drumului. Totusi accidentul se produce. Sau vânatorul care, desi vede în ca în apropierea
unui animal sa lbatic se afla o persoana, totusi trage cu arma asupra animalului, dar nimereste persoana. Vânatorul a prevazut posibilitatea de a împusca
persoana, dar nu a dorit acest rezultat, nici nu l-a acceptat, ci a sperat ca nu se va întâmpla acel lucru, bizuindu-se pe calitatile sale de bun traga tor, pe calitatile
armei sale, pe vizibilitatea buna etc., elemente pe care însa le-a supraevaluat.
Daca însa speranta faptuitorului ca nu se va produce rezultatul nu s-ar baza pe nimic concret, ci doar pe hazard, nu va mai fi vorba de culpa cu prevedere, ci de
intentie indirecta, ca ci hazardul înseamna acceptarea oricarei variante, fie bune, fie rele.
Daca faptuitorul da brânci într-o apa adânca unei persoane care nu stie sa înoate si o lasa acolo, zicându-si în sine ca spera ca persoana nu se va îneca, va fi
intentie indirecta de a ucide, fiindca în realitate faptuitorul pe nimic nu s-a întemeiat, ci a la sat lucrurile sa decurga în voia hazardului, deci si-a asumat si riscul
mortii victimei.
•Culpa fara prevedere exista când faptuitorul nu prevede rezultatul, desi putea si trebuia sa-l prevada (art. 19 pct. 2., lit. b) C.pen.).
Spre deosebire de celelalte forme ale vinovatiei analizate mai sus, în cazul culpei fara prevedere faptuitorul nu prevede urmarea imediata (rezultatul) faptei sale.
Însa pentru existenta acestei forme a culpei se cer îndeplinite cumulativ doua
conditii:
-sa fi putut sa prevada rezultatul si
-sa fi avut obligatia de a-l prevedea.
Posibilitatea prevederii se apreciaza in abstracto dupa posibilitatile de prevedere ale omului obisnuit, nu dupa cele ale unui om exceptional. Totodata în concret
se va tine seama si de nivelul de pregatire, de profesia si experienta de viata a faptuitorului, pentru a da raspuns la întrebarea daca în conditii normale, cu o
atentie normala la ceea ce se întâmpla, acea persoana putea sa prevada rezultatul.
Neprevederea se poate datora unor situatii diverse ce tin de persoana faptuitorului: în mod frecvent neatentiei , neglijentei
, superficialitatii,uitarii,nepriceperii,nedibaciei,adormirii etc.
De exemplu, soferul nu vede semaforul rosu, pentru ca era atent la o persoana de pe trotuar sau la o discutie cu cineva din masina, ori adoarme la volan si
pierde controlul directiei, ori conduce desi i-a slabit vederea, iar datorita acestor împrejurari
accidenteaza o persoana , ori cineva datorita grabei uita aragazul aprins si ia foc casa, ori o persoana lipsita de cunostintele necesare executa o instalatie
electrica improvizata si cauzeaza electrocutarea unei persoane etc.
Daca neprevederea s-a datorat unor asemenea situatii va exista culpa fara prevedere, deoarece în mod normal, comportându-se cu diligenta obisnuita,
faptuitorul ar fi putut, ar fi avut capacitatea sa prevada rezultatul. Daca însa producerea rezultatului nu putea fi prevazuta , nu va exista culpa si prin urmare nici
infractiune, ci vor fi aplicabile dispozitiile din codul penal privitoare la cazul fortuit (art. 47 C.pen).
De exemplu, soferul sufera un infarct, datorita caruia pierde controlul volanului si cauzeaza un accident mortal. Soferul supravietuieste si nu s-a aflat în culpa,
nici nu exista infractiune, deoarece el (si nici chiar medicul) nu putea sa prevada ca atunci si acolo avea sa sufere un infarct. Obligatia de prevedere a
rezultatului socialmente periculos decurge de obicei din
îndatorirea sociala generala de comportament prudent, în sensul de a nu periclita pe altii si a nu cauza daune altora. O asemenea obligatie este însusita de
orice membru al societatii, ca parte componenta a procesului de educatie elementara.
Alteori obligatia de prevedere rezulta în mod expres din dispozitii legale ori din ma suri de prevedere aferente exercitiului unor profesii, meserii sau activitati. De
pilda, obligatia soferului de a fi atent la trafic, de a nu conduce în stare de ebrietate ori de oboseala etc. rezulta din legislatia rutiera, obligatiile felurite în
domeniul protectiei muncii revin angajatilor din normele specifice de protectia muncii etc. De aceea, când este vorba de încalcarea unor norme specifice unor
profesii, meserii sau activitati, pentru a sti daca exista vreo culpa va trebui sa se stabileasca daca fa ptuitorului îi revenea sau nu obligatia respectarii acelor
norme de prudenta.
Gradele culpei.
Codul nostru penal nu face nici o distinctie în cazul culpei în raport de gravitatea acesteia.
În doctrina se arata totusi ca si culpa poate avea diferite grade:
-culpa lata (culpa grava);
-culpa levis (culpa usoara);
-culpa levissima (culpa foarte usoara).
Gradul concret al culpei faptuitorului nu influenteaza existenta infractiunii si nici calificarea faptei, însa va fi avut în vedere, alaturi de alte criterii, la
individualizarea judiciara a pedepsei.
Praeterintentia
•Praeterintentia sau intentia depas ita exista atunci când faptuitorul savârseste cu intentie o fapta, urmarind producerea unui anumit rezultat, dar din culpa sa se
produce un rezultat mai grav.
Aceasta forma mixta de vinovatie, ocupa sub aspectul gravitatii o pozitie intermediara între intentie si culpa. Este vorba despre o intentie initiala vizând un
rezultat mai putin grav, peste care se suprapune o culpa cu privire la un rezultat mai
grav. Exemplul cel mai elocvent îl reprezinta infractiunea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte (art. 183 C.pen). În acest caz faptuitorul aplica lovituri sau
alte violente victimei, dorind sa -I cauzeze suferinte fizice sau va ta mari corporale, dar se produce un rezultat mai grav si anume moartea victimei, rezultat
pentru care faptuitorul se afla în culpa .
Aceasta infractiune este mai putin grava decât omorul (care se comite cu intentie) si mai grava decât uciderea din culpa
(care se comite doar din culpa)
De exemplu, faptuitorul aplica o lovitura cu pumnul victimei sau o îmbrânceste ori îi pune piedica, iar victima cade, se loveste cu capul de un obiect de mobilier
sau de o piatra, bordura a trotuarului etc. si decedeaza, ori cade de pe trotuar pe carosabil si este lovita mortal de o masina. În asemenea cazuri este evident ca,
pe de o parte a existat o actiune intentionata, urmarindu-se lovirea sau va ta marea victimei, dar totodata si o culpa a faptuitorului în privinta mortii victimei,
deoarece faptuitorul nu a prevazut acest rezultat, desi în împrejurarile concrete respective putea si trebuia sa prevada ca victima ar putea cadea si suferi un
traumatism grav.
În codul penal sunt prevazute mai multe infractiuni cu forme (continuturi) agravate complexe praeterintentionate (la infractiunea de viol, lipsire de libertate în mod
ilegal, provocarea ilegala a avortului, tâlharie etc.).
Practica judiciara ofera adesea exemple de solutii discutabile sub aspectul retinerii praeterintentiei ca forma de vinovatie în spete în care în realitate forma
corecta de vinovatie era intentia indirecta .
Mobilul si scopul
Vinovatia este un element obligatoriu pentru orice infractiune, deoarece ea constituie, asa cum am aratat deja, o trasatura esentiala a infractiunii. Absenta
vinovatiei face ca fapta sa nu constituie infractiune.
Pe lânga vinovatie, latura subiectiva mai poate cuprinde si alte doua elemente care nu au caracter obligatoriu pentru orice infractiune si anume mobilul si scopul
Mobilul
•Mobilul sau motivul este elementul subiectiv care determina o persoana sa ia hota rârea de a savârsi o anumita infractiune. Mobilul este acel resort psihic ce
împinge, îmboldeste persoana sa comita o infractiune. Mobilurile infractiunilor pot fi foarte diverse, în general având o conotatie negativa: ura, razbunarea,
invidia, gelozia, interesul material, setea de putere
etc. si rareori una pozitiva : nevoia de hrana , mila, compasiunea, afectiunea etc.
Practic fiecare infractiune intentionata are în spatele sa u un anumit mobil, însa cu toate acestea mobilul nu are importanta pentru existenta si continutul celor
mai multe infractiuni, fiind indiferent care a fost acela.
Mobilul devine un element necesar, o cerinta a continutului unei infractiuni numai atunci când legea prevede în mod expres o asemenea cerinta speciala. De
exemplu, în cazul omorului calificat (art. 175 lit. b) C.pen) legea prevede ca omorul
“din interes material” constituie o circumstanta agravanta .
La fel, în cazul abuzului în serviciu prin îngra direa unor drepturi (art. 147 C.pen) apartenenta victimei la o anumita nationalitate, rasa, religie etc. trebuie sa
constituie mobilul faptei abuzive, discriminatorii a functionarului public, fara de care nu se poate realiza continutul infractiunii respective.
La majoritatea infractiunilor legea nu prevede cerinta vreunui mobil. Totusi mobilul concret al acestora poate fi util, daca se poate dovedi, pentru ca ajuta la
demonstrarea existentei vinovatiei faptuitorului.
Scopul
•Scopul este reprezentarea psihica, imaginea mentala a unei consecinte dorite de faptuitor, ce ar urma sa se produca dupa savârsirea infractiunii, consecinta a
carei îndeplinire depinde de savârsirea infractiunii si îl face pe faptuitor sa recurga la comiterea faptei spre a o vedea împlinita. Ca si mobilul, scopul
influenteaza si el atitudinea infractorului, sustinându-i
hotarârea si directionându-i conduita. În timp ce mobilul îl determina pe faptuitor, îl împinge spre infractiune, scopul mai curând îl atrage ca imagine a ceva
convenabil si dorit ce ar urma sa obtina ori sa se întâmple în viitor, dupa savârsirea infractiunii. De exemplu, scopul unei infractiuni de evaziune fiscala ar putea fi
construirea unei vile, cheltuirea banilor pentru distractii, oferirea unui cadou amantei etc. Asemeni sarpelui biblic, mobilul îl îmboldeste pe faptuitor, îi da ghes sa
se
hotarasca si sa comita infractiunea, în timp ce scopul este asemeni mirajului unei oaze pe care cala torul prin desert o vede în departare si-l face sa se îndrepte
spre ea ori cântecului de sirena ce îl ademeneste pe navigator spre ape periculoase.
La majoritatea infractiunilor scopul urmarit de infractor nu are nici o importanta pentru existenta infractiunii, indiferent care ar fi el. Exista însa si un numa r de
infractiuni pentru care legea prevede cerinta urmaririi unui scop special.
De exemplu, la furt se prevede cerinta scopului însusirii pe nedrept bunului , la înselaciune scopul obtinerii pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust
, la omorul calificat scopul de a înlesni sau ascunde savârsirea altei infractiuni etc. În asemenea cazuri urmarirea scopului cerut de lege devine un element
obligatoriu al laturii subiective a infractiunii, iar absenta acelui scop face ca fapta sa nu fie infractiune ori sa nu existe circumstanta agravanta respectiva. De
exemplu, daca
luarea bunului altuia nu s-a facut în scopul însusirii pe nedrept, nu exista infractiunea de furt. Sau, daca omorul nu a avut ca scop înlesnirea sa vârsirii altei
infractiuni nu va exista omor calificat, ci omor simplu.
Scopul special este un scop imediat (apropiat), alaturi de care poate exista si un scop mediat (îndepartat) care nu este prevazut de norma de incriminare
Scopul nu trebuie confundat cu urmarea imediata a infractiunii (rezultatul) care în cazul intentiei directe este si ea dorita de infractor.
Urmarea imediata tine de latura obiectiva a infractiunii, asa cum am aratat, iar producerea ei este necesara pentru consumarea infractiunii. În schimb scopul
este numai o imagine psihica privitoare la ceva viitor, ce ar urma sa devina realitate dupa consumarea infractiunii.
De aceea este necesar doar ca scopul sa fi fost urma rit în momentul comiterii faptei, sa fi fost prezent atunci în constiinta faptuitorului. Ce se întâmpla ulterior
sa vârsirii infractiunii nu mai are nici o importanta si nu poate influenta infractiunea deja
comisa. Nu conteaza daca scopul urmarit de faptuitor s-a îndeplinit ori nu, deoarece transpunerea în realitate, materializarea a ceea ce a constituit scopul ca
reprezentare psihica nu face parte din continutul infractiunii.
De exemplu, obtinerea efectiva unui folos material (bani sau alte bunuri) dupa
consumarea infractiunii de santaj nu face parte din continutul infractiunii si nu are nici o importanta daca se realizeaza ori nu. Nu acesta este scopul infractiunii,
ci gândul si dorinta de a obtine folosul ce a existat în constiinta faptuitorului înainte si în timpul sa vârsirii infractiunii. Când legea prevede cerinta unui scop
special pentru existenta infractiunii, înseamna ca acea infractiune trebuie sa fie comisa cu intentie directa.
Chiar daca infractorul nu doreste în mod special producerea rezultatului specific acelei infractiuni (de exemplu, moartea victimei), din moment ce el urmareste
scopul, iar atingerea acelui scop depinde de producerea rezultatului, rezulta ca faptuitorul urmareste si producerea rezultatului, deci exista intentie directa.

39. Obiectul infracțiunii și categoriile lui.

OBIECTUL INFRACTIUNII
În privinta obiectului infractiunii se face distinctie întreobiectul juridic si obiectul material.
Obiectul juridic
Obiectul juridic al infractiunii se refera la valorile sociale lezate sau periclitate prin infractiune.
Obiectul juridic generic sau de grup cuprinde un manunchi de valori sociale strâns legate între ele, împotriva carora se îndreapta infractiunea (de exemplu,
grupul de valori privitoare la persoana ori al celor privitoare la patrimoniul persoanei).
În unele cazuri exista si un obiect generic de subgrup (de exemplu, valorile sociale privind viata persoanei, cel privind integritatea corporala si sanatatea
persoanei, libertatea persoanei, libertatea sexuala, demnitatea persoanei etc.).
Obiectul juridic generic constituie criteriul principal de sistematizare a infractiunilor în codul penal, pe titluri, capitole si sectiuni. Astfel toate infractiunile îndreptate
contra sigurantei statului sunt cuprinse într-un titlu distinct denumit “Infractiuni contra sigurantei statului”, cele ce sunt îndreptate contra persoanei sunt grupate în
titlul denumit “Infractiuni contra persoanei” (subîmpartit în capitole si sectiuni), cele îndreptate contra proprietatii formeaza titlul “Infractiuni contra
patrimoniului”s.a.m.d.
Obiectul juridic special consta în valoarea sociala specifica lezata sau periclitata printr-o anumita infractiune.
De pilda, obiectul juridic special al infractiunii de omor este viata persoanei, iar al infractiunii de va ta mare corporala este
integritatea corporala sau sanatatea persoanei.
Tot astfel, obiectul juridic special al infractiunii de viol este libertatea sexuala a persoanei, cel al infractiunii de violare de domiciliu este libertatea domiciliului , cel
al furtului este dreptul de posesie asupra bunurilor mobile, iar cel tulburarii de posesie este dreptul de posesie asupra bunurilor imobile etc.
Obiectul material
Toate infractiunile au obiect juridic , dar numai unele au si un obiect material , în timp ce altele nu. De exemplu, calomnia, amenintarea, marturia mincinoasa,
conducerea fara permis ori în stare de ebrietate, luarea de mita, prostitutia etc. nu au
obiect material.
• Obiectul material al infractiunii consta în lucrul sau fiinta care da expresie materiala sau, altfel spus, care întruchipeaza valoarea soc iala ce constituie obiectul
juridic al infractiunii si asupra caruia se îndreapta ori se rasfrânge actiunea sau inactiunea faptuitorului. De exemplu, corpul persoanei este obiect material al
infractiunii de omor, bunul mobil furat
este obiect material al infractiunii de furt.
Între obiectul juridic si cel material exista o strânsa concordanta : obiectul juridic se exprima în forma materiala prin obiectul material, iar pe de alta parte obiectul
material evoca, simbolizeaza valoarea sociala, adica obiectul juridic ca si concept abstract. De exemplu, corpul persoanei ca obiect material este expresia
materiala a vietii persoanei ca obiect juridic, iar bunul furat este expresia materiala a dreptului de posesie ca obiect juridic. În sens invers, corpul persoanei
simbolizeaza, evoca viata ca obiect juridic, iar bunul mobil evoca dreptul de posesie al persoanei asupra acestuia.
Daca între un anumit lucru despre care este vorba în definitia unei infractiuni si obiectul juridic special al acelei infractiuni nu exista concordanta ara tata, acel
lucru nu este obiect material al infractiunii, ci are alta semnificatie juridica.
De exemplu, la omor viata persoanei este obiectul juridic, dar cutitul sau arma de foc nu sunt obiectul material al infractiunii. Nici la furt, instrumentele de
spargere sau cheile false nu sunt obiect material al infractiunii.
Nu sunt obiect material al infractiunii:
•instrumentele de savârsire a infractiunii , adica lucrurile de care infractorul se serveste pentru comiterea infractiunii (arma, instrument de spargere, legitimatie
falsa, masina de tipa rit bani falsi etc.)
• lucrurile produse prin infractiune adica acelea ce rezulta direct din fapta ce constituie infractiune (banii falsi, documentele false, bauturile sau alimentele
falsificate, marfurile contrafacute, discurile multiplicate ilegal (piratate) etc.
•foloasele dobândite de pe ur ma infractiunii , adica bunurile obtinute drept avantaj material în urma savârsirii unei infractiuni (banii primiti ca spaga, remuneratia
prostituatei, banii obtinuti din vânzarea drogurilor etc.
Întelegerea acestei deosebiri este importanta nu numai teoretic, ci si practic, deoarece în timp ce lucrurile ce formeaza obiectul material sunt apa rate de lege ca
si obiectul juridic de care sunt legate, iar daca au ajuns în posesia infractorului trebuie restituite titularului (de exemplu bunurile furate), toate celelalte categorii de
lucruri amintite mai sus sunt supuse confiscarii speciale conform art. 116 din codul penal.
40. Persoana fizică, ca subiect activ al infracțiunii. Enumerați și explicați condițiile generale ce trebuie îndeplinite de o persoană fizică pentru a fi
subiect activ al unei infracțiuni

A. Subiectul activ.
Se numeşte subiect activ al infracţiunii cel care a săvarşit infracţiunea, deci infractorul.
Subiect activ poate fi o persoană fizică ori, potrivit ultimelor modificări intervenite in Codul penal, o persoană juridică.
Subiectul activ – persoană fizică
Condiţiile subiectului activ. In actuala reglementare, aceste condiţii nu sunt expres definite intr-un anumit text din Codul penal. Ele se desprind, insă, cu uşurinţă
din economia textelor art. 17, art. 46, art. 48, art. 50 şi art. 99 din Codul penal.
Condiţiile generale pe care trebuie să le indeplinească autorul infracţiunii sunt următoarele: varsta; responsabilitatea; libertatea de voinţă şi acţiune.
Persoana fizică trebuie să aibă o anumită varstă. In actuala reglementare, minorul care nu a implinit varsta de 14 ani nu
răspunde penal (art. 99 C.pen.). Aşadar, pană la implinirea varstei de 14 ani, există o prezumţie absolută că minorul nu are discernămant, respectiv că acesta nu
are dezvoltarea psiho-fizică necesară pentru a inţelege şi conştientiza actele şi faptele săvarşite şi consecinţele acestora, ori nu este intotdeauna deplin stăpan
pe aceste acte şi fapte.
Minorul care are varsta intre 14 şi 16 ani răspunde penal, numai dacă se dovedeşte că a săvarşit fapta cu discernămant (art. 99 alin. 2 C. pen.).
Legiuitorul a avut in vedere că simplul fapt al implinirii varstei de 14 ani nu este intotdeauna suficient pentru a se concluziona, in mod cert, că minorul a dobandit
discernămantul necesar. Aşa se explică faptul că, pentru minorul intre 14 şi 16 ani, s-a menţinut o prezumţie relativă a lipsei de discernămant. Această prezumţie
poate fi răsturnată dacă se face dovada că, la data săvarşirii faptei, minorul a avut discernămant. Sub acest aspect, in mod justificat s-a explicat in doctrină că,
intrucat prin discernămant se inţelege capacitatea persoanei de a-şi manifesta conştient voinţa, in raport cu o anumită faptă concretă, nu este de ajuns să se
constate că minorul indeplineşte condiţia de a avea varsta intre 14 şi 16 ani, ci este obligatoriu să se dovedească faptul că minorul a avut discernămant in raport
cu fapta concretă săvarşită.
Minorul care a implinit varsta de 16 ani răspunde penal (art. 99 alin. 3 C. pen.). Prin această dispoziţie, legiuitorul roman a prezumat că, la implinirea varstei de
16 ani, minorul are capacitate penală. Evident, insă, că această prezumţie poate fi inlăturată dacă se face dovada iresponsabilităţii autorului faptei (intotdeauna
printr-o expertiză medico-legală psihiatrică).
Referitor la varsta minimă la care o persoană fizică poate fi subiect activ, aceasta diferă de la legislaţie la legislaţie.
Responsabilitatea
In doctrina penală, responsabilitatea este definită ca aptitudinea persoanei de a-şi da seama de acţiunile şi inacţiunile comise, de semnificaţia socială a acestora
şi de a-şi putea controla şi dirija, conştient, voinţa, in raport cu acţiunile sau inacţiunile săvarşite66.
Această condiţie, a responsabilităţii subiectului activ, rezultă, pe cale de interpretare, din dispoziţiile art. 48 Cod penal care, definind iresponsabilitatea, ca o
cauză care inlătură caracterul penal al faptei, prevede că se află in această stare făptuitorul care, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-
şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea fi stăpan pe ele.
Din economia acestui text, rezultă, aşadar, că responsabilitatea are două componente:
• un factor intelectiv, care presupune capacitatea subiectului activ de a inţelege semnificaţia acţiunilor sau inacţiunilor săvarşite şi a urmărilor acestora;
• un factor volitiv, care presupune capacitatea aceluiaşi subiect activ de a fi stăpan pe acţiunile sau inacţiunile sale, in sensul de a le determina, controla şi dirija
in mod conştient.
Aceşti doi factori trebuie indepliniţi in mod cumulativ. Dacă lipseşte unul dintre aceştia, se constată iresponsabilitatea subiectului activ, ceea ce inseamnă că
lipseşte vinovăţia.
Libertatea de voinţă şi acţiune
Această condiţie inseamnă capacitatea subiectului activ de a decide şi acţiona, in mod liber, cu privire la săvarşirea faptei, potrivit propriei sale voinţe.
Această condiţie se deduce, pe cale de interpretare, din textul art. 46 al actualului Cod penal, care prevede că atunci cand fapta prevăzută de legea penală este
săvarşită din cauza unei constrangeri fizice, căreia făptuitorul nu i-a putut rezista, ori din cauza unei constrangeri morale, exercitată prin ameninţare cu un
pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi inlăturat in alt mod, fapta nu mai este imputabilă făptuitorului, intrucat este săvarşită fără
vinovăţie.
Condiţiile speciale ale subiectului activ
In doctrina de specialitate, sunt evidenţiate şi alte condiţii pe care trebuie să le intrunească subiectul activ in cazul săvarşirii anumitor infracţiuni. Aceste condiţii
speciale se referă la anumite calităţi pe care trebuie să le aibă subiectul activ al anumitor infracţiuni, cum ar fi:
– gestionar sau administrator, in cazul infracţiunii de delapidare (art. 2151
C. pen.);
– funcţionar, in cazul infracţiunii de luare de mită (art. 254 C. pen.), de abuz sau neglijenţă in serviciu (art. 246, 247, 248 şi 249 C. pen.);
– cetăţean roman, in cazul infracţiunii de trădare (art. 155, 156 C. pen.);
– angajat al căilor ferate, in cazul infracţiunilor prevăzute de art. 273 şi 274 C.pen. Infracţiunile săvarşite de două sau mai multe persoane se numesc infracţiuni
colective sau cu subiecţi activi plurali (bigamie, joc de noroc etc.).
Unele din aceste infracţiuni se mai numesc şi bilaterale.

41. Subiectul pasiv al infracțiunii. Categorii de subiecți pasivi ai infracțiunii.

Subiectul pasiv al infractiunii

Subiectul pasiv sau victima infractiunii este persoana ca reia i se aduce o vatamare a prin infractiunea respectiva, în sensul de prejudiciu efectiv de natura
materiala sau morala ori de periclitare a unor interese legitime.
Subiect pasiv al infractiunilor poate fi, în principiu, atât persoana fizica , cât si persoana juridica.
În concret însa unele infractiuni pot avea ca subiect pasiv fie o persoana fizica, fie o persoana juridica (furtul, tâlharia, înselaciunea, abuzul de încredere etc.), iar
altele numai o persoana fizica (toate infractiunile din categoria celor cuprinse în grupa infractiunilor contra persoanei din codul penal: omorul, vatamarea
corporala, amenintarea, santajul, violul etc.) sau
numai o persoana juridica (delapidarea).În fine, la unele infractiuni subiectul pasiv este statul
ca persoana juridica (tradarea, infractiunile de coruptie, infractiunile contra justitiei, infractiunile rutiere, falsificarea de moneda, evaziunea fiscala, contrabanda
etc.) sau întreaga societate
reprezentata de stat (infractiuni contra sanatati publice, infractiuni contra protectiei mediului etc.).
Exista si cazuri când pentru existenta unor infractiuni legea prevede cerinte speciale privind calitatea subiectului pasiv. Vorbim în asemenea ipoteza de
infractiuni cu subiect pasiv special sau calificat.
De exemplu, o forma a omorului deosebit de grav necesita calitatea de femeie gravida , iar alta forma calitatea de magistrat, politist, jandarm sau militar . Tot
astfel, la infractiunea de ultraj subiectul pasiv trebuie sa aiba calitatea de functionar public ce exercita autoritatea de stat , la infractiunea de act sexual cu un
minor victima trebuie sa fie
un minor etc.

42. Explicați perioadele infracțiunii intenționate.

Perioadele infracţiunii intenţionate

Studiul activităţii infracţionale atestă existenţa, în desfăsurarea acesteia, a două perioade pe care le parcurge si anume o perioadă internă sau psihică, de
concepţie si decizie si o perioadă externă sau de execuţie a deciziei de a săvârsi infracţiunea.
a) Perioada internă sau psihică este limitată de două momente: al încolţirii ideii de a săvârsi o infracţiune – ca moment iniţial si luarea hotărârii de a săvârsi
infracţiunea – ca moment final. Între cele două momente se situează deliberarea, adică compararea, în vederea luării deciziei, a alternativelor săvârsirii sau
nesăvârsirii infracţiunii, a avantajelor sau dezavantajelor atrase de fiecare alternativă.
În perioada internă se disting trei momente:
- al conceperii ideii de a săvârsi o infracţiune - motivaţia acestei idei interesează pe criminolog si deopotrivă pe judecător, acesta din urmă având de
individualizat pedeapsa pentru infracţiunea săvârsită;
- următorul moment este cel al deliberării în care persoana cântăreste motivele pro si contra ideii de a săvârsi o infracţiune;
- al treilea moment este cel al deciziei, al hotărârii de a săvârsi o infracţiune, moment ce finalizează perioada internă, subiectivă, psihică, perioadă care este
întâlnită numai la infracţiunile intenţionate.
Perioada internă precede întotdeauna perioada externă, fiindcă întotdeauna apare mai întâi ideea de a săvârsi fapta si se ia hotărârea de a fi săvârsită si apoi se
trece la realizarea deciziei. Decizia de a săvârsi fapta poate fi urmată de punerea ei în executare la un interval de timp mai mic sau mai mare, dar perioada
internă există la toate infracţiunile, chiar dacă între luarea hotărârii si executarea acesteia intervalul de timp este redus la dimensiunea unei clipe.
Problema existenţei acestei perioade ca si în general problema fazelor desfăsurării activităţii infracţionale nu se pune în cazul infracţiunilor praeterintenţionate
sau din culpă. Întrucât luarea hotărârii de a săvârsi infracţiunea nu depăseste forul interior al
persoanei, existând doar în constiinţa acesteia, perioada nu are relevanţă penală. Asa cum s-a subliniat în doctrina penală, perioada internă poate avea
uneori si o latură externă, atunci când hotărârea de a săvârsi infracţiunea a fost luată în comun de către mai multe persoane. Tot în perioada internă, dar ca
fază adiacentă externă, doctrina penală mai
distinge si o fază oratorie în care cel care a luat hotărârea de a săvârsi infracţiunea o face cunoscută altor persoane. Este o manifestare exterioară a gândului
infracţional. Întrucât în această fază nu se întreprinde nimic pentru realizarea hotărârii infracţionale, se apreciază că nu poate fi considerată infracţiune si pe cale
de consecinţă, nu atrage răspunderea penală a
celui care a luat hotărârea infracţională.
Dacă însă, comunicarea hotărârii de a săvârsi o infracţiune este făcută cu scopul de a atrage si alte persoane la săvârsirea infracţiunii sau de a ajunge la
cunostinţa viitoarei victime, această activitate este periculoasă si poate îmbrăca o formă a pluralităţii de infractori – de exemplu: complot - art.1 67 Cod penal,
asocierea pentru săvârsirea de infracţiuni – art. 323 Cod penal - ori o infracţiune de sine stătătoare cum ar fi de exemplu ameninţarea - art. 193 Cod penal.
b) Perioada externă sau de executare cuprinde întreaga manifestare exterioară, respectiv toate acţiunile si actele efectuate în vederea realizării hotărârii de a
săvârsi infracţiunea. În această perioadă, desfăsurarea activităţii infracţionale parcurge drumul infracţiunii, de la prima manifestare externă în executarea
rezoluţiei infracţionale până la producerea rezultatului socialmente periculos si până la ultima evoluţie eventuală a acestui rezultat. Prin aceste acţiuni si acte se
realizează latura obiectivă a infracţiunii. În perioada externă a activităţii infracţionale se disting ca faze: faza actelor de pregătire, faza actelor de executare si
faza urmărilor.
Astfel de faze sunt posibile la orice infracţiune intenţionată însă nu sunt obligatoriitoate. De exemplu, poate lipsi faza de pregătire a infracţiunii la infracţiunile ce
se comit cu intenţie spontană.
Faza actelor pregătitoare este caracterizată prin săvârsirea de acte care pregătesc comiterea acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii. Este prima
fază a perioadei externe, în care se trece la executarea hotărârii infracţionale prin acte care pregătesc din punct de vedere material sau moral săvârsirea faptei
prevăzute de legea penală, fără să se treacă la
executarea propriu-zisă a acesteia, care aparţine fazei următoare.
Faza actelor de executare se caracterizează prin săvârsirea de acte de natură să realizeze însăsi acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii. În
această fază se trece deci de la pregătirea săvârsirii faptei la săvârsirea efectivă a acesteia. Executarea hotărârii de a săvârsi fapta poate prezenta mai multe
modalităţi.
Astfel, este posibil ca executarea faptei să fie întreruptă, în asa fel încât nu se realizează decât o parte din acţiunea care constituie elementul material al
infracţiunii. De asemenea, se poate ca executarea faptei să fie completă, adică să se săvârsească fapta care constituie elementul material al infracţiunii, dar să
nu se producă rezultatul cerut de lege
pentru întregirea laturii obiective a respectivei infracţiuni.
Mai este posibil si are loc în majoritatea cazurilor, săvârsirea până la capăt a faptei după care urmează să se producă rezultatul, care are loc în faza următoare,
aceea a urmărilor sau rezultatului.
Faza urmărilor se caracterizează prin producerea urmărilor socialmente periculoase prevăzute în latura obiectivă a infracţiunii. Momentul iniţial al acestei faze
este cel al săvârsirii în întregime a faptei, urmată de producerea efectivă a urmării imediate.
În unele cazuri, faza urmărilor poate dura mai mult, fie datorită prelungirii în timp a
acţiunii care duce la apariţia urmării, fie din cauza amplificării ulterioare a rezultatului produs.

43. Actele preparatorii. Noțiune și regimul actelor preparatorii în dreptul penal român

In teoria dreptului penal au fost formulate mai multe puncte de vedere cu privire la incriminarea actelor pregătitoare, in cadrul acestora evidenţiindu-se două teorii
sau teze principale, opuse una alteia, şi anume teza incriminării actelor de pregătire şi teza neincriminării acestor acte.
– Teza incriminării actelor preparatorii susţine necesitatea incriminării acestor acte ţinand seama de pericolul social pe care ele il prezintă. Actele preparatorii, se
susţine in această opinie, creează condiţii favorabile pentru săvarşirea faptei prevăzute de legea penală şi, prin aceasta, trebuie incluse in antecedenţa cauzală
a rezultatului socialmente periculos, chiar dacă acest
rezultat nu s-a produs, creand o stare de pericol pentru valoarea socială impotriva căreia urma să se indrepte fapta pregătită. Incriminarea şi sancţionarea
actelor preparatorii sunt deci necesare, in aceeaşi concepţie, tocmai pentru a preveni săvarşirea faptei pregătite şi pentru a apăra valoarea socială ameninţată.
In cadrul tezei incriminării s-au conturat insă două opinii: una care susţine necesitatea incriminării nelimitate a actelor preparatorii, oricare ar fi infracţiunea
pregătită, şi alta partizană a ideii incriminării limitate. Potrivit acestei ultime opinii, deşi se recunoaşte că actele preparatorii prezintă pericol social şi că deci ar
putea fi in principiu incriminate, se consideră totuşi că
incriminarea acestora nu este necesară decat in cazul infracţiunilor grave, fiindcă numai la astfel de infracţiuni actele pregătitoare prezintă gradul de pericol
social caracteristic infracţiunii.
– Teza neincriminării susţine, in mod contrar, că actele pregătitoare nu trebuie să fie incriminate, deoarece ele răman in afara faptei şi nu se inscriu in
antecedenţa cauzală propriu-zisă a rezultatului infracţional. Potrivit acestei concepţii, legea nu trebuie să incrimineze decat actele de executare a faptei, nu şi
actele de pregătire, care nu prezintă pericol social prin ele insele, ci creează doar condiţii pentru săvarşirea faptei.
Argumentul principal al tezei că incriminarea actelor preparatorii nu este indicată este insă acela că ele au, in general, caracter echivoc, in sensul că nu arată
clar ce voieşte autorul lor, aşa incat acesta ar putea susţine oricand că a renunţat la săvarşirea faptei. In sfarşit, s-a invocat că actele pregătitoare nu numai că
nu produc o vătămare efectivă, dar nu creează nici o stare de pericol social pentru valoarea socială către care se indreaptă ele, astfel că, dacă s-ar incrimina
astfel de acte, s-ar ajunge la sancţiuni reduse şi deci inutile.
Legislaţiile penale contemporane consacră, unele, sistemul neincriminării, iar altele, sistemul incriminării actelor preparatorii. Majoritatea prevăd sistemul
neincriminării.
. Regimul actelor preparatorii in dreptul penal romanesc.
Codul penal in vigoare a consacrat sistemul neincriminării actelor de pregătire. Legea nu prevede, intr-adevăr, nici o dispoziţie generală privitoare la aceste acte,
ceea ce inseamnă că ele nu sunt incriminate.
Prin excepţie, insă, in cazul unor infracţiuni grave, unele acte preparatorii au fost incriminate, fiind asimilate cu tentativa şi sancţionate ca atare. Astfel, potrivit
dispoziţiei din art. 173 alin. 2 C. pen., se consideră tentativă şi
producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri in vederea comiterii unor infracţiuni deosebit de grave contra securităţii
statului, iar potrivit dispoziţiei din primul alineat al aceluiaşi articol, tentativa
acestor infracţiuni se pedepseşte. Actele de pregătire sunt, de asemenea, incriminate, tot prin asimilare cu tentativa, la infracţiunile de impiedicare a exploatării
aeronavei (art. 107 alin. ultim C. aerian) şi de impiedicare a exploatării navei (art. 123 alin. ultim din Decretul nr. 443 din 1972 privind navigaţia civilă).
In cateva cazuri, actele preparatorii au fost incriminate ca infracţiuni de sine stătătoare. Ele se referă la acte determinate şi univoce de pregătire a anumitor
infracţiuni (de exemplu, deţinerea de instrumente in vederea
falsificării de valori, art. 285 C. pen., deţinerea ilicită de mijloace de pescuit, art. 28 alin. l lit. g din Legea nr. 12/1974 privind piscicultura şi pescuitul etc.).
Trebuie arătat că actele preparatorii săvarşite de o altă persoană decat autorul pot constitui acte de complicitate anterioară atunci cand autorul a săvarşit cel
puţin o tentativă pedepsibilă

44. Tentativa. Definiția conform art. 20 C.pen. Condiții de existență

Art. 20 – Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul.Există
tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în
timpul când s-au săvârşit actele de executare,
obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află.
Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este datorită modului cum a fost concepută executarea.
Art. 21 – Tentativa se pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta. Tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi
jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei. În cazul când
pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe
viaţă, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani.
Art. 22 – Este apărat de pedeapsă făptuitorul care s-a desistat ori a împiedicat mai înainte de descoperirea faptei producerea rezultatului.
Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării ori împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracţiune.

A. Noţiune şi caracterizare. Tentativa este o formă atipică a infracţiunii, ce se caracterizează prin punerea in executare a hotărarii de a săvarşi infracţiunea,
executare care a fost insă intreruptă sau, deşi a fost efectuată in intregime, n-a produs rezultatul cerut de lege pentru existenţa infracţiunii in forma tip.
Tentativa aparţine fazei executării şi are ca prim moment inceperea executării faptei, iar ca moment terminal, fie intreruperea, din diverse cauze, a executării, fie
terminarea acesteia fără ca rezultatul să se fi produs.
Tentativa cuprinde toate actele de executare a rezoluţiei infracţionale efectuate de la terminarea actelor preparatorii şi pană la consumarea infracţiunii.
Cercetarea tentativei implică delimitarea ei precisă in raport atat cu faza actelor de pregătire, cat şi cu faza faptei consumate.
B. Modalităţi. Din examinarea acestui text, care consacră instituţia tentativei, rezultă că tentativa se poate realiza in mai multe modalităţi, adică poate
prezenta mai multe forme. Astfel, in raport cu gradul de realizare a acţiunii incepute, se face distincţie intre tentativa neterminată sau imperfectă şi tentativa
terminată sau perfectă, iar in raport cu cauzele care au făcut imposibilă consumarea infracţiunii, se distinge intre tentativa proprie şi tentativa improprie.
a) Tentativa neterminată sau imperfectă (intreruptă) se realizează in situaţia in care executarea faptei care constituie elementul material al infracţiunii a fost
oprită şi impiedicată să se desfăşoare pană la capăt. Acţiunea incepută n-a fost deci săvarşită in intregime, fiind oprită, intreruptă şi impiedicată să continue de o
forţă de opunere ce n-a putut fi depăşită (de exemplu, infractorul agresor este impiedicat de o altă persoană să descarce arma sau să lovească victima, hoţul nu
reuşeşte să deschidă seiful, un funcţionar ce falsifica un inscris cu prilejul intocmirii acestuia este impiedicat să ducă pană la capăt activitatea infracţională etc.).
La tentativa neterminată, acţiunea tipică este trunchiată, efectuată numai in parte, iar procesul dinamic este şi el curmat in desfăşurarea sa. Nu are relevanţă
natura sau sursa forţei de opunere, dacă aceasta aparţine altei persoane sau făptuitorului insuşi.
b) Tentativa terminată sau perfectă (fără efect) se realizează atunci cand acţiunea tipică a fost executată in intregime, dar rezultatul caracteristic pentru
infracţiunea tip nu s-a produs. Caracteristică acestei modalităţi a tentativei este deci imprejurarea că făptuitorul a făcut tot ce i-a stat in putinţă pentru realizarea
hotărarii infracţionale, a executat in intregime, fără să fie impiedicat, fapta ce constituie elementul material al infracţiunii, insă din cauze diferite, a căror natură ori
sursă nu interesează nici in acest caz, rezultatul urmărit de el nu s-a produs (de exemplu, infractorul descarcă arma asupra victimei, insă nu nimereşte ţinta sau
nu reuşeşte să săvarşească decat o vătămare corporală; hoţul a deschis seiful, dar banii fuseseră anterior depuşi la bancă). Această modalitate a tentativei
poate exista numai in cazul infracţiunilor materiale, nu şi in cazul infracţiunilor formale, care se consumă prin efectuarea in intregime a acţiunii tipice, fără să fie
necesară producerea unei anumite vătămări materiale.
c) Tentativa proprie se realizează atunci cand, prin mijloacele utilizate de făptuitor şi prin prezenţa obiectului material al infracţiunii la locul in care infractorul
credea sau ştia că se află, activitatea de realizare a hotărarii infracţionale este proprie sau aptă să ducă nu numai la efectuarea in intregime a acţiunii care
constituie elementul material al infracţiunii, dar şi la producerea rezultatului urmărit de făptuitor. Tentativa proprie presupune existenţa tuturor condiţiilor
necesare, sub raportul mijloacelor folosite şi al obiectului material al infracţiunii, pentru consumarea acesteia, iar dacă această consumare nu a avut loc, aceasta
se datorează modului defectuos in care au fost utilizate mijloacele sau altor cauze (de exemplu, fapta celui ce descarcă arma in direcţia victimei fără să o
nimerească reprezintă o tentativă proprie, fiindcă mijlocul folosit este
perfect apt pentru producerea rezultatului urmărit şi numai inabilitatea sau emoţia infractorului ori alte cauze asemănătoare au făcut ca rezultatul să nu se
producă).
d) Tentativa improprie. In cazul tentativei improprii, cauzele care determină neproducerea rezultatului sunt preexistente activităţii infracţionale, care este astfel,
de la inceput, destinată eşecului.
In teoria dreptului penal, ca de altfel şi in legislaţie, se face insă distincţie intre tentativa relativ improprie şi tentativa absolut improprie.
Tentativa relativ improprie se caracterizează prin imposibilitatea numai relativă a producerii rezultatului. Această imposibilitate este urmarea insuficienţei sau
defectuozităţii mijloacelor folosite sau lipsei accidentale a obiectului material al infracţiunii de la locul unde făptuitorul credea că se află, iar nu inaptitudinii
absolute a mijloacelor sau inexistenţei absolute a obiectului.
Mijloacele folosite in cazul tentativei relativ improprii sunt, prin natura lor, apte să producă rezultatul, dar in cazul concret, in condiţiile in care hotărarea
infracţională a fost pusă in executare, aceste mijloace s-au dovedit fie insuficiente, fie defectuoase, făcand cu neputinţă producerea rezultatului.
Astfel, de exemplu, există tentativă relativ improprie atunci cand se incearcă uciderea unei persoane cu o doză insuficientă de otravă sau atunci cand, in vederea
uciderii unor persoane, infractorul a folosit o cantitate insuficientă de explozibil pe care a plasat-o defectuos sub clădirea in care se aflau victimele.
De asemenea, există tentativă relativ improprie, de exemplu, atunci cand bunul pe care hoţul voia să-l fure fusese mutat in alt loc sau cand, in cazul tentativei de
omor, victima nu se afla, din intamplare, in camera incendiată de infractor.
In toate aceste situaţii, in condiţiile in care a fost săvarşită fapta, rezultatul nu era posibil, dar, in condiţii schimbate, aceleaşi mijloace ar putea totuşi să producă
rezultatul urmărit.
Tentativa absolut improprie se caracterizează prin imposibilitatea absolută a producerii rezultatului urmărit, imposibilitate determinată de:
– inaptitudinea absolută a mijloacelor folosite de a produce rezultatul;
– inexistenţa absolută a obiectului infracţiunii;
– modul absurd in care este concepută executarea.
Astfel, este o tentativă absolut improprie incercarea de a ucide o persoană prin impuşcare cu o armă artizanală, decorativă ori veche şi devenită inutilizabilă. De
asemenea, este o tentativă absolut improprie acţiunea indreptată impotriva unui obiect inexistent. Tot aşa, există tentativă absolut improprie atunci cand
producerea rezultatului este exclusă datorită modului absurd in care a fost concepută executarea faptei, cum ar fi incercarea unei persoane de a induce in eroare
cu ocazia unui concurs, in vederea angajării, prin prezentarea unor acte de studii grosier falsificate, inapte să producă consecinţe juridice.
Nu trebuie confundată tentativa absolut improprie, la care rezultatul nu poate fi realizat din cauzele sus-menţionate, cu infracţiunea putativă (săvarşirea unei
fapte care are caracter infracţional numai in mintea făptuitorului).
C. Conţinutul tentativei
In principiu, tentativa are acelaşi conţinut ca şi infracţiunea consumată. Deosebirile decurg din intreruperea procesului dinamic de realizare a faptei ce constituie
elementul material al infracţiunii sau din neproducerea rezultatului urmărit. Practic, deosebirile privesc conţinutul constitutiv al infracţiunii şi, mai exact, latura
obiectivă a acestuia.
Intr-adevăr, elementul material al tentativei este format din unul sau mai multe acte de executare care se incadrează, direct sau indirect, in inacţiunea tipică de
verbum regens şi care constituie elementul material al infracţiunii. In cazul tentativei neterminate, acţiunea tipică este intreruptă, trunchiată, impiedicată să se
desfăşoare in intregime.
In modalitatea sa terminată sau perfectă, tentativa este posibilă numai in cazul infracţiunilor materiale sau de rezultat. Ea are ca element material acţiunea tipică
ce formează elementul material al infracţiunii şi care este săvarşită in intregime. Sub aspectul elementului material, tentativa terminată nu se deosebeşte cu
nimic de infracţiunea fapt consumat.
In ceea ce priveşte urmarea imediată sau rezultatul, tentativa se deosebeşte evident de infracţiunea fapt consumat, prin neproducerea rezultatului.
Aceasta nu inseamnă insă că săvarşirea tentativei nu poate produce un rezultat sau o vătămare materială. O tentativă de omor, de exemplu, poate avea ca
rezultat material o vătămare corporală a victimei, dar ea se caracterizează prin
neproducerea rezultatului urmărit, specific infracţiunii consumate de omor, adică moartea victimei.
In cazul infracţiunilor formale, la care urmarea imediată constă in crearea unei stări de pericol, rezultatul tentativei se caracterizează prin crearea unei stări de
pericol mai reduse decat in cazul infracţiunii fapt consumat.
Legătura de cauzalitate are şi ea anumite particularităţi, in cazul tentativei. La infracţiunile de pericol, acea stare de periclitare a valorii sociale spre care s-a
indreptat acţiunea autorului tentativei se produce chiar in momentul comiterii actului sau actelor de executare care constituie elementul material al tentativei. De
aceea, stabilirea legăturii de cauzalitate in cazul tentativei nu
ridică, in genere, probleme in practică, această legătură rezultand din materialitatea actului, adică ex re.In cazul tentativei relativ improprii, mai ales in ipoteza
folosirii unor mijloace insuficiente sau defectuoase, hotăratoare pentru existenţa tentativei este aptitudinea cauzală a acestor mijloace de a vătăma sau pune in
pericol valoarea socială impotriva căreia se indreaptă fapta. De aceea, cercetarea acestei aptitudini cauzale reprezintă o obligaţie pentru stabilirea existenţei
laturii obiective a tentativei, in general, şi a tentativei improprii, in special.
In ceea ce priveşte latura subiectivă, conţinutul tentativei nu se deosebeşte de acela al infracţiunii tip. Aşa cum s-a arătat, odată cu rezoluţia infracţională,cu care
se incheie perioada internă in săvarşirea infracţiunii, se formează latura
subiectivă a acesteia, care rămane neschimbată pe tot parcursul activităţii infracţionale. Aşadar, latura subiectivă a tentativei este deci identică cu aceea a
infracţiunii fapt consumat. Unica deosebire este aceea că, in cazul tentativei, atitudinea psihică a autorului se raportează la un rezultat care nu s-a realizat.
In cazul in care, pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii, legea prevede cerinţa esenţială a unui anumit scop sau a unui mobil, această cerinţă trebuie să
fie realizată şi pentru existenţa laturii subiective a tentativei la acea
infracţiune.
Cu privire la termenii infracţiunii, adică referitor la obiect, la subiecţii infracţiunii, la locul şi timpul săvarşirii acesteia, aceştia sunt identici, aceiaşi la tentativă, ca şi
la faptul consumat.
Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă Există unele categorii de infracţiuni la care tentativa nu este posibilă
datorită specificului elementului obiectiv ori specificului elementului subiectiv din conţinutul constitutiv al acestor infracţiuni.
In raport de specificul elementului material, tentativa nu este posibilă:
a) la infracţiunile omisive, la care elementul material constă intr-o inacţiune, tentativa nu este posibilă, fiindcă neindeplinirea obligaţiei de a face inseamnă insăşi
consumarea infracţiunii; b) la infracţiunile cu consumare instantanee (de execuţie promptă),
pentru că, prin modul cum sunt săvarşite, ele nu pot avea o desfăşurare in timp şi spaţiu (iter criminis). Intră in această categorie infracţiunile săvarşite prin
cuvinte (verbis), cum sunt insulta, calomnia, mărturia mincinoasă etc., săvarşite
oral. De asemenea, nu este posibilă tentativa la infracţiunile de consumare anticipată, cum este, de exemplu, luarea de mită, care se poate săvarşi prin simpla
acceptare sau nerespingere a unei promisiuni sau oferte de mită (art.254
C.pen.), fapte care, de asemenea, nu lasă loc pentru iter criminis;
c) la infracţiunile de obicei, pentru că ele au ca element material repetarea acţiunii tipice de un număr de ori, incat să rezulte săvarşirea faptei din obicei sau ca
indeletnicire (de exemplu, infracţiunile de cerşetorie, prostituţie şi jocul
de noroc).
La aceste infracţiuni, tentativa nu este posibilă, fiindcă actele săvarşite sunt licite pană la acumularea unui număr suficient de repetări din care să rezulte
indeletnicirea.
De asemenea, s-a susţinut opinia că nu sunt susceptibile de tentativă nici infracţiunile continue, la care elementul material trebuie să se prelungească in mod
natural in timp pentru consumarea infracţiunii. In ambele cazuri s-a susţinut insă şi opinia, pe care o considerăm corectă, in sensul că tentativa este posibilă şi in
cazul acestor infracţiuni.
In raport de specificul elementului subiectiv al infracţiunii, tentativa nu este posibilă:
a) la infracţiunile din culpă, pentru că, in cazul acestora, nu există o rezoluţie infracţională, nici reprezentarea unui iter criminis şi, prin urmare, nu se poate vorbi
despre o punere in executare a hotărarii de a săvarşi infracţiunea;
b) la infracţiunile praeterintenţionate, pentru că, la acestea, rezultatul mai grav se produce din culpă, ceea ce exclude, de asemenea, ideea de rezoluţie
infracţională şi de reprezentare a unui iter criminis, la fel ca şi in cazul infracţiunilor din culpă.
Regimul incriminării tentativei. In ceea ce priveşte incriminarea tentativei, există două teze: cea a incriminării nelimitate şi cea a incriminării limitate a tentativei.
Teza incriminării nelimitate a tentativei susţine că tentativa trebuie să fie incriminată la toate infracţiunile, fără excepţie, oricare ar fi gravitatea acestora. Se
invocă, in sprijinul acestei teze, faptul că actele de executare, care formează
elementul material al tentativei şi exprimă hotărarea de a săvarşi infracţiunea tip, se incadrează in antecedenţa cauzală a rezultatului socialmente periculos şi
prezintă prin ele insele pericolul social al unei infracţiuni. De aceea, este totdeauna necesară apărarea socială impotriva tentativei prin incriminarea ei nelimitată
şi prin luarea măsurilor de apărare socială corespunzătoare.
Teza opusă, aceea a incriminării limitate, susţine că, deşi tentativa prezintă, in general, pericol social incriminarea ei nu este necesară decat la infracţiunile
grave, nu şi la infracţiunile uşoare, la care insăşi infracţiunea fapt consumat prezintă un grad de pericol social redus.
Actualul Cod penal consacră sistemul incrimării limitate a tentativei, ceea ce rezultă din dispoziţiile art. 21 alin. l C. pen., care prevăd că tentativa se pedepseşte
numai cand legea prevede expres aceasta. Aceste prevederi exprese le găsim in Partea specială a Codului penal, precum şi in legile extrapenale cu dispoziţii de
drept penal, in legătură cu fiecare infracţiune sau grup de infracţiuni la care se consideră necesar că tentativa se pedepseşte. In lipsa unei
astfel de dispoziţii exprese, tentativa infracţiunii respective nu se pedepseşte.
Cauzele de nepedepsire a tentativei
Desistarea şi impiedicarea producerii rezultatului

45. Delimitarea actelor pregătitoare de tentativă. Explicați.

In teoria dreptului penal au fost formulate mai multe puncte de vedere cu privire la incriminarea actelor pregătitoare, in cadrul acestora evidenţiindu-se două teorii
sau teze principale, opuse una alteia, şi anume teza incriminării actelor de pregătire şi teza neincriminării acestor acte.
– Teza incriminării actelor preparatorii susţine necesitatea incriminării acestor acte ţinand seama de pericolul social pe care ele il prezintă. Actele preparatorii, se
susţine in această opinie, creează condiţii favorabile pentru săvarşirea faptei prevăzute de legea penală şi, prin aceasta, trebuie incluse in antecedenţa cauzală
a rezultatului socialmente periculos, chiar dacă acest
rezultat nu s-a produs, creand o stare de pericol pentru valoarea socială impotriva căreia urma să se indrepte fapta pregătită. Incriminarea şi sancţionarea
actelor preparatorii sunt deci necesare, in aceeaşi concepţie, tocmai pentru a preveni săvarşirea faptei pregătite şi pentru a apăra valoarea socială ameninţată.
In cadrul tezei incriminării s-au conturat insă două opinii: una care susţine necesitatea incriminării nelimitate a actelor preparatorii, oricare ar fi infracţiunea
pregătită, şi alta partizană a ideii incriminării limitate. Potrivit acestei ultime opinii, deşi se recunoaşte că actele preparatorii prezintă pericol social şi că deci ar
putea fi in principiu incriminate, se consideră totuşi că
incriminarea acestora nu este necesară decat in cazul infracţiunilor grave, fiindcă numai la astfel de infracţiuni actele pregătitoare prezintă gradul de pericol
social caracteristic infracţiunii.
– Teza neincriminării susţine, in mod contrar, că actele pregătitoare nu trebuie să fie incriminate, deoarece ele răman in afara faptei şi nu se inscriu in
antecedenţa cauzală propriu-zisă a rezultatului infracţional. Potrivit acestei concepţii, legea nu trebuie să incrimineze decat actele de executare a faptei, nu şi
actele de pregătire, care nu prezintă pericol social prin ele insele, ci creează doar condiţii pentru săvarşirea faptei.
Argumentul principal al tezei că incriminarea actelor preparatorii nu este indicată este insă acela că ele au, in general, caracter echivoc, in sensul că nu arată
clar ce voieşte autorul lor, aşa incat acesta ar putea susţine oricand că a renunţat la săvarşirea faptei. In sfarşit, s-a invocat că actele pregătitoare nu numai că
nu produc o vătămare efectivă, dar nu creează nici o stare de pericol social pentru valoarea socială către care se indreaptă ele, astfel că, dacă s-ar incrimina
astfel de acte, s-ar ajunge la sancţiuni reduse şi deci inutile.
Legislaţiile penale contemporane consacră, unele, sistemul neincriminării, iar altele, sistemul incriminării actelor preparatorii. Majoritatea prevăd sistemul
neincriminării.
. Regimul actelor preparatorii in dreptul penal romanesc.
Codul penal in vigoare a consacrat sistemul neincriminării actelor de pregătire. Legea nu prevede, intr-adevăr, nici o dispoziţie generală privitoare la aceste acte,
ceea ce inseamnă că ele nu sunt incriminate.
Prin excepţie, insă, in cazul unor infracţiuni grave, unele acte preparatorii au fost incriminate, fiind asimilate cu tentativa şi sancţionate ca atare. Astfel, potrivit
dispoziţiei din art. 173 alin. 2 C. pen., se consideră tentativă şi
producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri in vederea comiterii unor infracţiuni deosebit de grave contra securităţii
statului, iar potrivit dispoziţiei din primul alineat al aceluiaşi articol, tentativa
acestor infracţiuni se pedepseşte. Actele de pregătire sunt, de asemenea, incriminate, tot prin asimilare cu tentativa, la infracţiunile de impiedicare a exploatării
aeronavei (art. 107 alin. ultim C. aerian) şi de impiedicare a exploatării navei (art. 123 alin. ultim din Decretul nr. 443 din 1972 privind navigaţia civilă).
In cateva cazuri, actele preparatorii au fost incriminate ca infracţiuni de sine stătătoare. Ele se referă la acte determinate şi univoce de pregătire a anumitor
infracţiuni (de exemplu, deţinerea de instrumente in vederea
falsificării de valori, art. 285 C. pen., deţinerea ilicită de mijloace de pescuit, art. 28 alin. l lit. g din Legea nr. 12/1974 privind piscicultura şi pescuitul etc.).
Trebuie arătat că actele preparatorii săvarşite de o altă persoană decat autorul pot constitui acte de complicitate anterioară atunci cand autorul a săvarşit cel
puţin o tentativă pedepsibilă

Pentru existenţa tentativei, trebuie să fie indeplinite următoarele condiţii:

1) Să existe hotărarea făptuitorului de a săvarşi o anumită infracţiune.
2) Rezoluţia sau hotărarea infracţională să fie pusă in executare prin efectuarea de acte de executare propriu-zisă, adică de săvarşire a acţiunii care constituie
elementul material al infracţiunii. Tentativa implică trecerea de la acte de pregătire la acte de executare a faptei. De aceea, pentru a le putea distinge, este
necesară delimitarea precisă a actelor de pregătire de actele de executare.
Dificultatea deosebită a acestei probleme a determinat apariţia in ştiinţa dreptului penal a numeroase teorii care au incercat să formuleze criterii de deosebire
intre cele două categorii de acte. In literatura de specialitate, aceste teorii au fost sistematizate, după criteriile de soluţionare pe care le propun, in trei grupe
principale, şi anume teorii subiective, teorii obiective şi teorii formale.
1) Teoriile subiective propun drept criteriu de deosebire intre cele două categorii de acte aptitudinea sau capacitatea acestora, prin ele insele sau raportate la
imprejurările in care au fost efectuate, de a „trăda” sau a da in vileag rezoluţia infracţională in realizarea căreia au fost comise. Se porneşte de la premisa că
actele de executare au această capacitate sau insuşire pe care actele de pregătire nu o au. Astfel, in cea mai cunoscută dintre teoriile subiective, teoria
echivocităţii, se arată că actul preparator este, prin insăşi substanţa sa, echivoc, nu lasă să se vadă in ce scop a fost efectuat, astfel că se poate presupune fie
că are legătură cu săvarşirea infracţiunii, fie că nu are o astfel de legătură. Spre deosebire de actul preparator, actul de executare este univoc, in sensul că lasă
să se vadă limpede legătura sa cu infracţiunea la comiterea căreia făptuitorul se decisese. Trecerea de la acte pregătitoare la acte de executare este marcată
tocmai de apariţia acestui caracter univoc al activităţii infracţionale, iar cată vreme rămane echivocă, această activitate este numai pregătitoare.
Potrivit teoriilor subiective, cumpărarea sau procurarea in orice mod a unui cuţit constituie un act preparator, pentru că nu trădează prin el insuşi intenţia de a
agresa, pe cand injunghierea cu acel cuţit a unei persoane reprezintă un act de executare, deoarece reflectă clar scopul in care este realizat actul.
Teoriile subiective au fost criticate pentru că extind in mod nejustificat sfera actelor de executare. Astfel, s-a exemplificat că luarea pe ascuns a amprentei cheii
de la casa de bani este considerată un act de executare, pentru că dă in vileag intenţia de furt, deşi in realitate este vorba de un simplu act preparator.
2) Teoriile obiective propun drept criteriu de distincţie intre actul preparator şi actul de executare dinamismul actului, adică poziţia lui in procesul dinamic care
trebuie să conducă la comiterea infracţiunii. Este tipică pentru aceste teorii obiective cea a cauzalităţii inerte, care consideră acte de executare pe acelea
orientate precis contra valorii sociale care formează obiectul infracţiunii, iar ca acte preparatorii, actele care nu au fost orientate către acest obiect.
Potrivit acestor teorii, procurarea armei sau otrăvii in vederea uciderii unei persoane constituie acte preparatorii, fiindcă n-au fost incă orientate spre
obiectul infracţiunii, in timp ce punerea otrăvii in mancarea servită unei persoane sau indreptarea armei impotriva acesteia reprezintă acte de executare.
3) Teoriile formale propun drept criteriu de distincţie identitatea formală intre actul săvarşit şi acţiunea prevăzută ca element material in conţinutul unei anumite
infracţiuni. Dacă actul săvarşit corespunde acţiunii indicate de verbum
regens, este act de executare. In caz contrar, actul respectiv constituie numai un act preparator.
Aceste teorii s-au dovedit a fi insuficiente şi inexacte. Aplicarea strictă a criteriilor propuse de ele duce la o restrangere a sferei actelor de executare, lăsand in
afara acesteia acte care au, in mod cert, acest caracter.
Toate aceste teorii nu au fost in măsură să stabilească clar, prin criterii precise, modul in care se diferenţiază actele preparatorii de tentativă.
De aceea, teoria a propus, iar practica a confirmat un criteriu pragmatic de delimitare a actelor preparatorii de tentativă, şi anume cel al „trecerii la act”.
Potrivit acestui criteriu, pentru a intra in faza tentativei, făptuitorul trebuie să „treacă la act”.
Aşadar, trebuie reţinut că, pentru existenţa tentativei, este necesar ca făptuitorul să „treacă la act”, adică să treacă la punerea in executare a acţiunii incriminate,
realizand un inceput al actului. Momentul iniţial al tentativei este marcat tocmai de inceperea săvarşirii unui astfel de act de executare. In acest sens, pe baza
criteriului sus-arătat, se consideră tentativă:
1) introducerea mainii in buzunarul altei persoane in scop de furt; 2) pătrunderea intr-o curte sau incăpere străină cu chei false ori instrumente de spargere
asupra sa; 3) forţarea uşii unei locuinţe sau a unui autoturism; 4) descărcarea armei asupra unei persoane; 5) punerea otrăvii in mancarea sau băutura servită
unei persoane etc.

46. Desistarea și împiedicarea producerii rezultatului – cauze de nepedepsire a tentativei.

ART. 22

Desistarea şi împiedicarea rezultatului

Este apărat de pedeapsă făptuitorul care s-a desistat ori a împiedicat mai înainte de descoperirea faptei producerea rezultatului.

Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea
infracţiune.

Potrivit art. 22 din actualul Cod penal, este apărat de pedeapsă făptuitorul care s-a desistat ori a impiedicat, mai inainte de descoperirea faptei, producerea
rezultatului.
Dacă actele indeplinite pană in momentul desistării sau impiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea
infracţiune.
Doctrina penală, analizand textul art. 22 alin.1 C.pen., a atribuit intreruperii executării acţiunii şi impiedicării producerii rezultatului de către făptuitor, din proprie
iniţiativă, natura juridică a unor cauze de nepedepsire.
Prin desistare trebuie să inţelegem renunţarea de către făptuitor, de bună voie şi din proprie iniţiativă, la continuarea acţiunii ce constituie elementul material al
laturii obiective a infracţiunii.
Prin impiedicarea producerii rezultatului se inţelege acea atitudine a făptuitorului, care, mai inainte ca fapta să fie descoperită, a impiedicat, de bună voie şi din
proprie iniţiativă, producerea rezultatului.
Desistarea
Condiţiile desistării
Din economia textului art. 22 alin. 1 C.pen., doctrina şi jurisprudenţa au reţinut următoarele condiţii pe care trebuie să le intrunească, cumulativ, desistarea
pentru a reprezenta o cauză de nepedepsire:
• desistarea trebuie să se manifeste printr-o intrerupere, incetare sau curmare a executării incepute;
• intreruperea, incetarea sau curmarea executării incepute trebuie să fie realizate mai inainte ca aceasta să se fi terminat şi mai inainte de descoperirea faptei;
• desistarea trebuie să fie de bunăvoie şi din iniţiativa proprie a făptuitorului;
• desistarea trebuie să fie efectivă şi definitivă74.
Efectele desistării
Din economia aceluiaşi text de lege (art. 22 C.pen.), rezultă că desistarea are efecte de cauză legală de nepedepsire numai cu privire la autorul faptei.
Aşadar, in situaţia faptelor săvarşite in participaţie (instigare sau complicitate), desistarea autorului nu va produce efecte faţă de ceilalţi participanţi.
Ceilalţi participanţi (instigatorii sau complicii) nu pot beneficia de impunitate, in baza art. 22 alin. 1 C.pen. Ei pot beneficia de impunitate in
condiţiile speciale prevăzute de art. 30 C.pen., atunci cand, in cursul executării, dar inainte de descoperirea faptei, intervin şi, din proprie iniţiativă, impiedică
consumarea acesteia.
In cazul in care actele indeplinite pană in momentul desistării constituie o altă infracţiune, făptuitorul va beneficia de impunitate, in raport cu infracţiunea
incercată, dar va răspunde penal pentru infracţiunea consumată pană in momentul
desistării

Impiedicarea producerii rezultatului

Din analiza aceluiaşi text de lege (art. 22 alin. 1 C. pen.), doctrina şi jurisprudenţa au desprins că această cauză de nepedepsire se referă exclusiv la tentativa
perfectă şi presupune, intotdeauna, executarea fără efect a unei infracţiuni de rezultat.
Condiţii pentru ca impiedicarea producerii rezultatului să constituie o cauză de nepedepsire:
• făptuitorul să manifeste, de bunăvoie şi din proprie iniţiativă, o atitudine evidentă de renunţare la scopul urmărit;
• acţiunile făptuitorului de impiedicare a producerii rezultatului să aibă loc după epuizarea executării, dar mai inainte de producerea rezultatului;
• acţiunea de impiedicare să fie efectivă şi hotăratoare, in sensul de a se dovedi că neproducerea rezultatului a fost determinată exclusiv de acţiunea
făptuitorului;
• acţiunea de impiedicare a producerii rezultatului să intervină mai inainte ca fapta să fie descoperită.
Efectele impiedicării producerii rezultatului
Din economia aceluiaşi text de lege (art. 22 alin.1 C.pen.), rezultă că impiedicarea producerii rezultatului atrage impunitatea numai cu privire la autorul faptei.
Persoanele care au calitatea de coautori, se inţelege, vor putea beneficia de impunitate, numai in cazul in care se dovedeşte că au intervenit, prin acţiuni din
proprie iniţiativă şi de bunăvoie, la activitatea de impiedicare a producerii
rezultatului.
Ceilalţi participanţi (instigatorii sau complicii) nu pot beneficia de impunitate, in baza art. 22 alin. 1 C.pen. Ei pot beneficia de impunitate in condiţiile speciale
prevăzute de art. 30 C.pen., atunci cand, in cursul executării, dar inainte de descoperirea faptei, intervin şi, din proprie iniţiativă, impiedică consumarea acesteia.

47. Infracțiunea continuă. Definiție. Explicații.

Infracţiunea continuă.
Infractiunea este continua atunci când prin natura sa actiunea sau inactiunea specifica unei infractiuni se prelungeste în timp pâna când i se pune capat fie prin
vointa faptuitorului, fie din alte cauze (de exemplu, pentru ca infractorul este prins). Sau incercand o alta definitie:Este infracţiunea al cărei element material,
constand dintr-o acţiune sau o inacţiune, se prelungeşte in chip natural, chiar după momentul consumării, pană cand incetează activitatea infracţională
(momentul epuizării). Sunt infracţiuni continue: lipsirea de libertate in mod ilegal (art. 189 C. pen.), tulburarea de posesie (art. 220 C.pen.), abandonul de familie
(art. 305 C. pen.), furtul de curent electric (art. 208, 224 C. pen.), absenţa nejustificată (art. 331 C. pen.), dezertarea (art. 332 C. pen.) etc.
Ceea ce caracterizează elementul material al infracţiunilor continue este faptul că acesta se realizează printr-o dublă atitudine a făptuitorului, şi anume una
comisivă, prin care se realizează acţiunea sau inacţiunea, ca element material al laturii obiective (de exemplu, sechestrarea ilegală a unei persoane, efectuarea
ilicită de branşamente la reţeaua electrică in vederea sustragerii de energie, dobandirea de obiecte a căror deţinere este ilicită etc.), şi alta omisivă, prin care
autorul nu mai intervine pentru a pune capăt acţiunii sau inacţiunii şi lasă ca acţiunea sau inacţiunea să dureze. In felul acesta, fapta ce constituie elementul
material al infracţiunii continue durează pană cand un act contrar celui iniţial pune capăt acţiunii sau inacţiunii. Acest act contrar se poate datora făptuitorului
insuşi, unei alte persoane, autorităţi etc.
De asemenea, este unanim admis in teoria dreptului nostru penal şi recunoscut in practica judiciară că infracţiunea continuă ia sfarşit prin pronunţarea unei
hotărari judecătoreşti de condamnare a făptuitorului, chiar dacă hotărarea nu este definitivă.
In literatura de specialitate se face distincţie intre:
• infracţiunea continuă permanentă, la care continuitatea activităţii infracţionale se realizează fără intervenţia făptuitorului (de exemplu, furtul de curent electric la
care prelungirea in timp nu reclamă intervenţia autorului);
• infracţiunea continuă succesivă, care necesită intervenţia succesivă a făptuitorului (de exemplu, portul nelegal de decoraţii sau semne distinctive, art. 241 C.
pen., la care prelungirea nu se realizează automat, ci prin intervenţia făptuitorului, care trebuie să imbrace din nou uniforma cu decoraţia sau haina cu decoraţia
ilicit purtată). In cazul infracţiunilor continue succesive, diferitele intreruperi, care ţin de natura faptei, nu schimbă caracterul continuu al infracţiunii şi unitatea
naturală a acesteia, ci se integrează in chip natural in activitatea infracţională unică.
Aşadar, infracţiunea continuă este o formă atipică a infracţiunii, caracterizată prin prelungirea elementului material peste momentul consumării, pană la un
moment denumit al epuizării faptului. Trebuie reţinut că unele efecte juridice, care depind de momentul consumării infracţiunii, sunt legate, in cazul infracţiunii
continue, de momentul epuizării, adică de incetarea activităţii infracţionale.
Infracţiunea continuă se consideră deci săvarşită in momentul incetării acţiunii sau inacţiunii infracţionale, oricat ar fi durat aceasta. In funcţie de acest moment al
incetării faptei se determină: legea penală aplicabilă; se soluţionează problema incidenţei unei legi de amnistie ori graţiere; curge termenul de prescripţie a
răspunderii penale (art. 122 alin. 2 C. pen.) etc.
Legea penală in vigoare nu cuprinde dispoziţii speciale privitoare la infracţiunea continuă, singurele referiri fiind cele din articolul mai sus citat privitor la
momentul din care incepe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale. In schimb, in dispoziţiile din partea specială a dreptului penal sunt prevăzute
relativ numeroase infracţiuni, care sunt prin natura lor
infracţiuni continue. Pentru identificarea infracţiunilor continue, se recomandă, in teoria dreptului penal, in principal, un criteriu formal, şi anume natura acţiunii,
indicată de verbum regens, prin care este desemnat in conţinutul infracţiunii elementul material al infracţiunii. Dacă verbum regens indică o acţiune de durată,
cum ar fi reţinerea, deţinerea, conducerea unui autovehicul, purtarea de uniforme sau semne distinctive etc., infracţiunea este continuă.
Criteriul este, desigur, exact, dar el trebuie completat cu analiza atentă, in fiecare caz, a acţiunii sau inacţiunii care constituie elementul material al infracţiunii,
reţinand drept infracţiune continuă pe aceea al cărei element material, prin insăşi natura sa, nu se poate realiza decat prin durata acţiunii sau inacţiunii
respective.

48. Infracțiunea deviată. Concept și caracterizare. Modalitățile sub care poate exista infracțiunea deviată.

Este desemnată prin această denumire infracţiunea care este săvarşită fie prin devierea acţiunii, datorită greşelii
făptuitorului, de la obiectul sau persoana impotriva căreia fusese indreptată, la un alt obiect sau la altă persoană (de exemplu, trăgand cu arma asupra unei
persoane pe care voia să o ucidă sau incercand să o lovească pentru a-i produce
o vătămare corporală, făptuitorul a nimerit din greşeală o altă persoană), fie prin indreptarea acţiunii, datorită erorii făptuitorului, asupra altei persoane ori asupra
altui obiect decat acela pe care făptuitorul voia să-l vatăme sau să-l pună in
pericol.
Infracţiunea deviată se poate săvarşi deci in două situaţii distincte, şi anume:
• in caz de deviere a acţiunii, datorită greşelii făptuitorului, asupra unui alt obiect sau asupra altei persoane (aşa-numita aberratio ictus);
• in caz de săvarşire a faptei asupra altei persoane, datorită erorii făptuitorului, ori asupra altui obiect, aparţinand altei persoane decat aceea căreia făptuitorul
credea că ii aparţine (aşa-numita error in persona). Astfel, de exemplu, A vrea să-l ucidă pe B, dar, fiind intuneric, il confundă şi il ucide pe C.
Cu privire la infracţiunea deviată, s-a ridicat, in doctrină, problema de a şti dacă, in situaţia in care aceasta se săvarşeşte, nu există in realitate o pluralitate de
infracţiuni formată din tentativa infracţiunii pe care făptuitorul se hotărase să
o săvarşească şi infracţiunea consumată săvarşită prin devierea acţiunii.
Intr-o opinie (V. Dongoroz), care este in prezent majoritară in literatura de specialitate şi a fost insuşită de practica judiciară, se susţine că, in cazul infracţiunii
deviate, fie că este vorba de o eroare asupra identităţii persoanei (error in persona), fie de devierea acţiunii (aberratio ictus), există o singură infracţiune, aceea
săvarşită prin devierea de la proiectul iniţial, deoarece
rezoluţia infracţională unică a fost realizată integral, iar faptul că infractorul, de exemplu, a ucis ori a lovit o altă persoană pe care a confundat-o cu aceea pe care
urmărea să o lovească, ori pe care a lovit-o sau eventual a ucis-o prin devierea loviturii, este fără relevanţă pentru existenţa unei infracţiuni unice, deoarece
legea nu ocroteşte viaţa sau bunurile unei anumite persoane, ci viaţa sau integritatea corporală, ca valori sociale care aparţin tuturor persoanelor.

49. Infracțiunea continuată. Noțiune și caracterizare. Condiții pentru existența infracțiunii continuate

Infractiunea continuata.
Definitie
“Infractiunea este continuata când o persoana savârseste la diferite intervale de
timp, dar în realizarea aceleiasi rezolutii, actiuni sau inactiuni care prezinta , fiecare în
parte, continutul aceleiasi infractiuni.” (art. 41. alin. 2 C.pen.).
Conditii
Pentru existenta infractiunii continuate se cer întrunite urma toarele conditii:
a) sa existe acelasi infractor;
b) sa se comita acte ce formeaza continutul aceleiasi infractiuni;
c) actele sa fie comise la diferite intervale de timp;
d) sa existe o singura hotarâre (rezolutie) infractionala.
Infractiunea continuata presupune savârsirea actelor succesive de catre acelasi infractor (sa formeze o activitate succesiva a aceleiasi persoane), chiar daca la
unele dintre ele ar lua parte si alti participanti.
Infractiunea continuata este formata din acte separate de acelasi fel (caracteristice aceleiasi infractiuni) care, spre deosebire de infractiunea de obicei, privite
separat ar putea fi considerate fiecare infractiune, întrunind cerintele pentru existenta infractiunii.
De exemplu, fiecare fapta, considerata separat, întruneste continutul infractiunii de înselaciune.
Actele de executare trebuie sa fie comise la intervale de timp, adica sa fie separate în timp, altminteri ar putea exista o
unitate materiala de infractiune. Ceea ce face sa existe unitate de infractiune în acest caz si nu concurs este faptul
ca între actele separate succesive exista o legatura. Aceasta legatura consta în unitatea de rezolutie infractionala cu privire la toate actele succesive.
Pentru a se constata existenta infractiunii continuate trebuie sa se faca dovada ca faptuitorul de la început a luat hotarârea de a savârsi toate faptele respective,
prefigurându-si în minte, chiar si numai în linii generale, ansamblul activitatii
infractionale ce o va desfasura.
De exemplu, faptuitorul gestionar s-a decis sa comita delapidare prin sustrageri repetate de sume relativ mici din încasarile zilnice pentru a nu fi descoperit.
Fiecare sustragere, privita separat poate fi considerata infractiune de delapidare, deci în
ansamblu un concurs de infractiuni de delapidare. Totusi va exista o singura infractiune, continuata , daca se dovedeste existenta unei rezolutii infractionale
unice.
Pot fi savârsite în forma continuata majoritatea infractiunilor. De exemplu, furtul, înselaciunea, violul, incestul, uzurparea de calitati oficiale, contrabanda etc..
Consumarea si epuizarea Infractiunea continuata se consuma în momentul savârsirii primei fapte de acelasi fel si se
epuizeaza în momentul savârsirii ultimei fapte. Daca nu se face dovada existentei unei singure rezolutii infractionale pentru toate faptele succesive, va exista un
concurs real omogen de infractiuni. În cazul infractiunii continuate urmarile separate se însumeaza (de exemplu, se face totalul pagubelor)..
Efectele juridice:
– de la momentul incetării ultimei acţiuni sau inacţiuni, care marchează consumarea infracţiunii continuate, incepe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii
penale (art. 122 alin. 2 C. pen.);
– in raport de acelaşi moment, se determină incidenţa actelor de amnistie şi graţiere;
– tot in raport de acelaşi moment, aplicarea legii penale in timp va fi cea in vigoare la acea dată;
– dacă actele de executare s-au săvarşit pe teritoriile mai multor ţări, va fi incidentă legea penală romană, dacă o parte din aceste acte ori rezultatul s-a produs
pe teritoriul Romaniei (art. 143 C. pen.);
– tot in funcţie de momentul incetării ultimei acţiuni sau inacţiuni, se stabileşte incidenţa legii penale in raport cu varsta făptuitorului. Dacă făptuitorul a inceput
executarea cand nu avea implinită varsta de 14 ani, aceste acte nu se iau in considerare, ci numai acelea săvarşite după implinirea acestei varste şi, bineinţeles,
dacă au fost săvarşite cu discernămant.
Infracţiuni care nu sunt susceptivbile de a fi săvarşite in formă continuată Doctrina a relevat, iar jurisprudenţa a confirmat că infracţiunea continuată nu este
posibilă la acele infracţiuni al căror obiect material nu poate fi divizat.
Astfel, infracţiunea de omor nu poate fi săvarşită in formă continuată, chiar şi
atunci cand ea ar fi precedată de mai multe tentative de omor.
De asemenea, nu este de conceput forma continuată la infracţiunile de obicei, care, aşa cum se ştie, pentru a-şi realiza existenţa sub raportul laturii obiective,
presupun repetarea acţiunilor sau inacţiunilor, pană cand rezultă obişnuinţa.
In sfarşit, forma continuată nu este de conceput nici in cazul infracţiunilor din culpă, pentru că, in cazul lor, rezoluţia infracţională este exclusă.

Pedepsirea infractiunii continuate.

Infractiunea continuata se pedepseste mai sever decât daca actele succesive comise ar constitui concurs de infractiuni.
Astfel, în cazul infractiunii continuate instanta aplica o pedeapsa ce poate merge pâna la maximul special, iar daca acesta nu este îndestulator se poate aplica si
un spor de pâna la 5 ani, fara vreo limitare (la concurs exista limitarea data de suma
pedepselor).

50. Infracțiunea complexă. Noțiune și caracterizare.

“Infractiunea este complexa când în continutul sau intra, ca element sau ca circumstanta agravanta, o actiune sau inactiune care constituie prin ea însas i o fapta
prevazuta de legea penala “(art. 41 alin. 3 C.pen)
a) Noţiune şi caracterizare.
Potrivit unui concept unanim acceptat in literatura noastră de specialitate şi consacrat şi in legislaţia penală (art. 41 alin.
3 C. pen.), infracţiunea complexă este infracţiunea ce cuprinde in conţinutul său, fie ca element constitutiv, fie ca element circumstanţial o acţiune sau inacţiune
care constituie prin ea insăşi o faptă prevăzută de legea penală. Ea este un tip de unitate infracţională creată de legiuitor prin absorbirea in conţinutul acesteia a
uneia sau a unor fapte diferite care prezintă, fiecare in parte, conţinutul unei anumite infracţiuni, dar care, prin voinţa legiuitorului, fiind incluse in conţinutul
infracţiunii complexe, işi pierd autonomia infracţională originară, devenind, după caz, fie un simplu element constitutiv in conţinutul de bază al infracţiuni
complexe, fie un element circumstanţial in conţinutul agravat sau calificat al acesteia.
In conţinutul unic al infracţiunii complexe se găsesc, aşadar, comprimate, conţinuturile a două sau mai multe infracţiuni. Astfel, de exemplu, in conţinutul
infracţiunii de talhărie se găsesc reunite, intr-o unitate infracţională, in conţinutul de bază al infracţiunii (art.211 alin.l C. pen.), conţinuturile infracţiunilor de furt
(art. 208 C. pen.), de lovire sau alte violenţe (art. 180
alin. l şi in parte şi alin. 2 C. pen.) de ameninţare (art. 193 C. pen.), iar in conţinutul său agravat (art. 211 alin. 2 şi 3 C. pen.) sunt reunite conţinuturile
infracţiunilor de lovire sau alte violenţe art. 180 alin. 2 C. pen.), de vătămare corporală (art. 181 C. pen.), de vătămare corporală gravă (art. 182 C. pen.) şi de
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 183 C. pen.); in conţinutul infracţiunii de atentat care pune in pericol securitatea statului (art. 160 C. pen.) sunt
incluse conţinuturile infracţiunilor de vătămare corporală (art. 180 alin. 2, 181, 182 C. pen.) şi de omor (art. 174 C. pen.); in conţinutul infracţiunii de ultraj sunt
incluse, in conţinutul de bază al acestei infracţiuni (art. 239 alin. l C. pen.), conţinuturile infracţiunilor de insultă (art. 205 C. pen.), de calomnie (art. 206 C. pen.) şi
de ameninţare (art. 193 C. pen.), iar in conţinutul agravat al aceleiaşi infracţiuni (art. 239 alin. 2 C. pen.) sunt cuprinse conţinuturile infracţiunilor de lovire sau alte
violenţe (art. 180 C. pen.) şi de
vătămare corporală (art. 181 C. pen.) etc.
Crearea infracţiunii unice complexe, pornind de la o pluralitate de fapte diverse care, luate individual, constituie tot atatea infracţiuni, reprezintă o soluţie a
legiuitorului pentru a răspunde unei necesităţi de politică penală şi unor raţiuni de tehnică legislativă. Contopirea mai multor fapte penale intr-o infracţiune unică
este destinată să asigure o caracterizare mai precisă a activităţii infracţionale a făptuitorului in ansamblul acesteia, o evaluare mai exactă a gradului de pericol
social al acesteia şi a periculozităţii autorului, iar drept urmare, o mai adecvată reacţie de apărare socială.
Această construcţie nu este expresia unei voinţe arbitrare a legiuitorului, ci se bazează pe existenţa unei legături obiective şi subiective dintre infracţiunile ce
intră in cadrul infracţiunii complexe. De regulă, această legătură are forma legăturii de la mijloc la scop, in sensul că una dintre infracţiuni serveşte ca mijloc
pentru realizarea celeilalte, care constituie infracţiune-scop.
In cazul faptei incluse in conţinutul agravat al infracţiunii complexe, ca element circumstanţial al acestuia, legătura ei cu infracţiunea tip, simplă sau
complexă, este şi mai evidentă, intrucat acest element circumstanţial este, de regulă, o
consecinţă a infracţiunii-tip.
b) Forme şi modalităţi
Forme. Aşa cum rezultă din insăşi noţiunea de infracţiune complexă, aceasta se prezintă sub două forme diferite, in raport de rolul indeplinit de acţiunea sau
inacţiunea care intră in conţinutul infracţiunii complexe, ca element ori ca circumstanţă agravantă.
In raport de acest criteriu, in doctrină se distinge intre:
– infracţiune complexă sub forma tip;
– infracţiune complexă agravantă.
Infracţiunea complexă ca infracţiune tip este creată prin includerea in conţinutul său, ca element constitutiv, a unei acţiuni sau inacţiuni ce constituie prin ea
insăşi o faptă prevăzută de legea penală. Au această formă toate infracţiunile complexe propriu-zise, dintre care pot fi menţionate atentatul care pune in pericol
securitatea statului (art. 160 C. pen.), actele de diversiune (art. 163 C. pen.), talhăria (art. 211 C. pen.), ultrajul (art. 239 C. pen.), purtarea abuzivă (art. 250 C.
pen.), distrugerea şi semnalizarea falsă (art. 276 C. pen.) etc.
In cazul acestei forme a infracţiunii complexe, lipsa din conţinutul ei a infracţiunii absorbite duce la inexistenţa infracţiunii complexe ca tip particular de
infracţiune. Astfel, de exemplu, cu privire la talhărie, dacă se constată că furtul a fost săvarşit fără violenţă sau ameninţare sau că aceste fapte au fost săvarşite
fără nici o legătură cu furtul, in prima situaţie nu există talhărie, ci numai furt, iar in cea de a doua situaţie, există două infracţiuni distincte care işi păstrează
autonomia infracţională (furt şi lovire sau furt şi ameninţare).
Infracţiunile complexe ca infracţiuni tip pot avea ele insele, ca orice alte
infracţiuni, variante agravate sau calificate in al căror conţinut poate intra o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea insăşi o faptă prevăzută de legea
penală. Aceasta inseamnă că o infracţiune complexă tip poate exista şi in forma
infracţiunii complexe ca variantă agravată. Infracţiunea complexă ca variantă agravantă a unei infracţiuni simple
cuprinde in conţinutul său agravat sau calificat o acţiune sau inacţiune care reprezintă o altă infracţiune, de sine stătătoare. Legislaţia noastră penală cunoaşte
astfel de infracţiuni care in forma lor de bază sunt infracţiuni simple, dar care, in variantele lor agravate sau calificate, sunt infracţiuni complexe (lipsirea de
libertate in mod ilegal, cu supunerea victimei la suferinţe sau cu punerea in pericol a vieţii ori sănătăţii acesteia – art. 189 alin. 2 C. pen.; raportul sexual cu o
minoră – art. 198 alin. 3 şi 4 C. pen.; furtul calificat – art. 209 alin. l lit. g C. pen. etc).
Această formă a infracţiunii complexe poate exista şi in cazul in care infracţiunea, in forma ei de bază, este tot o infracţiune complexă (talhăria – art. 211 alin. 2 şi
3 C. pen.; pirateria – art. 212 alin. 2 şi 3 C. pen.; ultrajul – art. 239 alin. 2 C. pen. etc).
Dacă din această formă a infracţiunii complexe lipseşte acea faptă ce constituie elementul circumstanţial, varianta complexă nu va mai exista şi va rămane
infracţiunea in forma ei de bază.
Structură. Avand in vedere că infracţiunea complexă este rezultatul reunirii in conţinutul unei infracţiuni unice a două sau mai multor infracţiuni, structura acesteia
este una complexă. Astfel, infracţiunea complexă cuprinde, in mod comprimat, in conţinutul său, termenii infracţiunilor reunite sau absorbite şi, desigur,
elementele componente ale laturii obiective şi subiective ale acestor infracţiuni.
In concret, la infracţiunea complexă, identificăm un obiect juridic principal şi, pe de altă parte, un obiect juridic adiacent (la infracţiunea de talhărie, obiectul juridic
principal este cel referitor la apărarea patrimoniului, iar
cel adiacent priveşte protecţia persoanei; la infracţiunea de ultraj, obiectul juridic principal se referă la apărarea autorităţii statale, iar cel adiacent la protecţia
persoanei).
Sub aspectul laturii obiective, in elementul material al infracţiunii complexe, vom identifica reunite acţiunile prin care se realizează elementul material al
infracţiunilor absorbite (la talhărie, elementul material al infracţiuniiscop este realizat prin acţiunea de luare, iar elementul material al infracţiunii de mijloc, printr-o
acţiune de ameninţare sau de exercitare a violenţei).
Sub aspectul laturii subiective, forma de vinovăţie la infracţiunea complexă tip (de bază) este intenţia, deoarece făptuitorul prevede rezultatul acţiunilor sale şi
urmăreşte ori acceptă producerea acestui rezultat. La infracţiunea complexă in
variantă agravantă, forma de vinovăţie este praeterintenţia.
Efectele juridice. Infracţiunea complexă este o infracţiune momentană, intrucat nu presupune o prelungire in timp a acţiunii sau inacţiunii ori a consecinţelor
acesteia. Infracţiunea complexă se consumă, deci, in momentul in care se săvarşesc acţiunile prin care se realizează elementele materiale specifice laturilor
obiective ale infracţiunilor absorbite.
Infracţiunea sau infracţiunile absorbite in infracţiunea complexă işi pierd autonomia infracţională. Dacă insă nu sunt realizate toate condiţiile cerute de lege
pentru existenţa infracţiunii complexe, infracţiunile absorbite păstrează autonomia infracţională.
Nerealizarea sub raportul laturii obiective a conţinutului unei infracţiuni absorbite poate conduce la calificarea faptei ca tentativă (exemplu: in cazul infracţiunii de
talhărie, dacă se consumă ameninţarea sau violenţa, insă deposedarea
victimei nu a fost posibilă, infracţiunea rămane in faza de tentativă). Infracţiunea complexă nu constituie o cauză de agravare a răspunderii penale, astfel că
tratamentul sancţionator este cel prevăzut de lege fără vreo agravare specială.
In cazul in care, după condamnarea definitivă pentru o infracţiune complexă, infractorul este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră in
conţinutul aceleiaşi infracţiuni, pedeapsa se recalculează ţinandu-se seama de activitatea săvarşită in intregul ei (art. 43 C. pen.).
c) Complexitatea naturală
In cadrul infracţiunii complexe există şi o complexitate naturală creată prin absorbirea in chip natural in conţinutul unei infracţiuni a elementului material
specific altei infracţiuni (in conţinutul infracţiunii de omor, identificăm incluse, in mod natural, elementele infracţiunii de vătămare corporală; infracţiunea de
calomnie cuprinde in conţinutul ei, absorbite in mod natural, elementele insultei; infracţiunea fapt consumat absoarbe intotdeauna in mod natural elementele
tentativei acestei infracţiuni etc.). In toate aceste cazuri este vorba de o infracţiune simplă, care cuprinde in elementul său material şi elementul material al unei
alte infracţiuni simple, mai puţin grave. In pofida complexităţii naturale, infracţiunea mai gravă nu devine o infracţiune complexă, ci rămane o infracţiune simplă.
Distincţia privitoare la complexitatea naturală prezintă
interes practic, deoarece in cazul in care nu se poate reţine in sarcina făptuitorului infracţiunea mai gravă, se va reţine infracţiunea mai puţin gravă.
51. Infracțiunea progresivă. Noțiune și caracterizare.

a) Noţiune şi caracterizare.
Denumirea de infracţiune progresivă este dată acelei infracţiuni a cărei latură obiectivă, după ce a atins momentul consumării, corespunzător unei anumite
infracţiuni, se amplifică progresiv fără intervenţia făptuitorului, fie prin agravarea urmării produse, fie prin producerea unor noi urmări, corespunzătoare unei
infracţiuni mai grave. Astfel, in cazul săvarşirii
infracţiunii de lovire sau alte violenţe cu provocarea unor vătămări corporale (art. 180 alin. l C. pen.) este posibil ca vătămarea corporală să se agraveze
progresiv şi să se ajungă la incadrarea faptei in infracţiunea de vătămare corporală (art. 181 C. pen.) sau chiar in infracţiunea de vătămare corporală gravă (art.
182 C. pen.). In cazul in care urmările s-au agravat excesiv şi se ajunge la moartea victimei, fapta va constitui infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte (art. 183 C. pen.).
Se observă că, in asemenea situaţii, infracţiunile mai grave, realizate ca urmare a amplificării progresive a rezultatului, absorb in conţinutul lor infracţiunile mai
uşoare. Această absorbţie are loc prin voinţa legiuitorului, care a incriminat ca infracţiuni de sine stătătoare fapte, in raport de diferitele grade de amplificare a
rezultatului socialmente periculos al acestora.
Aşadar, infracţiunea progresivă este şi ea o formă atipică a infracţiunii, caracterizată prin elementele definitorii arătate mai sus.Amplificarea producerii urmărilor
ori producerea de noi urmări determină apariţia unei noi infracţiuni in care se absorb toate infracţiunile corespunzătoare rezultatului celui mai grav. Această
infracţiune este singura care urmează să fie
reţinută, ca infracţiune unică, rezultat al agravării progresive a faptului iniţial.
Apare, deci, şi in cazul infracţiunii progresive, un moment al epuizării. Ceea ce se prelungeşte dincolo de momentul consumării unei anumite infracţiuni iniţiale
este numai rezultatul, adică numai amplificarea lui sau producerea unui nou
rezultat, mai grav, fără o nouă intervenţie a făptuitorului.
b) Efectele juridice. Ţinandu-se seama de specificul infracţiunii progresive, momentul consumării acesteia coincide cu momentul epuizării rezultatului. In
consecinţă, incadrarea juridică a faptei se va face in raport cu
acest ultim rezultat şi de aceea, in cazul infracţiunilor progresive, pentru calificarea corectă a faptei săvarşite, trebuie să se aştepte epuizarea rezultatului.
De la data epuizării rezultatului se calculează termenul de prescripţie a răspunderii penale. De asemenea, in funcţie de acest moment se determină şi legea
penală aplicabilă. Tot in raport de acest moment se determină şi incidenţa actelor de amnistie şi graţiere.

52. Infracțiunea de obicei. Noțiune și caracterizare.

a) Noţiune şi caracterizare. Este denumită infracţiune de obicei sau de obişnuinţă acea infracţiune ce se săvarşeşte prin repetarea acţiunii sau inacţiunii, prin
care se realizează elementul material al laturii obiective, de un număr de ori suficient de mare pentru ca din această repetare să rezulte că autorul desfăşoară
acea activitate infracţională ca un obicei, din obişnuinţă sau ca o indeletnicire (cerşetoria, prevăzută de art. 326 C.pen.; prostituţia, prevăzută de art. 328 C.pen.;
jocul de noroc, prevăzut de art. 330 alin. 2 C. pen.; vagabondajul, prevăzut de art. 327 C. pen.).
Aşadar, infracţiunea de obicei este o infracţiune unică, o unitate legală creată de legiuitor dintr-o pluralitate de acte ce corespund prin trăsăturile lor faptei
incriminate, dar care nu constituie infracţiune decat dacă se săvarşesc in mod repetat şi intr-un număr suficient de ori pentru a constitui un obicei sau o
obişnuinţă a făptuitorului. Luate izolat, aceste fapte nu constituie infracţiune. In schimb, ele se integrează in infracţiunea unică de obicei, chiar dacă se săvarşesc
după stingerea momentului consumării, adică după acumularea unui număr suficient de repetări din care rezultă obişnuinţa. Astfel, şi in cazul infracţiunii de
obicei, pe langă momentul consumării, apare un moment al epuizării faptei
b) Efectele juridice. Infracţiunea de obicei este şi ea o formă atipică a infracţiunii. Infracţiunea de obicei nu este susceptibilă de forme imperfecte, cum este
tentativa. Ea este, insă, susceptibilă de o formă atipică, in sensul că se prelungeşte in timp după ce a atins momentul consumării, ingloband in continuare in
conţinutul său noile repetări ale faptei. Are, deci, un moment al epuizării, de care sunt legate toate consecinţele juridice. Acest moment este marcat de
săvarşirea ultimei repetări, iar in raport de această dată, se determină legea penală aplicabilă şi incidenţa unor eventuale acte de clemenţă. De la aceeaşi dată
incepe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale.

53. Concursul real de infracțiuni. Definiție și caracterizare.

Concursul real de infractiuni

Concursul real de infractiuni exista când o persoana sa vârseste doua sau mai multe infractiuni prin actiuni diferite, înainte de a fi fost condamnata definitiv
pentru vreuna dintre acele infractiuni (art. 33 lit. a) C.pen.)
Concursul real este forma cea mai frecventa a concursului de infractiuni. În practica judiciara se întâlnesc uneori cazuri de persoane care au savârsit zeci de
infractiuni (îndeosebi furturi, tâlharii, înselaciuni) mai înainte de a fi prinse si
condamnate definitiv.
Daca infractiunile concurente sunt de acelasi tip (de exemplu, numai furturi) concursul este denumit
omogen, iar daca sunt de tipuri diferite (de exemplu, furt, tâlharie, omor), concursul este denumit eterogen.
Codul penal precizeaza ca “ exista concurs chiar daca una dintre infractiuni a fost comisa pentru savârsirea sau ascunderea altei infractiuni” (art. 33 lit. a)
C.pen.).

Un astfel de concurs în care infractiunile sunt legate una de cealalta poarta denumirea de concurs cu conexitate sau
concurs real caracterizat sau cu conexitate .
De exemplu, infractorul comite un omor pentru a înlesni sau ascunde savârsirea unei furt sau a unei tâlharii.

54. Concursul ideal de infracțiuni. Definiție și caracterizare.

Concursul ideal de infractiuni

•Concursul ideal (sau formal) de infractiuni exista când o persoana savârseste doua sau mai multe infractiuni prin aceeasi actiune sau inactiune. Codul penal
arata în acest sens ca exista concurs de infractiuni si atunci “când o actiune sau inactiune, savârsita de aceeasi persoana, datorita împrejurarilor în care a avut
loc si urmarilor pe care le-a produs, întruneste elementele mai multor infractiuni” (art. 33 lit. b) C.pen.).
Concursul ideal se întâlneste mai putin frecvent în practica judiciara decât concursul real, dar totusi în destul de multe cazuri.
Bunaoara, în cazul unui accident de circulatie cu mai multe victime (de exemplu, una decedata si doua va tamate corporal) vor exista 3 infractiuni în concurs
ideal : o infractiune de ucidere din culpa si doua infractiuni de vata mare corporala din culpa
. În acest caz exista o singura actiune (conducerea autovehiculului) dar prin aceasta se produc urmari care întrunesc continutul a trei infractiuni.
La fel, daca printr-o afirmatie în public faptuitorul calomniaza mai multe persoane, vor exista tot atâtea infractiuni în concurs ideal câte victime ale calomniei.
Tot în materie de circulatie rutiera, daca o persoana conduce un autovehicul neînmatriculat, fara a avea permis si cu imbibatie alcoolica peste limita legala, va
sa vârsi prin aceeasi actiune (conducerea autovehiculului) de asemeni 3 infractiuni
în concurs ideal (conducere de autovehicul neînmatriculat, conducere fa ra permis si conducere în stare de ebrietate) deoarece datorita împrejurarilor concrete
fapta întruneste continutul a trei infractiuni diferite. Daca acelasi conducator ar provoca si un accident, dupa care ar parasi locul accidentului (actiune diferita),
numarul infractiunilor concurente ar spori. În acest caz infractiunea de parasire a locului accidentului se va afla în concurs real cu celelalte, care între ele se afla
în concurs ideal.
Pentru a fi în prezenţa concursului de infracţiuni este necesar a fi întrunite următoarele condiţii:
a) să fie săvârşite două sau mai multe infracţiuni;
b) infracţiunile să fie săvârşite de către aceeaşi persoană, indiferent că
este autor, instigator sau complice;
c) infracţiunea să fie săvârşită înainte de condamnarea definitivă pentru
vreuna din ele;
d) cel puţin două infracţiuni să se poată pronunţa condamnarea
infractorului.

Pedepsirea concursului de infractiuni

În lume exista 3 sisteme de pedepsire a concursului de infractiuni: sistemulcumulului aritmetic,sistemul absorbtiei si sistemul cumulului juridic.
În sistemul cumulului aritmetic se stabileste câte o pedeapsa pentru fiecare infractiune, dupa care se face suma pedepselor, putându-se ajunge astfel la
pedepse de sute de ani închisoare. Acest sistem este considerat excesiv si nerealist, datorita pedepselor exorbitante, care este limpede de la început ca nu pot fi
executate.
În sistemul absorbtiei se stabileste câte o pedeapsa pentru fiecare infractiune, dupa care se compara pedepsele si se alege cea mai grea, urmând sa fie
executata numai aceasta, considerându-se ca pedeapsa mai grea le absoarbe pe cele mai
usoare. Acest sistem are inconvenientul ca nu asigura o sanctionare suficient de severa a infractorilor care au comis un numar mare de infractiuni.
Sistemul cumulului juridic, adoptat si de codul nostru penal, reprezinta o solutie care combina cele doua sisteme amintite, evitând dezavantajele lor.
Modul de pedepsire a concursului de infractiuni este reglementat de art. 34-36 din codul penal în vigoare. În cele ce urmeaza vom prezentat cele mai importante
dintre dispozitiile textelor de lege respective.
Sanctionarea concursului de infractiuni se face printr-o operatiune în doi timpi:
• In prima faza instanta stabileste câte o pedeapsa pentru fiecare dintre infractiunile concurente , facând abstractie de celelalte infractiuni.
În urma acestei operatiuni pot rezulta:
- fie numai pedepse cu închisoarea,
- fie numai pedepse cu amenda,
- fie atât pedepse cu închisoarea, cât si pedepse cu amenda.
• In a doua faza instanta compara pedepsele stabilite si alege dintre ele pedeapsa cea mai grea , pe care urmeaza sa o aplice .
Pentru a tine seama si de celelalte pedeps e stabilite, cât si de numarul infractiunilor concurente, pedeapsa cea mai grea va putea fi ridicata pâna la maximul ei
special , iar daca acest maxim este neîndestulator, se va mai putea adauga un spor
. Sporul poate fi urmatorul:
- de pâna la 5 ani (teoretic orice durata cuprinsa între o zi si 5 ani) când s- au stabilit numai pedepse cu închisoarea;
- de pâna la o treime din maximul celei mai grele pedepse cu amenda, când s-au stabilit numai amenzi.
Daca s-au stabilit atât pedepse cu închisoarea, cât si pedepse cu amenda, se va aplica pedeapsa cea mai grea cu închisoarea, sporita în felul aratat mai sus, iar
la aceasta se va putea adauga, în totul sau în parte amenda cea mai grea, sporita în sensul aratat mai sus.
Când una dintre pedepsele stabilite este detentia pe viata , se va aplica numai aceasta pedeapsa
. Pentru o mai buna întelegere, dam urmatorul exemplu: Inculpatul a sa vârsit 3 infractiuni concurente. În prima faza instanta stabileste pentru aceste infractiuni
urmatoarele pedepse: de 2 ani, 3 ani si 5 ani închisoare. În faza a doua, instanta alege dintre cele trei pedeapsa cea mai grea, adica cea de 5 ani. Acea
pedeapsa poate fi ridicata pâna la maximul ei special.
Sa presupunem ca acea infractiune se pedepseste cu închisoare de la 2 la 7 ani, deci maximul ei special este de 7 ani.
Deci pedeapsa de 5 ani va putea fi ridicata pâna la limita de 7 ani, la care instanta ar mai putea adauga un spor de pâna la 5 ani, putând ajunge în principiu la
7+5=12 ani .
Totusi pedeapsa nu va putea ajunge la 12 ani, ci numai pâna la 10 ani cel mult, deoarece art. 34 alin. 2 din codul penal prevede ca pedeapsa la care se ajunge
prin sporurile mentionate nu poate depasi totalul pedepselor stabilite pentru infractiunile concurente , adica suma lor. Or, în exemplul nostru, suma este de
2+3+5=10 ani. În concluzie, în exemplul nostru, instanta va alege pedeapsa cea mai grea, adica cea de 5 ani, pe care o poate ridica pâna la maximul ei, adica
de 7 ani si ar mai putea adauga un spor de cel mult 3 ani pentru a nu depasi suma de 10 ani a pedepselor. În final subliniem faptul ca sporurile ce se pot adauga
la pedeapsa cea mai grea nu se aplica automat si obligatoriu, ci facultativ , dupa aprecierea instantei. Desigur, daca exista multe infractiuni concurente si mai
ales daca pedepsele pentru acestea sunt
mari, instanta va aplica sporurile mentionate.

55. Conceptul și caracterizarea recidivei. Structura recidivei.

Recidiva
A. Noţiune şi caracterizare.
Recidiva este o altă formă de bază a pluralităţii de infracţiuni, care constă in săvarşirea din nou a unei infracţiuni, de
către o persoană care a fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune. Ceea ce caracterizează recidiva este deci imprejurarea că pluralitatea de infracţiuni
săvarşite de aceeaşi persoană este realizată intr-un anumit mod, şi anume:
dupăce făptuitorul a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune (eventual, pentru două sau mai multe infracţiuni), mai săvarşeşte ulterior, inainte de a incepe
executarea pedepsei, in timpul executării acesteia ori in stare de evadare sau după ce a executat pedeapsa, una sau eventual mai multe infracţiuni, in anumite
condiţii.
Deosebirea evidentă fată de concursul de infracţiuni o constituie intervenţia unei hotărari judecătoreşti definitive de condamnare, in dispreţul căreia infractorul
continuă activitatea infracţională, săvarşind din nou o infracţiune sau mai multe. Această deosebire dintre autorul unui concurs de infracţiuni şi acela al unei
recidive este dublată de o deosebire esenţială, care constă in periculozitatea celui care recidivează. Prin săvarşirea uneia sau mai multor noi infracţiuni, după ce
a fost condamnat definitiv pentru o altă sau alte infracţiuni, acest infractor atrage atenţia că este incorigibil şi, deci, că prezintă un grad mare de pericol pentru
societate. Această imprejurare determină pe planul dreptului penal necesitatea elaborării unor măsuri de apărare specifice.
Este de reţinut, in acest sens, că existenţa recidivei stă la baza distincţiei ce se face intre infractorul primar şi infractorul recidivist. Denumirea de infractor primar
este dată infractorului care nu a mai fost anterior condamnat pentru una
sau, eventual, pentru un concurs de infracţiuni, precum şi celui care a mai fost condamnat, insă condamnarea nu indeplineşte condiţiile cerute de lege pentru
existenţa stării de recidivă. In mod corespunzător, denumirea de infractor recidivist este dată infractorului care a mai fost condamnat şi care, după condamnarea
definitivă sau după executarea pedepsei, săvarşeşte din nou o infracţiune, in condiţiile cerute de lege pentru existenţa stării de recidivă.
Distincţia intre infractorii primari şi infractorii recidivişti este importantă, fiindcă legea penală prevede un tratament sancţionator mai sever pentru infractorul
recidivist. Infractorii recidivişti sunt, apoi, exceptaţi, de regulă, de la beneficiul unor acte de clemenţă (amnistie, graţiere) şi sunt prevăzute in lege şi alte condiţii
restrictive in privinţa acestora, referitor la liberarea lor condiţionată, precum şi la obţinerea reabilitării.
Structura.
Existenţa unei condamnări definitive a infractorului, ca trăsătură caracteristică a recidivei, determină o anumită structurare a
infracţiunilor care alcătuiesc această formă a pluralităţii Aşa cum am arătat, conceptul de recidivă este condiţionat de: existenţa unei condamnări definitive a
infractorului pentru una ori mai multe infracţiuni săvarşite anterior; săvarşirea din nou de către acesta a unei infracţiuni.
Condamnarea definitivă şi infracţiunea săvarşită din nou apar, aşadar, ca elemente constitutive ale stării de recidivă. Acestor două elemente in teoria dreptului
penal li s-a dat denumirea de termeni ai recidivei.
Primul termen al recidivei este format totdeauna dintr-o condamnare definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, iar al doilea termen al recidivei este format
totdeauna din săvarşirea din nou a unei infracţiuni.
Cei doi termeni ai recidivei sunt ei inşişi susceptibili de numeroase variaţiuni, se pot prezenta sub forme diferite, determină la randul lor o anumită configuraţie a
stării de recidivă. Astfel, de exemplu, primul termen al recidivei poate fi o hotărare definitivă de condamnare la pedeapsa inchisorii variabilă ca durată, este
posibil ca hotărarea să nu fie pusă incă in executare, să se afle in curs de executare sau ca pedeapsa să fie in intregime executată sau considerată ca
executată, hotărarea de condamnare poate fi pronunţată uneori de către o instanţă judecătorească străină, pedeapsa solicitată poate privi o singură infracţiune
sau un concurs de infracţiuni etc. La randul său, cel de-al doilea termen al recidivei poate consta din săvarşirea unei infracţiuni de gravitate diferită, de acelaşi fel
cu infracţiunea sau infracţiunile săvarşite anterior sau
diferită de acestea, la un interval mai mare sau mai mic de timp de la executarea pedepsei etc.
Reglementarea recidivei a trebuit să ţină seama de trăsăturile esenţiale şi de variaţiunile pe care le prezintă cei doi termeni ai recidivei
Modalităţi ale recidivei in cazul persoanei fizice. In teoria dreptului penal s-a dat denumirea de modalităţi ale recidivei felului in care se prezintă in concret
recidiva in raport cu variaţiunile la care sunt supuşi cei doi termeni ai recidivei. Cunoaşterea acestor modalităţi este importantă pentru mai buna cunoaştere a
inseşi reglementărilor legale privind recidiva. Cele mai cunoscute dintre modalităţile recidivei sunt:
a) Recidiva după condamnare (denumită şi recidivă postcondamnatorie sau recidiva fictivă) şi recidiva după executare (denumită şi recidiva postexecutorie sau
recidivă reală).
b) Recidiva generală şi recidiva specială. Recidiva este denumită generală atunci cand infracţiunile săvarşite, adică infracţiunea pentru care s-a pronunţat
condamnarea definitivă, şi infracţiunea săvarşită din nou sunt diferite ca gen sau specie, recidiva nefiind condiţionată de o asemănare intre infracţiunile ce intră
in compunerea celor doi termeni. Dimpotrivă, recidiva este specială atunci cand intre infracţiunile respective există asemănare, adică ele sunt de aceeaşi natură.
Recidiva specială este considerată mai periculoasă, ea dovedind o anume specializare a infractorului şi deci o perseverenţă
infracţională.
c) Recidiva absolută şi recidiva relativă. Recidiva este denumită absolută atunci cand existenţa ei nu este condiţionată de gravitatea primei condamnări şi
relativă atunci cand pedeapsa anterioară este de o anumită gravitate şi dovedeşte perseverenţa infracţională a infractorului.
d) Recidiva mare şi recidiva mică. La recidiva mare, primul termen il constituie o condamnare la o pedeapsă de o gravitate mai mare, care relevă prin ea insăşi
periculozitatea infractorului care perseverează, in aceste condiţii, săvarşind noi infracţiuni. Din contră, denumirea de mică recidivă a fost atribuită recidivei la care
primul termen este format nu din una singură, ci din mai multe condamnări la pedepse mici, ce nu depăşesc o anume gravitate, considerandu-se că numai după
mai multe condamnări la pedepse mai uşoare infractorul relevă acea periculozitate specifică recidivistului.
e) Recidiva temporară şi recidiva perpetuă. Distincţia are in vedere intervalul de timp, de la condamnare sau de la executarea pedepsei, in care trebuie să se
săvarşească din nou o infracţiune pentru a exista recidivă. Din acest punct de vedere, recidiva este perpetuă atunci cand se realizează, indiferent de intervalul la
care s-ar săvarşi din nou o infracţiune, şi temporară atunci cand se realizează numai dacă săvarşirea din nou a unei infracţiuni a avut loc inlăuntrul unui anumit
termen de la condamnare sau de la executarea pedepsei anterioare. Este admisă in general recidiva temporară.
f) Recidiva cu efect unic şi recidiva cu efecte progresive. Distincţia are in vedere efectele pe care le produce recidiva asupra pedepsei pentru infracţiunea
săvarşită in această stare. Recidiva cu efect unic este aceea ale cărei efecte sunt aceleaşi ori de cate ori s-ar repeta starea de recidivă. Recidiva cu efecte
progresive este aceea ale cărei consecinţe se agravează progresiv, cu fiecare nouă recidivă.
g) Recidiva teritorială şi recidiva internaţională. Recidiva se numeşte teritorială atunci cand existenţa ei este condiţionată de cerinţa ca primul său termen să fie o
hotărare de condamnare pronunţată de o instanţă naţională, spre deosebire de recidiva zisă internaţională, la care primul termen poate fi o condamnare
pronunţată in străinătate. Admiterea recidivei internaţionale
implică recunoaşterea hotărarilor judecătoreşti străine şi este determinată de necesitatea cooperării internaţionale in lupta cu criminalitatea.

56. Recidiva postcondamnatorie. Definiție. Condiții pentru existență.

Se consideră recidivă după condamnare săvarşirea din nou a unei infracţiuni mai inainte ca infractorul să fi executat in intregime pedeapsa la care a fost
anterior condamnat sau mai inainte ca pedeapsa să fi fost eventual considerată ca executată
.a) Recidiva după condamnare. Denumirea marginală a art. 37, sediul materiei pentru instituţia recidivei, a fost modificată recent, avand denumirea „recidiva
in cazul persoanei fizice”. Această modificare a fost impusă de introducerea in Codul penal a persoanei juridice, ca un nou subiect activ al infracţiunii şi al
răspunderii penale.
Potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. l lit. a C. pen., există recidivă pentru persoana fizică atunci cand, după rămanerea definitivă a unei hotărari de condamnare la
pedeapsa inchisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvarşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, inainte de inceperea executării pedepsei, in timpul executării
acesteia sau in stare de evadare, iar pedeapsa
prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este inchisoarea mai mare de un an.
Din analiza dispoziţiei legale, rezultă condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa recidivei in această modalitate. Astfel, cu privire la primul termen se cer
indeplinite următoarele condiţii:
• să existe o hotărare definitivă de condamnare a infractorului la pedeapsa inchisorii mai mare de 6 luni. Dacă hotărarea nu era definitivă in momentul
săvarşirii celei de-a doua infracţiuni, nu va exista recidivă, ci concurs de infracţiuni. De asemenea, dacă pedeapsa nu este inchisoarea mai mare de 6 luni, ci de
6 luni sau mai mică, iarăşi nu va exista recidivă. Pedeapsa prevăzută in hotărarea de condamnare poate fi aplicată de instanţă pentru o singură infracţiune sau
pentru un concurs de infracţiuni. In acest din urmă caz, este vorba de pedeapsa rezultată, care trebuie să fie mai mare de 6 luni, chiar
dacă pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente, luate separat, nu depăşesc nici una durata de 6 luni. Poate constitui primul termen al recidivei după
condamnare, ca de altfel şi al recidivei după executare, chiar şi o hotărare de condamnare pronunţată in străinătate. Aceasta rezultă din dispoziţia din alin. 2 al
art. 37 C. pen., care prevede că pentru stabilirea stării de recidivă, in aceste cazuri, se poate ţine seama şi de hotărarea de condamnare pronunţată in
străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea romană, dacă acea hotărare a fost recunoscută potrivit dispoziţiilor legii. Aceste dispoziţii sunt cele din art. 519
şi urm. C. pr. pen. Legea noastră penală consacră, aşadar, aşa-numita recidivă internaţională;

• hotărarea de condamnare să fi fost pronunţată pentru o infracţiune săvarşită cu intenţie. Această condiţie rezultă din dispoziţia prevăzută in art. 38 alin. l
lit. a C. pen., dispoziţie introdusă prin Legea nr. 6/1973 de modificare a Codului penal, care prevede că la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de
hotărarile de condamnare privitoare la infracţiunile săvarşite din culpă.
Prin prevederea acestei condiţii a fost subliniată trăsătura caracteristică a recidivei, aceea de a exprima perseverenţa infracţională a infractorului recidivist,
perseverenţă care nu este posibilă decat in cazul infracţiunilor cu intenţie;
• hotărarea de condamnare să nu fie dintre acelea in care, potrivit legii, nu se tine seama la stabilirea stării de recidivă.
Legea prevede in art. 38 C. pen. o serie de cazuri in care o hotărare de condamnare definitivă nu poate constitui primul termen al recidivei. Potrivit acestor
dispoziţii, la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărarile de condamnare privitoare la:

– infracţiunile săvarşite in timpul minorităţii. Această dispoziţie are raţiunea de a-l degreva pe minor, in viitor, de urmările prejudiciabile ale unor fapte
săvarşite in perioada minorităţii, cand personalitatea sa era in curs de formare;
– infracţiunile săvarşite din culpă. Această dispoziţie a fost introdusă prin Legea nr. 6/1973 şi are ca scop să restrangă sfera recidivei la faptele săvarşite cu
intenţie, deoarece numai in cazul acestor infracţiuni poate exista perseverenţa infracţională caracteristică stării de recidivă;
– infracţiunile amnistiate. Amnistia fiind o cauză care inlătură răspunderea penală a făptuitorului pentru infracţiunea săvarşită (art. 119 C. pen.), este firesc ca
hotărarea de condamnare privitoare la o infracţiune amnistiată să nu mai poată constitui primul termen al recidivei;
– faptele nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală. După cum este ştiut, dezincriminarea unei fapte (abolitio criminis) prin legea nouă face să
inceteze toate consecinţele penale ale hotărarii judecătoreşti, pronunţate in baza legii vechi cu privire la acea faptă (art. 12 C. pen.). Printre consecinţele penale
ale dezincriminării faptei, inlăturate prin intrarea in vigoare a legii noi, dezincriminatoare este şi aceea ca hotărarea de condamnare pronunţată pentru fapta
dezincriminată să nu poată constitui primul termen al recidivei.
Cu privire la cel de-al doilea termen al recidivei, pentru existenţa recidivei după condamnare este necesară indeplinirea următoarelor condiţii:
• infractorul să săvarşească din nou o infracţiune cu intenţie. Nu se cere ca infracţiunea să fie de aceeaşi natură ca aceea pentru care infractorul a fost
condamnat anterior. Legea consacră deci aşa-numita recidivă generală. Infracţiunea poate avea forma tentativei sau a faptului consumat sau poate consta in
participarea la săvarşirea acestora ca autor, instigator sau complice (art.144 C.pen.). Este necesar, insă, ca infracţiunea săvarşită din nou să fie intenţionată,
adică să fie săvarşită cu intenţie directă, indirectă sau depăşită (praeterintenţie). Această cerinţă, introdusă prin modificarea din 1973 a
Codului penal, are ca scop restrangerea sferei recidivei la infracţiunile săvarşite cu intenţie, fiindcă numai in cazul săvarşirii acestora se poate vorbi de
perseverenţa infracţională a recidivistului. In ce priveşte asimilarea intenţiei depăşite cu intenţia directă sau indirectă ca o condiţie pentru existenţa atat a primului
termen, cat şi a celui de-al doilea termen al recidivei, aceasta se justifică prin imprejurarea că primum delictum din compunerea infracţiunii praeterintenţionate
este săvarşit cu intenţie şi el stă la baza rezultatului mai grav, chiar dacă acesta este produs din culpă;
• pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvarşită din nou să fie inchisoarea mai mare de un an. Această cerinţă, prevăzută prin modificarea Codului
penal din 1973, are şi ea ca scop restrangerea sferei recidivei la infracţiuni de o anumită gravitate. Legea are in vedere pedeapsa prevăzută de lege pentru noua
infracţiune in configuraţia tipică a acesteia, sau, după caz, intr-o variantă agravată sau atenuată. Maximul special al pedepsei inchisorii pentru această
infracţiune trebuie să depăşească un an. Spre deosebire deci de primul termen, a cărui gravitate se exprimă in pedeapsa aplicată de instanţa judecătorească,
gravitatea celui de-al doilea termen al recidivei se exprimă in pedeapsa prevăzută de lege. Dacă această pedeapsă este inchisoarea de un an sau mai mică ori
amendă, infracţiunea săvarşită nu poate constitui al doilea termen al recidivei. Pedeapsa ce se ia in considerare este aceea prevăzută de lege pentru
infracţiunea tip, chiar dacă infracţiunea săvarşită din nou are forma tentativei;
• infracţiunea care constituie cel de-al doilea termen al recidivei după condamnare trebuie să fie săvarşită inainte de inceperea executării pedepsei anterioare, in
timpul executării acesteia sau in stare de evadare. Noua infracţiune trebuie să fie săvarşită deci in intervalul cuprins intre data rămanerii definitive a hotărarii de
condamnare şi data la care pedeapsa este in intregime executată sau considerată ca executată. Nu interesează deci dacă hotărarea anterioară a fost sau nu
pusă in executare, dacă executarea pedepsei a fost suspendată condiţionat sau dacă s-a dispus obligarea condamnatului la muncă corecţională, dacă
condamnatul se află in penitenciar, in stare de libertate condiţionată sau in stare de evadare.
Cel de-al doilea termen al recidivei constă din săvarşirea unei singure infracţiuni, care indeplineşte condiţiile prevăzute de lege. Desigur, este posibil ca
infractorul să săvarşească, in aceste condiţii, două, ori mai multe infracţiuni.
In acest caz, starea de recidivă trebuie să se verifice in raport cu fiecare infracţiune in parte, putand exista deci o dublă sau multiplă recidivă. In acelaşi timp, cele
două sau mai multe infracţiuni săvarşite după condamnarea definitivă formează un concurs de infracţiuni, constituind deci un caz in care concursul de infracţiuni
se intalneşte cu recidiva.

57. Recidiva postexecutorie. Definiție. Condiții pentru existență.

Recidiva se consideră după executare atunci cand săvarşirea din nou a unei infracţiuni are loc după ce infractorul a executat in intregime pedeapsa anterioară
sau după ce aceasta a fost considerată ca executată in intregime.

Recidiva după executare. Această modalitate a recidivei este reglementată prin dispoziţia din art. 37 alin. l lit. b C. pen. care prevede că există recidivă şi atunci
cind, după executarea unei pedepse cu inchisoarea mai mare de 6 luni, după graţierea totală a restului de pedeapsă, ori după implinirea termenului de
prescripţie a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvarşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai
mare de un an. Recidiva după executare nu se deosebeşte, deci, in esenţă, de recidiva după condamnare decat prin imprejurarea că săvarşirea din nou a unei
infracţiuni are loc după ce infractorul a executat in intregime pedeapsa anterioară sau după ce aceasta a fost considerată ca executată. Cu această deosebire,
condiţiile de existenţă a recidivei după executare sunt
identice cu acelea prevăzute pentru recidiva după condamnare.
Trăsăturile distinctive privesc primul termen al recidivei.
Astfel, pentru existenţa primului termen al recidivei după executare se cere, ca şi in cazul recidivei după condamnare, să existe o hotărare definitivă de
condamnare a infractorului la pedeapsa inchisorii mai mare de 6 luni, cu deosebirea insă că, in cazul recidivei după executare, este necesar ca pedeapsa să fie
in intregime executată sau considerată ca executată ca urmare a graţierii totale sau a restului de pedeapsă pe care condamnatul o mai avea de executat la data
apariţiei decretului de graţiere, sau ca urmare a prescripţiei executării acelei pedepse. Aceasta constituie, după cum se ştie, distincţia dintre recidiva după
condamnare şi recidiva după executare. Celelalte condiţii sunt identice.
Bineinţeles că se cere şi pentru existenţa recidivei după executare ca, in cazul dat, să nu existe vreunul din cazurile in care condamnarea nu poate constitui
primul termen al recidivei (art. 38 alin. l C. pen.).
De asemenea, legea prevede că nu se ţine seama, la stabilirea stării de recidiva, de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau in privinţa cărora s-a
implinit termenul de reabilitare (art. 38 alin. 2 C. pen.). Reabilitarea fiind o cauză care inlătură consecinţele condamnării, printre care şi starea de recidivă, este
firesc ca o condamnare, in privinţa căreia a intervenit reabilitarea de drept (art. 134, 86, 62 alin. 6 C. pen.) sau reabilitarea judecătorească
(art. 135 şi urm. C. pen.), să nu mai poată constitui primul termen al recidivei. Legea prevede insă că acelaşi efect il produce şi implinirea termenelor de
reabilitare. Este vorba de termenele a căror implinire atrage reabilitarea de drept sau a celor după implinirea cărora este posibilă reabilitarea judecătorească (art.
135 C. pen.). Legiuitorul a considerat că după trecerea acestor termene de la executarea pedepsei, termene in cursul cărora fostul condamnat nu a săvarşit din
nou o infracţiune, nu se mai poate vorbi de o perseverenţă infracţională caracteristică recidivei. Legea noastră penală nu admite deci aşa-numita
recidivă perpetuă, consacrand, dimpotrivă, recidiva temporară.
Cu privire la cel de-al doilea termen ai recidivei după executare, legea prevede aceleaşi condiţii ca şi la recidiva după condamnare. Infracţiunea săvarşită
din nou poate fi de orice natură, insă trebuie să fie săvarşită cu intenţie, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune trebuie să fie inchisoarea mai
mare de un an. Săvarşirea infracţiunii trebuie să aibă loc după data terminării executării pedepsei, după data publicării decretului de graţiere totală sau a restului
de pedeapsă sau, respectiv, după data la care s-a implinit termenul de prescripţie a executării pedepsei anterioare.

Conditiile generale de existenta:

Conditiile primului termen al recidivei
Primul termen al recidivei trebuie sa îndeplineasca urmatoarele conditii:
• sa constea într-o condamnare la o pedeapsa cu închisoarea mai mare de 6 luni
sau
•în cel putin 3 pedepse cu închisoarea de pâna la 6 luni inclusiv.
Prin urmare nu îndeplinesc conditiile primului termen al recidivei urmatoarele condamnari anterioare:
- condamna rile la pedeapsa amenzii.
- condamna rile la pedepse cu închisoareade pâna la 6 luni inclusiv (daca sunt mai putine de 3).

De asemeni, conform art. 38 C.pen. nu atrag starea de recidiva urmatoarele categorii de condamnari anterioare:
- condamna rile pentru infractiuni
savârsite în timpul minoritatii;
- condamna rile pentru infractiuni savârsite din culpa;
-condamna rile pentru infractiunile amnistiate ulterior condamnarii;
- condamna rile pentru faptele dezincriminate (care dupa condamnare nu mai sunt prevazute ca infractiuni de legea penala în urma modificarii ei).
- condamna rile pentru care a intervenit reabilitarea, sau în privinta carora s-a împlinit termenul de reabilitare.
. Conditiile celui de-al doilea termen al recidivei
Cel de-al doilea termen al recidivei trebuie îndeplineasca urmatoarele conditii:
• sa fie o infractiune savârsita cu intentie (sau praeterintentie);
• pentru acea infractiune legea sa prevada pedeapsa închisorii mai mare de un an (singura sau alternativ cu amenda).
Prin urmare nu va exista recidiva daca:
- a doua infractiune este una savârsita din culpa;
-pentru a doua infractiune legea prevede numai pedeapsa cu amenda;
-pentru a doua infractiune legea prevede o pedeapsa cu închisoarea de
pâna la un an inclusiv.

58. Pluralitatea intermediară de infracțiuni. Noțiune și caracterizare. Aplicarea pedepsei în cazul pluralități i intermediare de infracțiuni.

. PLURALITATEA INTERMEDIARA DE INFRACTIUNI

În anumite cazuri o persoana savârseste mai multe infractiuni, dintre care unele înainte de a fi fost condamnat definitiv pentru vreo una dintre ele, iar altele dupa
condamnare, caz în care toate aceste infractiuni nu constituie nici concurs de infractiuni (pentru ca a intervenit deja o condamnare definitiva), dar poate sa nu
existe nici recidiva (pentru ca nu sunt îndeplinite conditiile recidivei). O astfel de situatie poarta denumirea de pluralitate intermediara de infractiuni
• Pluralitatea intermediara de infractiuni exista când o persoana a fost deja condamnata definitiv pentru una sau mai multe infractiuni, iar dupa condamnare
savârseste o noua infractiune, înainte de a fi executat pedeapsa, dar nu sunt îndeplinite conditiile pentru existenta recidivei (fie cele privind primul termen, fie
cele privind al doilea termen).
De exemplu, o persoana a fost condamnata anterior pentru o infractiune din culpa, iar dupa condamnare savârseste o noua infractiune, indiferent de care.
Nu poate exista recidiva nefiind îndeplinite conditiile privind primul termen (nu se tine seama de
condamnarile pentru infractiuni din culpa).
Sau, o persoana a fost condamnata anterior la o pedeapsa mai mare de 6 luni, iar dupa condamnare savârseste o noua infractiune intentionata, pentru care
legea prevede pedeapsa amenzii. Nu poate exista recidiva, nefiind îndeplinite conditiile privind
al doilea termen al recidivei.
Potrivit art. 40 C.pen. pluralitatea intermediara de infractiuni se pedepseste dupa regulile pedepsirii concursului de infractiuni.

59. Condițiile legitimei apărări în ipoteza prevăzută de art. 44 alin. 2 C.pen.

Conditiile privitoare la atac:

-atacul trebuie sa vina din partea unei persoane;
-atacul trebuie sa fie material (fizic);
-atacul sa fie direct, adica nemijlocit asupra persoanei sau bunului de interes obstesc;
-atacul sa fie imediat (adica iminent sau în curs de desfasurare);
- atacul sa aiba caracter injust din punct de vedere juridic;
-atacul sa puna în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, ori ale altei persoane sau un interes obstesc;
Conditiile privitoare la aparare:
-apa rarea sa aiba ca obiect persoana celui atacat sau interesul obstesc;
-apa rarea sa fie proportionala cu intensitatea atacului.

60. Legitima apărare în ipoteza prevăztuă în alin. 2 al art. 44 C.pen.

1. LEGITIMA APARARE. Definitie.

Celui care este victima unui atac nu i se poate impune o atitudine de lasitate, atunci când este victima unui atac ilicit. Nu ar fi nici rational si nici firesc
ca legea sa impuna ca justul sa fuga din fata injustului , drept care atunci când o persoana atacata
si alege sa se apere, apararea sa va fi considerata justificata legitima (licita) între anumite limite.
Chestiunea legitimei aparari se pune atunci când prin riposta sa, cel aflat în aparare comite asupra atacatorului o fapta prevazuta de legea penala.
Codul penal reglementeaza chestiunea legitimei aparari în felul urmator:

(2) Este in stare de legitimă apărare acela care săvarşeşte fapte pentru a inlătura un atac material, direct, imediat şi injust indreptat impotriva sa, a altuia
sau impotriva unui interes obştesc şi care pune in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.(alin. 3 al art. 44 C.pen.)

Este considerata legitima si apa rarea realizata de o persoana pentru a respinge atacul îndreptat asupra altei persoane.
Pentru existenta legitimei apa rari se cer întrunite anumite conditii privitoare la atac si privitoare la aparare. Daca ele sunt îndeplinite fapta prevazuta
de legea penala comisa în apa rare nu este considerata infractiune.
Sarcina de a dovedi îndeplinirea acestor conditii revine persoanei care invoca legitima apa rare.
Conditiile privitoare la atac:
-atacul trebuie sa vina din partea unei persoane;
-atacul trebuie sa fie material (fizic);
-atacul sa fie direct, adica nemijlocit asupra persoanei sau bunului de interes obstesc;
-atacul sa fie imediat (adica iminent sau în curs de desfasurare);
- atacul sa aiba caracter injust din punct de vedere juridic;
-atacul sa puna în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, ori ale altei persoane sau un interes obstesc;
Conditiile privitoare la aparare:
-apa rarea sa aiba ca obiect persoana celui atacat sau interesul obstesc;
-apa rarea sa fie proportionala cu intensitatea atacului.

Legitima aparare prezumata

Dispozitiile din art. 44 alin 2 instituie prezumtia ca persoana care riposteaza în împrejura rile mentionate de afla în legitima aparare. Prezumtia are
menirea de a pune într-o situatie juridica mai comoda pe cel aflat în apa rare, rasturnând sarcina probei

Astfel, cel aflat în aparare nu mai trebuie sa faca dovada îndeplinirii conditiilor legitimei apara ri prevazute în art. 44 alin. 2 C.pen. Este suficient sa se
constate ca el a respins o patrundere în locurile si în modurile prevazute de lege si se va considera ca fapta
comisa asupra intrusului nu constituie infractiune, apararea fiind legitima.
Prezumtia de legitima aparare nu este absoluta, ci relativa, putând fi comba tuta prin proba contrara . Proba contrara va trebui facuta de procuror, din
oficiu sau la cererea persoanei vatamate.

Depasirea limitelor legitimei aparari

Depasirea limitelor legitimei aparari, în sensul unei riposte mai intense decât cea proportionala cu gravitatea atacului, este asimilata cu legitima
aparare, daca excesul de aparare s-a datorat tulburarii sau temerii. Este vorba de cazurile când persoana atacata s-a aflat într-o stare psihica de
tulburare sau temere pricinuita de împrejurarile concrete ale atacului si din cauza acestei stari nu a putut sa evalueze corect gravitatea (intensitatea)
atacului, considerându-l mai grav decât era în realitate si de aceea riposta a fost
disproportionata (mai intensa ).
De exemplu, fiind atacata în timpul noptii si temându-se ca îi este în pericol viata, persoana riposteaza si îl ucide pe atacator Daca însa depasirea
proportionalitatii a fost constienta (deci nu mai e vorba de o apreciere gresita datorita tulbura rii sau temerii, ci de o riposta voit excesiva, cu sensul
de razbunare) cel care a ripostat va raspunde pentru infractiunea comisa, însa depas irea limitelor legitimei aparari va constitui o circumstanta
atenuanta obligatorie (art. 73 lit. a) C.pen.)

61. Legitima apărare în ipoteza prevăztuă în alin. 3 al art. 44 C.pen.

1. LEGITIMA APARARE. Definitie.

Celui care este victima unui atac nu i se poate impune o atitudine de lasitate, atunci când este victima unui atac ilicit. Nu ar fi nici rational si nici firesc
ca legea sa impuna ca justul sa fuga din fata injustului , drept care atunci când o persoana atacata
si alege sa se apere, apararea sa va fi considerata justificata legitima (licita) între anumite limite.
Chestiunea legitimei aparari se pune atunci când prin riposta sa, cel aflat în aparare comite asupra atacatorului o fapta prevazuta de legea penala.
Codul penal reglementeaza chestiunea legitimei aparari în felul urmator:

(3) Se prezumă că este in legitimă apărare şi acela care săvarşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă,
viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, intr-o locuinţă, incăpere, dependinţă sau loc imprejmuit ţinand de acestea.(alin. 3 al art. 44 C.pen.)

Este considerata legitima si apa rarea realizata de o persoana pentru a respinge atacul îndreptat asupra altei persoane.
Pentru existenta legitimei apa rari se cer întrunite anumite conditii privitoare la atac si privitoare la aparare. Daca ele sunt îndeplinite fapta prevazuta
de legea penala comisa în apa rare nu este considerata infractiune.
Sarcina de a dovedi îndeplinirea acestor conditii revine persoanei care invoca legitima apa rare.
Conditiile privitoare la atac:
-atacul trebuie sa vina din partea unei persoane;
-atacul trebuie sa fie material (fizic);
-atacul sa fie direct, adica nemijlocit asupra persoanei sau bunului de interes obstesc;
-atacul sa fie imediat (adica iminent sau în curs de desfasurare);
- atacul sa aiba caracter injust din punct de vedere juridic;
-atacul sa puna în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, ori ale altei persoane sau un interes obstesc;
Conditiile privitoare la aparare:
-apa rarea sa aiba ca obiect persoana celui atacat sau interesul obstesc;
-apa rarea sa fie proportionala cu intensitatea atacului.

Legitima aparare prezumata

Dispozitiile din art. 44 alin 2 instituie prezumtia ca persoana care riposteaza în împrejura rile mentionate de afla în legitima aparare. Prezumtia are
menirea de a pune într-o situatie juridica mai comoda pe cel aflat în apa rare, rasturnând sarcina probei

Astfel, cel aflat în aparare nu mai trebuie sa faca dovada îndeplinirii conditiilor legitimei apara ri prevazute în art. 44 alin. 2 C.pen. Este suficient sa se
constate ca el a respins o patrundere în locurile si în modurile prevazute de lege si se va considera ca fapta
comisa asupra intrusului nu constituie infractiune, apararea fiind legitima.
Prezumtia de legitima aparare nu este absoluta, ci relativa, putând fi comba tuta prin proba contrara . Proba contrara va trebui facuta de procuror, din
oficiu sau la cererea persoanei vatamate.

Depasirea limitelor legitimei aparari

Depasirea limitelor legitimei aparari, în sensul unei riposte mai intense decât cea proportionala cu gravitatea atacului, este asimilata cu legitima
aparare, daca excesul de aparare s-a datorat tulburarii sau temerii. Este vorba de cazurile când persoana atacata s-a aflat într-o stare psihica de
tulburare sau temere pricinuita de împrejurarile concrete ale atacului si din cauza acestei stari nu a putut sa evalueze corect gravitatea (intensitatea)
atacului, considerându-l mai grav decât era în realitate si de aceea riposta a fost
disproportionata (mai intensa ).
De exemplu, fiind atacata în timpul noptii si temându-se ca îi este în pericol viata, persoana riposteaza si îl ucide pe atacator Daca însa depasirea
proportionalitatii a fost constienta (deci nu mai e vorba de o apreciere gresita datorita tulbura rii sau temerii, ci de o riposta voit excesiva, cu sensul
de razbunare) cel care a ripostat va raspunde pentru infractiunea comisa, însa depas irea limitelor legitimei aparari va constitui o circumstanta
atenuanta obligatorie (art. 73 lit. a) C.pen.)

62. Starea de necesitate. Noțiune, caracterizare, condiții.

. STAREA DE NECESITATE . Definitie.

Starea de necesitate este generata de un pericol iminent în care a se poate afla ta un moment dat o persoana sau bunurile unei persoane ori un interes
obstesc, pericol având alte cauze decât un atac venit din partea unei persoane.
Pentru a evita acest pericol persoana este pusa în situatia de a alege între a sa vârsi o fapta penala sau a accepta urmarile starii de pericol. Daca alege sa
intervina pentru a înla tura pericolul si în acest scop sa vârseste o fapta prevazuta de legea penala, acea fapta
nu va fi considerata infractiune daca sunt îndeplinite conditiile prevazute de lege.
De exemplu, pompierii (sau vecinii) pa trund în domiciliul unei persoane în lipsa acesteia (infractiune de violare de domiciliu) si distrug anumite bunuri
(infractiune de distrugere) pentru a stinge un incendiu si salva persoanele aflate în pericol, cât si pentru a preveni extinderea incendiului la alte locuinte.
Starea de necesitate este reglementata în codul penal în felul urmator: “Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savârsita în stare de
necesitate.
Este în stare de necesitate acela care savârseste fapta pentru a salva de la un pericol iminent si care nu putea fi înlaturat altfel, viata, integritatea corporala sau
sa natatea sa, a altuia sau un bun important al sau ori al altuia sau un interes obstesc.
Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a savârsit fapta si- a dat seama ca pricinuieste urmari vadit mai grave decât cele care s-ar fi
putut produce daca pericolul nu era înlaturat.” (art. 45 C.pen)

Din textul citat rezulta ca pentru existenta starii de necesitate trebuie îndeplinite anumite conditii privitoare la starea de pericol si la actiunea de salvare.
. Conditiile privitoare la starea de pericol:
-sa existe o stare de pericol (generata de fenomene naturale sau chiar de faptele unor persoane, altele decât un atac);
- pericolul sa vizeze viata, integritatea corporala sau sanatatea sa, a altuia sau un bun important al sau ori al altuia sau un interes obstesc;
- pericolul sa fie iminent (gata sa produca urma rile respective: moartea, vatamare corporala s au a sa natatii, distrugerea unui bun, vatamarea unui interes
obstesc);
- pericolul sa nu poata f i înlaturat altfel decât prin savârsirea faptei preva zute de legea penala;
. Conditiile privitoare la actiunea de salvare:
- actiunea de salvare sa constituie o fapta prevazuta de legea penala;
- urmarile produse prin actiunea de salvare sa fie proportionale cu cele evitat (de regula , mai putin grave sau cel mult egale);
Stabilirea proportionalitatii urmarilor nu se face dupa criteriul obiectiv, ci dupa criteriul subiectiv al modului în care persoana care a savârsit actiunea de
salvare a apreciat gravitatea lor în momentul respectiv. Astfel, se va considera ca exista proportionalitate
chiar daca urmarile produse prin actiunea de salvare sunt mai grave, daca persoana în conditiile concrete nu a prevazut aceasta disproportie.
. Depasirea limitelor starii de necesitate
Se considera depasire a limitelor starii de necesitate situatia în care din punct de vedere obiectiv urmarile produse prin fapta prevazuta de legea penala
sunt vadit mai grave decât cele care s-ar fi produs datorita pericolului, iar faptuitorul si-a dat seama
ca pricinuieste urmari vadit mai grave.
În acest caz fapta savârsita prin actiunea de salvare constituie infractiune, dar depas irea limitelor starii de necesitate va fi luata în considerare ca si
circumstanta atenuanta obligatorie (art. 73 lit. a) C.pen.).

63. Constrângerea fizică și constrângerea morală. Noțiune și caracterizare. Condiții.

Noţiune şi caracterizare. Sediul materiei este art. 46 din Codul penal in vigoare, care reglementează in acest text atat constrangerea fizică, cat şi
constrangerea morală. Noul Cod penal a reglementat constrangerea fizică şi morală in două articole distincte (art. 28 şi 29).
Constrangerea fizică reprezintă situaţia in care subiectul este supus unei presiuni fizice, căreia nu-i poate rezista, şi, sub influenţa acesteia, săvarşeşte o faptă
prevăzută de legea penală.
Constrangerea morală este situaţia in care subiectul este supus unor presiuni asupra psihicului, prin ameninţare cu un pericol grav, pentru el sau pentru altul, şi
care nu putea fi inlăturat in alt mod, şi, sub stăpanirea temerii, este constrans să săvarşească o faptă prevăzută de legea penală.
Aşadar, ambele forme ale constrangerii au ca efect paralizarea aptitudinii persoanei de a-şi determina in mod liber actele de conduită, iar sub imperiul
constrangerii, acea persoană constransă săvarşeşte o faptă prevăzută de legea penală.
Constrangerea fizică este denumită şi forţă majoră. Este definită ca fiind constrangerea sau presiunea pe care o forţă, căreia nu i se poate rezista, o exercită
asupra energiei fizice a unei persoane, in aşa fel incat această energie, scăpand de sub controlul conştiinţei şi voinţei persoanei constranse (imobilizată şi
deci impiedicată să acţioneze ori pusă in mişcare impotriva voinţei ei), se manifestă printr-o faptă prevăzută de legea penală (de exemplu, unei persoane I se
forţează mana pentru a semna, impotriva voinţei ei, un contract de vanzare cumpărare).
Constrangerea morală, denumită şi ameninţare, este definită ca fiind constrangerea sau presiunea exercitată de o persoană asupra psihicului unei alte
persoane, in aşa fel incat persoana constransă, sub imperiul unei temeri grave de producerea răului cu care este ameninţată, nemaiavand posibilitatea să-şi
determine şi să-şi dirijeze in mod liber voinţa, săvarşeşte o faptă prevăzută de legea penală (de exemplu, sub ameninţarea cu pistolul, casierul unei bănci
deschide seiful cu bani).
Constrangerea fizică şi constrangerea morală constituie, fiecare in parte, cauze care inlătură caracterul penal al faptei, deoarece răpesc persoanei constranse
libertatea de voinţă şi de acţiune şi inlătură, in acest fel, vinovăţia acesteia in săvarşirea faptei. Prin aceasta, constrangerea fizică şi constrangerea morală se
aseamănă cu legitima apărare şi cu starea de necesitate. In acelaşi timp insă, constrangerea, indiferent de forma ei, se deosebeşte de legitima apărare şi de
starea de necesitate, pe langă anumite trăsături care le particularizează, prin imprejurarea că in timp ce la legitima apărare şi la starea de necesitate
constrangerea decurge dintr-o stare, la constrangerea fizică şi constrangerea morală aceeaşi constrangere decurge dintr-o acţiune.
B. Condiţiile constrangerii fizice şi constrangerii morale. Constrangerea fizică şi constrangerea morală nu pot avea valoarea de cauze care inlătură
caracterul penal al faptei decat dacă indeplinesc condiţiile prevăzute de lege.
Aceste condiţii, prevăzute in dispoziţiile din art. 46 C. pen., sunt următoarele:
a) Condiţiile constrangerii fizice. Potrivit dispoziţiei din art. 46 alin. 1 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvarşită din cauza unei
constrangeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista. Rezultă, aşadar, că pentru existenţa constrangerii fizice trebuie să fie indeplinite următoarele condiţii:
1) să existe o acţiune de constrangere asupra fizicului unei persoane. Această acţiune de constrangere poate consta dintr-o punere in mişcare sau din
imobilizarea unei persoane; ea poate fi efectuată fie de o altă persoană, fie de forţa unui animal care nu poate fi stăpanit sau a unei maşini in mişcare, fie de un
fenomen natural (o inundaţie, un cutremur etc.). Acţiunea de constrangere
provine deci de la o forţă străină, declanşată independent de conştiinţa şi voinţa persoanei constranse. In toate cazurile, forţa prin care se realizează
constrangerea se poate manifesta in mod dinamic, prin dezlănţuire de energie, sau in mod static, prin opunere de rezistenţă la acţiunea persoanei constranse;
2) persoana supusă constrangerii fizice să nu poată opune rezistenţă eficace forţei coercitive. In ipoteza in care persoana supusă constrangerii a avut
posibilitatea să reziste forţei de constrangere, cu mijloace pe care le putea folosi fără pericol pentru ea, constrangerea nu este de natură să excludă vinovăţia
persoanei care săvarşeşte fapta. Posibilitatea de a rezista forţei coercitive trebuie să fie verificată şi evaluată insă in mod concret, ţinandu-se seama de
natura şi de intensitatea forţei de constrangere, pe de o parte, de capacitatea şi starea psihică a persoanei constranse, pe de altă parte, fiindcă in raport cu
aceleaşi date de fapt poate să existe ori să nu existe posibilitatea de a rezista constrangerii;

3) fapta săvarşită sub presiunea constrangerii fizice să fie o faptă prevăzută de legea penală, fiindcă numai o astfel de faptă ar putea avea caracter penal
care să fie inlăturat prin influenţa constrangerii. Nu au relevanţă natura sau gravitatea acesteia, forma ei (tentativă sau infracţiune consumată) sau felul
contribuţiei făptuitorului (autor, instigator sau complice). De regulă, fapta săvarşită sub imperiul constrangerii constă intr-o inacţiune.
b) Condiţiile constrangerii morale. Potrivit dispoziţiei din art. 46 alin. 2 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvarşită din cauza unei
constrangeri morale, efectuată prin ameninţarea cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi inlăturat in alt mod.
Din examinarea acestei dispoziţii, rezultă că, pentru existenţa constrangerii morale, trebuie să fie indeplinite următoarele condiţii:
1) să existe o acţiune de constrangere săvarşită de o persoană asupra psihicului unei alte persoane, prin ameninţare cu un rău important care să fie de natură
să provoace la persoana ameninţată un sentiment de teamă, sub imperiul căruia ea săvarşeşte o faptă prevăzută de legea penală.
Săvarşirea faptei prevăzute de legea penală trebuie să fie unica alternativă de a scăpa de pericolul cu care este ameninţată. Aşadar, persoana constransă
moral are două opţiuni: să sufere răul cu care este ameninţată, sau să săvarşească fapta ilicită ce i se pretinde de către cel care efectuează constrangerea.
Ameninţarea poate fi orală sau scrisă. Ameninţarea orală poate fi insoţită de gesturi ameninţătoare (de exemplu, agitarea unei arme), fără ca prin aceasta
constrangerea să inceteze a fi o constrangere morală, exercitată asupra psihicului persoanei;
2) prin ameninţare să se creeze un pericol grav pentru persoana ameninţată sau pentru o altă persoană, in cazul in care nu s-ar ceda
ameninţării şi nu s-ar săvarşi fapta prevăzută de legea penală. Pericolul poate să privească oricare dintre valorile legate de persoana fizică: viaţa, integritatea
corporală, sănătatea, libertatea, demnitatea etc., ale persoanei ameninţate, ori ale oricărei alte persoane (independent de existenţa vreunei legături intre
aceasta şi cel ameninţat). Pericolul rezultat din ameninţare este considerat grav atunci cand el se referă la un rău ireparabil sau greu de reparat. Dacă pericolul
nu priveşte vreuna dintre valorile esenţiale legate de persoană sau dacă pericolul nu este grav, nu poate exista constrangere morală;
3) pericolul cu care se ameninţă trebuie să fie de aşa natură incat să nu poată fi inlăturat alt fel decat prin săvarşirea faptei prevăzute de legea penală. Dacă
era posibilă recurgerea la alte mijloace de inlăturare a pericolului, condiţia inevitabilităţii nu este indeplinită şi nu există constrangere morală (de exemplu, cand
este posibilă alarmarea şi a persoanelor din jur ori chemarea in
ajutor a altor persoane sau a organelor poliţiei etc.). Pentru stabilirea evitabilităţii sau inevitabilităţii pericolului, pe altă cale decat săvarşirea faptei
prevăzute de legea penală, trebuie să se ţină seama, ca şi in cazul constrangerii fizice, de imprejurările de fapt şi de persoana făptuitorului.
C. Conexităţi. Este posibil ca, in diferite situaţii de fapt, constrangerea fizică să vină sau să existe in concurs cu constrangerea morală (de exemplu, ca urmare a
ameninţării, o persoană suferă un şoc care o pune in imposibilitate de a reacţiona fizic la ameninţarea la care este supusă).
Pe de altă parte, atat constrangerea fizică, cat şi constrangerea morală pot veni in concurs cu alte cauze care inlătură caracterul penal al faptei, cum ar fi:
– eroarea de fapt (de exemplu, persoana constransă fizic sau moral să fie in eroare asupra caracterului irezistibil al constrangerii fizice exercitate in sensul de
a considera eronat că este imposibilă o rezistenţă la acţiunea de constrangere exercitată). In astfel de cazuri, efectele erorii de fapt se suprapun
constrangerii, accentuand consecinţele acesteia privind inlăturarea vinovăţiei şi deci a caracterului penal al faptei săvarşite;
– legitima apărare (in situaţia in care cel impotriva căruia este indreptată constrangerea ripostează s ăvarşind o faptă prevăzută de legea penală in stare de
legitimă apărare);
– starea de necesitate (de exemplu, un medic constrans să opereze un pacient provoacă intenţionat o defecţiune a aparaturii necesare pentru a face imposibilă
operaţia şi a scăpa de constrangere);
– cazul fortuit (de exemplu, persoana constransă il dezarmează pe agresor, dar pistoletul se descarcă şi vatămă integritatea corporală a altei persoane,
apărută intamplător).
D. Efecte. Constrangerea fizică şi constrangerea morală, odată dovedite, au ca efect excluderea vinovăţiei şi, implicit, inlăturarea caracterului penal al
faptei. Răspunderea penală a persoanei care acţionează sub imperiul constrangerii este inlăturată. De asemenea, este inlăturată in principiu şi răspunderea
civilă, cu excepţia cazurilor in care se constată existenţa unei erori de fapt imputabile făptuitorului.
64. Cazul fortuit. Noțiune și caracterizare. Condiții de existență a cazului fortuit.

Pentru a exista vinovatie sub oricare dintre formele ei (intentie, culpa sau praeterintentie) cu privire la o fapta trebuie ca faptuitorul sa fi preva zut urmarea
socialmente periculoasa sau cel putin sa fi putut sa o prevada si sa fi avut obligatia de a
o prevedea.
Uneori se poate întâmpla ca o persoana sa savârseasca o anumita actiune fara sa prevada ca va produce o urmare socialmente periculoasa si fara sa fi avut
posibilitatea de a o prevedea, datorita interventiei unei împrejura ri imprevizibile care se suprapune peste fapta sa. Într-o asemenea situatie este vorba de\ un
caz fortuit.
Cazul fortuit este reglementat în codul penal în felul urmator:
“Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, al carei rezultat este consecinta unei împrejurari care nu putea fi prevazuta.” (art. 47 C.pen)
Elementul definitoriu al cazului fortuit este caracterul imprevizibil al unei împrejurari intervenite, din pricina careia faptuitorul
nu putea sa prevada rezultatul socialmente periculos al faptei sale
.
Împrejurarea imprevizibila intervine în lantul cauzal al faptei si poate face ca o conduita, altminteri licita si nepericuloasa, sa produca o urmare socialmente
periculoasa. Pe de alta parte, neputând prevedea aparitia împrejurarii respective,
faptuitorul nu poate prevedea nici ca actiunea sau inactiunea sa va produce o urmare socialmente periculoasa. Cu alte cuvinte nu va exista vinovatie, nici macar
în forma culpei fa ra prevedere.

De exemplu, existenta unui defect de fabricatie al mecanismului de directie al masinii, ce nu a fost detectat nici la revizia tehnica, determina producerea unui
accident de circulatie. Soferul nu putea sa prevada existenta defectului si ca urmare
nici producerea accidentului.

Conditii de existenta
O fapta se conidera savarsita in caz fortuit cand sunt indeplinite conditiile:
• rezultatul socialmente periculos al faptei sa fie consecinta interventiei unei imprejurari straine de vointa si constiinta faptuitorului.
• faptuitorul sa fi fost in imposibilitatea de a prevedea interventia imprejurarii (fortei straine) care a produ rezultatul
• fapta care a capatat un rezultat socialmente periculos sa fie prevazuta de legea penala.

65. Iresponsabilitatea. Noțiune și caracterizare. Condițiile stării de iresponsabilitate.

Iresponsabilitatea- este starea de incapacitate psiho-fizica a unei persoane care nu isi poate da seama de caracterul, sensul si valoarea sociala, morala sau
juridica a faptelor pe care le savarseste si a urmarilor acestora sau care nu poate sa-si determine si sa-si dirijeze in mod liber vointa in raport cu faptele sale.
Caracteristic starii de iresponsabilitate este lipsa acelor facultati psihice ale persoanei care permit acesteia sa inteleaga caracterul si semnificatia actelor
sale sau sa fie stapana pe ele.
Iresponsabilitatea presupune întrunirea urmatoarelor conditii:
a) faptuitorul sa nu-si dea seama de actiunile sau actiunile sale ori sa nu si le poata sta pâni;
b) incapacitatea faptuitorului sa se datoreze alienatiei mintale sau altor cauze;
c) incapacitatea sa existe în momentul savârsirii faptei;
d) incapacitatea sa nu fi fost provocata (intentionat sau din culpa) de însusi
faptuitorul.
a) Responsabilitatea presupune în mod cumulativ doua capacitati: una intelectiva: de a întelege caracterul si urmarile faptei în raport cu exigentele sociale si
legale si una volitiva : de a putea controla si dirija actiunile sau inactiunile proprii conform ratiunii.
Per a contrario , daca lipseste fie capacitatea intelectiva , fie cea volitiva , ne vom gasi în prezenta iresponsabilitatii.
Incapacitatea intelectiva sau volitiva trebuie sa fie totala, altminteri persoana va raspunde penal, putându-i-se retine, eventual, o circumstanta atenuanta
judiciara.

b) Cauzele iresponsabilitatii pot fi multiple, de aceea legea enumera exemplificativ doar alienatia mintala (care este una dintre cauzele frecvente), dar
enumerarea este deschisa.
Alienatia mintala sub forma unor boli psihice grave (schizofrenie, schizofrenie paranoida, oligofrenie etc.) poate genera iresponsabilitatea. Însa nu este suficient
ca faptuitorul sa sufere de o anumita boala psihica, ci aceasta trebuie constatata prin expertiza psihiatrica, iar concluzia expertizei sa ateste ca boala psihica
atrage lipsa discernamântului.
Alte cauze ale iresponsabilitatii pot fi: somnul ori somnambulismul, starile de hipnoza etc. Nu intra în sfera cauzelor iresponsabilitatii starile care exclud vinovatia
ce sunt reglementate distinct de codul penal (betia, minoritatea faptuitorului etc.).
c) Starile ce atrag iresponsabilitatea pot avea caracter permanent sau temporar. În cazul celor temporare, incapacitatea exista numai în anumite perioade de
timp sau episoade (somnul, hipnoza, epileps ia etc.). De aceea, pentru a se retine iresponsabilitatea trebuie sa se faca dovada ca faptuitorul s-a aflat într-o
asemenea stare pe toata durata savârsirii actelor de executare , chiar daca mai înainte sau dupa aceea s-a aflat în stare de luciditate.
d) Daca starea de incapacitate a fost cauzata chiar de faptuitor în mod intentionat sau din culpa , el va raspunde penal pentru fapta sa vârsita în acea stare (de
exemplu, persoana adoarme la volan si provoaca accident de circulatie)

66. Beția – cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Condițiile beției accidentale sau fortuite care înlătură caracterul penal al faptei.

Art. 49 – Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea, datorită unor împrejurări
independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool sau de alte substanţe.
Starea de beţie voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanţe nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanţă
atenuantă sau agravantă.

Beţia este starea psihozică anormală in care se găseşte o persoană din cauza efectelor pe care le au asupra organismului său şi asupra facultăţilor sale mintale,
anumite substanţe excitante sau narcotice consumate de acea persoană ori introduse in corpul său2.
Beţia se datorează consumului de alcool sau consumului de stupefiante (morfină, heroină, cocaină, haşiş, LSD aurolac) sau consumului excesiv de
medicamente.
Pentru a vedea consecinţele beţiei se constată o anumită clasificare a diferitelor forme ale beţiei după cum urmează:
a) beţia accidentală (fortuită) şi beţia voluntară este o primă clasificare, după atitudinea persoanei faţă de provocarea stării de beţie.
Beţia accidentală sau fortuită este determinată independent de voinţa persoanei şi se datorează unei intamplări (de exemplu, situaţia in care un muncitor care
lucrează intr-o fabrică de producere a băuturilor spirtoase, ajunge să se intoxice cu vapori de alcool).
Ca şi grad de intoxicaţie sau intensitate, beţia poate fi completă şi incompletă.
Beţia este incompletă cand procesul de intoxicare se află in faza incipientă, iar starea de beţie se manifestă printr-o excitabilitate şi impulsivitate pe care acea
persoană nu le prezintă in mod normal, deşi acestea relevă, de regulă, temperamentul ei.
Beţia este completă cand persoana aflată in această stare nu-şi mai dă seama de acţiunile sau inacţiunile pe care le comite, de urmările şi de pericolul social al
acestora, iar capacitatea de a-şi dirija acţiunile ii lipseşte şi ea.
Dintre acestea, forma beţiei accidentale (involuntare) completă (art. 49 alin. 1 Cod penal) este cea care face ca fapta să nu fie infracţiune, dar pentru aceasta
trebuie indeplinite anumite condiţii:
- făptuitorul, la data săvarşirii faptei, să se afle in stare de beţie produsă de alcool sau alte substanţe;
- starea de beţie să fie accidentală, independent provocată de voinţa făptuitorului;
- starea de beţie să fie completă, in aşa fel incat făptuitorul să nu-şi fi dat seama de acţiunea sau inacţiunea sa şi de urmarea socialmente periculoasa;
- fapta săvarşită in stare de beţie să fie prevăzută de legea penală.
In alin. 2 al art. 49 este prevăzută beţia voluntară completă, cand infractorul, deşi a putut să-şi dea seama că ar putea ajunge in această stare, totuşi a consumat
substanţele respective, care nu este decat o circumstanţă atenuantă.
Starea de beţie accidentală completă poate veni in concurs cu alte cauze care inlătură caracterul penal al faptei, cum ar fi eroarea de fapt (de exemplu,
făptuitorul nu a cunoscut că substanţa pe care o consumă ii poate provoca starea de ebrietate) sau constrangerea (de exemplu, persoana a fost constransă să
consume băutura care i-a provocat starea de ebrietate3.
Această stare de beţie accidentală completă face ca fapta să nu fie infracţiune, datorită lipsei vinovăţiei, deci are efecte in personam numai faţă de persoana
care s-a aflat in această stare, şi ca atare inlăturandu-se şi răspunderea penală a acestei persoane, tocmai datorită imposibilităţii in care s-a aflat făptuitorul, din
cauze independente de voinţa sa, de a-şi da seama de fapta săvarşită şi de a fi stăpan pe ea.

67. Beția voluntară completă, circumstanța judiciară bivalentă.

- fapta săvarşită in stare de beţie să fie prevăzută de legea penală. In alin. 2 al art. 49 este prevăzută beţia voluntară completă, cand infractorul, deşi a putut să-
şi dea seama că ar putea ajunge in această stare, totuşi a consumat substanţele respective, care nu este decat o circumstanţă atenuantă.
Starea de beţie accidentală completă poate veni in concurs cu alte cauze care inlătură caracterul penal al faptei, cum ar fi eroarea de fapt (de exemplu,
făptuitorul nu a cunoscut că substanţa pe care o consumă ii poate provoca starea de ebrietate) sau constrangerea (de exemplu, persoana a fost constransă să
consume băutura care i-a provocat starea de ebrietate3.
Această stare de beţie accidentală completă face ca fapta să nu fie infracţiune, datorită lipsei vinovăţiei, deci are efecte in personam numai faţă de persoana
care s-a aflat in această stare, şi ca atare inlăturandu-se şi răspunderea penală a acestei persoane, tocmai datorită imposibilităţii in care s-a aflat făptuitorul, din
cauze independente de voinţa sa, de a-şi da seama de fapta săvarşită şi de a fi stăpan pe ea.

Daca betia completa este voluntara (consum voluntar de alcool sau droguri ori de alte substante cu efect similar) persoana
va ra spunde penal , iar starea de betie va putea fi luata în considerare ca si circumstanta agravanta sau atenuanta .
Legea prevede ca betia voluntara anume provocata, adica aceea pe care faptuitorul si-a provocat-o pentru a-si face curaj în vederea savârsirii infractiunii,
constituie circumstanta agravanta generala obligatorie (art. 75 lit. e) C.pen), aplicabila oricarei infractiuni comise în acea stare.
Alteori legea prevede ca betia voluntara este element constitutiv al unor infractiuni (de exemplu, infractiunea rutiera de conducere în stare de ebrietate) sau
constituie circumstanta agravata speciala pentru unele infractiuni (ucidere din culpa, va ta mare din culpa ).
În celelalte cazuri ramâne la latitudinea instantei sa aprecieze daca betia voluntara completa sa fie considerata circumstanta agravanta sau atenuanta, care
va trebui sa motiveze o asemenea optiune. În practca rareori se întâmpla ca instantele sa decida ca starea de betie voluntara a infractorului a fost circumstanta
atenuanta.

68.Minoritatea făptuitorului – cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Noțiune, caracterizare și condițiile stării de minoritate.

MINORITATEA FAPTUITORULUI
Asa cum s-a aratat la subiectul activ al infractiunii, minorul care nu a împlinit 14 ani nu raspunde penal , prezumându-se în mod absolut ca nu are discerna mânt.
Lipsa discernamântului atrage inexistenta vinovatiei si ca urmare fapta minorului sub 14 ani nu constituie infractiune
.
La fel stau lucrurile si cu minorul având vârsta de 14 - 16 ani, daca nu se dovedeste ca a avut discernamânt (nu se rastoarna prezumtia relativa ca acest minor
nu are discernamânt). În acest sens codul penal prevede urmatoarele:
• “Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala , sa vârsita de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea conditiile legale pentru a
raspunde penal.” (art. 50 C.pen).
Minorul care a împlinit 16 ani ra spunde penal , dar daca se constata prin expertiza ca nu a avut discernamânt i se vor aplica dispozitiile privitoare la
iresponsabilitate, ca si majorului.

69. Eroarea de fapt – cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Noțiune și caracterizare. Condițiile erorii de fapt.

Eroarea este denumită „de fapt” atunci cand poartă asupra unor date ale realităţii faptice, materiale (asupra unor insuşiri ale obiectului material, asupra unor
atribuţii ale subiectului activ, asupra unor imprejurări, condiţii sau cerinţe care sunt de esenţa laturii obiective a unei infracţiuni, asupra unor stări sau situaţii, de
care depinde caracterul penal al faptei etc.), constand deci in necunoaşterea ori in cunoaşterea
greşită a acestor date ale realităţii.

Raspunderea penala este o raspundere bazata pe vinovatie, iar infractiunea exista numai daca o fapta de pericol social, prevazuta de legea penala a fost
comisa cu vinovatie.
Prin urmare unei persoane i se pot imputa numai împrejurari de care a avut cunostinta în momentul savârsirii faptei ori pe care putea si avea obligatia sa le
cunoasca.
Uneori, faptuitorul nu cunoaste existenta unor stari, situatii sau împrejurari de care si de aceea are convingerea ca fapta pe care o savârseste depinde existenta
infractiunii nu este nici socialmente periculoasa si nici prevazuta de legea penala. În acest caz el sa vârseste fapta respectiva fara vinovatiesi prin urmare ea nu
poate fi considerata infractiune si nu poate atrage raspunderea penala.
O asemenea necunoastere a unor împrejurari de fapt este denumita în dreptul penaleroare de fapt.
Codul nostru penal prevede în acest sens urmatoarele:
•“Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala , când faptuitorul, în momentul savârsirii acesteia, nu cunostea existenta unei stari, situatii sau
împrejura ri de care depinde caracterul penal al faptei.
•Nu constituie o circumstanta agravanta împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul savârsirii infractiunii.
• Dispozitiile alin. 1 si 2 se aplica si faptelor savârsite din culpa pe care legea penala le pedepseste, numai daca necunoasterea sta rii, situatiei sau împrejura
rii respective nu este ea însasi rezultatul culpei. (art. 51 C.pen.)
•Necunoasterea sau cunoasterea gresita a legii penale nu înlatura caracterul penal al faptei.” Eroarea de fapt poate sa se refere la un element al continutului
de baza al infractiunii ori la o împrejurare ce este prevazuta de lege ca si circumstant a agravanta
.
În primul caz, eroarea de fapt atrage inexistenta infractiunii respective sau, eventual, realizarea altei infractiuni care nu necesita pentru existenta sa elementul la
care se refera eroarea.
În cel de-al doilea caz, eroarea de fapt atrage neluarea în considerare a circumstantei agravante, astfel ca infractorul va raspunde numai pentru forma mai putin
grava a infractiunii respective.
2. Conditiile erorii de fapt.
Pentru a produce efectele aratate mai sus eroarea trebuie sa îndeplineasca urmatoarele conditii:
a) sa fie o eroare de fapt;
b) sa aiba un caracter esential pentru existenta infractiunii sau pentru existenta unei circumstante agravante.
a) Eroarea trebuie sa se refere la o stare , situatie sau împrejurare de fapt, adica la aspecte ale realitatii care au legatura cu fapta savârsita.
Starea se refera la felul în care se afla un lucru ori o persoana (starea de neputinta a victimei de a se apa ra, starea de graviditate a victimei, etc.).
Situatia se refera la existenta unor calitati ori raporturi juridice (calitatea de ruda apropiata, de magistrat sau politist, apartenenta juridica a unui bun etc.).
Împrejurari de fapt sunt cele care caracterizeaza anumite particularitati ale continutului concret al infractiunii (timpul, locul,
modul sau mijloacele de sa vârsire etc.).
Eroarea de drept penal, constând în necunoasterea sau cunoasterea gresita a legii penale nu are, în actuala reglementare, nici un efect.
Eroarea de drept cu privire la norme juridice extrapenale este asimilata erorii de fapt si va produce aceleasi efecte în masura în care este dovedita.
b) Eroarea de fapt are caracter esential daca se refera la elemente sau cerinte de care depinde existenta infractiunii
sauexistenta unor circumstante agravante;
În prima ipoteza eroarea se refera la trasaturi ale continutului de baza al infractiunii (elemente ale infractiunii).
De exemplu, calitatea de rude în linie directa sau de frate si sora este o împrejurare esentialapentru existentainfractiunii de incest . Necunoasterea
acesteiîmprejura ri exclude vinovatia pentru cel aflat în eroare si ca urmare fapta nu va constitui (pentru cel aflat în eroare) infractiune.
La fel, la infractiunea de act sexual cu un minor, necunoasterea împrejurarii ca victima nu a împlinit vârsta de 15 ani constituie o eroare de fapt esentiala, care
exclude vinovatia si fapta nu va constitui infractiune. Efectul erorii de fapt esentiale cu privire la un element al infractiunii este, de regula, inexistenta infractiunii
respective si exonerarea completa a faptuitorului.
Eroarea asupra unui element nu înlatura complet caracterul penal al faptei, daca în absenta elementului la care se refera eroarea, fapta întruneste elementele
constitutive ale altei infractiuni.
De exemplu, faptuitorul loveste o persoana, fa ra sa stie ca aceasta este politist în exercitiul functiunii. Ca efect al erorii de fapt esentiale
nu va exista infractiunea de ultraj , dar faptuitorul va raspunde totusi pentru infractiunea de lovire , deoarece aceasta
infractiune nu necesita ca element constitutiv o anumita calitate a subiectului pasiv.
În cea de-a doua ipoteza eroarea se refera la o stare, calitate sau împrejurare ce constituie circumstanta agravanta .

Efectul erorii de fapt va fi în acest caz neluarea în considerare a agravantei respective. Sunt posibile diferite situatii, dupa natura circumstantei agravante.
Daca e vorba de o circumstanta agravanta generala, fa ptuitorul va raspunde pentru infractiunea respectiva, fara a se retine circumstanta agravanta generala.
Daca este vorba de o circumstanta agravanta de calificare, eroarea de fapt va avea ca efect neretinerea agravantei respective, iar faptuitorul va raspunde fie
pentru forma de baza a infractiunii, fie pentru o forma agravata a infractiunii daca este prezenta
vreo alta circumstanta agravanta de calificare. Iata trei exemple de eroare de fapt esentiala privitoare la o împrejurare ce
constituie circumstanta agravanta :
- daca fa ptuitorul major savârseste un furt împreuna cu un minor, fara sa stie ca respectivul este minor, nu i se va aplica circumstanta agravanta generala
privind savârsirea faptei împreuna cu un minor, ci va raspunde pentru furt calificat
- daca faptuitorul a ucis o femeie fara sa stie ca era însarcinata , eroarea asupra starii respective este una esentiala si va avea ca efect neaplicarea agravantei,
astfel ca infractorul nu va fi condamnat pentru omor deosebit de grav asupra unei femei gravide , ci pentru omor simplu.
- daca faptuitorul a ucis prin cruzimi o femeie, fara sa stie ca era insarcinata , nu i se va retine agravanta referitoare la starea victimei, dar va ra spunde tot pentru
omor deosebit de grav deoarece este îndeplinita o alta agravanta a acestei forme a omorului, savârsirea prin cruzimi
.
Multe împrejurari de fapt nu au însa caracter esential pentru existenta infractiunii sau calificarea faptei si de aceea nici eroarea asupra lor
nu are caracter esential , fiind lipsita de semnificatie juridica (de exemplu, numele victimei, culoarea ochilor sau parului, nationalitatea, sexul, vârsta de cele mai
multe ori, proprietarul bunului furat etc.)
Dispozitiile legale privitoare la eroarea de fapt sunt aplicabile si în cazul infractiunilor savârsite din culpa , dar numai daca eroarea nu este ea însasi rezultatul
culpei.

70. Eroarea de drept. Consecințele juridice ale erorii de drept.

Eroarea este denumită „de drept” atunci cand poartă asupra unei norme de drept, constand deci in necunoaşterea sau in cunoaşterea greşită a acesteia.
Prin inlăturarea alineatului 4 al textului actual al art. 51 care reglementează eroarea de fapt, noul Cod penal, in redactarea art. 33, introduce eroarea de drept
penal ca şi o cauză care inlătură caracterul penal al faptei.Distincţia intre eroare de fapt şi eroare de drept este importantă, deoarece in timp ce eroarea de fapt
poate constitui o cauză care inlătură caracterul penal al faptei, eroarea de drept, atunci cand poartă asupra unei norme de drept penal, potrivit reglementării din
actualul Cod penal, nu inlătură caracterul penal al
faptei (art. 51 alin. 4).