MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA ”ŞTEFAN CEL MARE”

Facultatea Drept, Ordine publică și Securitate Civilă

Catedra: Catedra drept penal si

criminologie

Referat

TEMA: Factorii care influntiaza

procesul de formare a personalitatii

infractorului

A elaborat: A verificat:

Asistent universitar,

Student plutonului PFB 203 magistru in drept,

Lungu Ovidiu inspector superior

Stolorenco A.
 Chișinău , 2022
Cuprins

1. Introducere……………………………………………………….……3
2. Noţiunea de personalitate a infractorului – Vîrsta
infractorului…………………………………………………….……..4
3. Particularităţile psihice ale infractorului……………….………...5
4. Formarea personalităţii umane în general şi a personalităţii
infractorului, în special……………………….……………………..6
5. Factorii ce influenţează formarea personalităţii infractorului
Secţiunea……………………………………………………………….7
6. Concluzia……………………………………………………………….8
7. Bibliografia……………………………………………………………..9
 1. INTRODUCERE

În cadrul oricărei ştiinţe factorul uman are o importanţă deosebită. Studiind fenomenele
ce au loc în societate noi nu putem să ne abatem de la problema personalităţii umane,
deoarece omul este baza tuturor evenimentelor ce se petrec în orice societate.
Personalitatea este studiată şi abordată de un şir de discipline, cum ar fi: sociologia,
psihologia, pedagogia, psihiatria, filozofia ş.a. Fiecare din ele, avînd obiectul propriu de
cercetare, examinează problema omului sub aspectul său. În cadrul ştiinţelor penale
aspectul dat se manifestă prin studierea personalităţii umane prin prisma
comportamentului ei deviant. Dar cercetarea juridică a personalităţii infractorului, care o
identifică cu infracţiunea şi se orientează spre cele patru componente ale ei – obiectul
infracţiunii, cauzele obiective şi subiective şi subiectul ei – nu ne oferă material suficient
pentru înţelegerea deplină, atît a personalităţii infracţionale, cît şi a persoanei concrete,
acţiunile căreia au provocat pricina penală.

Este nevoie de o tratare dinamică, ce ţine cont de geneza şi afirmarea personalităţii. Iar
o tratare atît de amplă este cuprins de obiectul de studiu al criminologiei. Criminologia,
spre deosebire de toate celelalte ştiinţe şi discipline, naturale şi sociale, juridice şi
nejuridice, se caracterizează prin faptul, că îşi propune studierea şi cunoaşterea
multilaterală cît mai completă a personalităţii criminale. Acest studiu se referă atît la
procesul de formare a acesteia şi la trăsăturile, care o caracterizează în momentul în
care a “demonstrat” că este o personalitate infracţională, cît şi la mijloacele cele mai
adecvate prin care individul respectiv poate fi reeducat şi reintegrat în rîndul indivizilor
oneşti. Prezenta lucrare, are menirea de a contura un concept general, multispectual al
personalităţii infractorului. În acest scop va fi supusă analizei totalitatea însuşirilor
sociale şi trăsăturilor individuale ale infractorului şi corelaţia lor, care reflectă nu numai
tabloul deplin al infractorului, dar şi într-o mare măsură ne ajută să înţelegem modul dat
de comportare, să apreciem corespunzător fapta şi individul ce a săvîrşit-o.

Înainte de a trece nemijlocit la examinarea temei în cauză, e necesar să remarcăm că

problema personalităţii infractorului conţine destule lacune pentru a ţine atenţia
savanţilor-jurişti pe o perioadă de timp îndelungată. Necesitatea unei cercetări ample a
personalităţii infractorului este condiţionată atît de sarcinile justiţiei (de descoperire,
cercetare, sancţionare a infracţiunilor şi orientare a activităţii spre profilaxia
criminalităţii), cît şi de orientarea contemporană generalumană – spre umanism,
armonizare a relaţiilor sociale, anihilare a factorilor distorsionanţi provocatori de
conflicte interpersonale şi intergrupale.
 2. Noţiunea de personalitate a infractorului – Vîrsta
infractorului

Un grup de autori autohtoni susţine că personalitatea criminalului constă din ansamblul

trăsăturilor, particularităţilor bio-psiho-sociale cu un înalt grad de stabilitate ce
caracterizează persoana care a săvîrşit o infracţiune ca infractor.
Există multe definiţii ale personalităţii infractorului în literature criminologică,
psihologică, juridică. Fiecare definiţie este o exprimare succintă a viziunii autorului
asupra obiectului studiat. M. Enikeev considerăm că personalitatea infractorului este
o totalitate de calităţi individual-tipologice de importanţa socială, dar cu caracter negativ,
care determină comportamentul criminal al individului.
Vîrsta infractorului. – Vîrsta constituie una din trăsăturile individuale ale personalităţii
care ne poate indica nivelul de dezvoltare bio-psiho-socială a individului. Astfel, vîrsta
ne indică în mare măsură gradul dezvoltării aptitudinilor fizice ale persoanei (de
exemplu, forţa fizică), nivelul dezvoltării psihice (de exemplu, intelectul, voinţa,
afectivitatea), precum şi poziţia sa socială (de exemplu, nivelul de şcolarizare, poziţia în
societate, experienţa de viaţă, sfera necesităţilor şi a intereselor), toate acestea la un
loc ne pot da indicaţii preţioase privitoare la explicarea eventualelor abateri
comportamentale ale celui în cauză. Din punct de vedere criminologic, luarea în
considerare a vîrstei indivizilor este importantă, deoarece dinamica comportamentului
infracţional urmează o curbă specifică în raport cu aceasta, şi deoarece şi structura
infracţiunilor prezintă unele

particularităţi în raport cu vîrsta celor în cauză. Astfel, cele mai numeroase infracţiuni
sunt săvîrşite de către persoanele aflate la vîrsta adolescenţei şi a tinereţii. Numărul
infracţiunilor se reduce întrucîteva în cazul persoanelor ajunse la vîrsta maturităţii (vîrsta
realizării depline pe plan bio-psihic, familial, social) şi scade simţitor odată cu intrarea
persoanelor în anii bătrîneţii, ani caracterizaţi prin unele procese fireşti de involuţie.
Rezultă, deci, că curba activităţii infracţionale are o traiectorie specifică – ascendentă,
staţionară, descendentă – în raport cu vîrsta indivizilor antrenaţi în această activitate. În
ce priveşte structura calitativă a criminalităţii, se constată că adolescenţei şi tinereţii le
sunt specifice infracţiunile a căror săvîrşire presupune mai multă forţă fizică şi
temernitate ( de exemplu, manifestări de violenţă, furturi, etc.), în timp ce vîrstei adulte
şi înaintate le este specifică săvîrşirea de infracţiuni care cer mai mult rafinament,
calcul, prudenţă şi experienţă de viaţă. ). Pentru criminologie prezintă un interes cu totul
aparte infracţiunile săvîrşite de minori (delicvenţa juvenilă), a cărei periculozitate socială
este cu totul deosebită şi a cărei prevenire trebuie să constituie unul dintre punctele
centrale a activităţii tuturor factorilor educaţionali, a politicii penale a oricărui stat.
Luarea în considerare a vîrstei infractorului, a vîrstei criminologice şi a celei mintale20
poate contribui atît la explicarea unui anumit comportament ( în cazul nostru a
comportamentului infracţional), cît şi la găsirea celor mai potrivite căi şi mijloace de
corectare şi dirijare a acestuia în viitor, în conformitate cu cerinţele vieţii sociale, precum
şi cu interesele persoanei în cauză.

3. Particularităţile psihice ale infractorului.

Particularităţile psihice ale infractorului iau parte nemijlocit la constituirea personalităţii

criminale, cunoaşterea temeinică a acestora prezentînd un mare interes în criminologie,
atît în plan etiologic, cît şi profilactic. Psihicul constituie ansamblul însuşirilor,
fenomenelor şi proceselor de natură subiectivă (senzoriale, intelective, afective, volitiv)
ale individului, determinate de mecanismele sale cerebrale şi de interacţiunea acestora
cu lumea exterioară.
Datorită însuşirilor sale, psihicul îndeplineşte o serie de funcţii fiind principala
modalitate a vieţii de relaţie şi de adaptare la lume. Psihicul sau viaţa psihică, constituie
o latură dintre cele mai importante a personalităţii în general şi a personalităţii
infractorului, în special. Cunoaşterea temeinică a particularităţilor psihice ale indivizilor
care vin în conflict cu legea penală are o importanţă deosebită pentru asigurarea
succesului şi a umanităţii în lupta împotriva infracţionalităţii. Într-adevăr, cunoaşterea în
întregime a cauzelor fiecărei infracţiuni concrete şi organizarea practică a luptei
împotriva acesteia, a infracţionalităţii în general, poate fi realizată nu numai prin
studierea aspectelor obiective ale fiecărei infracţiuni şi prin luarea în considerare a
împrejurărilor concrete de viaţă în care aceasta a fost săvîrşită, ci şi prin luarea în
consideraţie a tuturor însuşirilor şi particularităţilor psihice ale individului şi prin
individualizarea măsurilor legale de sancţionare în funcţie de aceste particularităţi.
Pentru caracterizare personalităţii pot fi luate un considerare un foarte mare număr de
trăsături psihice a individului uman, dar criminologia foloseşte, mai ales, trăsăturile
psihice esenţiale şi anume acelea care vizează temperamentul, aptitudinile şi
caracterul, deoarece, considerate ca formînd structura personalităţii, ca adevărate
unităţi de bază ale personalităţii, aceste trăsături pot da împreună o imagine relativ
completă a specificului personalităţii unui infractor sau presupus infractor, putînd astfel
contribui în cea mai mare măsură la explicarea şi înţelegerea faptei concrete săvîrşite,
şi, prin aceasta, la stabilirea celor mai adecvate măsuri de corectare ce vor trebuie luate
faţă de persoana în cauză.
 4. Formarea personalităţii umane în general şi a
personalităţii infractorului, în special

“Paradoxul constă în faptul că factorii ce stau la baza dezvoltării personalităţii nu pot fi

uşor identificaţi. Personalitatea, precum şi individul, este un produs integral al
proceselor ce stau la baza raporturilor sociale ale subiectului. Dar există o trăsătură
distinctă a personalităţii. Ea este determinată de natura relaţiilor ce au format-o: A
relaţiilor sociale în care se implică doar omul în scopul unei realizări obiective”.
Dacă în procesul de formare a omului, a personalităţii sale elementul natural (biologic)
este necesar şi primordial, elementul “mediu social” este necesar şi decisiv. Indiferent
de mărimea şi valoarea “zestrei ereditare” cu care vine omul pe lume, adică indiferent
de dotarea naturală primordială, acesta va deveni om în adevăratul înţeles al cuvîntului
numai ca urmare a influenţei formative concentrice, concomitente ori succesive, dar în
tot cazul multilaterale şi îndelungate, pe care o va exercita asupra lui mediul social, cu
deosebire condiţiile vieţii materiale în care se va dezvolta, respectiv educaţia pe care o
va primi în familie, în şcoală, în practica efectivă a vieţii sociale în ansamblul său şi mai
cu seamă în cadrul relaţiilor de muncă, de intercomunicare umană şi de consum. Există
mai multe păreri cu privire la momentul în care se poate considera că personalitatea
individului este formată pe de plin. Toţi specialiştii par însă a fi de acord cu ideea că
procesul de formare a personalităţii începe odată cu primele clipe ale vieţii, că este
deosebit de complicat, şi că durează toată viaţa. Nu este mai puţin adevărat că anumite
etape (copilăria, adolescenţa, tinereţea) trebuie să fie considerate cu totul hotărîtoare în
acest sens, în timp ce altele (maturitatea, vîrsta înaintată etc.) au în această privinţă un
rol secundar, fiind mai degrabă perioade de afirmare deplină şi echilibrată a unei
personalităţi deja formate. În formarea personalităţii o contribuţie esenţială o are
educaţia în familie, educaţia şcolară primită în activitatea practică, micromediul specific
al fiecărui individ, precum şi întreaga societate în ansamblul ei, care, prin mii şi mii de
căi directe sau indirecte, exercită asupra individului o influenţă formativă neîntreruptă,
covîrşitoare de-a lungul întregii sale vieţi.
Se poate spune că, nu numai prin structura sa bio-psihică, dar mai ales, prin trăsăturile
sale sociale, omul este produsul cel mai complex, cel mai sofisticat şi mai valoros în
acelaşi timp, al evoluţiei întregii lumi materiale cunoscute pînă în prezent. Există un
consens aproape unanim al specialiştilor, cu privire la faptul că formarea personalităţii
umane este rezultatul îmbinării optime a unei multitudini de factori, pozitivi şi negativi,
de natură bio-psihică şi socială, care acţionează asupra individului de la naşterea sa şi
în tot timpul vieţii acestuia. Personalitatea infractorului este produsul unei îmbinări
relativ neizbutite, necesare sau întîmplătoare, permanente sau temporare a factorilor
care concură la formarea sa, îmbinare care dă naştere unei personalităţi temporar
imperfecte, dizarmonice, care întîmpină greutăţi de diferite grade, în procesul de
adaptare la cerinţele vieţii în societate.

5. Factorii ce influenţează formarea personalităţii

infractorului Secţiunea

In formarea şi dezvoltarea criminalului, un rol important îl joacă factorii de mediu,

începînd cu familia, mediul de muncă şi terminînd cu întreaga ambianţă în care trăieşte
omul. Omul, fiind produsul eredităţii şi mediului, tot ceea ce este el, tot cum este el, tot
felul său de manifestare şi acţiune este în funcţiune, este determinat de aceşti factori.
Influenţa eredităţii precede influenţa mediului. Mai întîi omul primeşte diferite
predispoziţii prin naştere, şi apoi urmează influenţa ce-o exercită asupra lui mediul, şi
îndeosebi educaţia ce i-o dă familia, şcoala, societatea. Trebuie de menţionat că în
acest context s-au format două opinii diametral opuse:
concepţia, conform căreia ereditatea este fatală, şi educaţia nu are nici o importanţă. În
acest sens se declară că educaţia nu mai poate influenţa întru nimic caracterele,
însuşirile ereditare. Adepţii acestei concepţii au fost: Lombroso, Garofalo, Thomson. Cu
toate că, Lombroso şi Garofalo şi-au schimbat ulterior opiniile, recunoscînd influenţa
educaţiei asupra criminalităţii. Omul se naşte cu anumite nevoi şi tendinţe (foame, sete,
sociabilitate, combatere a persoanelor etc.), cu anumite predispoziţii a cunoaşterii
(memorie, gîndire, etc.), care pentru prelungirea dezvoltarii lor au nevoie de lumea
exterioară, de anumite condiţii social-culturale. Pentru traiul în societate cu respectarea
anumitor norme de conduită, omul trebuie să înveţe aceste norme, trebuie să crească
în condiţii de respectare a valorilor sociale. Toate acestea se exprimă şi se învaţă în
viaţa socială. Din aceste considerente, în criminologia contemporană, pentru
cunoaşterea trăsăturilor caracteristice ale criminalului se cercetează, cu atenţie,
condiţiile de dezvoltare şi de mediu ale acestuia. Aceste condiţii de dezvoltare şi de
organizare sunt de mai multe feluri: şcoala, familia, locul de muncă, religia, organizarea
timpului liber, factorii economici, factorii politici, civilizaţia, s.a.
 Concluzia

Pe parcursul întregii istorii omul a tins să se autocunoască, însă nimeni nu a reuşit să

atingă scopul dat pe deplin. Posibilitatea cunoaşterii altui om este şi mai redusă. Ştiinţa
criminologică, fiind una dintre cele mai tinere ştiinţe criminale, încearcă şi ea să facă
primii paşi în direcţia studiului personalităţii umane netipice, adică a personalităţii
infractorului. Astăzi numărul problemelor nerezolvate sau chiar neexaminate este cu
mult mai mare decît a celora, în care a fot atinsă o anumită claritate. Prezenta lucrare a
avut drept scop să aducă la un numitor comun ideile, concepţiile şi teoriile existente la
etapa actuală asupra personalităţii criminalului, care deja au fost recunoscute de
majoritatea savanţilor – criminologi contemporani.
Bibliografia

1. Codul penal al Republicii Moldova, nr. 985-XV din 18 aprilie 2002, Moldpress,
Chişinău, 2002. MANUALE, MOGRAFII, DICŢIONARE: 1.Amza T., Criminolgie, ed.
Luminalex, Bucureşti, 1998.
2. Bujor V., Bejan O., Ilie S., Casian S., Elemente de criminolgie, ed. “Ştiinţa”,
Chişinău, 1997.
3. Butoi T., Nmitrofan N., Zdrenghea V., Psihologia judiciară, Bucureşti, 1996.
4. Cioclei V., Manual de criminologie, ed. ALL BECK, Bucureşti, 1998.
5. Colectiv, Dicţionar enciclopedic şi psihologic, Universitatea din Bucureşti, 1979.
6. Colectiv, Dicţionar de pedagogie, Bucureşti, 1979.
7. Colectiv, Scriitori greceşti şi lativi, ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978.