Subiectul 1.

Introducere în studiul Dreptului penal

- să definească noţiunea Dreptului penal ca ramură de drept, știință juridică și disciplina didactică;

Denumirea de "drept penal" este folosită în două accepţiuni: a) de ramură specifică a dreptului, care
reunește sistemul normelor juridice penale, și b) de știinţă, de ramură distinctă a știinţelor juridice care
studiază aceste norme.

dreptul penal, ca ramură de drept, reprezintă o totalitate de norme juridice, legiferate de puterea legis-
lativă, care stabilesc ce fapte constituie infracţiuni, condiţiile răspunderii penale, pedepsele și alte
măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de către instanţele judecătorești în cazul persoanelor care au
săvârșit infracţiuni, în scopul apărării celor mai importante valori sociale.

- să determine premisele autonomiei Dreptului penal în sistemul de drep.

dreptul penal are autonomie în raport cu celelalte ramuri de drept; această autonomie îmbracă trei
aspecte:

a) autonomie normativă, în sensul că dreptul penal îşi creează singur normele de

conduită. Totuşi, dreptul penal nu poate incrimina o faptă care potrivit unei alte

ramuri de drept reprezintă exercitarea legală a unui drept;

b) autonomie conceptuală, dreptul penal folosind termeni specifici altor ramuri de

drept, dar dându-le noi sensuri;

c) autonomie procedurală, în sensul că procesul penal se bucură de o independenţă

completă în raport cu procedurile nepenale;

- să stabilească locul Dreptului penal în sistemul de drept al RM;

În sistemul de drept al Republicii Moldova, dreptul penal ocupă un loc bine definit, care îi conferă un
caracter autonom în raport cu celelalte ramuri de drept. Acest caracter autonom se explică atât prin
propriul său obiect de reglementare, cât și prin faptul că apărarea valorilor sociale se face, în cazul
dreptului penal, prin stabilirea unor reguli de conduită pe care membrii socie- tăţii trebuie să le
respecte, dar și a unor sancţiuni, strict determinate de lege, aplicabile în cazul în care dispoziţiile
acestuia sunt încălcate.

- să caracterizeze Dreptul penal în calitate de instrument al politicii penale a statului;

politica penală este o parte a politicii generale a statului și se referă la măsurile și mijloacele ce trebuie
adoptate și aplicate pentru prevenirea și combaterea fenomenului in- fracţional într-o anumită ţară și
într-o perioadă determinată.Politica penală ne apare, deci, ca o parte a politicii generale a statului, care
cuprinde ansamblul de măsuri și mijloace de prevenire și combatere a fenome- nului infracţional,
precum și ansamblul principiilor de elaborare și aplicare a acestor mijloace și măsuri, adoptate la un
moment dat, într-o anumită ţară. Ansamblul de măsuri utilizate în lupta cu criminalitatea, studiate de
știinţa politicii penale, nu dobândesc eficienţă decât în măsura în care sunt acceptate la nivelul politicii
generale, ceea ce implică o concordanţă deplină între poli- tica generală a statului și politica penală.

- să elucideze trăsăturile principale şi obiectul Dreptului penal;

Obiectul dreptului penal îl constituie o categorie aparte de relaţii sociale, numite relaţii juridice penale.
Aceste relaţii iau naștere între membrii societă- ţii și stat prin intermediul organelor judiciare din
necesitatea apărării valorilor esenţiale ale societăţii și a dezvoltării lor în deplină securitate.Conform art.
2 al Codului Penal al R.M. scopul legii penale este de a apăra împotriva infracţiunilor
persoana ,drepturile şi libertăţile acesteia ,proprietatea ,mediul înconjurător, orînduirea
constituţională,suveranitatea,independenţa şi integritatea teritorială a R.M. , pacea şi securitatea
omenirii, precum şi întreaga ordine de drept.

- să formulize și să caracterizeze funcțiile Dreptului penal;

• Functia normativa consta în sarcina statului, indeplinita prin intermediul legiuitorului,sa reglementeze
toate relatiile de apàrare sociala esentiale (fundamentale).Legiuitoruleste obligat sa identifice in
realitate care fapte trebuie incriminate, sistemul de sanctiuni aplicabile fãptuitorilor si sã disciplineze
relatiile sociale referitoare la reactia statului prin organele sale competente. Desi legiuitorul are obligatia
de a regla relatiile sociale esentiale, nici o autoritate nu poate cenzura optiunea acestuia pentru a
reglementa anumite raporturi sociale, nâscute in jurul unor valori sociale, in detrimentul altora, sub
singurà rezerva a respectârii normelor Constitutiei.

• Functia preventiv-educativa consta în sarcina statului de formare a unei constiinte colective si

specifice de respect a valorilor sociale proteguite de legea penalã. Prin înscrierea în legea penala a
faptelor ce constituie infractiuni si a sanctiunilor aplicabile infractorilor se realizeaza atât schimbarea
atitudinii destinatarilor legii penale fatã de valorile sociale ocrotite, cât si avertizarea acestora ca sunt
pasibili de sanctiuni, în cazul în care comportamentul lor ar atenta la aceste valori.

• Functia sanctionatoare a dreptului penal constã în sarcina pe care o are aceastã ramurãde drept de a
aplica infractorilor pedepsele sau de a lua fata de acestia masurile prevazute de lege, necesare pentru
disciplinarea conduitei lor. Operativitatea derularii activitâtii procesual penale si promptitudinea aplicarii
sanctiunilor de drept penal sunt factori implicati în aceastà functie a dreptului penal. Farã a sustine cã
dreptul penal este numai un mijloc de represiune al faptelor antisociale grave, nu putem totusi nega
rolul sanctionator al acestei ramuri de drept.

- să elucideze conceptul, conţinutul şi sarcinile ştiinţei Dreptului penal;

Normele dreptului penal își găsesc o mai puternică fundamentare în măsura în care ele sunt explicate,
argumentate și motivate pe plan teoretic.

Totalitatea ideilor și concepţiilor, a teoriilor și principiilor despre nor- mele și instituţiile dreptului penal
formează știinţa dreptului penal, ramu- ră componentă a știinţelor juridice.

știinţa dreptului penal explică și fundamentează necesitatea și sarcinile dreptului penal, metodele și
mijloacele de prevenire și combatere a fenomenului infracţional.

Obiectul de studiu al știinţei dreptului penal îl formează dreptul penal ca o totalitate de norme și
instituţii.

Studiind normele și instituţiile dreptului penal,

- știinţa trebuie să explice care este originea acestora, conţinutul și structura lor, evoluţia lor istorică,

-să analizeze condiţiile obiective care impun apărarea socială a valorilor ce cad sub incidenţa normelor
dreptului penal,

-să stabilească măsurile ce trebuie adoptate pentru prevenirea și combaterea fenomenului

infracţionalităţii.

- să explice conţinutul principiilor Dreptului penal;

Principiile dreptului penal reprezintă orientări de bază care călăuzesc atât elaborarea, cât și realizarea
normelor penale, ce se regăsesc în cadrul institu- ţiilor dreptului penal: infracţiunea, răspunderea penală
și pedeapsa penală.
Principiile dreptului penal fie că sunt formulate expres în lege (de ex. art. 3-7 din CP al RM), fie că se
desprind din reglementarea instituţiilor de bază ale dreptului penal.

Principiul legalităţii (art. 3 din CP al RM) este un principiu unanim ad- mis în doctrina penală și exprimă
regula că în domeniul dreptului întreaga activitate penală se desfășoară pe baza legii și în conformitate
cu ea.

Principiul umanismului (art. 4 din CP al RM). O problemă prioritară a lumii contemporane este aceea a
drepturilor omului, a ocrotirii fiinţei umane în contextul respectării tuturor drepturilor pe care aceasta le
are consfinţite atât prin legislaţia internă, cât și prin tratate și convenţii internaţionale.

Principiul democratismului (art. 5 din CP al RM). În orice societate de- mocratismul trebuie să fie o
însușire organică a oricărei reglementări juridice, în sensul că prin normele de drept se exprimă voinţa și
conștiinţa întregului popor și servesc interesele acestuia.

Principiul egalităţii în faţa legii penale.

Deși nu-și găsește o reglementare explicită în normele dreptului penal, egalitatea în faţa legii are o
semnificaţie deosebită în condiţiile statului de drept. După noi, principiul egalităţii în faţa legii este
prevăzut de alin. (1) al art. 5 din CP al RM care declară: "Persoanele care au săvârșit infracţiunea sunt
egale în faţa legii și sunt supuse răspunderii penale fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie,
opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate na- ţională,
avere, naștere sau orice altă situaţie"

Principiul vinovăţiei. Este unul dintre principiile fundamentale ale drep- tului penal, în conformitate cu
care persoana este supusă răspunderii penale și pedepsei penale numai pentru fapte săvârșite cu
vinovăţie (intenţie sau impru- denţă) prevăzute de legea penală.

- să stabilească deosebirea dintre principiul individualizării răspunderii penale și principiul

individualizării pedepsei penale;

Principiul caracterului personal al răspunderii penale (art. 6 din CP al RM). În conformitate cu principiul
dat, atât obligaţia ce decurge dintr-o normă penală de a avea o anumită conduită, cât și răspunderea ce
reiese din nerespectarea acestei obligaţii revin persoanei care a încălcat respectiva normă penală,
săvârșind fapta prejudiciabilă, și nu alteia ori unui grup de persoane.

În dreptul penal nu se poate antrena răspunderea penală pentru fapta altuia.

Cu alte cuvinte, răspunderea penală are un caracter personal, adică o poartă doar cel ce a săvârșit
infracţiunea, și nu altă persoană. Acest principiu poate fi dedus din prevederile alin. (2) al art. 6 din CP al
RM, care declară că la răspundere și la pedepsă penală este supusă numai persoana care a săvârșit cu
intenţie sau din imprudenţă o faptă prevăzută de legea penală.

Principiul individualizării răspunderii penale și pedepsei penale (art. 7 din CP al RM). Fiecare infracţiune
și fiecare infractor poartă anumite particu- larităţi, fiind în același rând însoţiţi și de anumite împrejurări
care influenţează caracterul și gradul prejudiciabil al infracţiunii și al infractorului. Principiul
individualizării răspunderii și pedepsei penale presupune o examinare în an- samblu a tuturor acestor
particularităţi și împrejurări, care permit de a stabili caracterul și limitele răspunderii vinovatului.

Principiul dat își are consacrarea în art. 7 din CP al RM: "La aplicarea legii penale se ţine cont de
caracterul și gradul de prejudiciabilitate al infracţiunii săvârșite, de persoana celui vinovat și de
circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea penală.

Nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale și pedepsei penale pentru una și aceeași faptă".

- să descrie sistemul Dreptului penal;

 dreptul penal este o ramură a sistemului de drept, alcătuit din totalitatea normelor juridice legiferate
de puterea legislativă, care stabilesc ce fapte constituie infracțiuni, condițiile răspunderii penale,
sancțiunile și alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de către instanțele de judecată persoanelor
care au săvârșit infracțiuni, în scopul apărării celor mai importante valori sociale ale statului de drept.

- să identifice izvoarele Dreptului penal şi specificul lor;

1)Constituţia Republicii Moldova. Un prim izvor de drept penal este însăși Legea fundamentală, care prin
normele sale consacră cele mai impor- tante valori sociale ale statului nostru: suveranitatea,
independenţa, integrita- tea teritorială, persoana umană cu drepturile și libertăţile sale, proprietatea și
alte valori care sunt apărate prin normele de drept penal împotriva atentatelor infracţionale.

2) Tratatele și convenţiile internaţionale. O altă categorie de izvoare ale dreptului penal o reprezintă
tratatele și convenţiile internaţionale. Constituie izvoare ale dreptului penal tratatele și convenţiile în
domeniul prevenirii și combaterii criminalităţii la care Republica Moldova este parte.

În literatura juridică de specialitate se face deosebirea între:

1) tratate și convenţii prin care Republica Moldova s-a angajat să incrimi- neze și să sancţioneze anumite
fapte deosebit de periculoase care aduc atingere unor valori și interese comune ale societăţii omenești,
de unde și denumirea de infracţiuni de drept internaţional14;

2) tratate și convenţii internaţionale privind asistenţa juridică internaţională în materie penală15;

3) tratatele internaţionale privind drepturile omului

3) Legea penală. Principalele izvoare ale dreptului penal sunt legile pe- nale, adică legile care au fost
adoptate anume pentru a reglementa relaţiile sociale ce se formează între oameni în sensul impunerii
unei conduite care să determine abţinerea de la săvârșirea de infracţiuni, pe de o parte, iar pe de altă
parte, pentru a reglementa relaţiile ce iau naștere după ce au fost săvârșite infracţiunile. Altfel spus,
normele juridice care formează conţinutul dreptului penal ca ramură de drept sunt cuprinse în acte
normative interne cunoscute sub denumirea de lege penală.

Subiectul 2. Evoluţia Dreptului penal în Moldova

- să identifice perioadele istorice de dezvoltare a Dreptului penal și deosebirile dintre acestea; să

caracterizeze evoluția Dreptului penal în Moldova prin prisma diferitor etape istorice;să distingă
trăsăturile principale ce caracterizează o anumită perioadă istorică de dezvoltare a Dreptului penal în
Moldova;

I. DREPTUL PENAL ÎN PERIOADA ANTICĂ

În epoca respectivă, toate regulile de conduită erau respectate în mod firesc, și nu prin constrângere,
acestea fiind formulate în versuri, pe care le învăţau pe de rost, cântându-le, ca semn de atașament,
chiar de afecţiune faţă de ele.

Dreptul penal în perioada Evului Mediu

Dreptul penal în perioada Evului Mediu cuprinde:

I. Perioada obștii și a normelor sale de conduită (271/275 – sec. VIII).

norme tradiţionale de comportare s-au adăugat și regulile promovate de biserica creștină.

II. Perioada "ţărilor" și a "Legii ţării" în feudalismul timpuriu (sec. IX-XIV).

Odată cu formarea ţărilor au fost preluate normele după care se conduceau obștile, fiind întărite prin
autoritatea aparatului politic al \"ţărilor\". Dar s-au adău- gat în condiţii noi și norme noi, iar totalitatea
acestor norme forma \"Legea ţării\".

La români \"Legea ţării\" era un sistem normativ elementar, care reglementa relaţiile dintre membrii
obștii și dintre obști referitoare la conducere, apărare, muncă, proprietate, familie, asigurarea liniștii
publice prin apărarea vieţii, credinţei și demnităţii membrilor obștii. \"Legea ţării\", numită și \"jus
valachi- cum\", reprezenta nu altceva decât un sistem normativ de drept cutumiar al populaţiei vechi
românești în perioada de existenţă a obștilor teritoriale și de apariţie a formaţiunilor politice.

Legea ţării\" reprezenta o simbioză dintre vechile obiceiuri ale daci- lor și unele norme ale dreptului
roman în corelaţie cu condiţiile de existenţă ale obștilor vechi românești.

III. Perioada statelor românești și a dreptului în feudalismul dezvoltat

Modificările din dreptul penal au fost legate de "Pravila lui Vasile Lupu" (1646) și de reforma judiciară de
40 de ani (1588-1628) prin care s-a făcut o în- cercare de a codifica dreptul penal și procesual.

 În acea perioadă se menţineau pricinuirea vinovată a daunei, clasificarea în "vină mare" și "vină mică".
Recidiva era o circumstanţă agravantă. Circum- stanţele atenuante, conform "Pravilei lui Vasile Lupu", se
socoteau: dereglările fizice, dereglările mintale, vârsta, săvârșirea infracţiunii de către o femeie,
săvârșirea infracţiunii de către un lunatic, starea de ebrietate.

DREPTUL PENAL ÎN PERIOADA MODERNĂ (CEA DE A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX ȘI ÎNCEPUTUL
SEC. XX)

După Unirea Principatelor urma să fie făcută și o unificare legislativă. În Ţara Românească era aplicată
Condica criminalicească a lui B. Știrbei, în Moldova – la fel.Codul penal din 1864 nu prevedea pedeapsa
cu moartea și nici nu conţinea pedepse de mutilare. Acest Cod era cea mai blândă lege penală din
Europa ace- lor timpuri, fiind elogiat de către specialiști și savanţi.Pedeapsa cu moartea se conţinea doar
în Codul militar. Scopul general al pedepsei penale era redresarea morală a infractorului.

La această etapă se punea problema unificării dreptului penal. În 1919, asupra Basarabiei a fost extins
codul penal din Vechiul Regat. Totodată s-a abordat și chestiunea privind întocmirea unui nou cod.
Elaborarea acestuia a început în 1920, însă adoptarea a fost amânată până în 1936. Codul respectiv a
intrat în vigoare în 1937.Din 1940 se înăspresc și mai mult pedepsele penale. În 1940 în Codul penal este
inclusă și pedeapsa capitală. Din toamna lui 1940, situaţia infrac- torului era agravată de factori ca:
originea etnică neromână, calitatea de a fi comunist etc.

DREPTUL PENAL ÎN PERIOADA CONTEMPORANĂ

În această perioadă au fost adoptate legi unionale cu caracter penal, care s-au aplicat și în R.A.S.S.M.
Spre exemplu, în 1929 a fost adoptată o lege con- form căreia, dacă un cetățean al U.R.S.S., aflat peste
hotarele ţării, trecea "de partea dușmanilor clasei muncitoare", acesta era declarat în afara legii și urma
să fie executat în 24 de ore. Legea respectivă avea putere retroactivă, ceea ce nu se practica în dreptul
penal. Politica penală se înăsprise într-atât, încât pentru unele infracţiuni mai puţin grave (de ex.,
încălcarea regulilor privind operaţii- le valutare, falsificarea banilor, spionajul economic) pedeapsa putea
fi cea capi- tală. Or, așa-zisa "Lege a celor cinci spice" din 7 august 1932 prevedea pedeapsa capitală
pentru infractorii învinuiți de sustrageri din averea întreprinderilor de stat, a colhozurilor și a cooperaţiei
de consum.

Subiectul 3. Legea penală

- să definească legea penală;

Legea penală este actul legislativ adoptat de Parlamentul RM, care cu- prinde norme de drept penal ce
stabilesc principiile și dispoziţiile generale și speciale ale dreptului penal, determină faptele ce constituie
infracţiuni și prevede pedepsele ce se aplică infractorilor, iar în unele cazuri temeiul și condiţiile liberării
de răspundere și pedeapsă penală

- să definească norma juridico-penală;

Norma juridică penală reprezintă o specie de norme de drept care se ca- racterizează prin conţinut și
structură specifică, prescriind reguli de drept penal, precum și sancţiuni aplicabile în cazul încălcării
acestora.

- să definească noţiunile de \"timpul săvârșitii infracțiunii\", \" locul săvârşirii infracţiunii\"și \" locul
săvârșirii infracțiunii transnaționale\";

Timpul săvârșirii faptei se consideră timpul când a fost săvârșită acţiunea (inac- ţiunea) prejudiciabilă
indiferent de timpul survenirii urmărilor"

Locul săvârșirii faptei se consideră locul unde a fost săvârșită acţiunea (inacţiunea) prejudi-ciabilă,
indiferent de timpul survenirii urmărilor".

Locul săvîrşirii infracţiunii transnaţionale se consideră atare dacă:

a) infracţiunea a fost săvîrşită pe teritoriul Republicii Moldova şi pe teritoriul a încă, cel puţin, unui alt
stat;

b) infracţiunea a fost săvîrşită pe teritoriul Republicii Moldova, dar o parte substanţială a organizării şi
controlului acesteia a avut loc într-un alt stat, şi invers;

c) infracţiunea a fost săvîrşită pe teritoriul Republicii Moldova, cu implicarea unui grup criminal organizat
sau a unei organizaţii (asociaţii) criminale care desfăşoară activitate infracţională în mai mult de un stat,
şi invers;

d) infracţiunea a fost săvîrşită pe teritoriul Republicii Moldova, dar are consecinţe grave într-un alt stat,
şi invers.

- să distingă scopul legii penale;

Legea penală reprezintă principalul mijloc al statului în lupta contra criminalităţii. Art.2. Scopul legii
penale

(1) Legea penală apără,împotriva infracţiunilor,persoana ,drepturile şi libertăţile acesteia,

proprietatea,mediul înconjurător,orînduirea constituţională,suveranitatea,independenţa şi integritatea
teritorială a R.M,pacea şi securitatea omenirii,precum şi întreaga ordine de drept.

(2) Legea penală are,de asemenea,drept scop prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni.

- să clasifice legile penale;

A. Legi penale generale și legi penale speciale.

Legile penale generale sunt reprezentate de codurile penale, care cuprind un ansamblu complet și
sistematizat de norme penale generale și speciale, ce conţin majoritatea instituţiilor de drept penal, atât
norme cu valoare de prin- cipii, cât și majoritatea normelor incriminatoare.

Legile penale speciale au un câmp de acţiune mai restrâns, cuprinzând norme ce reglementează instituţii
speciale de drept penal sau incriminând ca infracţiuni fapte săvârșite într-un anumit domeniu.
Dispoziţiile legilor penale speciale derogă de la dreptul comun și privesc situaţii deosebite, care necesită
o reglementare specială.
Spre deosebire de legile penale generale, legile speciale nu au o structură determinată, ele putând
cuprinde mai multe capitole, secţiuni sau un număr de articole.

B. După caracterul lor,

Legile penale ordinare sunt adoptate în condiţii normale de evoluţie a societăţii și de luptă împotriva
fenomenului infracţionalităţii. Reglementările pe care le conţin, în concordanţă cu dispoziţiile generale
ale Codului penal, au rolul de a completa reglementările cuprinse în cod, îndeosebi pe cele din Partea
specială a acestuia.

Din această categorie fac parte Codul penal și majoritatea legilor speciale.

Legile penale excepţionale apar în condiţii deosebite de evoluţie a feno- menului infracţionalităţii,
provocate de unele situaţii excepţionale de origine naturală sau socială (calamităţi naturale, stare de
război, stare revoluţionară etc.), fiind determinate de necesitatea apărării corespunzătoare a valorilor
sociale în situaţii neobișnuite.

C. În funcție de durata lor de aplicare

Legile penale permanente sunt acelea în al căror conţinut nu este stipulată perioada lor de aplicare.
Aceste legi au o stabilitate mare și constituie principa- lul instrument de luptă împotriva criminalităţii.
Spre exemplu, actualul Cod penal al RM a intrat în vigoare la 12 iunie 2003, dar fără a fi precizată
perioada sa de aplicabilitate, acesta fiind, prin urmare, o lege penală permanentă.

Legile penale temporare sunt cele ce au o aplicare limitată în timp, preci- zându-se din momentul
adoptării lor până când vor rămâne în vigoare. Dura- ta de aplicare a legilor temporare este determinată
fie prin prevederea în chiar cuprinsul lor a datei până la care aceasta rămâne în vigoare, fie prin
încetarea unor situaţii excepţionale care au impus adoptarea legii (cutremure, inundaţii, stare de război
etc.). Legile temporare au o durată relativ scurtă de aplicare.

- să distingă tipurile dispozițiilor și sancțiunilor caracteristice normei juridico-penale;

Normele penale generale sunt cuprinse în Partea generală a Codului pe- nal și cuprind dispoziţii cu
caracter de regulă generală privind condiţiile în care se nasc, se modifică și se sting raporturile juridice
penale

Normele penale speciale sunt înscrise în Partea specială a Codului penal, dar în unele situaţii sunt
prevăzute expres în conţinutul legilor speciale. Aceste norme indică condiţiile în care o anumită faptă
prejudiciabilă constituie in- fracţiune și pedeapsa corespunzătoare pentru săvârșirea faptei interzise,
adică elementele unui raport juridic penal concret.

Normele prohibitive conţin ca regulă de conduită abţinerea de a săvârși fapta descrisă și incriminată în
dispoziţie (art. 145, 164 din CP al RM). Normele onerative stabilesc ca regulă de conduită obligaţia de a
face sau de a acţiona (art. 162, 163 din CP al RM). Inacţiunea făptuitorului este interzisă, fiind de natură
să producă urmări prejudiciabile.

Normele penale complete (unitare) cuprind ambele elemente ale unei norme penale (dispoziţie și
sancţiune), necesare incriminării și sancţionării unei fapte ca infracţiune.

Normele penale divizate nu au structura completă în același articol din lege, dispoziţia sau sancţiunea
fiind formulate într-un alt articol al aceleiași legi sau chiar în alt act normativ.

Normele penale de incriminare cadru se caracterizează prin faptul că au în structura lor o dispoziţie de
incriminare cadru și o sancţiune corespunzătoare, ur- mând ca prevederea faptelor interzise să se facă
ulterior, prin alte acte normative.
Normele penale de trimitere sau de referire sunt norme incomplete, cât privește dispoziţia sau
sancţiunea, pentru care se face trimitere sau referire la o normă complinitoare cuprinsă în aceeași lege
ori în alta.

- să definească noţiunea de interpretare a legii penale;

Interpretarea legii penale este o operaţiune logico-raţională de lămu- rire a conţinutului unei legii
penale, ce se efectuează cu ocazia aplicării normei de drept și are drept scop aflarea voinţei legiuitorului
exprimate în aceste norme cu privire la cazul concret

- să caracterizeze formele de interpretare a legii penale;

Astfel, în funcție de subiecţii care efectuează interpretarea, aceasta poate fi oficială (atunci când este
efectuată de către organe sau subiecţi oficiali) și neoficială (atunci când este efectuată de către oameni
de știinţă, profesioniști, cetăţeni de rând).

La rândul său, interpretarea oficială poate fi legală (autentică) ori cauzală (judiciară).

Interpretarea legală este efectuată de către legiuitor și constă în explicarea anumitor termeni, expresii
sau situaţii juridice care impun o interpretare uni- tară. După cum se știe, această interpretare poate fi
contextuală, atunci când este făcută de legiuitor odată cu adoptarea normei interpretate și în cuprinsul
aceleiași legi, sau posterioară, atunci când este făcută ulterior adoptării legii interpretate și deci prin act
normativ separat.

Interpretarea legală este obligatorie pentru toţi subiecţii de drept.

Interpretarea cauzală apare cel mai frecvent în practică, deoarece încadrarea juridică a oricărei
infracţiuni de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată presupune o activitate
permanentă de interpre-tare a prevederilor legale în raport cu circumstanţele fiecărei cauze în parte.

Un rol important în activitatea de interpretare judiciară a legii penale îl are Curtea Supremă de Justiţie a
RM, care, prin hotărârile explicative ale Plenului, asigură o interpretare unitară a legii penale.

Interpretarea neoficială, la rândul său, poate fi: doctrinală, profesională și obișnuită (de obicei)24.

Interpretarea doctrinală sau știinţifică este făcută de către instituţiile de cercetări știinţifice, de către
teoreticienii dreptului penal, care, prin monografiile,tratatele, lucrările și articolele publicate, efectuează
o analiză teoretică a normelor penale și a implicaţiilor practice ce apar în procesul de aplicare a acestora.

Interpretarea profesională este efectuată de către juriști, în afara unei cauze penale concrete.

Interpretarea obișnuită este realizată de către orice neprofesionist, parti- cipant la raportul de drept
penal, de către cetăţenii de rând.

- să determine momentul intrării şi ieşirii din vigoare a legii penale;

Intrarea în vigoare a legii penale este reglementată de Legea RM nr. 173-XIII din 06.07.1994 "Privind
modul de publicare și intrare în vigoare a actelor oficiale"28, care stabilește următoarele modalităţi:

a) la data indicată în textul legii (de obicei în dispoziţiile finale ale legii organice respective). Acest sistem
este folosit, cu precădere, în cazul legilor de mare amploare, cum sunt codurile penale, studierea
acestora și pregătirea tranziţiei spre aplicarea noii legi impunând o perioadă de timp mai îndelunga-
tă29. De exemplu, actualul Cod penal al Republicii Moldova a fost promulgat la 06.09.2002, dar a intrat
în vigoare la 12.06.2003.

Actele oficiale ce intră în vigoare la data prevăzută în textul actului respec- tiv se publică în Monitorul
Oficial în termen de 10 zile de la data adoptării;
b) la data publicării în Monitorul Oficial. Prin aceasta se acordă posibilita-tea ca legea penală să fie
cunoscută de către toate persoanele care au obligaţia să se supună prevederilor ei.

Astfel, nimeni nu poate invoca necunoașterea legii, indiferent de faptul dacă este cetăţean al Republicii
Moldova, cetăţean străin sau apatrid.

Ieșirea din vigoare a legii penale se realizează prin mai multe modalităţi:

– abrogare

Abrogarea este o măsură luată de Parlamentul Republicii Moldova prin care se decide încetarea aplicării
unei legi penale anterioare sau a unei anumite dispoziţii dintr-o lege anterioară.După procedeul folosit
pentru a scoate din uz o lege penală, abrogarea poate fi: expresă sau tacită.

Abrogarea este expresă când încetarea aplicării unei legi penale este dispu- să printr-un act normativ,
care precizează în mod cert că legea veche sau doar anumite dispoziţii din aceasta se abrogă.

Abrogarea este tacită (subînţeleasă) atunci când legea nouă nu arată în mod expres că se abrogă legea
anterioară, dar aceasta rezultă în mod implicit din împrejurarea că cele două legi succesive
reglementează aceeași materie.

În funcție de sfera de aplicare, abrogarea poate fi totală sau parţială.

Abrogarea totală presupune scoaterea din vigoare în întregime a unei legi penale.

Abrogarea parţială acţionează atunci când se scot din vigoare numai anumi- te părţi (titluri, capitole,
articole) dintr-o lege sau dintr-o dispoziţie anterioară.

– modificare;

Modificarea legii penale este modalitatea cea mai frecventă de scoatere din vigoare a dispoziţiilor
penale și constă în schimbarea conţinutului legii sau în completarea acesteia cu dispoziţii noi. Ca și
abrogarea, modificarea poate fi expresă sau tacită.

-ajungerea la termen sau încetarea condiţiilor excepţionale care au de- terminat apariţia unei legi penale
excepţionale-Autoabrogarea se caracterizează prin faptul că în însuși textul legii penale care intră în
vigoare se prevede data sau un anumit moment, dinainte determinat, după care legea iese din uz.
Această modalitate este întâlnită în cazul legilor temporare sau excepţionale, abrogarea făcându-se în
mod automat prin ajungerea la termenul fixat sau prin încetarea situaţiei excepţionale.

– schimbarea condiţiilor social-politice care au determinat adoptarea unor dispoziţii cu caracter penal-
poate avea, de asemenea, ca urmare ieșirea acesteia din vigoare, atunci când odată cu schimbarea
condiţiilor social-politice au dispărut înseși relaţiile sociale care au stat la baza normei respective.

- să explice importanța efectului retroactiv al legii penale;

Retroactivitatea legii penale constă în faptul că, în unele împrejurări, anumite legi penale își extind
activitatea în trecut, aplicându-se infracţiunilor săvârșite înainte de intrarea lor în vigoare.

Conform prevederilor art. 10 din CP al RM, efectul retroactiv al legii penale este conceput în felul
următor: "Legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care ușurează pedeapsa ori, în alt
mod, ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra
persoanelor care au săvârșit faptele respective până la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra
persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale. Legea
penală care înăsprește pedeapsa sau înrăutăţește situaţia persoanei vinovate de săvârșirea unei
infracţiuni nu are efect retroactiv".
- să relateze despre ultraactivitatea legii penale;

Ultraactivitatea. În mod excepţional, legislaţia penală a Republicii Mol- dova prevede situaţii în care
legea ultraactivează, adică se aplică asupra fapte- lor comise sub imperiul ei, chiar după ce a ieșit din
vigoare.

Principiul ultraactivităţii legii penale nu este admis decât în cazuri spe- ciale, și anume:

a) Au caracter ultraactiv legile penale temporare sau excepţionale, care pot fi aplicate și după scoaterea
lor din uz. Potrivit celor analizate anterior, legile penale temporare sunt legi prin care se incriminează
unele fapte apărute în situaţii trecătoare și excepţionale.

Unor asemenea infracţiuni nu li se poate aplica legea penală generală, deoarece aceasta fie nu le
prevede, fie pedeapsa prevăzută este nesemnificativă în raport cu peri-colul deosebit pe care îl prezintă
în concret acea faptă (fapta săvârșită în timp de război sau în timpul unei calamităţi etc.). Din aceste
considerente, se admite ca legea penală să fie aplicată chiar și după ieșirea ei din vigoare prin ajungerea
la termen, în virtutea ultraac tivităţii legii penale.

b) O altă excepţie de ultraactivitate reiese din aplicarea legii penale mai favorabile. În cazul când o
infracţiune a fost săvârșită sub imperiul legii vechi, care prevede o sancţiune mai ușoară, dar pe
parcursul urmăririipenale sau al judecării cauzei ea a fost abrogată și înlocuită cu o lege nouă, ce
prevede o sancţiune mai aspră, se va aplica ultraactiv legea veche.

- să caracterizeze principiile de aplicare a legii penale în spaţiu;

Principiul realităţii

Principiul realităţii legii penale sau al protecţiei reale, denumit și princi- piul naţionalităţii (cetăţeniei)
pasive59, este consacrat prin dispoziţia alin. (3) al art. 11 din CP al RM, care stipulează că: "Cetăţenii
străini și apatrizii care nu domiciliază permanent pe teritoriul Republicii Moldova și au săvârșit infracţiuni
în afara teritoriului ţării poartă răspundere penală în confor- mitate cu Codul penal al Republicii Moldova
și sunt trași la răspundere penală pe teritoriul Republicii Moldova dacă infracţiunile săvârșite sunt
îndreptate împotriva intereselor Republicii Moldova, împotriva păcii și securităţii omenirii sau constituie
infracţiuni de război..., dacă aceștia nu au fost condamnaţi în statul străin".

Principiul realităţii legii penale se poate aplica numai dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:

– infracţiunea să fie comisă în străinătate;

– infracţiunea săvârșită să fie îndreptată împotriva intereselor Republicii

Moldova sau a cetăţenilor săi, împotriva păcii și securităţii omenirii, infracţiuni de război;

– infractorul să fie cetăţean străin sau apatrid care nu are domiciliu permanent în Republica Moldova;

– începerea urmăririi penale se face numai cu autorizarea Procurorului General al Republicii Moldova.

Principiul universalităţii

Principiul universalităţii legii penale este consacrat în prevederile alin. (3) al art. 11 din CP al RM, care
stipulează că legea penală a Republicii Moldova se aplică pentru săvârșirea altor infracţiuni decât cele
pentru care s-ar aplica legea penală a Republicii Moldova conform principiului realităţii. Este vorba de
săvârșirea unor infracţiuni prevăzute de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte de
către cetăţenii străini sau apatrizi ce nu au domiciliu permanent pe teritoriul Republicii Moldova, dacă
nu au fost con- damnaţi în statul străin.
Aplicarea legii penale a Republicii Moldova, potrivit principiului univer- salităţii, presupune realizarea
cumulativă a următoarelor condiţii:

– săvârșirea unei infracţiuni, alta decât cele pentru care s-ar aplica legea penală a Republicii Moldova
conform principiului realităţii. De regulă, sunt infracţiunile ce afectează comunitatea internaţională:
deturnări de aeronave, trafic de stupefiante, piraterie, furtul unor opere de artă etc.;

– infracţiunea să fie săvârșită în străinătate în întregime;

– să existe dubla incriminare, adică fapta să fie prevăzută ca infracţiune atât de legea penală a Republicii
Moldova, cât și de cea a ţării unde a fost săvârșită;

– fapta să fie săvârșită de către un cetăţean străin sau apatrid ce nu are

domiciliu permanent pe teritoriul Republicii Moldova;

– infractorul se află în Republica Moldova venit de bunăvoie pe teritoriul

ţării noastre;

– infractorul să nu fi fost tras la răspundere penală în străinătate.

Principiul personalităţii

Principiul personalităţii legii penale, denumit și principiul cetăţeniei active, este prevăzut în legislaţia
penală a Republicii Moldova în dispoziţiile alin. (2) al art. 11 din CP al RM.

Potrivit acestor prevederi, cetăţenii Republicii Moldova și apatrizii cu domiciliu permanent pe teritoriul
Republicii Moldova care au săvârșit infracţiuni în afara teritoriului ţării sunt pasibili de răspunde- re
penală în conformitate cu Codul penal al Republicii Moldova.

Pentru aplicarea legii penale a Republicii Moldova, pe baza principiului personalităţii, trebuie să fie
îndeplinite următoarele condiţii:

– fapta să fie săvârșită în întregime în afara teritoriului ţării noastre. Lo- cul săvârșirii faptei poate fi
teritoriul unui alt stat sau un loc nesupus vreunei suveranităţi;

– fapta să constituie infracţiune potrivit prevederilor din legea penală a Republicii Moldova indiferent
dacă statul pe teritoriul căruia a fost săvârșită o are sau nu incriminată. Fapta poate consta într-o
infracţiune consumată sau o tentativă pedepsibilă, ori în participarea la comiterea acestora în calitate de
organizator, autor, instigator sau complice.

– făptuitorul să fie cetăţean al Republicii Moldova sau apatrid domiciliat permanent în Republica
Moldova. Conform prevederilor art. 3 din Legea RM nr. 1024-XIV din 02.06.2000 "Cu privire la cetăţenia
Republicii Mol- dova"58: "cetăţenia stabilește între persoana fizică și Republica Moldova o legătură
juridico-politică permanentă, care guvernează drepturile și obligaţiile reciproce între stat și persoană".
Prin apatrid, Legea nr. 1024-XIV înţelege orice persoană care nu este cetăţean al Republicii Moldova și
nici cetăţean al unui alt stat (nu are dovada apartenenţei sale la un alt stat).Calitatea de cetăţean și
domiciliul în ţară trebuie să fie dobândite de infractor înainte de comiterea infracţiunii în străinătate.

– infractorul să nu fie judecat în statul străin pentru fapta săvârșită. Con- form prevederilor alin. (2) al
art. 7 din CP al RM, nimeni nu poate fi supus răspunderii și pedepsei penale de două ori pentru una și
aceeași faptă.

Principiul teritorialităţi
Teritorialitatea legii penale este principiul de bază în aplicarea legii penale în spaţiu, cunoscut în
literatura de specialitate și sub denumirea de "legea pe- nală a teritoriului" sau "legea locului săvârșirii
infracţiunii".

Prin teritoriul Republicii Moldova și teritoriul ţării se înţelege întinderea de pământ și apele cuprinse
între frontierele Repu- blicii Moldova, cu subsolul și spaţiul ei aerian"

Rezultă că teritoriul ţării include următoarele elemente: suprafaţa terestră, spaţiul acvatic, subsolul și
spaţiul aerian, marea teritorială ,delimitate prin hotare și supuse suveranităţii statului.

- să elucideze deosebirea dintre principiul realității și principiul universalității aplicării legii penale;

Principiul realităţii legii penale se poate aplica numai dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:

– infracţiunea să fie comisă în străinătate;

– infracţiunea săvârșită să fie îndreptată împotriva intereselor Republicii

Moldova sau a cetăţenilor săi, împotriva păcii și securităţii omenirii, in-

fracţiuni de război;

– infractorul să fie cetăţean străin sau apatrid care nu are domiciliu per-

manent în Republica Moldova;

– începerea urmăririi penale se face numai cu autorizarea Procurorului

General al Republicii Moldova.

Aplicarea legii penale a Republicii Moldova, potrivit principiului univer- salităţii, presupune realizarea
cumulativă a următoarelor condiţii:

– săvârșirea unei infracţiuni, alta decât cele pentru care s-ar aplica legea penală a Republicii Moldova
conform principiului realităţii. De regulă, sunt infracţiunile ce afectează comunitatea internaţională:
deturnări de aeronave, trafic de stupefiante, piraterie, furtul unor opere de artă etc.;

– infracţiunea să fie săvârșită în străinătate în întregime;

– să existe dubla incriminare, adică fapta să fie prevăzută ca infracţiune atât de legea penală a Republicii
Moldova, cât și de cea a ţării unde a fost

săvârșită;

– fapta să fie săvârșită de către un cetăţean străin sau apatrid ce nu are

domiciliu permanent pe teritoriul Republicii Moldova;

– infractorul se află în Republica Moldova venit de bunăvoie pe teritoriul ţării noastre;

– infractorul să nu fi fost tras la răspundere penală în străinătate.

- să formuleze conceptul de asistenţă juridică internaţională în materie penală;

Cel mai ade- sea, noţiunea de asistenţă juridică internaţională îmbracă două accepţiuni: o accepţiune
mai restrânsă, așa-numita asistenţă juridică cu caracter judiciar (in foro), prin care se înţelege asistenţa
pe care organele judiciare din diferite state și-o acordă în cursul procesului penal și care se manifestă în
mod obișnuit în efectuarea sau în trimiterea actelor procedurale devenite necesare în cadrul acelui
proces, și o accepţiune mai largă, prin care se înţelege asistenţa oferită în general în cadrul luptei
împotriva infracţionalităţii (in et extra foro).
- să caracterizeze extrădarea sub aspectul noţiunii,naturii juridice şi condiţiilor;

Extrădarea este o instituţie care funcţionează direct în interesul statului care o solicită, indirect însă ea
servește intereselor tuturor statelor, fiindcă prevenirea și reprimarea infracţiunilor devin pe plan
internaţional o preocupare de interes colectiv.

trăsături care pun în lumină aspectele specifice ale instituţiei extrădării:

a) act de suveranitate intervenit în relaţiile dintre două state;

b) act jurisdicţional solicitat și acordat exclusiv în scopul realizării repre-

siunii, persoana extrădată fiind un inculpat sau un condamnat penal;

c) act de asistenţă juridică internaţională.

Extrădarea are astfel o natură juridică mixtă. Ea nu este un simplu act

de asistenţă juridică, ci este, în același timp, un act de suveranitate și un act jurisdicţional71.

Condiţii cu privire la infracţiune:

1.Să se fi săvârșit o infracţiune pe teritoriul statului solicitant ori împotri- va intereselor acestuia, sau de
către un cetăţean al acestui stat.

2.Să existe dubla incriminare, adică fapta să fie incriminată atât de legea statului solicitat, cât și de legea
statului solicitant.

3.Pedeapsa prevăzută de lege să fie de cel puţin un an de închisoare sau o altă pedeapsă mai aspră. În
cazul extrădării pentru executare, pedeapsa închisorii trebuie să fie de cel puţin 6 luni (art. 541 din CPP
al RM).

4.În ce privește gravitatea deosebită a faptelor, pentru care se cere ori se acordă extrădarea, în alin. (3)
al art. 546 din CPP al RM se prevede că: "În cazul în care fapta pentru care se cere extrădarea este
pedepsită de legea ţării solicitante cu pedeapsa capitală, extrădarea persoanei poate fi refu- zată dacă
partea solicitantă nu va da asigurări, considerate ca suficiente, că pedeapsa capitală nu va fi executată în
privinţa persoanei extrădate".

5.Extrădarea nu se acordă dacă infracţiunea pentru care este cerută este considerată de legea Republicii
Moldova infracţiune politică sau faptă conexă unei asemenea infracţiuni (pct. 5) din alin. (2) al art. 546
din CPP al RM).

Condiţii cu privire la infractor:

1. Când Republica Moldova este stat solicitat, infractorul trebuie să fie cetăţean străin.

2. Nu pot fi extrădaţi de către Republica Moldova:

a) cetăţenii proprii;

b) persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în Republica Moldova;

c) persoanele străine care se bucură în Republica Moldova de imunitate

de jurisdicţie, în condiţiile și în limitele conferite prin convenţii sau

prin alte înţelegeri internaţionale;

d) persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca părţi,

martori sau experţi în faţa unei autorităţi judiciare din Republica Mol-
dova în limitele imunităţilor conferite prin convenţii internaţionale;

e) Procurorul General, Ministrul Justiţiei sau instanţa care soluţionează

chestiunea privind extrădarea are motive serioase

f) persoanele cărora le-a fost acordat statul de refugiat politic.

3. Infractorul să se găsească pe teritoriul statului solicitat,

c) Condiţii de ordin procedural:

1. Să existe o cerere de extrădare din partea unui stat care are interesul să-l pedepsească pe făptuitor
sau să-l pună să execute pedeapsa pe cel condamnat. Cererea de extrădare se face în temeiul tratatului
internaţional la care sunt parte RM și statul solicitat sau în temeiul obligaţiilor scrise în condiţii de re-
ciprocitate.

Cererea de extrădare se întocmește în conformitate cu prevederile art. 541 din CPP al RM;

2. Statul solicitat care primește cererea de extrădare este obligat să-l ares- teze pe făptuitor, pentru ca
acesta să nu aibă posibilitatea să dispară. În cazul respingerii cererii de extrădare, această obligaţie nu
mai există. Extrădarea este refuzată.

3. Statul solicitat este obligat să comunice statului solicitant data și locul predării făptuitorului care este
extrădat.Extrădarea persoanei pentru aceeași faptă după expirarea termenelorpoate fi refuzată.

4. Statul solicitant este obligat să comunice părţii solicitate informaţii cu pri- vire la finalizarea procesului
penal în care a fost implicat cel extrădat. După pro-

- să raporteze practica CEDO la diverse forme de asistenţă juridică internaţională în materie penală
aplicabile în Republica Moldova.

Prevederile prezentei legi se aplică următoarelor forme de cooperare juridică internaţională în materie
penală:

1. transmiterea înscrisurilor, datelor şi informaţiilor;

2. comunicarea actelor de procedură;

3. citarea martorilor, experţilor şi persoanelor urmărite;

4. comisiile rogatorii;

5. transferul, la solicitare, de proceduri penale;

6. extrădarea;

7. transferul persoanelor condamnate;

8. recunoaşterea hotărîrilor penale ale instanţelor judecătoreşti străine;

Subiectul 4. Infracțiunea

-să definească noţiunea de infracţiune;

trăsăturile esenţiale ale infracţiunii în general și definind-o ca faptă (acţiune sau inacţiune)
prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăţie și pasibilă de pedeapsă penală.

- să caracterizeze trăsăturile esenţiale ale infracţiunii;

faptă prejudiciabilă se înţelege orice acţiune sau inacţiune prin care se lezează una dintre valorile
arătate în alin.(1) art. 2 din CP al RM și pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.
Caracterul prejudiciabil trebuie să fie și penal, adică să prezinte un anumit grad, o anumită gravitate
specifică infracţiunii ca ilicit penal, care o distinge de alte forme de ilicit juridic (contravenţional,
disciplinar, civil), și să justifice incriminarea faptei prin legea penală. Gradul prejudiciabil al infracţiunii se
determină conform semnelor ce caracterizează elementele infracţiunii: obiectul, latura obiectivă,
subiectul și latura subiectivă"

Fapta prevăzută de legea penală. Cerinţa ca fapta să fie prevăzută de legea penală constituie cea de-a
doua trăsătură esenţială a infracţiunii în general. O faptă se consideră ca fiind prevăzută de legea penală
atunci când o dispoziţie din această lege indică în ce condiţii acea faptă (acţiune sau inacţiune) poate fi
considerată infracţiune.

Fapta săvârşită cu vinovăţie. Pentru existenţa infracţiunii nu este suficientă doar săvârșirea unei fapte
prejudiciabile, chiar dacă s-a stabilit că aceasta este prevăzută de legea penală, ci este absolut necesar
să se constate și existenţa unei legături de cauzalitate psihică între făptuitor și fapta prejudiciabilă
săvârșită de el.

Fapta pasibilă de pedeapsă penală. Fapta este incriminată de lege atunci când aceasta o prevede sub
sancţiunea unei pedepse. Sancţionarea cu pedeapsă înseamnă recunoașterea că fapta prezintă un
caracter prejudiciabil și este necesară aplicarea unei pedepse penale, de aceea în dispoziţia din alin.(1)
art. 14 din CP al RM s-a prevăzut ca trăsătură esenţială a infracţiunii pasibilitatea de pedeapsă penală.

-să clasifice infracţiunile potrivit diferitor criteria de clasificare;

În prima categorie – infracţiuni ușoare – sunt incluse faptele comise cu inten- ţie sau din imprudenţă,
pentru care legea penală prevede, în calitate de pedeapsă maximă, pedeapsa închisorii pe un termen de
până la 2 ani inclusiv

Din categoria infracţiunilor mai puţin grave fac parte faptele săvârșite intenţionat sau din imprudenţă,
pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de până la 5 ani inclusiv

Cea de a treia categorie – infracţiuni grave – include faptele comise cu in- tenţie și din imprudenţă,
pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de până la 15 ani
inclusiv

Infracţiunile deosebit de grave se consideră infracţiunile săvârșite cu in- tenţie, pentru care legea penală
prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen ce depășește 15 ani

- să stabilească importanţa clasificării infracţiunilor;

Clasificarea infracţiunilor pe categorii reprezintă un prim criteriu de bază de individualizare a răspunderii

penale, orientând instanţele de judecată spre o calificare corectă a faptei, precum și spre alegerea unei
categorii și măsuri de pedeapsă adecvate cazului respectiv.

-să delimiteze infracţiunile de alte încălcări de lege (contravenţii administrative, delicte civile, încălcări
disciplinare).

Criteriul principal de delimitare a infracţiunilor de alte încălcări de lege constă în caracterul lor ilegal.
Necesitatea stabilirii criteriilor de delimitare a infracţiunilor de alte încălcări de lege apare îndeosebi în
cazul existenţei faptelor care atentează la același obiect, dar care sunt reglementate de diferite ramuri
de drept. De exemplu, răspunderea pentru încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de
exploatare a mijloacelor de transport este prevăzută atât de Codul penal, cât și de Codul contravenţional
al Republicii Moldova

Samavolnicia care a cauzat daune în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor și intereselor
ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice constituie o infracţiune prevăzută de alin.(1) art. 352
din CP al RM, iar în lipsa daunelor în proporții mari cauzate persoanei urmează a fi calificată drept o
contravenţie, potrivit art. 335 din Codul contravenţional al RM.

Codul contravenţional al RM în conţinutul art. 105 prevede la categoria de contravenţie sustragerea în

proporţii mici din avutul proprietarului prin furt, însușire, delapidare, abuz de serviciu sau escrocherie.

Subiectul 5. Raportul juridic penal

- să definească noţiunea de raport juridic penal;

raporturile juridice penale reprezintă relaţiile de apărare socială împotriva criminalităţii și combaterea
acesteia, reglementate prin normele dreptului penal, ce apar independent de voinţa destinatarilor legii
penale.

- să caracterizeze elementele raportului juridic penal;

Subiecţii raportului juridic penal sunt participanţii la raport. Din acest punct de vedere, atât în cazul
raporturilor juridice de conformare, cât și al celor de conflict, statul, ca titular al funcţiei de apărare
socială, va apărea întotdeauna ca subiect învestit cu dreptul de a organiza această apărare prin mijloace
de drept penal.

Cel de-al doilea subiect al raportului juridic de conformare este persoana fizică sau persoana juridică
nenominalizată, destinatarul normei penale, că- reia i se adresează obligaţia de a avea faţă de valorile
sociale ocrotite o conduită prestabilită.

Conţinutul raportului juridic penal este format din drepturile și obligaţiile corelative ale participanţilor la
acest raport (subiecţii raportului)

Obiectul raportului juridic penal

Cel de-al treilea element al raportului juridic penal – obiectul – este repre- zentat de conduita pe care
urmează să o adopte subiectele raportului în func- ţie de drepturile și obligaţiile ce constituie conţinutul
raportului juridic.

Obiectul raportului juridic penal de conformare îl constituie însăși regula de conduită recomandată
destinatarilor normei penale, cu privire la care sunt create drepturile și obligaţiile participanţilor la
raport.

Obiectul raportului juridic penal de conflict este format din dispoziţia de aplicare a pedepsei sau a altor
măsuri penale, stabilirea răspunderii penale și executarea pedepsei cu privire la care sunt create
drepturile și obligaţiile co- relative ale participanţilor la raport.

- să stabilească momentului naşterii, modificării şi stingerii raportului juridic penal.

Raportul juridic penal de conformare se naște din momentul intrării în vigoare a normelor cu caracter
penal prin care sunt stabilite drepturile și obli- gaţiile subiecţilor acestui raport juridic penal.

Raportul juridic penal de conflict se naște din momentul săvârșirii infrac- ţiunii.

Modificarea raportului juridic penal de conformare poate interveni pe parcursul activităţii normei
juridice ca urmare a modificărilor ce intervin în conţinutul normei de incriminare, fie prin extinderea, fie
prin restrângerea obligaţiei de conformare. Drepturile și obligaţiile participanţilor la raportul de
conformare se vor adopta din mers, în funcţie de modificările normative făcute de către puterea
legislativă și care au fost aduse la cunoștinţa publică potrivit dispoziţiilor legale19.

Modificarea raportului juridic penal de conflict se produce sub influenţa unor fapte juridice
modificatoare, cum ar fi: adoptarea unei norme juridice penale mai blânde, intervenţia unor cauze care
înlătură executarea pedepsei (graţiere, amnistie după condamnare) sau de modificare a executării
efective a acesteia (de exemplu, liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen).

Stingerea raportului juridic penal de conformare intervine la data ieșirii din vigoare a legii penale care a
dat naștere acelui raport juridic sau prin în- cetarea incidenţei acesteia. În cazul infracţiunilor la care
subiectul activ este calificat (special), raportul juridic încetează din momentul în care persoana fizică
pierde calitatea cerută de lege.

Principala modalitate de stingere a raportului juridic penal de conflict o reprezintă executarea pedepsei,
moment în care părţile și-au îndeplinit drep- turile și obligaţiile ce s-au născut în cadrul raportului. De
regulă, momentul în care toate consecinţele de natură penală ce izvorăsc din faptul săvârșirii unei
infracţiuni se sting coincide cu momentul în care pedeapsa principală și com- plementară aplicată este
executată în întregime sau considerată executată.