Sunteți pe pagina 1din 75

CUPRINS:

INTRODUCERE ............................................................................................................................2
CAPITOLUL I CERCETAREA CRIMINOLOGICĂ A PERSONALITĂŢII
INFRACTORULUI. PROBLEME TEORETICE ŞI METODOLOGICE...............................6
1.1. Conceptul şi trăsăturile personalităţii infractorului................................................................6
1.2. Clasificări şi tipologii ale infractorilor.................................................................................16
1.3. Personalitatea infractorului obiect de studiu al criminologiei..............................................38
CAPITOLUL II FORMAREA PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI..............................41
2.1. Formarea personalităţii infractorului- aspecte pedagogice şi psihologice............................41
2.2. Impactul mediului social asupra formării personalităţii infractorului..................................61
2.3. Formarea personalităţii ca premisă a comportamentului infracţional.................................61
CONCLUZII..................................................................................................................................72
Literatura ......................................................................................................................................74

1
INTRODUCERE

Actualitatea temei. Importanţa acestui studiu nu rezidă în scopul de


informaţie psihologică, sociologică sau axiologică asupra problematicii
personalităţii în contextul ştiinţelor contemporane despre om. Justificarea reală
rezultă din faptul că într-o viziune strict ştiinţifică asupra temei noastre – desigur de
factură interdisciplinară – personalitatea umană este locul de confluenţă a tuturor
disciplinelor care concură la rezolvarea problemei infracţionalităţii. Acest adevăr nu
are numai o legitimitate teoretică, ci din contră îşi revendică poziţia de cheie de
boltă, a complexului proces de reeducare, recuperare şi integrare socio-profesională
a infractorului.
Problematica personalităţii umane abordată multidisciplinar cunoaşte azi un
interes deosebit în cercetările teoretice şi aplicative din numeroase domenii
ştiinţifice şi practice, inclusiv în ce priveşte personalitatea infractorului.
O vastă literatură de specialitate relevă convingător eforturile care se fac în
acest domeniu spre înţelegerea cât mai profundă şi mai cuprinzătoare a
comportamentului antisocial la infractor.
Ideea după care nu ne preocupă infractorul, ci omul - în esenţă personalitatea
acestuia supusă transformării în scopul recuperării acelui care a încălcat legile
pentru a fi redat societăţii ca element util – devine vitală în cazul lor infractori care
– aflându-se încă în faza de formare – sunt mult mai receptivi, mai sensibili la
acţiunile factorilor de mediu social, ceea ce sporeşte şi accelerează şansele de
influenţare pozitivă a evoluţiei personalităţii acestora şi implicit a
comportamentului lor moral şi social. În aceeaşi măsură pot avea influenţă
experienţele negative cu repercusiuni uneori destul de târzii. În esenţă ambele
aspecte întăresc ideea că trebuie să ne preocupe mai mult ceea ce va deveni
infractorul (viitorul lui) decât ceea ce acesta a făcut (faptele comise).
Este, de altfel, perspectiva prin prisma căreia poate fi remarcată importanţa
pe care o reprezintă personalitatea infractorului pentru toţi cei care au preocupări în

2
sfera reeducării, reintegrării sociale şi implicit a prevenirii, inclusiv pentru
comunitate.
Activitatea de exploatare şi cunoaştere a personalităţii infractorului poate să
asigure după părerea noastră, atât remodelarea fiecărui conform naturii sale, în
funcţie de vocaţia şi posibilităţile de care dispune, cât şi organizarea unui cadru şi
mediu pedagogic apte să răspundă permanent la nevoile de adaptare a infractorului
la munca şi viaţa socială reală, numai dacă această activitate educativă este integrată
şi ţine seama de procesele de modernizare şi perfecţionare ce au loc în viaţa reală.
În alt mod proiectele cu privire la viitorul miorului ar putea intra în contradicţii cu
cerinţele şi exigenţele societăţii faţă de infractor, ceea ce s-ar traduce până la urmă
în eşecuri pe linia reintegrării sociale a acestuia şi implicit a prevenirii săvârşirii de
fapte antisociale. Desprindem de pe acum o anumită concluzie care poate fi redată
schemat în trei aspecte :
 Studiul personalităţii infractorului apare în primul rând, ca o introducere a

subiectului în munca de reeducare ţinând seama şi de calitatea sa de obiect


al acestui proces.
 În al doilea rând, o astfel de activitate se configurează ca o modalitate
practică de optimizare a acţiunilor educative, de menţinere permanentă, cu
alte cuvinte a acestora, la nivelul cerinţelor reale de recuperare socială a
infractorului.
 Şi, în fine, dar nu în ultimul rând ca importanţă, prin studiul personalităţii
ajungem la cauzele interne (directe) ale delincvenţei – factorii ce pot
lămuri în mare măsură angajarea unui infractor în acte antisociale.
Aşadar, nu vom putea să ne referim niciodată la o reeducare reală fără să
cunoaştem „materia primă” supusă acestui proces – personalitatea infractorului - şi
ca urmare nici la o organizare judicioasă şi eficientă a acţiunilor educative;
asemenea activităţi nici nu şi-ar avea rostul dacă fapta penală săvârşită nu ar reflecta
nemijlocit persoana infractorului – aşa cum orice faptă omenească îl reflectă pe
autorul ei.

3
Pe bună dreptate se susţine în literatura de specialitate că ceea ce trebuie să ne
reţină atenţia în mod deosebit nu este explicarea comportamentului infracţional ca
atare ci personalitatea autorului infracţiuni în care trebuie găsită explicaţia unui
astfel de comportament.
Scopul şi sarcinile tezei. Scopul cercetării constă în
determinarea bazelor teoretice, metodologice şi juridice ale
personalităţii infractorilor din pespectiva dreptului penal şi al ştiinţei
criminologiei.
Pentru a realiza acest scop au fost stabilite următoarele
sarcini:
 determinarea şi concretizarea noţiunii, obiectului, statutului

ştiinţific, sistemului, şi principiilor de formare a personalităţii


infractorilor;
 analiza şi precizarea noţiunilor personalităţii infractorilor
stabilirea criteriilor ştiinţifice ale clasificărilor şi tipologiilor
personalităţii infractorilor;
 investigarea conceptului de mecanism al comportamentului

infracţional şi al rolului situaţiei în mecanismul infracţiunii;


 generalizarea şi analiza cercetărilor mecanismului infracţiunii

prin prisma personalităţii şi comportamentului infractorului;


Baza metodologică şi teoretico-ştiinţifică. Suportul
metodologic al lucrării îl constituie tezele fundamentale ale
filozofiei, teoriei generale a statului şi dreptului, criminologiei,
victimologiei, dreptului penal, dreptului procesual-penal,
criminalisticii, psihologiei, sociologiei, precum şi ale altor discipline
socio-umane şi juridice care reflectă tema investigată. Caracterul
complex şi interdisciplinar al studiului determină diversitatea
metodelor, procedeelor şi tehnicilor utilizate: metode generale
(sistematică, logică, istorică, comparativă, tipologică, modelarea);
metode şi tehnici sociologice şi psihologice (observarea, interviul,
4
cercetarea pe ocumente, sondajul sociologic, metoda biografică,
monografică, metoda aprecierilor date de experţi, content-
analiza); juridice (formal juridică, juridică comparată); statistice
(gruparea şi centralizarea statistică, analiza statistică),
matematice, cartografice şi procedee grafice (diagrame, grafice,
scheme, fonul calitativ). Drept bază teoretică a investigaţiei sunt
lucrările savanţilor care au abordat problematica personalităţii
infractorilor de pe poziţiile criminologiei, dreptului penal, dreptului
procesual-penal, criminalisticii, sociologiei şi psihologiei: Hans von
Hentig, Benjamin Mendelsohn, Fredrick Wertham, Henri
Ellenberger, Ezzat Abdal Fattah, Willem H. Nagel, Hans Joachim
Schneider, Lev Frank, David Rivman, Veniamin Polubinskii, Valerii
Vandîşev, Vasimea Minskaia, Viola Rîbaliskaia, Nineli Kuzneţova,
Vladimir Kudreavţev, M.Strogovici, Evghenii Ţentrov, Costică Bulai,
Rodica Mihaela Stănoiu, Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu,
Iancu Tănăsescu, Bruno Holist, Olexandr Djuja, Leonid Bagrii-
Şahmatov etc.
În investigaţiile realizate a fost analizată legislaţia naţională –
Constituţia Repub liciiMoldova, Codul penal al Republicii Moldova,
Codul de procedură penală al Republicii Moldova, Codul civil al
Republicii Moldova.
Structura lucrării.

5
CAPITOLUL I CERCETAREA CRIMINOLOGICĂ A
PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI. PROBLEME
TEORETICE ŞI METODOLOGICE
1.1. Conceptul şi trăsăturile personalităţii infractorului
Personalitatea umană ca realitate specifică, originală, rămâne sistemul
fundamental de referinţă pentru toate relaţiile şi activităţile sociale, inclusiv pentru
cele pe care le implică şi determină delincvenţa juvenilă.
De altfel, vârsta infractorităţii (inclusiv cea în înţelesul legii penale) nu este
altceva decât un reper al unui stadiu de evoluţie al oricărui individ spre starea de
adult (dezvoltare ontogenică), a unei existenţe care-şi face loc în societate – o etapă
cronologică mai bine spus. Este ceea ce ne trimite la observaţia lui H. Wallon
potrivit căreia „copilul creşte nu conform cu ceea ce este el în fiecare moment, ci
conform tipului pe care trebuie să-l realizeze ca adult”1.
Cu alte cuvinte, conceptul de personalitate – privit în sensul său generic –
circumscrie şi include în structura sa o realitate pe care o parcurge orice individ pe
traiectoria procesului dialectic al devenirii şi afirmării sale în viaţa socială (nu poţi
ajunge matur înainte de a fi infractor), bineînţeles cu particularităţile date de imensa

1
H. Wallon, „De la act la gândire”, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p.137.

6
variabilitate şi infinitate umană, „căci prima asemănare dintre oameni este aceea că
sunt fiecare unici”2.
Putem desprinde din cele ce preced că, infractorul – ca personalitate – fără a
ignora particularităţile ce le reflectă în conduita sa, se încadrează în mod firesc în
aceeaşi schemă de evoluţie3. Ca atare, el nu poate fi dislocat din cadrul său normal
de viaţă şi din contextul personalităţii umane atunci când i se analizează
comportamentul anormal, după cum – infractorul nu poate fi izolat, de regulă, nici
de colectivităţile şcolare sau de muncă – deci de societate – atunci când face
obiectul reeducării.
Savantul român. C.I. Parhon, încă în urmă cu mai bine de 70 de ani -
încadrându-se în exigenţele secolului XX impuse oamenilor de ştiinţă, cu privire la
studiul personalităţii - pleda pentru un studiu amănunţit biologic, psihologic şi
social al fiecărei persoană vizând un dublu scop : acela al cercetării ştiinţifice pure
şi acela al terapeuticii şi profilaxiei criminale.
Pe de altă parte ar fi justificat ca particularităţile personalităţii infractorului
(legate de vârstă, nivel de dezvoltare fizică şi psihică, etc.) hotărâtoare în ce priveşte
diferenţierea responsabilităţii penale şi a individualizării legale şi judiciare a
sancţiunilor de drept penal, să fie avute în vedere, cel puţin în aceeaşi măsură şi
atunci când se organizează şi desfăşoară procesul de modelare a infractorului.
Este regretabil că procesul de cunoaştere calificată a unui infractor, paralel cu
acţiunea instructiv-educativă din şcoală, de regulă, în colaborare cu familia sau din
activitatea productivă în unele cazuri, este adeseori întrerupt atunci când acesta
părăseşte şcoala sau locul de muncă. Aspecte noi pot interveni în structura psiho-
individuală, în atitudinea socială a infractorului şi pe itinerariul urmat de el de la
părăsirea şcolii sau a locului de muncă şi până la săvârşirea infracţiunii, (inclusiv
începerea executării sancţiunii)4. De altfel, o asemenea întrerupere conduce la pauze

2
Lucien Séve, Teoria personalităţii”, Bucureşti, 1974, p.203.
3
În literatura de specialitate s-a observat că „din cauza perioadei lungi a copilăriei la om instinctele nu au timp să se
maturizeze în mod natural datorită intervenţiei imediate a mediului social”. Vezi D.Tudoran, Psihologia educaţiei,
Cluj, 1942, p.290.
4
Vezi Rodica Stănoiu, Introducere în criminologie, Edit.Acad., 1989, p.113.

7
educative care deschid larg poarta unor influenţe nocive mai ales când acestea sunt
prea mari5.
Suntem de părere că, un sistem eficient de cunoaştere a infractorului ar trebui
să includă în sine o concepţie şi practică unitare încât acţiunile de cunoaştere a
personalităţii acestuia, să se înfăţişeze ca un proces neîntrerupt în toate fazele prin
care infractorul trece atât înainte cât mai ales după săvârşirea infracţiunii.
În această viziune, dialectică integrativă, cele două categorii de procese,
reeducare – reintegrare socială (care în situaţia reeducării în mediu închis se succed)
ar constitui în esenţă două faze ale aceluiaşi proces de cunoaştere, puse în relaţii de
interacţiune la nivelul personalităţii în perspectiva orientării acesteia în continuare
în direcţia în care şansele ei de realizare sunt mai mari şi dimensiunile de
valorificare a posibilităţilor de care dispune optime.
De altfel, eşecul infractorului în impactul său cu viaţa reală poate fi privit şi
ca efect al unei rupturi în acest proces de cunoaştere (deschiderea personalităţii spre
socializare normală prin procesul de reeducare şi închiderea acesteia spre acelaşi
proces prin măsuri şi acţiuni inadecvate în mediul de reintegrare). S-ar putea vorbi
de un fel de conflict de devenire, susceptibil să conducă la o personalitate
insuficient restructurată în starea iniţială.
Ar fi util – reluând o propunere, comentată în parte cu alt prilej6 - ca unele
elemente semnalate prin studiul complex al structurii personalităţii ului să fie
valorificate – la nevoie – chiar în procesul de formare, de socializare iniţială a
individului.
Grăitoare în această privinţă este şi opinia unui remarcabil autor român,
potrivit căreia „Procesul cunoaşterii este unic şi unitar, chiar dacă se desfăşoară în
trepte, faze, etape. El nu poate fi segmentat; dacă prin ştiinţific înţelegem tot ceea ce
este veridic, atunci atributul ştiinţific nu poate fi rezervat numai unui tip, unei
porţiuni a procesului cunoaşterii”.
Desigur, asemenea procedee pe care le presupune o concepţie unitară în ce
priveşte studierea şi cunoaşterea personalităţii ului nu se opune şi nu exclude alte

5
Ibidem. P 114

8
demersuri ştiinţifice sau practice în domeniu – ele se doresc mai mult
complementare.
Dacă soluţiile menţionate le găsim necesare, ele par a nu fi însă şi suficiente
mai ales acum când formele fundamentale ale procesului de învăţare (instruire şi
educaţie) şi socializare iniţială şi relaţiile de toate tipurile instituţionale şi
neguvernamentale, capătă valenţe noi şi exigenţe sporite în contextul
transformărilor şi modernizării implicate în procesul de aderare a ţării noastre la
Uniunea Europeană.
Evaluarea fenomenului infracţional pretinde în mod necesar ca ul infractor –
atât ca subiect al infracţiunii, cât şi ca obiect şi subiect al cunoaşterii şi reeducării
sale – să fie raportat deopotrivă la normele şi modelul de personalitate promovate
de societate, cât şi la posibilităţile reale ale acesteia de realizare a personalităţii.
Asupra modelului de personalitate corespunzător fiecărei tip de societate s-
au făcut în decursul timpului numeroase şi interesante reflecţii, atât în sfera
cercetărilor psihologice6; domeniu în care conceptul a fost şi este cel mai mult
utilizat, cât şi în sfera altor ştiinţe care au ca obiect de cercetare omul7. Aproape că
nu există lucrare de psihologie în care să nu găsim contabilizate definiţiile pe care
le-a primit conceptul în decursul timpului şi trăsăturile „identificate” de unul sau
altul dintre cercetători8. Abundenţa şi varietatea literaturii în acest domeniu relevă
convingător atracţia pe care o exercită obiectul supus cercetării asupra omului de
ştiinţă.
Multe din aceste cercetări includ în sine şi achiziţii ştiinţifice care au precedat
afirmarea psihologiei ca ştiinţă deoarece, omul constituie obiect de cercetare din
timpurile cele mai îndepărtate. „Antropologia filozofică contemporană – scria
Tudor Vianu – nu mi se pare a aduce totdeauna în definirea omului trăsături pe care
istoria să nu le cunoască”9.

6
Tudor Vianu, Transformarea ideii de om, în Opera, vol.9, Editura Minerva, 1980, p.333-334.
7
Vezi Ana Tucikov-Bogdan, Psihologie generală şi psihologie socială, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1973, p.187.
8
Vezi Lucian Goldman, Kierkegaard Vivant, NRF, Gallimard, 1966, p.275.
9
Vezi M.Cernea şi Al.Tănase, Conştiinţă şi personalitate. Despre strategiile dezvoltării teoriei conştiinţei sociale şi
personalităţii, Bucureşti, 1972, p.73.

9
Dacă aspectele teoretice ale personalităţii au fost îndelung cercetate „există o
discrepanţă mare între principiile explicative ale personalităţii şi penuria datelor
faptice, riguros verificate în diferite condiţii de viaţă umană10.
S-a susţinut şi ideea că noţiunea pe care o analizăm refuză a fi definită, că
este greu dacă nu imposibil să închidem omul într-o definiţie precisă, categorică,
definitivă. Sugestivă în acest sens ni se pare opinia lui Lucien Goldman care arată
că „definiţiile sunt esenţiale în logică, în matematică şi ştiinţele fizice, dar
imposibile în ştiinţele umane. Cuprul se poate defini – afirmă autorul francez –
parizianul nu”11. De altfel, însăşi noţiunea de proces îl situează pe om în
dimensiunea lui concretă, temporară, istorică nedeterminată. Aceste concluzii
sceptice au fost contrazise de cercetările moderne. Teoriile moderne în materie pe
baza unei abordări complexe şi complete a problematicii personalităţii şi într-o
viziune integrativă, evolutivă a fenomenului de personalitate este în măsură să
explice profund conţinutul şi formele acesteia, ca şi efectele interacţiunii dintre
componentele personalităţii – temperament, caracter, aptitudini – în contextul
condiţiilor de viaţă concretă.
Într-o asemenea viziune personalitatea este un fenomen bio-psiho-social şi
cultural; se are în vedere, atât dimensiunea psihologică a personalităţii care „este
prin excelenţă una de diferenţiere, de interiorizare a individului social, de
surprindere a trăirilor subiective, în corelaţie cu realitatea naturală şi socială, cu
obiectivitatea faptelor de cultură”12, cât şi dimensiunea în care personalitatea apare
ca relaţie socială, ca angajare concretă, activă şi integrală în amplul proces de
transformare a societăţii.
Participarea activă a omului la viaţa socială face ca şi viaţa psihică să capete
un aspect social, reflectarea (ca proces biologic şi psihic) să releve relaţia strânsă
dintre subiect şi obiect, dintre act şi motiv, iar prin interacţiunea factorilor interni cu
cei externi se ajunge la un „rezultat al dezvoltării depline şi unitare a însuşirilor

10
Dicţionar enciclopedic român, vol.III, Editura politică, Bucureşti, 1965, p.721-722.
11
J.Nuttin, La structure de la personalité, PUF, 1963, p.17.
12
M. Mărgineanu, Condiţia umană. Aspectul ei bio-psiho-social şi cultural, Editura ştiinţifică, 1973, p.9.

10
persoanei”13 şi ca urmare la un comportament „tipic şi unic”14 care pune în evidenţă
personalitatea.
Cu alte cuvinte, „structura psihologică a persoanei umane nu poate fi
înţeleasă fără infrastructura biologică, pe care ea se clădeşte, şi fără suprastructura
socială, în care ea se integrează”15.
Altfel spus, „persoana nu poate fi modelată înlăuntrul unicităţii sale, ci doar
prin intermodelare, care reprezintă modalitatea cea mai adecvată pentru înţelegerea
naturii sociale a fiinţei omeneşti angajată într-o triplă activitate modelantă : a
naturii, a oamenilor şi a sa însăşi”16.
Ambele structuri, personalitatea ca supersistem sau ca sistem supraordonat şi
societatea, evoluează într-o structură strânsă interdependentă, creând o unitate
dialectică.
În esenţă personalitatea umană se prezintă ca o sinteză, o rezultantă a
interacţiunilor ce apar în procesul organizării sale prin intermediul socializării
reflectând, însă unele particularităţi date de acţiunea mediului social, cunoscut fiind
faptul că există tot atâtea medii pe cât indivizi. Avem în vedere, în această ordine de
idei modul în care reacţionează fiecare subiect la mediul lui. Acest lucru pune în
evidenţă semnificaţia conduitei.
De altfel, complexitatea personalităţii şi limitele în cunoaştere sunt date
credem, de diferenţele individuale şi nu de ceea ce le este comun. După cei mai
mulţi autori17, definitorii pentru personalitate sunt însuşirile de unitate,
individualitate, stabilitate, irepetabilitate, indivizibilitate, şi bine înţeles, o realitate
istorică.

13
Vezi, Simion Doru Ogodescu, Persoană şi lume, Editura Albatros, l181, p.10
14
A se consulta : Paul Popescu Nevenu, Personalitatea şi cunoaşterea ei, Edit. Militară, Bucureşti, 1969; Mihai Golu,
Aurel Dicu, Introducere în psihologie, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, Ana Tucicov-Bogdan, Psihologie generală
şi psihologie socială, Edit.didactică şi pedagogică, 1973; Victor Săhleanu, Concepţii despre om în medicina
contemporană, Edit. Dacia, Clujm 1976 Dumitru Constantin, Inteligenţa materiei, Edit, militară, 1981; Petre Pânzaru
„Condiţia umană din perspectiva vieţii cotidiene”, (Edit.Albatros, 1981), C.Păunescu, Coordonate metodologice ale
recuperării minorului inadaptat, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1984.
15
Vezi Ioan Alexandrescu, Personalitate şi vocaţie, Edit. Junimea, Iaşi, 1981, p.114.
16
Vezi Petre Pînzaru, op.cit. p.70
17
C. Păunescu, op.cit., p.44

11
Echilibrul personalităţii se face mai ales prin dinamica sa care e dată în mare
măsură de rolurile sociale (existând şi un anumit coeficient de plasticitate),
personalitatea nici nu poate fi înţeleasă decât ca personaj, ca rol social18.
În continuare ne vom referi la orientările practice ce decurg din studiul
personalităţii pentru munca cu infractori
Observăm mai întâi că înţelegerea dialecticii devenirii fiinţei umane de către
toţi cei cu preocupări în sfera reeducării (cercetători, educatori, profesori, etc.) – ca
şi în oricare alt domeniu al educaţiei – deschide calea spre înţelegerea propriei lor
deveniri, a propriei personalităţi (adâncirea procesului de autocunoaştere) – lucru la
îndemâna oricui de altfel, în perspectiva valorificării propriilor reacţii şi experienţe
în procesul de cunoaştere şi transformare a infractorului.
E importantă şi sugestivă în această privinţă, opinia potrivit căreia „… în
domeniul ştiinţelor despre societate şi om e vorba nu pur şi simplu de cunoaştere ci
de autocunoaştere: subiecţi umani studiază subiecţi umani”19.
Apoi, avem în vedere posibilitatea de surprindere a personalităţii infractorului
în toate determinările sale pentru a-i sesiza trăsăturile şi înţelege astfel în mod
corect, dialectic, particularităţile individuale, structura sa negativă – profilul – cu
deducerea concomitentă a mijloacelor ce vor permite deopotrivă recuperarea şi
prevenirea.
Reţinem de asemenea, şi posibilitatea întocmirii unor programe de
perspectivă necesare – predictive – în sistemul de reeducare (la nivelul modelului de
personalitate promovat în societate) şi posibile având în vedere punctul de plecare
diferit pentru fiecare într-o asemenea competiţie.
Se prefigurează în acest context două dimensiuni ale aceluiaşi fenomen care
se găsesc în relaţii concordante în cazul evoluţiei unei personalităţi normale şi în
relaţii discordante în cazul lor infractori sau chiar şi a altor cazuri de devianţă mai
puţin gravă.

18
H.Salvat, Inteligenţă, mituri şi realităţi, Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, p.226.
19
E. Minkowski, le traduce prin aplicarea „balanţei de partea eşecului” – vezi, Traité de psychopathologie, Paris,
PUF, 11966, p.525

12
Pentru domeniul reeducării – ne referim la mediul închis – unde există
colectivităţi de infractori , desluşim din cele de mai sus faptul că nu putem raporta
un la alt – după cum unul sau altul poate servi drept etalon pozitiv ori negativ în
funcţie de situaţia concretă – fără riscul de a izola – ipotetic vorbind – asemenea
instituţii de reeducare într-un circuit închis, ermetic, cerinţelor unei socializări
corespunzătoare reale şi posibile.
Mergând pe aceeaşi linie de gândire, observăm astfel că, raportul dintre
nivelul de personalitate posibil al unui infractor şi nivelul de personalitate real al
ului, chiar în condiţii egale de vârstă şi mediu, arată distanţa pe care acesta din urmă
o are de recuperat, în procesul transformării sale, paralel cu cerinţele de a face faţă
unor performanţe normale la nivelul vârstei la care se găseşte.
Un – mai ales în cazurile unei persistenţe în activitatea infracţională – învaţă
în procesul executării măsurilor educative, recuperând mereu fără a avea practic
posibilitatea reală de timp – dar şi de practică şi experienţă a muncii – să ajungă la
performanţe asemănătoare cu cei de o vârstă cu el dar care nu s-au abătut de la
cursul normal al vieţii. Cât despre depăşirea acestora lucrurile rămân şi mai
discutabile.
Într-o opinie mai tranşantă „ul este într-o permanentă competiţie cu un model
pe care nu-l va putea realiza niciodată”20.
De altfel, chiar dacă ar fi supradotat un - lucru posibil – considerăm că nu se
poate depozita în mintea lui – chiar de către cei mai avizaţi pedagog – tot ce nu s-a
făcut într-o etapă de viaţă care în multe situaţii este echivalentă cu perioada
şcolarizării obligatorii.
Procesul de transformare a ului este lent şi chiar şi atunci când beneficiază de
timpul necesar, infractorul nu este scutit de reveniri spectaculoase sau mai puţin
evidente fiindcă, se înţelege că el nu-şi poate schimba aşa uşor concepţia de viaţă.
Însăşi educaţia are limite „deoarece” – aşa cum susţine H. Salvat – ea nu poate face
să dispară, cu o ştersătură de gumă toate „inegalităţile” toate „singularităţile”21.
20
C.Păunescu, Deficienţa mintală şi organizarea personalităţii, Edit. Didactică şi pedagogică, Buc., 1977, p.81; vezi
şi Vasile Pavelcu, Invitaţie la cunoaştere de sine, Edit. Ştiinţifică, Buc., 1970, p.115.
21
Că lucrurile stau astfel rezultă şi din aceea că minoritatea constituie o cauză generală de atenuare a răspunderii
penale.

13
Nu trebuie ignorat nici faptul că uneori infractorul chiar după ce a fost supus
reeducării şi munceşte corespunzător, continuă să rămână un candidat permanent la
locuri de muncă modeste, ceea ce atrage nu numai consecinţe de ordin material, dar
şi o anumită stare de inferioritate cu repercusiunile ce pot decurge din ea28.
Pe drept cuvânt s-a susţinut că „procesul de realizare este cel mai dramatic
proces psihologic al personalităţii umane”22. Ca atare, - rămânând în spiritul
aceleiaşi terminologii – considerăm că este greu, dacă nu imposibil, să reorientezi
acest proces fără să cunoşti piesele care formează resorturile dramei.
În acelaşi timp, nici riscul reiterării unor fapte penale sau al unui trai parazitar
nu este de neglijat mai ales în condiţiile în care subiectul în cauză este încă receptiv
la influenţele nocive.
Cu alte cuvinte, nu numai prevenirea unor forme acute de recădere trebuie să
fie avute în vedere ci şi aspectele mai subtile care ar putea deveni cronice nesesizate
la timp.
S-ar putea spune că dacă în ansamblul personalităţii umane nu putem
cunoaşte încă totul, noi nu putem ignora nimic din ceea ce este posibil de cunoscut.
Prin observaţiile de mai sus, demersul nostru, dimpotrivă, încearcă să
pătrundă – deşi conştienţi de riscul ce ni-l asumăm - în intimitatea unor zone mai
puţin avute în vedere în procesul de cunoaştere a personalităţii infractorului şi în cel
de restructurare a acestuia, cu intenţia de a încuraja – pe suportul faptelor şi
situaţiilor descifrate din practică – teme de reflectare în vederea găsirii unor soluţii
care să ducă la optimizarea unor astfel de activităţi.
De altfel, analiza evoluţiei personalităţii de pe poziţia situaţiilor concrete de
viaţă în care acesta poate fi surprins, oferă informaţii care sugerează, într-o anumită
măsură, însăşi posibilităţile şi limitele activităţii de reeducare.
Cu privire la acest ultim aspect ar merita să fie reţinut faptul că avem de a
face cu personalităţi a căror evoluţie, chiar în situaţii normale de viaţă nu este
încheiată23.

22
V. Pavelcu, Metamorfozele lumii interioare, 1976, p.18.
23
H.Salvat, Inteligenţă, mituri şi realităţi, Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, p.226.

14
Cu alte cuvinte, personalitatea ului poate determina în ultimă analiză, sensul,
semnificaţia, dimensiunile, conţinutul, tactica şi strategia sistemului de reeducare şi
reintegrare socială, după cum tot personalitatea le poate pune în evidenţă limitele şi
în discuţie perspectiva.
O ultimă remarcă priveşte valoarea teoretică şi practică a informaţiilor
furnizate de analiza în discuţie, în înţelegerea şi definirea a însăşi conceptului de
personalitate a infractorului de care ne vom ocupa în continuare, căci – aşa cum
susţine un alt autor „ascensiunea către treptele superioare de abstracţie implică un
contact strâns cu realitatea concretă”.
Pentru a conchide se poate spune că aspectele de ordin practic care pot fi
deduse din studiul ştiinţific al personalităţii infractorului în contextul personalităţii
umane, chiar dacă nu reprezintă concluzii definitive, relevă elemente specifice
domeniului cercetat şi dezvăluie unele realităţi şi o problematică care după părerea
noastră ar merita să fie adâncite într-o manieră interdisciplinară, în perspectiva
corectării şi îmbogăţirii observării empirice – a practicii cu alte cuvinte – în raport
cu care s-au structurat.

15
1.2. Clasificări şi tipologii ale infractorilor
Investigarea personalitatii infractorului si conturarea unei tipologii,
presupune cunoasterea aspectelor generale si speciale ale acesteia (anatomice,
fiziologice, psihologice, sociologice, economice, culturale etc.), care implicit
influenteaza sau determina comiterea infractiunii.
Infractorii reprezinta o categorie sociala aparte, cu o mare diversitate
comportamentala. Fiecare infractor este un caz particular, care se caracterizeaza
printr-o seama de trasaturi fiziologice, psihologice si atitudini sociale care nu se
regasesc intocmai la toti infractorii. Din aceaszta cauza propunerea unei tipologii a
infractorilor este dificila. Prin tip, ca notiune generala, se intelege o totalitate de
trasaturi caracteristice, distinctive ale unui grup social. Aceste trasaturi distinctive ar
trebui sa ofere o imagine sintetica asupra infractorului.
Aspectele juridice ale infractiunilor nu se limiteaza numai la definirea,
identificarea si explicarea notiunii si structurii acestora, ci se extind si asupra gasirii
unor criterii certe de clasificare, in vederea depistarii caracteristicilor lor generale si
specifice.
In criminologia contemporana (Oancea, 1998) predomina inca tipologia lui E.
Seelig (1956) si tipologia lui J. Pinatel (1963).
Infractorul agresiv sau violent
Infractorul agresiv este autorul unor fapte violente, brutale, cu consecinte
individuale si sociale deosebite (vatamare corporala, tentativa de omor, lovitura
16
cauzatoare de moarte, omor). Acest infractor se caracterizeaza prin agresivitate,
emotivitate puternica, descarcari reactive, stari de manie, ostilitate, autocontrol
foarte scazut etc.
Agresivitatea fizica (mai ales la infractorii cu o constitutie atletica) se
manifesta si prin folosirea unor obiecte, cum ar fi cutit, topor, arma, baston etc., iar
agresivitatea verbala prin insulta, calomnie, amenintare, plangerea la autoritati etc.
(cu predilectie la infractorii cu o constitutie astenica).
Agresivitatea, ca trasatura specifica acestui tip de infractor, de cele mai multe
ori este asociata cu abuzul de alcool, ceea ce determina o crestere a tensiunii
emotionale si o scadere a capacitatii de autocontrol, favorizand trecerea la actul
infractional agresiv.
Infractorul achizitiv. Infractorul achizitiv se caracterizeaza prin tendinta de
achizitionare, de luare, si insusire de bunuri si valori in scop personal, in scop de
castig, in scop de intretinere, de imbogatire etc.
Infractorul achizitiv comite o gama variata de infractiuni: furt, talharie, abuz
de incredere, inselaciune, tulburarea de posesie, fals si uz de fals, delapidare,
evaziune fiscala, luarea de mita etc. In functie de genul infractional, acest tip de
infractor prezinta anumite particularitati specifice.
Infractorul caracterial . Caracterul vizeaza suprastructura socio-morala a
personalitatii, calitatea de fiinta sociala a omului. Caracterul apare ca nucleu al
personalitatii, intrucat exprima profilul psihomoral evaluat dupa consistenta si
stabilitate. Acesta reprezinta un subsistem relational-valoric si de autoreglaj,
exprimandu-se printr-un ansamblu de atitudini-valori.
Infractorul caracterial prezinta unele tulburari de ansamblu ale caracterului,
unele deficiente in capacitatea de organizare si ierarhizare a valorilor sociale. Acest
tip de infractor se caracterizeaza prin: orgoliu, vanitate, trufie, ambitie,
individualism, dominatie, incredere excesiva in sine, suspiciune, instabilitate
comportamentala, inadaptare sociala, desconsiderarea celorlalti, lipsa emotiilor si a
sentimentelor superioare etc. Este foarte revendicativ si deseori intra in conflict

17
interrelational. Cele mai frecvente infractiuni pe care le comite sunt: furtul,
inselaciunea, abuzul de incredere, distrugerea prin incendiere, omorul, violul etc.
Infractorul sexual. Acest infractor se caracterizeaza prin: impulsivitate,
brutalitate, violenta, indiferenta afectiva, autocontrol scazut, impuls sexual puternic,
devieri ale instinctului sexual, perversitate, afectarea simtului moral, sadism sau
masochism etc.
La acest tip de infractor se produce o regresie comportamentala, evidentiata
prin dezinhibitia unor modalitati primare in satisfacerea unor impulsuri imediate.
Persistenta impulsurilor sexuale si imposibilitatea depasirii lor, pot determina
comportamente delictuale. Infractiunile comise sunt cele cu tematica sexuala: viol,
incest, pedofilie sau chiar omor.
La sadic satisfacerea impulsului sexual, are loc numai daca il face pe
partenerul sau sexual sa sufere fizic (batut, chinuit, torturat etc.) si moral (sfidat,
batjocorit, umilit etc.). Uneori, isi poate consuma actul sexual numai prin omorarea
partenerului, cand acesta se afla in agonie. In schimb, masochistul isi satisface
impulsul sexual numai daca el insusi este chinuit, torturat (biciuit, ranit, insangerat
etc.) sau, la instigarea lui, un altul aplica unui tert aceeasi procedura.
Trecerea la act nu poate fi blocata sau amanata, deoarece infractorul sexual nu are
un sistem etic interiorizat. El nu anticipeaza consecintele si nici nu atribuie faptelor
sale o semnificatie negativa. Actul infractional se desfasoara in conditiile dictate de
impulsul sexual puternic, la sfarsitul caruia infractorul se simte “eliberat” organic si
psihic.
Infractorul ocazional. Infractorul ocazional comite o fapta penala datorita
unor incitatii exterioare, a unor ocazii speciale. Se pune problema daca la acest tip
de infractor, factorii externi sunt decisivi ( ocazia il face pe individ infractor) sau
factorii interni, personali (ocazia descopera infractorul din individ). Majoritatea
criminologilor si a psihologilor criminalisti sustin ca factorii externi sunt
predominanti, dar exista si o contributie a factorilor interni. Astfel, sunt situatii,
imprejurari exceptionale care pot determina la infractiune si pe o persoana care, in

18
alte imprejurari nu ar comite o asemenea fapta. O caracteristica a infractorului
ocazional este faptul ca el nu recidiveaza.
Infractorul ocazional se caracterizeaza prin: sugestibilitate, sensibilitate,
impresionabilitate, autocontrol psihocomportamental scazut, luarea rapida a
deciziilor etc.
In functie de contextul situational si genul infractiunilor, acest tip de infractor
este de mai multe feluri: a). infractorul ocazional comun care, sub presiunea unor
trebuinte imediate si prezenta unor circumstante defavorabile, comite furturi din
magazine, incalca ordinea publica sau, pentru obtinerea unor beneficii ilegale,
savarseste activitati frauduloase; b). infractorul care savarseste fapte penale sub
presiunea unor stari emotive puternice (manie, furie, ura, jignire etc.), pe care nu le
poate stapani; c). infractorul care sub influenta unor conditii personale critice si
defavorabile (situatie materiala precara, criza financiara momentana etc.), poate
comite o infractiune; d). infractorul care comite un delict din imprudenta, din
neprevedere (automobilistul care incalca regulile de circulatie).
Infractorul professional. Infractorul profesional sau de “cariera” este format
si socializat in directia comiterii infractiunii. Unica lui sursa de existenta o
constituie infractiunea. Refuzul muncii cinstite si legale apare ca o trasatura
esentiala a acestui tip de infractor. Obiectul principal al activitatilor sale
infractionale il constituie castigurile financiare, neimplicandu-se in infractiuni cu
violenta, in afara de cazul in care violenta este “specialitatea” sa (talharia). De
obicei debuteaza in calitate de copil delincvent, provenind dintr-un mediu social
disfunctional.
In cadrul acestei specialitati infractionale se intalnesc doua categorii: a).
infractorul profesional pasiv, care nu desfasoara o activitate sociala utila,
castigandu-si existenta din savarsirea unor infractiuni, din practicarea unor activitati
parazitare (cersetoria, vagabondajul, prostitutia, jocurile de noroc etc.).
Infractorul profesional pasiv se caracterizeaza prin: nivel scazut atat al
inteligentei, cat si a pregatirii scolare, capacitate redusa de rezolvare a dificultatilor
zilnice, structura caracteriala labila, sugestibilitate, tendinta de supunere, motivatie

19
scazuta, autocontrol comportamental oscilant etc. b). infractorul profesional activ,
dinamic si organizat, isi castiga existenta din infractiuni mai complexe (furt din
buzunare, fals si uz de fals, proxenetism etc.).
Infractorul profesional activ isi formeaza deprinderi si abilitati tehnice de
inalt specialist, este capabil sa-si planifice activitatile, sa-si aleaga victimele si sa-si
indeplineasca planul de comitere a infractiunii in asa fel incat sa evite depistarea ei.
El planifica actiunea infractionala mult mai amplu decat o face infractorul obisnuit.
De cele mai multe ori comite infractiuni actionand in mod organizat si in banda
(furturi prin spargere din locuinte, magazine, hoteluri, banci, case de bani, furturi de
autovehicule, contrabanda, escrocherii etc.). Se caracterizeaza printr-un nivel de
inteligenta mediu sau chiar ridicat, este insensibil, indiferent afectiv, lipsit de
simpatie si compasiune, este impulsiv, egocentric, tupeist, pervers, razbunator, are
un autocontrol general scazut, manifesta intoleranta la frustrare si nu poate realiza
afectul asteptarii etc.
In general, infractorul profesional este pregatit pentru arest si judecata, fiind
mereu in expectativa unei pedepse privative de libertate, considerand aceasta ca
facand parte din viata sa. In penitenciar, intrand in contact cu alti infractori, are
posibilitatea de a invata noi metode de comitere a infractiunilor, participand la un
adevarat schimb de experienta, profesorii lui fiind infractorii profesionisti mai in
varsta. Ca rezultat al infractiunii, el isi pastreaza o parte din bani pentru cheltuieli de
judecata si pentru perioada post-detentie.
La infractorul profesional afectul atinge o forma pasionala pronuntata, iar
actiunea este profund dirijata de ratiune. Infractorul se deosebeste de ceilalti
oameni, nu printr-o functionare deosebita a proceselor sale psihice, ci prin faptul ca
actiunile lui au un continut antisocial. Aptitudinile lui specifice, elaborate in urma
unei practici indelungate, care il situeaza in unele privinte deasupra omului normal,
obisnuit, nu-i determina actiunea infractionala fara un mediu favorabil, reprezentat
de conditiile socio-economice.
Infractorul recidivist. Infractorul recidivist comite infractiunea in mod
repetat, din obisnuinta. Dupa comiterea unei infractiuni, fiind descoperit si pedepsit,

20
comite din nou alte infractiuni. Acesta se caracterizeaza prin: imaturitate
intelectuala, impulsivitate, agresivitate, egocentrism, scepticism, tendinta de
opozitie, indiferena afectiva etc. Infractorii recidivisti au tendinta de a percepe
realitatea intr-un mod neobisnuit si deformat, avand impresia ca nimeni nu le ofera
ajutor si ca in viata totul se petrece conform legilor “baftei” sau "ghinionului".
Acestora le este caracteristica prezenta unor manifestari de indecizie si incertitudine
interioara, dificultate de autoreprezentare, tendinta de a-si ascunde propria
personalitate.
Succesul obtinut de infractor la prima infractiune, actioneaza drept stimul
pentru alte situatii infractionale asemanatoare. Accepta greu dezaprobarea, cata
vreme aprobarea il stimuleaza pozitiv. Un indiciu deosebit de relevant al
periculozitatii persoanei infractorului il constituie atitudinea sa din trecut fata de
exigentele legii penale. De aceea, individualizind pedeapsa, instanta nu poate face
abstractie de lipsa sau de existenta unor antecedente penale, chiar daca a intervenit
amnistia, gratierea sau chiar reabilitarea.
Infractorul ideologic. Infractorul ideologic sau politic, nu se confunda cu
infractorul de drept comun. Infractorul ideologic este persoana care, avand anumite
idei si convingeri politice, economice, stiintifice sau religioase, comite, datorita
acestor idei, fapte care aduc atingere legilor penale existente intr-un anumit stat,
motiv pentru care este considerat adversar si implicit este sanctionat. De regula,
infractorul ideologic este un militant pentru reforme si schimbari sociale,
economice, stiintifice etc. El nu este determinat in faptele sale de scopuri personale,
ci de dorinta de a face bine altora, de a inlatura suferinte sau nedreptati. Istoria a
demonstrat ca multi militanti politici, considerati la un moment dat ca infractori, si
pedepsiti pentru aceasta, ulterior ideile lor au triumfat, iar acestia au fost considerati
eroi. Nu se considera infractori politici, persoanele care comit acte de terorism.
Infractorul debil mintal. Statistica a demonstrat ca procentul debililor
mintali in populatia penala este ridicat, ceea ce presupune existenta unui tip special
de infractor si anume infractorul debil mintal. Infractiunile comise de acesta sunt in
functie de gradul debilitatii sale (usoara, medie, grava).

21
Infractorul debil mintal are o gandire infantila, concreta. Predomina doar
achizitia de cunostinte, fara a putea prelucra si elabora solutii proprii in diferite
situatii. Atentia si memoria functioneaza limitat, iar autocontrolul este foarte scazut
Este credul, sugestibil, instabil emotiv, egocentric, iar empatia lipseste cu
desavarsire. Constiinta de sine este slab dezvoltata, nu isi da seama de limitele
restranse ale propriei judecati. Apreciaza realitatea dupa nivelul sau de intelegere. Ii
lipseste capacitatea de prevedere si implicit consecintele faptelor sale. La
deficientele mintale se adauga si carentele caracteriale, ceea ce il face si mai mult
un inadaptat social. Insuficienta capacitatii mintale genereaza un comportament
infractional cu atat mai periculos, cu cat defectivitatea sa este mai accentuata.
Infractorul debil mintal este lipsit de posibilitatile de adaptare adecvata, supla, la
situatiile nou intervenite in ambianta.
Infractorul alienat. Criminologia si psihologia judiciara moderna abordeaza
studiul personalitatii infractorului alienat in procesul depersonalizarii sale, studiind
multilateral cauzele si conditiile ce se manifesta in circumstantele atat de ordin
obiectiv, cat si subiectiv. Orice cercetare a comportamentului anormal se orienteaza
intr-un sens etiologic, precizand rolul factorilor bio-psiho-socio-culturali, structura
personalitatii individului, capacitatile sale intelectual-afective si motivationale,
modul cum ele contribuie la realizarea conduitei deviant-aberante.
Infractorul alienat se caracterizeaza printr-o dizarmonie structurala a
personalitatii, care afecteaza functiile cognitive, afective, motivationale, volitive si
terminand cu actiunile, activitatea si conduita sociala. Acesta are o gandire haotica,
stapanita de idei fixe, de tendinte si actiuni straine de realitatea in care traieste. Este
stapanit de frica sau manie pronuntata, de emotii si stari afective puternice,
explozive, necontrolate.
Sub raport social, acesta pierde legatura cu familia, prietenii, profesia,
ajungand la un pronuntat proces de instrainare si insingurare. Infractorul alienat
comite fapte brutale, crude, fara motiv, atacand prin surprindere, pe neasteptate, din
“senin” (omor deosebit de grav, distrugere prin incendiere etc.),. Infractorul alienat

22
nu are control de sine si nici constiinta starii sale, ceea ce il face iresponsabil si
implicit nu raspunde penal (Oancea, 1998).
In functie de boala de care sufera, infractorul alienat se poate clasifica in:
infractorul schizofrenic, paranoic, maniaco-depresiv, epileptic, alcoolic sau
toxicoman, traumatizat fizic sau psihic, senil. La acestia se mai adauga o alta
categorie, si anume infractorul alienat datorita unor cauze organice, imbolnaviri
grave care afecteaza in special, sistemul nervos central (Margineanu, 1999).
Quay (1987) incadreaza infractorii in patru categorii: a).”Nesocializat”
(subsocializat). Acesta reprezinta un grup problematic pentru societate. Sunt cei
care arata ca nu vor sa se schimbe si au cea mai pesimista prognoza de a se adapta.
b).”Socializat” (socializatul agresiv). Acestia manifesta o buna relationare fata de
partenerul din relatia infractionala (furt, plasare de droguri etc.). Predomina, in
general, in mediile urbane aglomerate. c).”Deficit de atentie”. Persoanele ale caror
comportamente sunt susceptibile de a fi influentate de mediu, ajungand la
delincventa in functie de circumstante. Este vorba de o influenta la nivelul
patternului cognitiv si la nivelul trasaturilor de personalitate. d).”Anxietate-
retragere”. Quay considera anxietatea ca fiind o motivatie a comportamentului
infractional.
Clasificare delictelor se poate face in functie de obiectul acestora (Banciu,
1992), mai exact dupa valorile sociale lezate, distingandu-se: delicte contra
patrimoniului (public sau privat), contra persoanei, autoritatii, contra bunelor
moravuri, delicte economice, delicte contra sigurantei institutiilor de stat etc.
O alta clasificare a delictelor se realizeaza in functie de elementele constitutive ale
acestora: a).dupa latura subiectiva (delicte cu intentie sau din culpa, delicte cu mobil
si fara mobil etc.); b).dupa latura obiectiva (delicte comise prin actiune, delicte
comise prin inactiune, delicte de rezultat, delicte de pericol etc.); c).dupa numarul
de subiecti (delicte cu un singur participant, delicte cu mai multi participanti, in
grup etc.).
In functie de intensitatea delictelor, de gravitatea prejudiciilor, de modalitatile
si mijloacele de savarsire, acestea pot fi:

23
 delicte simple (usoare), fara urmari sociale deosebite (furtul necalificat,
calomnia, insulta, cersetoria etc.);
 delicte calificate, cu urmari negative mai pronuntate, savarsite cu
anumite mijloace si in anumite modalitati (furtul calificat);
 delicte grave care pun in pericol viata si sanatatea indivizilor,
securitatea institutiilor si a statului (asasinatul deosebit de grav,
genocidul, pirateria aeriana sau navala, traficul de droguri etc.).
Fenomenul delincvent include dimensiuni si aspecte diferite in functie de
savarsirea, descoperirea, inregistrarea si judecarea delictelor, dupa cum urmeaza
(Banciu, 1992):
1).Delincventa (criminalitatea) reala, denumita si cifra neagra a criminalitatii.
Ea cuprinde totalitatea actelor si faptelor antisociale cu caracter penal savarsite in
realitate, indiferent daca ele au fost descoperite si inregistrate de institutiile penale.
Criminalitatea reprezinta adevarata dimensine a ilicitului penal, insa estimarea ei
este aproape imposibila, datorita impedimentelor de natura tehnico-criminalistice,
operationale si statistice;
2).Delincventa (criminalitatea) descoperita, care cuprinde faptele savarsite in
realitate si care au fost depistate si identificate de catre serviciile specializate. De
regula, cifra delincventei descoperite este inferioara celei reale, deoarece nu toate
delictele sunt descoperite si nu toti delincventii sunt identificati; unele delicte nu
sunt reclamate, altele, nu sunt inregistrate, altele sunt retractate chiar de catre
victima etc.;
3).Delincventa (criminalitatea) judecata, reprezinta acea parte din delincventa
descoperita si inregistrata de unitatile de politie care este judecata si sanctionata de
instantele penale. Volumul ei este mult diminuat, intrucat nu toate delictele
descoperite ajung sa fie judecate. Astfel unele delicte sunt gratiate si amnistiate,
altele nu mai sunt sanctionate datorita implinirii termenelor legate de prescriptie,
decesul delincvntului etc.
Incercarile de clasificare si portretizare a infractorilor prezinta importanta atat
din punct de vedere teoretic, cat si din punct de vedere practic. Teoretic, deoarece

24
ajuta la elaborarea unor modele explicative privind modul de structurare a
personalitatii infractorilor si totodata, la evidentierea unor aspecte privind formarea
si evolutia unor asemenea structuri in timp. Practic, deoarece ajuta la organizarea
unor actiuni sociale preventive si la elaborarea unor programe de recuperare si
reinsertie sociala.
Cunoasterea cat mai exacta a profilului personalitatii infractorului permite in
primul rand organizarea unui program diferentiat si individualizat de reeducare,
recuperare si reinsertie sociala. In al doilea rand, cunosterea acestui profil este
profitabila organelor judiciare in finalizarea intentiei lor de stabilire a adevarului si
de solutionare legala a cauzelor.
Prezentam in continuare particularitatile psihologice ale diferitelor categorii
de infractori:
CERSETORUL - formeaza un clan deosebit in lumea infractorilor. Se poate
spune ca cersetorul are o personalitate histrionica. Acesta este in posesia unor
elemente ale artei dramatice, stiind sa-si valorizeze defectele fizice in asa fel incat
sa impresioneze, sa sensibilizeze. Actioneaza prin intermediul rolului jucat verbal,
prin mimica si costumatia adecvata. Cei ce ajung la maiestrie in cersetorie, stiu sa
utilizeze metode cu totul deosebite (modularea vocii, gestica, invocarea unor mari
necazuri etc.) pentru a atrage atentia trecatorilor si a obtine compasiunea lor.
Cersetorul dispune de inteligenta emotionala si un grad ridicat de adaptabilitate.
Este abil, subtil, ingenios, speculativ. De fiecare data face apel la principiile
crestine, invocand divinitatea.
Unii cersetori isi adapteaza rolul dupa sezon, clientela, oras, cartier. Locurile
pe care le prefera cersetorul sunt cele cu afluenta mare de public (piete, gari, la
intrarea in magazine, sali de spectacol, stadioane, mijloace de transport in comun si
statiile acestora etc.) sau cele care prin specificul activitatii genereaza compasiune
(biserica, spital etc.). Eventualele infirmitati sunt subliniate cu grija si apar fie
etalate ostentativ, fie abia discret sugerate, nuantate. Acest tip de infractor profita
fara jena de orice sentiment sau interes al publicului, fiind totodata bun cunoscator

25
empiric in sesizarea si exploatarea trasaturilor psihologice ale celor de la care
cersesc.
Cersetorii sunt organizati in adevarate “retele” nationale sau internationale,
liderii acestora avand un profit consistent, uneori chiar fabulos. In retea sunt foarte
bine organizati, respectandu-si fiecare ierarhia si rolul pe care il are: unii transporta
si plaseaza cersetorul in locul stabilit, altii trec periodic, la anumite ore, sa ia banii
rezultati din cersit. Cea mai mare parte din banii adunati trebuie sa o predea sefului
sau, care ii asigura si “protectia.” Cersetorul care nu reuseste sa adune suma
stabilita, este pedepsit de seful lui, uneori, foarte dur.
HOTUL - savarseste cea mai primitiva actiune infractionala. Actiunea in sine
consta din miscari relativ simple: intinderea mainii, apucarea obiectului, atragerea
lui spre infractor, camuflarea si transportarea acestuia intr-un loc ascuns.
Caracteristic furtului este modul discret al sustragerii obiectului si apoi indepartarea
rapida de la locul infractiunii, ascunderea de acei care l-ar putea urmari si implicit
identifica. Hotul lucreaza mai mult cu mana si cu corpul, dar acest lucru se refera
numai la actiunea in sine, deoarece pregatirea unui furt cere o activitate mintala
minutioasa, deosebit de laborioasa. Caracterul predominant fizic al actiunii
presupune din partea lui un antrenament deosebit. Dexteritatea lui caracteristica,
mobilitatea fizica, rapiditatea miscarilor sunt rezultatele in primul rand al
exercitiului si, numai in al doilea rand, sunt favorizate si de unele predispozitii
native (mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, nivelul de dezvoltare si
perfectionare al analizatorilor etc.). Automatizarea unor miscari specifice,
declansate de stimuli specifici, in urma unui exercitiu indelungat, nuantat si
perfectionat ii face pe unii hoti “sa fure fara sa vrea”.
Hotul are un spirit de observatie bine dezvoltat, orientare prompta in situatia
data si organizarea imediata a unui plan de actiune bazat pe elemente concrete.
Mijloacele lui de operare, desi unele ingenioase, se bucura totusi de putina
variabilitate. Sistemul acestuia de a actiona intr-o situatie sau alta, in general, se
imprumuta prin imitatie. Ca si ceilalti infractori, hotul nu are o gandire care sa
exceleze prin calitati deosebite, deoarece ea este limitata la preocuparile lui

26
specifice. Hotul actioneaza dupa “sabloane si retete” putin variabile, fiind lipsit de
acele calitati ale vointei care au sens socio-moral. Inclinatia spre risc este deosebit
de mare, fapt pentru care de multe ori ei mizeaza pe elemente cu extrem de putine
sanse de reusita. Reactia tipica este debarasarea de obiectul furat si fuga. Acesta nu
se apara si nu opune rezistenta, numai in cazul cand este atacat fizic. Coincidenta
unor factori externi, nefavorabili, cu nereusita actiunii infractionale il determina pe
hot sa fie superstitios, uneori chiar mistic.
HOTUL DIN BUZUNARE SAU SUTUL cum i se mai spune, actioneaza de
obicei, numai in locurile aglomerate (magazine, gari, piete, mijloace de transport in
comun, stadioane, sali de spectacole etc.). In mod obisnuit, locul din care se fura
este buzunarul, poseta, sacosa etc., unde intotdeauna se pastreaza valori. De aici
decurg o serie intreaga de consecinte care se refera la imbracamintea infractorului,
mijloacele de operare, trucurile folosite si altele. Anotimpurile preferate ale hotului
din buzunare sunt cele calduroase, deoarece persoanele sunt imbracate usor, cu
buzunare expuse, cu haine mai largi, ceea ce ofera mai putine obstacole. Furturile
din buzunare se comit de obicei noaptea, in gari, in trenuri etc., iar ziua numai la
anumite ore, in special in mijloacele de transport in comun, cand lumea este grabita
si se inghesuie sa plece sau sa vina de la serviciu sau de la diverse spectacole. Cand
au loc manifestatii cultural-sportive, in special meciuri de fotbal, concerte si
spectacole in aer liber, atunci deverul este mare. Daca persoanele au mai consumat
si bauturi alcoolice, misiunea hotilor din buzunare este mult usurata. Hotii din
aceasta categorie, ii sesizeaza foarte usor pe cei distrati, neglijenti, naivi etc.
Femeile indragostite, bine dispuse sunt o tinta ideala pentru hoti. Acestia nu au nici
un fel de scrupule, speculeaza toate situatiile din care pot profita. Acest tip furturi
au o incidenta mai mare in preajma sarbatorilor de iarna sau primavara. Femeile
infractoare prefera in special magazinele, deoarece sunt mai putin suspectate decat
barbatii, desi uneori ele actioneaza in complicitate cu barbatii.Hotul din buzunare
opereaza de regula in echipa, fiecare membru avand un rol bine stabilit. De
exemplu, unul provoaca inghesuiala sau o accentueaza, altul sustrage portmoneul
sau ceasul, iar altul, plasat in spatele acestuia, primeste obiectul furat. Instrumentul

27
ajutator cel mai folosit in comiterea faptei este lama. Hotul din buzunare poate fi
recunoscut usor, in primul rand dupa imbracaminte si apoi dupa “tapiterie”, cum ii
spun ei la “fata”. Este tentat sa se imbrace cat mai elegant, pentru a nu crea
suspiciuni si pentru a poza in cetateni onorabili. Intotdeauna sunt barbieriti proaspat
si tunsi normal, nu poarta plete, ca sa nu atraga atentia. Cu toate acestea, ei pot fi
usor recunoscut deoarece cei mai multi sunt creoli, miros a parfumuri tari, isi ung
parul cu gel si poarta pantofi cu tocuri inalte sau in culori stridente, ceea ce nu are
nimic comun cu distinctia.
Pentru a-si masca mana pe care o introduc in buzunarele sau posetele
“husanilor”- expresie pe care o atribuie victimelor, o acopera cu un obiect pe care il
tin in cealalta mana. Procedeul este obligatoriu, mai ales cand opereaza singur. De
regula, aceste obiecte sunt: un pulover, o basca, o sacosa, o punga din plastic de
culoare inchisa, un ziar etc. Un alt element de identificare a hotului din buzunare
sunt gesturile tipice in statiile mijloacelor de transport in comun, inainte de sosirea
acestora. Alegandu-si victima, hotul incepe sa faca diferite miscari din incheietura
mainii cu care va opera (o contracta, o relaxeaza, o contracta…, isi incalzeste
tendoanele miinii). Cu cat momentul se apropie, starea tensionala a hotului este tot
mai accentuata, emotiile crescand in intensitate. La aparitia mijlocului de transport
in comun, i se schimba culoarea fetei, alternand paloarea cu hiperemia. Ca un reflex
de aparare, hotul din buzunare da mereu din cap si transpira intens. Suspicios,
arunca neancetat priviri in spatele sau, concomitent miscandu-si aratatorul si
indexul mainii cu care urmeaza sa faca “priza”. Zambeste fara motiv, daca cineva se
uita la el, isi trece de mai multe ori mana prin par sau se piaptana, se sterge cu
batista etc.
Hotul din buzunare cauta sa nu lase nici cea mai mica impresie ca se cunoaste
cu ceilalti membri ai grupului infractional. Apropiindu-se mijlocul de transpost in
comun, ei se intercaleaza printre calatoriidinstatieintroanumita ordine, in raport cu
sarcina pe care o are fiecare.

28
Unii hoti din buzunare, cand observa ca i s-a facut rau cuiva, sunt primii care
sar in ajutor. Intentiile lor nu sunt insa de binefacere, ci de a-l “opera” pe cel
neajutorat.
Argoul hotilor din buzunare este foarte important in actiunea infractionala. In
scop preventiv, asa-zisele “neologisme de taraba” nu trebuie pierdute din atentie, in
sensul ca auzindu-le, trebuie sa ne puna in garda ca persoanele respective fac parte
din categoria raufacatorilor. Cunoscand si sensul unor asemenea cuvinte, se poate
afla intentia celor care le utilizeaza, luand masuri in consecinta.
In argoul hotilor din buzunare, cuvantul “coaja”, de pilda, inseamna portofel;
“ploasca” -; geanta; “lamai” -; bani; “moara” -; ceas; “spital” -; palton; “caldura” -;
buzunarul din interior al hainei; “caraimane” -; buzunarele exterioare; “nicovala” -;
spate; “semans” -; buzunarul de la spate al pantalonilor; “fulg” -; borseta; “scafa” -;
mana; “lustra” -; palarie; “mahar” -; sef; “muialii” -; politisti; “arhiepiscop” -;
persoana cu bani multi; “scalpet” -; betiv; “usturoi” -; atentie; “piper” -; nu tine;
“stranut” -; e al nostru; “salupe” -; pantofi; “udatura” -; tradare; “boboci” -; il
atacam; “papura” -; pericol mare; “sapun” -; sa fugim repede; “sirop” -; victima;
“varza” -; acoperire; “test” -; inel; “cercuri” -; cercei (Tandin, 1999).
O categorie aparte sunt hotii de masini. Acestia actioneaza si independent,
dar mai ales constituiti in retele nationale si transnationale. O serie de organizatii
transnationale si-au creat legaturi in randul grupurilor de hoti autohtoni si
actioneaza in cooperare. Traficul cu autoturisme de lux, a devenit o afacere deosebit
de profitabila, obtinandu-se sume foarte mari de bani. Furturile de autoturisme, in
special de lux, se efectueaza la comanda (se cauta o anumita marca, model sau an
de fabricatie). Aceste retele de hoti dispun de aparatura performanta, sofisticata atat
pentru anihilarea sistemelor de alarma cu care sunt prevazute autoturismele, cat si
pentru falsificarea seriilor de identificare a acestora. Acest tip de hoti sunt experti in
fortarea geamurilor si in deschiderea usilor.
Unele autoturisme, dupa ce au fost furate li se schimba imediat, numerele de
inmatriculare, placutele cu seriile de identificare, culoarea, prin revopsire, sunt
falsificate documentele de provenienta sau se intocmesc altele false si sunt

29
transportate in alta localitate spre vanzare. Alteori, in ateliere clandestine, sunt
dezmembrate si apoi valorificate ca piese de schimb, in toata tara. Exista hoti care
fura numai piese, accesorii auto sau bunuri pe care le gasesc in autoturisme. De
asemenea, sunt hoti care fura autoturisme pentru a le folosi la comiterea altor fapte
infractionale ( furturi din locuinte, magazine etc.), dupa care le abandoneaza, fie in
stare normala, fie accidentate.
O alta categorie, sunt hotii ocazionali, care fura autoturismele mai mult in
scop de distractie. In timp ce se vin de la o petrecere, neavand alt mijloc de
transport, sau din teribilism, recurg la furtul unui autoturism, pe care il abandoneaza
cand ajung la destinatie sau cand s-a terminat combustibilul. Uneori, acestia profita
chiar de neglijenta proprietarului, care isi lasa portierele autoturismului neasigurate
cu yala sau isi uita cheile in contact, in bord etc.
SPARGATORUL - se contureaza tipic ca personalitate, prin operarea in
banda si prin utilizarea fortei ca mijloc de aparare in caz de surprindere.
Spargatorul, in special cel modern, poseda temeinice cunostinte de ordin tehnic.
Deoarece comiterea actului infractional presupune actiuni complexe, de securitate
individuala, spargatorii se recruteaza din randul celor mai evoluati infractori. Pe
langa inteligenta practica, necesara efectuarii unei spargeri, ei au nevoie si de unele
calitati deosebite, cum ar fi calmul, curajul, “sangele rece”, aprecierea corecta a
situatiei etc. Utilizand violenta in aparare, spargatorii, se apropie de talhari, iar prin
faptul ca tind sa-si insuseasca bunuri, de hoti. De multe ori cand nu gasesc bani sau
bunuri de valoare, devin razbunatori , distrugand totul.
TALHARUL -; actioneaza de obicei in strada sau in locuri deschise mai putin
circulate. Intreaga sa activitate infractionala se caracterizeaza prin violenta,
sustinuta de o constitutie fizica, somatica adecvata. Ca particularitati specifice
dobandite in cursul activitatii infractionale, putem aminti o motricitate sporita fata
de normal, hotarare si indrazneala in timpul operarii, de multe ori cruzime, desi
talharul recurge la asasinat numai in caz de nevoie si mai mult in scop defensiv. Se
manifesta violent, odata planul fiind elaborat nu-si mai poate suspenda sau amana
cu usurinta actiunea infractionala.

30
In ultima perioada, in functie de noile conditii de viata, modurile de operare
ale talharilor s-au diversificat. Astfel, au aparut talhariile comise din autoturisme,
autocare si T.I.R. -; uri, atat in tara, cat si in afara granitelor. Banda de talhari
incadreaza si urmareste autovehicul tinta cu ajutorul autoturismelor proprii. Cand
conditiile sunt favorabile, cei din fata il blocheaza, iar cei din “coarda de
urmaritori”, mascati cu cagule, deghizati in politisti etc., inarmati cu pistoale sau
bate, patrund in autovehicul si ii talharesc pe pasageri de bani, valuta, bijuterii sau
bunuri de valoare, dupa care dispar rapid de la locul faptei.
Victima infractiunii de talharie trebuie sa riposteze inteligent si calm pentru a
zadarnici actiunea agresorului, folosind mijlocul de riposta cel mai simplu si cel mai
eficace. Sub nici o forma nu trebuie sa accepte resemnarea.
INFRACTORUL INTELECTUAL (escrocul, falsificatorul, santajistul etc.) -
din punct de vedere psihologic, se caracterizeaza prin perspicacitate, imaginatie,
viclenie, perfidie, ipocrizie, ceea ce ii confera o inteligenta delictuala. Are
capacitatea de a parea simpatic, cinstit, convingator, deosebit de amabil, creaza
impresia ca are relatii multe si sus -; puse, ca este influent si altruist. Are un aer de
gentlemen si un talent eminamente artistic de a pacali aproape pe oricine. La acesta
forta fizica este mai putin importanta, in general fizicul trece pe un plan secundar si
joaca un rol de decor care faciliteaza in unele cazuri (escrocherii) savarsirea
infractiunii. Modul de actiune al infractorului intelectual este preponderent pe cale
verbala. Desi nu are un nivel de pregatire ridicat, dispune de un debit verbal adaptat
rolului si adecvat scopului urmarit, accesibil victimei. Isi alege dintre victimele
potentiale, pe cele mai naive sau predispuse la inselaciune. Principala arma de atac
a infractorului intelectual este minciuna. Bun cunoscator al psihologiei oamenilor,
stie sa se faca agreabil, folosind un limbaj protocolar si etaland o infatisare generala
atragatoare. Se imbraca elegant, acorda o mare atentie tinutei si modului de
prezentare, se manifesta ca foarte bun prieten si camarad de drum sau petrecere.
Este vorbaret si dispune de o fantezie exagerata, etalandu-se ca atotstiutor, vanitos
si egoist, gusta placerea rolurilor pe care le interpreteaza.
Escrocul si santajistul se caracterizeaza in special printr-o elasticitate a gandirii, prin

31
posibilitatea de a descoperi rapid slabiciunile victimei si prin gasirea unor solutii
rapide care duc la eschivare si iesire din incurcatura. Escrocul are, pe langa simtul
improvizatiei si o uimitoare vitalitate, putere de convingere, mobilitate, fortand
adesea succesul (Tandin, 1997).
Strategiile folosite de infractorul intelectual anihileaza constiinta, logica si
mai ales prudenta victimei. Relevant este faptul ca victima intra in jocul escrocului
si crede afirmatiile acestuia, deoarece acestea corespund trebuintelor sale launtrice.
In acest sens, escrocul descifreaza imediat gandurile victimei si succesul lui depinde
de corecta lor interpretare. Aceasta situatie face ca fiecare din cei doi protagonisti sa
joace un rol important. In aceasta diada, intre autor si victima, functioneaza o relatie
de insolita complicitate, succesul primului nefiind posibil fara coparticiparea celui
de al doilea. Infractorul intelectual speculeaza credulitatea, naivitatea,
vulnerabilitatea, ignoranta, dorintele victimei etc.
De regula, acest tip de infractor cunoaste normele morale, raspunde
emotional la stimuli, insa are o perceptie deformata a sensului real al actului sau.
Acesta nu asteapta ivirea unor ocazii prielnice, a unor incitatii exterioare pentru a
actiona, ci provoaca el insusi ocaziile in care apoi opereaza. Dupa subiectul sau
obiectul actiunii intalnim escroci sentimentali, care urmaresc obtinerea unui profit
dintr-o relatie interumana, iar daca urmaresc un castig material acestia pot comite
infractiuni de genul: inselaciune, fals, trafic de influenta, abuz de incredere etc.
Specific pentru escroc este duplicitatea sa cameleonica, el fiind in stare sa-si asume
o identitate convingatoare, diferita de cea reala, prin care reuseste sa-si pacaleasca
victimele. Identitatea asumata este adaptata victimei: om de afaceri, persoana aflata
in dificultate financiara momentana care vinde bunuri de valoare la preturi foarte
mici sau se ofera sa efectueze convenabil diferite servicii etc., persuasiunea prin
minciuna fiind punctul sau forte.
Pentru a zadarnici sau ingreuna identificarea sa, infractorul intelectual
actioneaza sub identitate falsa, sens in care depune toate diligentele pentru a intra in
posesia actului de identitate sau legitimatiei altei persoane, de la care le obtine prin
furt sau prin diverse promisiuni. Ulterior, pe aceste acte aplica propria sa fotografie

32
si se prezinta sub identitatea respectiva, pe care periodic o schimba. Pentru
falsificarea actelor si documentelor folosesc instrumente performante (calculatoare,
copiatoare etc.).
Escrocii folosesc adesea legitimatii false, atribuindu-si tot felul de calitati, de
la inspectori in ministere, organe ale puterii si administratiei de stat , la persoane in
diferite posturi cheie (procurori, avocati, ofiteri de politie etc). Acestia promit
potentialelor victime, ca rezolva orice: repartizarea sau cumpararea de locuinete,
terenuri de constructie, obtinerea unui serviciu, instalarea rapida a unui post
telefonic, obtinerea unor imprumuturi bancare, procurarea de medicamente straine,
efectuarea de tratamente in strainatate, procurarea unor locuri de veci etc.
O alta categorie de infractori sunt “bisnitarii sau smenarii”, care comit inselaciuni
cu ocazia schimbului valutar (“smenul” este un teanc de hartii de forma unor
bancnote). Intre doua bancnote reale se aseaza un teanc de bucati de hartie cu
aceleasi dimensiuni ale bancnotelor, dand impresia unei anumite sume de bani,
“corespunzatoare” tranzactiei. Initial, “smenarul” ii prezinta “clientului” teancul
real de bancnote, iar intr-un moment de neatentie creat special, schimba teancul real
cu “smenul”. Cele doua teancuri de bancnote ( cel real si “smenul”) sunt prevazute
cu bendite identice din plastic, pentru a nu fi sesizata diferenta. Imediat ce “smenul”
a fost plasat victimei, infractorul, printr-o strategie derutanta special creata
(“semnalarea” aparitiei unui lucrator de politie), dispare de la locul faptei. Victima,
stiind ca a efectuat o tranzactie ilegala, ascunde repede “banii” si dispare si ea de la
locul faptei, descoperind mai tarziu ce i s-a intamplat.
De asemenea, nu trebuie neglijate tigancile gicitoare in: carti, ghioc, bobi,
cafea, palma etc., vrajitoarele care prin descantece, creaza impresia ca scot raul din
oameni etc.
Chiromantia este o practica superstitioasa care sustine ca se poate ghici
caracterul sau destinul cuiva, pe baza interpretarii liniilor din palma. In general,
aceasta practica este apanajul ghicitoarelor. De cele mai multe ori ghicitoarele
profita din plin de naivitatea si credulitatea victimelor. Avand o intuitie remarcabila,
ghicitoarele descopera foarte rapid problemele victimelor, dandu-le satisfactii,

33
precum: promisiuni de casatorie, prosperitate, viata lunga, calatorii, o posibila
razbunare etc., promitand-le indeplinirea tuturor dorintelor.
De cele mai multe ori, informatiile sunt oferite chiar de catre victime sau sunt
culese de catre ghicitoare de la alte persoane din anturajul acestora. O banala
discutie conduce la intuirea statusului social si sentimental al victimei. Pe masura ce
incep sa ghiceasca in palma, in functie de confirmarile sau infirmarile victimelor,
ghicitoarele isi adapteaza, isi orienteaza strategia prezicerii.
Ghicitoarele si vrajitoarele pretind de la victime sume de bani, bijuterii,
imbracaminte etc. Vrajitoarele care “dezleaga” cununii, pretind pe langa bani chiar
si rochia de mireasa, coronita, seturi de lenjerie pentru pat, perne, care sa le
“serveasca” la ritualuri si care nu mai pot fi inapoiate, chipurile, deoarece necuratul
ar taia astfel vraja.
ASASINUL este cel mai odios si cel mai nociv infractor. Acesta se
caracterizeaza prin: irascibilitate, impulsivitate, agresivitate crescuta, labilitate,
autocontrol foarte scazut al reactiilor instinctiv-emotionale, intoleranta la frustrare,
viclenie, perversitate, lipsa empatiei, indiferenta afectiva, complex de inferioritate
etc. Este egocentric, dominator, revendicativ, avand o capacitate de rationalizare
scazuta, instabil si superficial in relatiile cu ceilalti, ceea ce il face sa se angajeze
chiar spontan in situatii conflictuale, reactionand violent. Comiterea infractiunii
devine posibila datorita intrarii individului intr-un mediu care ofera situatii
conflictuale de la care el nu stie sau nu poate sa se sustraga.
Dupa mobilul asasinatului (obtinerea unor avantaje materiale, ura, gelozie,
razbunare, fanatism etc.) si gradul de violenta cu care infractorul savarseste fapta,
putem sa ne dam seama daca avem de-a face sau nu cu un infractor normal. In cazul
asasinilor normali nu este vorba de o placere sadica, ci de o relaxare dupa o mare
tensiune, in urma rezolvarii unei situatii conflictuale pe calea asasinatului. Este deci
o aparenta satisfactie, o detensionare momentana dupa actul savarsit. Situatia
conflictuala in care se afla asasinul este dublata de implusivitate si agresivitate, de o
motricitate marita, care se exteriorizeaza prin violenta de ordin fizic. Asasinul este
insensibil la durerile fizice ale altora si de aceea este lipsit de compasiune fata de

34
ceilalti. Aceasta insensibilitate nu este innascuta, ci se castiga ca urmare a stilului de
viata dusa in conditii de vicisitudini fizice si psihice.
Este necesar sa se faca o distinctie intre crima accidentala, crima in masa si
crima terorista. Daca distinctia in ceea ce priveste crima accidentala este evidenta,
crima in masa poate fi definita ca o actiune in care un numar oarecare de persoane
sunt ucise de un singur criminal, intr-un timp relativ scurt si aproximativ in aceeasi
arie geografica. In ceea ce priveste crima terorista, asasinatele au loc intr-o perioada
de timp mai lunga, ore sau zile, si au cu predilectie, o motivatie politica. O
caracteristica, atat a autorului crimiei in masa, cat si a autorului crimei teroriste, este
relativa lui indiferenta fata de preocuparea de a scapa de consecintele actelor sale,
sau fata de siguranta personala. Frecvent, acest tip de ucigas se sinucide ulterior
actiunii criminale (Alamoreanu, 2000).
CRIMINALUL IN SERIE trebuie sa comita cel putin trei crime, disparate in
timp, avand o anumita periodicitate. Cei mai multi criminali in serie sunt barbati
(80%), relativ tineri ( 30-40 de ani), sunt sadici, au un intelect relativ normal si
actioneaza de obicei singuri. Sunt indivizi dinamici, mobili, capabili sa parcurga
kilometri intregi in cautarea victimei potrivite, care sa fie vulnerabila si usor de
controlat. Victimele criminalilor in serie pot fi femei, copii, homosexuali,
vagabonzi, prostituate etc. In ciuda aparentelor exterioare, criminalul in serie este
un individ nesigur. Acesta dobandeste siguranta doar in “zona de confort“, locul in
care isi poate controla victima. Pentru a ramane singur cu victima, criminalul
recurge la diferite trucuri. El simte o mare placere in exercitarea puterii si a
controlului asupra victimei. Cruzimea actului sau il excita, si de aceea uneori
inregistreaza audio sau video tipetele de durere ale victimei, pe care ulterior le poate
folosi fie pentru a “savura“ momentul atunci cand nu are o victima, fie pentru a
teroriza viitoarele victime.
Majoritatea criminalilor in serie au fost privati in copilarie de afectiune, fiind
supusi unor violente fizice sau sexuale. Cei mai multi sunt psihopati, avand o
personalitate instabila, violenta. Acestia ucid pentru a-si atenua ura, dorinta de
putere, dominare si razbunare, fiind marcati si de un puternic sentiment de

35
inferioritate, favorizat uneori de o disfunctie sexuala. Umilirea victimelor si
savarsirea crimelor au un efect “terapeutic”, stimulandu-le increderea in ei insisi. La
unii criminali in serie apare ura impotriva femeilor, care de cele mai multe ori este
dublata de tendintele sadice. Intr-o oarecare masura si pentru o perioada limitata de
timp, ei se “vindeca” ucigand, injunghiatul si strangularea fiind metodele preferate.
Sub influenta alcoolului sau a drogurilor, fanteziile sadice ale criminalilor in serie
se exacerbeaza. Apare evident faptul ca acestia trebuie sa ucida mult mai des pentru
a-si satisface placerea pe care o obtin savarsind acest act. Multi criminali in serie au
fost depistati si identificati accidental, pe masura ce deveneau mai indrazneti in
actele lor si mai indiferenti fata de risc.
Pentru a rezolva crimele in serie americanii au creat o specialitate “profiling”,
care are ca obiectiv stabilirea portretului psihologic al criminalului. La Quantico in
Virginia, Academia F.B.I. din S.U.A. isi antreneaza agentii si pregateste politisti din
toata lumea in aceasta insolita specialitate politieneasca. Programul de pregatire
dureaza trei ani, dar pentru a accede la el, conditia obligatorie este experienta
judiciara de cel putin 10 ani. Reuniti in Departamentul de stiinte ale
comportamentului (psihologia si psihiatria), acesti specialisti (profilers) dispun, pe
langa aptitudini si experienta personala, de o uriasa banca de date. VICAP (“Violent
Criminal Apprehension Program”) se imbogateste in fiecare an, atat cu date din cele
peste 23.000 de crime comise anul in S.U.A., dintre care 7000 sunt fara mobil
aparent, cat si cu elemente despre cazuri asemanatoare comise in strainatate
(Alexandrescu, 2000).
Acest sistem centralizat de informatii (VICAP) are ca obiectiv stabilirea
rapida a modului de actiune si procedeele utilizate de criminalul in serie in
savarsirea faptelor. Sistemul de inregistrare a datelor dupa modul de savarsire si
procedeele utilizate de criminal este denumit MOS (Modus Operandi Sistem).
Pentru a evidentia personalitatea criminalului, profilerul lucreaza, in principal, pe
baza fotografiilor criminalistice de la locul faptei si a datelor din dosarele medico-
legale. In acest demers, profilerul parcurge urmatoarele etape: studierea detaliata a
dosarului cauzei, efectuarea examenului victimologic (biografic si medico-legal),

36
stabilirea si evaluarea modului de operare, estimarea mobilului posibil al crimei si
in final elaborarea profilului psihologic al prezumtivului criminal. Profilerul nu
participa in mod direct la capturearea criminalului, ci pe baza profilului psihologic
intocmit, asista politia locala in orientarea investigatiilor spre o anumita arie de
suspecti, propunand strategii si metode de actiune care ar putea ajuta atat la
descoperirea, cat si la anchetarea acestuia.
Prima problema pe care si-o profilerul este carei categorii apartine criminalul:
“psihopat -; organizat” sau “psihotic - dezorganizat”. Criminalul “psihopat -;
organizat” isi va planifica omorul cu minutiozitate si nu va lasa prea multe indicii.
La criminalul in serie “psihotic -; dezorganizat”, locul crimei este intotdeauna in
mare dezordine, o dovada ca actioneaza impulsiv si nu isi poate “controla” in
totalitate victima. Adesea, crimele sale sunt spectaculare si deosebit de sangeroase.
In general, criminalul patrunde prin efractie, foloseste ca arma de atac un instrument
sau obiect gasit la locul faptei, pe care o si abandoneaza imediat.. Mai rar, se
intalneste si tipul intermediar “organizat-dezorganizat”.
A doua problema se refera la modul de operare, care poate permite evaluarea
inteligentei criminalului. Este un concept dinamic, ce se modifica in functie de
curajul criminalului, de traseul parcurs, de dorinta de a plasa anchetatorii pe alte
piste etc. Prin modul de operare se face legatura intre fapte, stabilindu-se numarul
omorurilor comise de un criminal.
A treia problema este “semnatura” sau “amprenta” criminalului. Pentru a
sfida, criminalul in serie “pune in scena” corpurile victimelor sale,
depersonalizandu-le prin diverse procedee: legare, strangulare, acoperire,
dezbracare, mutilare, sectionare si plasare in diferite locuri etc. Acestea constituie
indicii relevante asupra disfunctionalitatii personalitatii autorului. In unele cazuri,
criminalul inscriptioneaza pe corpul victimei anumite initiale sau semne, indicii-
simbol ale personalitatii sale. Pe baza acestor indicii, profilerul stabileste legaturile
dintre diferite crime. Aceasta “semnatura” poate fi schimbata de criminal, pentru a
deruta anchetatorii.

37
Tehnica de lucru a profilerului se bazeaza pe o profunda cunoastere si
intelegere a psihologiei comportamentului uman. Toate acestea conduc la o
recostituire mentala a desfasurarii faptelor si de aici, la conturarea portretului
psihologic al criminalului. Acest portret este un rezultat al asocierii de probe si de
intuitii care permite anchetatorilor sa trieze diferitele piste si sa elaboreze strategii
de capturare. Este lucrul cel mai dificil si, cel mai adesea, esential in rezolvarea
cazului. Pentru ca, odata stabilita tipologia asasinului si mecanismele intime care il
determina sa procedeze la actul ucigas, se poate stabili atat cercul banuitilor, cat si
cel al prezumtivelor victime, putandu-se actiona preventiv.

1.3. Personalitatea infractorului obiect de studiu al criminologiei

Personalitatea infractorului- această construcţie abstractă, ne ajută să sesizăm


că infractorii – care sunt fiinţe umane variate şi infinite ca toate celelalte – au câteva
lucruri comune între care cel mai sigur este acela că toţi au săvârşit infracţiuni şi cei
mai mulţi dintre ei se formează fără şcoală şi trăiesc o viaţă fără muncă.
Este stabilit faptul că criminologia, ca ştiinţă, analizează şi explică etiologia
criminalităţii relevate sau aparente, ocupându-se prioritar de stabilirea metodelor si
mijloacelor prin care se poate realiza o prevenţie reală contra fenomenului criminal,
dar aceasta nu ar avea suportul social şi nici susţinerea legală dacă societatea nu ar
simţi nevoia unor asemenea preocupări.
Pentru stabilirea metodelor şi mijloacelor prin care se poate realiza prevenţia
contra fenomenului criminal, criminologia trebuie deci să stabilească mai întâi care
sunt factorii ce duc la declanşarea comportamentului criminal, pentru a-i putea
înlătura sau controla. În scopul identificării acestor factori, criminologia şi-a lărgit
mereu orizontul de cercetare, apreciindu-se acum că obiectul de studiu al
criminologiei este criminalitatea ca fenomen social, fapta penală comisă, făptuitorul,
victima si reacţia socială împotriva criminalităţii.

38
Criminalitatea este constituită din ansamblul infracţiunilor care se produc într-
o anumită perioadă de timp şi întru-un spaţiu bine determinat.
Majoritatea metodelor permit cunoaşterea criminalităţii legale; ele pot să
releve o criminalitate aparentă, evident mult mai amplă, dar care nu permite
apropierea decât de departe de criminalitatea reală când este vorba de criminalitatea
globală. Cifra neagră însă există şi o mare parte a criminalităţii reale scapă
cercetărilor, privând cercetarea de un volum foarte mare de cunoştinţe (informaţii).
Delincvenţii cei mai periculoşi sunt aceia care au reuşit să-şi ca opere
faptele, iar după aceştia urmează aceia ale căror fapte au fost descoperite, dar a căror
identitate nu a putut fi stabilită(cel puţin modul lor de operare figurează în
criminalitatea aparentă). De asemenea, o altă cauză de decalaj între criminalitatea
aparentă şi cea reală ţine şi de ineficienţa activităţii organelor de poliţie pe de o
parte, iar pe de altă parte, din cauza neglijenţei sau reticenţei victimelor care, dintr-
un motiv sau altul, nu sesizează organele abilitate de lege să efectueze cercetări, iar
împotriva denunţătorului există o adevărată prejudecată socială.
În efortul de sinteză, pe care-l presupune demersul nostru, şi mergând pe un
teren mai puţin bătătorit în problema pe care o abordăm – cum am mai spus-, am
avut în vedere încă de la început să includem în concept în primul rând ceea ce nu
trebuie să lipsească din el pentru a-l face aplicabil pe multiple planuri apropiindu-l
astfel în mod consecvent de domeniile activităţii practice în procesul elaborării lui.
În acest context, intervenţia noastră are în special menirea de a orienta în
probleme de cercetare, cunoaştere şi restructurare a personalităţii infractorului şi de
a suscita un interes mai mare pentru organizarea ştiinţifică a activităţilor din
domeniile care au astfel de preocupări.
Desigur, fără să avem pretenţia unei construcţii integrale şi cu atât mai puţin
definitive, conceptul se doreşte a fi în perspectiva menţionată, un instrument
necesar şi folositor, un mijloc, la îndemâna celor interesaţi – el neavând un scop în
sine.
Opiniile noastre nu exclud astfel şi alte posibilităţi de interpretare, ştiinţifice
sau practice. Dimpotrivă, considerăm că prin supunerea conceptului, în atenţia

39
criminologilor în special, se creează avantajul ca acesta să poată fi completat,
dezvoltat ori corectat pe parcurs, în concordanţă cu evoluţia realităţilor pe care le
reflectă, care, după cum ştim, o iau înaintea procesului de cunoaştere atât în timp
cât şi în spaţiu.
De altfel, existând un grad normal de variaţie a experienţelor individuale în
domeniul cercetat – şi nu numai în acesta – considerăm că este la fel de normal să
existe tot atâtea posibilităţi în plus şi unghiuri de vedere atât în ceea ce priveşte
construcţia conceptului – arhitectura lui – cât şi sub raportul incidenţelor sale
practice.
Nu este mai puţin adevărat – şi literatura de specialitate atestă acest lucru-, că
„de la nici un fel de metode, modele sau teorii nu se poate pretinde exhaustivitate,
adevăr definitiv, mărturie irecuzabilă”24.
Oricum, niciodată eforturile nu pot fi considerate suficiente, atunci când îţi
propui şi te angajezi să elucidezi un asemenea subiect, care se prezintă pe cât de
greu de descifrat pe atât de atractiv şi pasionant fiind vorba de fiinţa umană.
Conceptul pe care l-am examinat, ne introduce în practica a numeroase
domenii de activitate. Vom nota în continuare pe cele mai importante:
 Domeniul criminologiei ca obiect al cercetărilor etiologice şi al acţiunilor
de prevenire dat fiind rolul factorului subiectiv în geneza infracţiunii.
 Domeniul dreptului penal în procesul de individualizare juridică în care
personalitatea infractorului orientează spre cele mai realiste şi mai
adecvate măsuri de constrângere penală.
 Domeniul penologiei ca obiect al studiului sancţiunilor de drept penal, a
eficienţei acestora.
 Domeniul politicii penale al cărui obiectiv fundamental îl reprezintă –cum

se susţine şi în literatura de specialitate – „Organizarea ştiinţifică a


activităţii de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional…..25
 Un domeniu important îl constituie activitatea de perfecţionare a legislaţiei
penale în sensul optimizării soluţiilor juridice în perspectiva creşterii
24
Vezi, Dumitru Constantin, op.cit. p.37-38
25
Vezi în acest sens, Vasile Tonoiu, Dialectică şi relativism, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, 1978, p.120.

40
eficienţei reeducative şi a posibilităţilor de resocializare şi reintegrare
socială (individualizare legală şi, bineînţeles, prevenire generală).
 Şi în fine, dar nu în ultimul rând ca importanţă, avem în vedere domeniul
executării sancţiunilor de drept penal (al reeducării) având ca scop o mai
eficientă pregătire pentru readaptare socială.
Ceea ce trebuie să reţinem în încheiere din cele de mai sus, este îndeosebi ideea
că din orice unghi am cerceta delincvenţa ajungem până la urmă la personalitatea
infractorului; toate ne trimit la conştiinţa acestuia ca fapt psihic şi psihosocial.
CAPITOLUL II FORMAREA PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI

2.1. Formarea personalităţii infractorului- aspecte pedagogice şi psihologice

Actele agresive la copii pot fi observate din cea mai fragedă copilărie. Pentru
început ele iau forma unor crize impulsive de încăpăţinare care deseori nu pot fi
controlate sau prevăzute de părinţi. Cel mai des se manifestă prin azvîrliri de
picioare, ţipete, muşcări e.t.c. Şi măcar că astfel de comportament din partea
copilului nu este admis deseori el nu se pedepseşte dar nici nu se socoate anormal.
Un astfel de comportament din partea copilului este condiţionat de un oarecare
disconfort atît fizic cît şi psihic, de frustrare, de nesatisfacerea necesităţilor sau
dorinţelor sau de o oarecare insatisfacţie. Altfel spus el şi agresiv poate fi numit
foarte relativ deoarece copilul nu are intenţia de a face cuiva rău.
Mai apoi tot mai des apar conflicte cu colegii sau semenii condiţionate de
dorinţa de a poseda oarecare lucruri cel mai des jucării.la copii de un an şi jumătate
astfel de conflicte ocupă aproximativ 75%. Tot la această vîrstă tot mai des copiii
folosesc forţa şi îşi soluţionează conflictele cu ajutorul ei şi anume apare dorinţa
copilului de a ataca posibil aceasta poate fi legat de mecanizmele de adaptare a
copilului la această vîrstă şi anume de fenomenele de „menţinere” şi „eliberare”. Un
studiu dus asupra copiilor de această vîrstă poate confirma faptul că cpii de 1,5 – 2
singuri de voia lor niciodată nu se împart cu jucăriile sale cu alţi copii sau chiar
dacă şi o fac apoi numai prin influenţa autorităţii părinţilor sau celor maturi, şi
atunci tot acest proces fiind acompaniat de plîns, nemulţumiri, proteste. Acest

41
fenomen de mulţi psihologi este interpretat prin faptul că copiii includ în cocepţia
de „eu” tot ce e al meu (jucăriile, hainele)26.
Cu vîrsta copilul va învăţa să-şi contoleze emoţiile negative ca şi
agresivitatea şi să le expună într-o formă social acceptabilă. Manifestările
agresivităţii la această vîrstă depind mult de atitudinea păriţilor faţă de acestea. De
asemenea trebuie de menţionat că la această vîrstă la copil se dezvoltă „instinctul
cercetării” şi enorm se lărgeşte sfera contactelor sociale. Şi în acelaşi timp copilul se
înfruntă şi face cunoştinţă cu un număr enorm de restricţii, interdicţii, obligaţiuni şi
norme sociale. Nedorind copilul nimereşte într-o situaţie conflictuală între setea sa
de cunoştinţe şi restricţiile părinţilor prin „nu se poate”, copilul simte o deprivare
puternică-limitarea posibilităţii de satisfacere a necesităţilor sale. Iar nesoluţionarea
acestui conflict duce la trezirea în copil a unor instincte agresive. Însă dacă înainte
reacţia părinţilor la astfel de compotament din partea copilului se limita la
sustragerea atenţiei, mîngîiere păi acum părinţii încep a folosi ameninţări, deprivări
de plăceri, izolare.
Mai apoi agresivitatea diferenţiază în funcţie de autoidentificarea sexuală a
copilului. Deci deasemenea tehnica „Doll-play” (cînd copilul se joacă cu păpuşi
fiecare dintre care întruchipează unul din membri a familiei) ne-a ajutat să
constatăm că în timpul jocului băieţii se comportă mai agresiv decît fetele. O
oarecare parte mai mare a agresivităţii sa observat la băieţi asupra păpuşei „tată” şi
o parte mai mică asupra păpuşei „mama” iar la fete invers. Deasemenea sa observat
căci băieţii ce au tată se comportă mai agresiv decît cei ce au crescut în familie fără
tată27.
Influienţa mediului înconjurător joacă un rol decisiv în fenomenul
conştientizării de către copil a sexului sau genului căruia el îi aparţine în procesul
formării comportamentului agresiv, poate fi observat foarte bine dacă de dus
observaţii asupra comportamentului la fete şi la băieţi. În deosebi este evident că
dacă la vîrsta de doi ani arsenalul de posibilităţi de exteriorizare a agresivităţii la
26
Pop O., Teorii şi modele explicative în domeniul delicvenţei juvenile, Ed. Mirton, Timişoara, 2002.
27
Vezi Ana Tucikov-Bogdan, Psihologie generală şi psihologie socială, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1973, p.187

42
fete şi la băieţi este la un nivel într-un număr egal şi se evidenţiază în aşa
comportamente ca: plîns, strigăte, pălituri reciproce uşoare. Apoi la patru ani
frustrarea, eşecurile provoacă la copii reacţii diferite.
Psihanaliza ce insistă asupra faptului că tendinţele agresive sunt înnăscute şi
că la băieţi ele sunt cu mult mai pronunţate decît la fete. În urma unor cercetări
experimentale sa demonstrat că în primii ani de viaţă intensitatea şi fregvenşa
actelor agresive la fete şi la băieţi nu diferă însă cu vîrsta acestea la băieţi cresc iar
la fete scad28. Se explică aceasta prin următorul fapt că chiar dacă fetele sau născut
cu aceleaşi tendinţe sau predispuneri către agresivitate ce şi băieţii ele se tem să le
exprime din frica pentru pedeapsă în timp ce mediul exterior are o atitudine mai
loială feţă de agresivitatea exprimată de băieţi. Cu timpul aceste modele de
comportamente se întăresc: numărul de acte agresive din partea băieţilor cresc iar
din partea fetelor scad şi au o mai mică intensitate chiar şi în cazurile cînd în
copilărie fetiţa avea an comportament destul de agresiv şi era socotită ca un copil
bătăuş.
Cerctări au demonstrat că dacă de luat cele mai elementare acte agresive aşa
ca tendinţa de al lovi sau de al jigni pe cineva la copii de la trei pînă la unsprezece
ani pot fi observate undeva de nouă ori pe zi. 29% dintre care sunt reacţii de răspuns
la atacul părţii opuse de sex opus, şi acest procentaj diferă doar de la gen la gen: la
băieţi 33% la fete 25%29.
Cu vîrsta deasemenea formele de exteriorizare a agresivităţii diferă, se
schimbă. Simplele reacţii de a lovi pe cineva (reacţii fizice) iau forma altor mai
mult acceptate de societate: concurenţa, înjosire. Deasemenea pot fi obsrevate
deosebiri şi în formele de exteriorizare a agresivităţii la băţi şi la fete de opt,
unsprezece şi cincisprezece ani. Aşa deci sa observat că fetele grupelor mari adoptă
forme indirecte de agresivitate pecînd băieţii de aceiaşi vîrstă folosesc metode
indirecte. Şi aceste forme indirecte de comportament agresiv se formează la fete pe

28
M. Mărgineanu, Condiţia umană. Aspectul ei bio-psiho-social şi cultural, Editura ştiinţifică, 1973, p.9.
29
Ibidem., p. 12

43
la vîrsta de unsprezece ani. Şi în general grupa copiilor de unsprezece ani au
demonstrat cel mai înalt nivel de agresivitate.
Cercetările au demonstrat că la preşcolari şi la şcolari raportarea formelor de
exteriorizare a agresivităţii este invers proporţională. La băieţi prevalează
agresivitatea fizică pe cînd la fete cea verbală. Mai apoi la băieţi de vîrstă
preadolescentă tendinţa ăşi schimbă direcţia agresivitatea verbală devine cea
dominantă şi mai mult decît atît la exteriorizarea emoţiilor negative băieţii mai des
recurg la exteriorizarea lor, decît fetele aceleiaşi vîrste. Şi aici totodată apare un
moment foarte interesant căci odată cu vîrsta agresivitatea copiilor poartă o nuanţă
de duşmănie.
Deci în urmare la trecerea de la vîrsta şcolară mică la cea preadolescentă
raportul dintre aşa reacţii comportamentale ca: agresivitatea fizică, verbală,
indirectă şi negativizmul se micşorează. La băieţi la toate perioadele de vîrstă
domină agresivitatea fizică şi negativizmul iar la fete agresivitatea verbală şi
negativizmul. Într-un aspect al vîrstei putem menţiona o majorare a tendinţelor
agresive şi negative atît la bîieţi cît şi la fete. Deasemanea trebuie de menţionat că la
băieţi la vîrsta de 16 ani are loc o micşorare a agresivităţii fizice şi verbale şi la
vîrste de 14-16 ani a agresivităţii indirecte şi a negativizmului. Iar la fete micşorarea
reacţiilor de agresivitate fizică şi verbală se detestă a fi la vîrsta de 14 ani, iar
agresivitatea indirectă şi negativizmul au o tendinţă permanentă de creştere.
Există şi diferenţe de sex în ceea ce priveşte puterea eacţiilor agresive la fete
şi la băieţi. La băieţi predomină agresivitatea fizică iar la fete cea verbală, indirectă
şi negativizmul posibil aceasta poate fi explicat prin faptul că la fete agresivitatea
este îndreptată în „interior” iar la băieţi în „exterior”30.
Concepţiile tradiţionale despre agresivitatea feminină şi masculină îşi au
amprente în comportamentul de mai apoi: şi fetele şi băieţii au tendinţe de aşi
menţine de a se abţine de acte agresive. Însă pînă la sfîrşit băieţii au mai multe
şanse de a fi acceptaţi de societate chiar demonstrînd comportament agresiv.

30
Ibidem.,p 16

44
Mai mult decît atît dacă copilul de la o vîrstă fragedă nu se va învăţa să-şi
controleze impulsurile sale agresive – atunci în preadolescenţă ele pot fi îndreptate
asupra semenilor săi, iar în adolescenţă să ia forma unui stil de viaţă neadecvat. Aşa
deci sa constatat că exteriorizarea spontană a unui act de furie, sau săvîrşirea unor
acte violente asupra persoanelor înconjurătoare la vîrsta de 8 ani duce la folosirea,
aplicarea forţei fizice împotriva altor persoane, vogabondaj, intarea în companii,
căutarea satisfacţiei în fumat sau întrebuinţarea băuturilor alcoolice şi atracţia spre
genul, sexul opus la 14 ani iar la 20 de ani la acte distructive conflicte cu părinţii,
necesităţi în permanente întîlniri cu prietenii, folosirea alcoolului, fumatului şi a
drogurilor.
Însă uneori, de exemplu educatorii în grădiniţe consideră a fi agresivi acei
copii ce sunt lideri în activităţile de joc. În realitate agresive pot fi numite acelea
acţiuni ce au scopul de a aduce daună cuiva.
Cel mai des copilul devine agresiv din cauza unor probleme psihologice pe
care el nu poate să le înfrunte. Însă la fel la baza comportamentului agresiv pot sta
şi multe alte cauze31.
Extenuarea. La copiii din familiile nefavorabile foarte des procesele
neurotice sunt dezechilibrate: cînd astfel de copii obosesc excitarea lor creşte. De la
aceasta ei obosesc încă şi mai tare şi aici poate avea loc criza. În acest caz este
recomandabil dacă copilul este foarte excitant toate jocurile active de le finisat cu 2
ore înainte de somn, şi deaswmenea e neapărat primirea unui duş cu apă cald ceea
ce calmează mult.
Autoaprecierea negativă. Eu sunt un copil rău şi am comportamentul unui
copil rău. Însă chiar posedînd un astfel de comportament astfel de copii
reacţionează foarte dureros la orice fel de critică. Şi fiece critică adresată lor le sună
ca „tu eşti rău”. În acest caz este recomandabil de-i făcut copilului observaţii foarte
precaut: nu „cînd tu faci aşa îmi vine să mor” dar „îmă este rău cînd faci astfel” sau
„îmi provoacă durere cînd faci astfel”.

31
.Păunescu, Deficienţa mintală şi organizarea personalităţii, Edit. Didactică şi pedagogică, Buc., 1977, p.81

45
Frica (agresivitatea de apărare). Dacă copilul posedă o experianţă negativă
din comunicarea sau relaţia cu alţi oameni, el poate avea reacţii de apărare
preventive, încercînd de a preveni situaţia neplăcută ce cîndva a avut loc. Aşa ca de
exemplu fetiţele ce au fost supuse unor acte violente din partea bărbaţilor, mai apoi
pe cei din urmă îi evită sau chiar nu îi pot suferi alături.
Reacţia la interdicţiile maturilor. La limitarea libertăţii proprii, în cazul cănd
copii nu primesc ceea de ce au nevoie. În acest caz este recomandabil de ai explica
copilului cauza interdicţiei, sau de ai propune un compromis dacă este posibil.
Necesitatea acordării atenţiei. Copii ce suferă de deprivarea dragostei şi a
atenţiei din partea părinţilor (ceea ce se poate întîlni şi în familiile favorabile)
recurg la orice metode pentru „reamintirea” părinţilor de ei.
„Impunerea limitelor”. Are loc atunci cînd agresivitatea copilului duce în
sine mesajul „Eu nu mă pot controla, cinva opriţimă”. În adîncul sufletului copilul
înţelege căci face rău şi de fapt caută pe cine l-ar opri. Pentru copii este foarte
important ca adultul să-l ajute să se isprăvească cu agresivitatea sa, fiindcă cel ce te-
a protejat de la sine însuţi te poate proteja şi de la altcineva.
Exemplul dat de societate. ( exemlul părinţilor, adulţilor, eroilor din filme).
Copilul cu care cineva cîndva sa comportat agresiv poate emita aceste acţiuni.
Exprimarea dorinţei de dominare. Copii ce sau deprins să supravieţuiască
folosind forţa, atacînd şi încălcînd toate regulile la un moment dat conştientizează
că aceasta este foarte plăcut de a deţine puterea, de a domina, ca toţi să te asculte şi
să se supună. În acest caz se poate recomanda că în lucru cu astfel de copii este
important de ai acapara respectul şi încrederea. Fiindcă pentu el este importantă
puterea şi dreptatea. Atunci cînd el are respect faţă de d-stră este necesar la
momentul potrivit foarte ferm de-i spus „eu nu-ţi voi permite să faci aceasta”.Însă
totuşi cauza de bază a agresivităţii la copii este deprivarea de dragoste.
Agresivitatea şi violenţa în şcoală
Dacã agresivitatea este în esentã un comportament provocator sau o suitã de
asemenea comportamente, violenta este deja traducerea în act a unor atari

46
intentionalitãti: lovire, vatãmare etc. Asadar, violenta este concretizarea
agresivitãtii, stadiul superior si decisiv al acesteia32.
Disocierea termenilor este conventionalã, în comportamentul concret fiind
foarte dificil de trasat o linie netã de demarcatie. De cele mai multe ori, cele douã
atitudini se întrepãtrund, cu trecere rapidã de la vorbã la faptã, agresivitatea
pregãtind, cum am mai spus, violenta. Trebuie remarcat faptul de maximã
generalitate cã agresivitatea şi violenta sunt extrem de prezente în viata cotidianã.
Zilnic suntem agresati de aerul greu respirabil al orasului, de gunoaie şi de câini
vagabonzi, de gropile si faliile quasi-geologice de pe strãzi, de alimente si bãuturi
contrafãcute, de grotescul si dezgustãtorul spectacol al strãzii în care indivizii
dubiosi se aflã în prim plan, cu tupeul si cinismul lor. Viata de zi cu zi este suficient
de stresantã pentru ca acest stress sã se constituie el însusi într-un factor agresiv
major.
În ceea ce-i priveste pe elevii noştri, atât agresivitatea, cât şi violenta se
manifestã în mai multe feluri. Existã o agresivitate vestimentarã, prin care mai ales
fetele cautã sã atragã atentia si chiar sã se impunã. Bunul gust în acest caz are o
prezentã relativ discretã, el depinzând de o multime de factori care mai degrabã
actioneazã divergent. Şi cum nici un regulament nu-l poate impune – e vorba de bun
gust - rãmâne solutia recursului la uniformã, discutabilã însã şi aceasta. Pânã la
urmã, uniforma este cel mai mic rãu posibil.
Violenta fizicã în scoalã este departe de a fi cea mai gravã formã de
manifestare a acesteia, deşi cu sigurantã este cea mai dureroasã – la propriu. În
general, ea se manifestã prin benignele, zilnicele si – în cele din urmã - inevitabilele
încãierãri dintre bãieti. O anume dozã de agresivitate este proprie naturii umane în
general şi în proportii variabile fiecarui individ. La vârstele mici, forta fizicã şi
manifestarea ei ostentativã sunt percepute ca dovezi de personalitate, curaj şi
independentã, mijloc decisiv de câstigare a stimei şi admiratiei celor din jur. Uneori,
conflictele capãtã amploare, angajând prietenii, colegii, vecinii şi a cãror participare
devine o chestiune de prestigiu şi onoare, dincolo de pretextul neîntelegerii sau de

32
Ortansa Brezeanu, Minorul şi legea penală, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, p.33-36

47
putinta de a-l justifica. Sunt şi cazuri când conflictul devine inevitabil. Stabilirea
ierarhiei, cine este “cel mai tare” nu se poate face decât prin înfruntare directã. La
urma-urmei, dacã la nivelul marilor imperii nicicând n-au putut sta douã sãbii într-o
teacã, de ce ar fi posibil acest lucru într-o clasã sau într-o şcoalã?!33
Cu publicitatea si asistenta de rigoare, lupta are loc si se încheie destul de
repede, cu rezultatul scontat, de cele mai multe ori, sau cu unul surprinzãtor. Noua
ierarhie dureazã destul de putin, pânã când vreun challenger veleitar sau un autentic
campion pune în discutie legitimitatea campionului “en titre”, amãrându-i zilele şi
provocând o nouã confruntare.
Acest tip de conflicte se pot dezamorsa cu relativã usurintã. Din experienta
proprie, de profesor, o solutie deosebit de eficientã este transferul rivalitãtii pe
terenul sau în sala de sport, în cadrul organizat al competitiei sportive. Rezolvarea si
rezultatul ei sunt benefice pentru toatã lumea, dar în primul rând pentru fostii
adversari, deveniti prieteni.
Agresivitatea şi violenta verbalã se manifestã din plin la elevii nostri, fãrã
limitã de vârstã, fãrã discriminãri, fãrã frontiere. De altminteri fenomenul e
caracteristic pentru majoritatea tinerilor. Tonul ridicat pânã la stridentã, încât
aproape cã treceîn zona ultrasunetelor, inflexiunile ironice, clasica, balcanica
bãscãlie dar si mai noua, viguroasa “mistocãrealã”, multiculturalã si interetnicã,
sunt aspectele cele mai frecvente. Discursul, incoerent în fond, este torential în
formã, te inundã ca o maree. Acest fel de a vorbi urmãreste intimidarea
preopinentului sau chiar anihilarea lui, reducerea acestuia la tãcere.
Şi încã. N-am spus nimic despre înjurãturi. Bãietii, mai ales – deşi unele
dintre fete nu se simt deloc complexate – injurã în modul cel mai firesc cu putintã,
la fel cum respirã, metodic, sistematic, cu siguranta exercitiului bine stãpânit. Uneri
am senzatia cã înjurãtura e golitã de sensul ei propriu, devenind un simplu apendice
stilistic, cãpãtând functii adverbiale sau onomatopeice, fiind inseratã în discurs, cel
mult la fel ca un semn oarecare de punctuatie.

33
Ortansa Brezeanu, Minorul şi legea penală, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, p.33-36

48
Personal, consider cã agresivitatea si violenta verbalã sunt cele mai nocive,
într-un eventual clasament al formelor de manifestare a violentei. Cuvintele rele,
cuvintele urâte, mâlul gros al cuvintelor murdare sau nedrepte dor, rãnesc, creeazã
suferinte si traume greu vindecabile. Forta cuvântului este de departe cea mai
teribilã fortã pe care o avem la dispozitie iar binele sau rãul pe care-l poate genera
aceastã fortã sunt imense.
E un loc comun afirmatia cã agresivitatea şi violenta sunt initial simptome şi
ulterior expresii ale neputintei, proprii de regula mediocritãtilor sau nulitãtilor
veleitare.
Un mare rol în promovarea şi cultivarea agresivitãtii si violentei îl are mass-
media, în special audiovizualul. Aceasta, în ciuda faptului cã nu se poate vorbi
despre o prezentã propriu-zisã a acestuia în şcoalã. Este deprimant sã constati câte
crime, bãtãi, furturi şi violuri sunt difuzate în programele diferitelor televiziuni.
Avertismentele cu “A.P”, 12 sau 16, nu fac decât sã atragã atentia sş sã creascã
audienta, exact pe seama celor astfel avertizati şi deci “protejati”. Emisiuni de
divertisment care promoveazã prostul-gust şi subcultura de cea mai ordinarã spetã,
un umor slinos şi “filozofãri” tembele, tot agresive se cheamã cã sunt. Prezentatorii
urmãriti cu sufletul la gurã de tineri pentru care devin modele, afiseazã o veselie
cãznitã şi supun gramatica şi logica la grele şi sistematice perversiuni. În numele
“rating”-ului si al caracterului privat al televiziunilor, nu se face nimic sau se face
prea putin pentru stãvilirea sau contracararea acestui val continuu de kitsch-uri. În
aceste conditii, trecând la manifestãrile culturale “live”, nu mai mirã pe nimeni cã o
formatie de semianalfabeti adunã la un spectacol pe un stadion din Buzãu sau
Barcelona mai multi spectatori decât “Hamlet” în zece stagiuni. Slogane ca “no job,
no school” sau “alcoolul este viata/ şi viata e alcool”, care circulau pânã de curând,
sunt adevãrate capitole de existentialism dintr-un posibil manual – evident,
alternativ, - pe care ipochimenii mai sus amintiti îl propun tinerilor.
Ce se poate face ? Violenta naste violentã, ura naste urã. Tot atât de adevãrat
este cã şi cultura naste culturã, cã învãtãtura şi educatia genereazã şi cer mai multã
învãtãturã şi mai multã educatie. Sã trezim, sã retrezim la elevii noştri plãcerea şi

49
motivatia de a învãta. Chiar dacã apelul pare patetic şi chiar desuet, altã solutie nu
se vede. Pânã la depãsirea tranzitiei (care pare sã se fi eternizat) şi pânã la
normalizarea societãtii şi a structurilor ei, şcoala rãmâne singura în mãsurã sã
pãstreze echilibrul.
Agresivitatea în relaţiilor profesor-elev
Literatura de specialitate prezintă în detaliu problematica obiectivelor
instructiv-educative, metodologia utilizată, precum şi principiile pe care educatorii
în procesul de formare a elaevilor, în relaţia profesor-elev.
Poate că prea puţin sa scris despre relaţiile dintre educat şi educator,
îndeosebi despre comportamentul agresiv manifestat de profesor ( fie printr-o
privire printr-un ton ridicat sau şi mai grav prin lovire). Relaţia profesor-elev este
una de tip special în primul rînd bazată pe comunicare – fie ea verbală, paraverbală
sau nonverbală. Actul vorbirii poate veni atît în sprijinul cît şi în detrimentul
relaţiei. Orice perturbare ce apare în actul comunicării afectează în mod negativ
relaţia educator-educat. De cele mai multe ori menţinerea stării de confuzie şi
dezechilibru comunicaţional degenerează într-o formă de agresivitate, mai întîi
latentă după care ea devine manifestată prin limbaj sau comportament. După
Eleonor Guetzloe consideră că există trei componente esenţiale ale agresivităţii:
Originile- adică factori ce au legătura cu achiziţia şi desfăşurarea.
Instigatorii- evenimentele ce activează sau provoacă agresivitatea.
Întărirea- răsplata pentru comportamentul agresiv.
Tot această autoare distinge condiţii ce favorizează învăţarea şi manifestarea
agresivităţii.
1. copilul are numeroase ocazii să observe acte de agresiune, pe care apoi
le repetă.
2. copilul însăşi este obiectul agresiunii.
3. copilului i se dau puţine ocazii să formeze şi dezvolte alte tipuri de
relaţii socio-afective cu alte persoane )inclusiv şi cu profesorii).
4. copilul este pregătit de agresiune ce-i este insuflată dorind, sau nu de
societate.

50
5. asociaţii de copii cu diferite scopuri malefice.
Un alt gen de agresivitate întîlnit fregvent în şcoli, este cauzat de înţelegerea
neadecvată a autorităţii şi puterii. A utiliza în mod abuziv putarea şi autoritatea
pentru a-i umili, blama şi pedepsi pe ceilalţi la fel este o formă de agresivitate. Stilul
de conducere autoritar se opune celui democratic şi indică un mod greşit de a
exercita autoritatea. Utilizarea autorităţii în sens negativ presupunre ameninţare,
neîncredere, privaţiune de libertate şi abuz de putere.
De aceea climatul pozitiv din şcoală este foarte important şi el influeşează nu
doar formarea capacităţilor intelectuale, ci şi formarea unor conduite afective, a
comportamentului psihomoral a imaginii de sine. Competenţa didactică presupune
cu necesitate, pe lîngă competenţele de specialitate psihopedagogice, calităţi
empatice şi psihosociale, capacitatea de a pătrunde în viaţa intarioară a grupului şi
nu doar în viaţa elevului individual. Inexistenţa acestor calităţi aduce după sine
disfuncţionalităţi în relaţia profesor-elev şi profesor-grup. Ce au drept consecinţe
deprecierea climatului din clasă, apariţia primelor antipatii, diverganţe şi în cele din
urmă comportament agresiv.
Desigur dragostea de copii este una din principalele condiţii pentru a deveni
un bun educator. Însă profesorul desigur trebuie su posede şi unele aptitudini destul
de importante în exercitarea profesiei sale:
• aptitudinea de a cunoaşte şi înţelege psihicul celui supus acţiunii
educative: capacitatea intuitivă, depătrudere şi sesizare rapidă a particularităţilor
psihice individuale, cunoaşterea lumii interioare a elevului.
• Aptitudinea empatică ce presupune de a privi toate influenţele prin
prizma celor cărora li se adresează şi de a prevedea nu numai eventualele dificultăţi
ce ar putea fi întîmpinate, dar şi rezultatele ce ar fi atinse.
• Aptitudini organizatorice ce prevăd organizarea propriei munci,
pregătirea şi desfăşurarea lecţiilor, îndrumarea elevilor.
• Spiritul de observaţie tactul pedagogic şi măiestria pedagogică sunt
condiţiile unei personalităţi depline ale unui dascăl şi totodată calităţile ce îl ajută

51
să găsească forma cea mai adecvată de atitudine şi tratare a elevilor, să aibă simţul
măsurii.
Pe această bază personalitatea model a cadrului didactic ar fi o personalitate
centrată pe stilul democratic pornind de la nevoile elevului. Dar cum ar putea fi
caracterizat opusul său adică profesorul autoritar. Profesorii autoritari sunt mai
încordaţi, conştiincioşi, timizi, rezervaţi, sobri şi au o reprezentare de sine mai
scăzută. Trăsăturile comune ale personalităţii autoritare se manifestă sub forme de
convingeri conservatoare, idei şi sentimente antidemocratice, steriotipii, moduri de
gîndire şi comportare fixiste. Indivizii autoritari sunt rigizi şi rezistenţi la
schimbare, tind să categorizeze oameni în buni şi răi, sînt răzbunători faţă de o
persoană pe care o detestă, mai puţin sensibili şi încrezători faţă de alţii.disciplina
strictă impusă de părinţi, educaţia severă din familie, măsurile punitive ale adulţilor
constituie situaţii practice care au marcat copilăria marilor personalităţi
autoritaristice. Prin urmare abuzul de „disciplinare” poate avea ca efect formarea
unor spirite conformiste, dependente, lipsite de personalitate; provocarea atmosferei
de neîncredere şi suspiciune provoacă retragerea şi resemnarea elevilor, aspiraţia
marginalilor, agresivitatea umană, profesorul care afişează o personalitate
autoritară şi dogmatică, care etichetează şi ironizează elevii, nu poate fi decît
antipatizat şi refuzat în încercarea de colaborare.
Atitudinea elevului faţă de învăţare şi performanţele şcolare este mediată de
condiţiile externe dar şi de cele interne. Modul în care profesorul interacţionează,
comunică şi colaborează cu elevul se comunică în rezultatele învăţării. Pornind de
la această primiză există cîteva modele interacţioniste ce reflectă personalitatea şi
stilul didactic al profesorului.
1. modelul ce are la bază două influienţe exercitate de profesor directe şi
indirectă şi lor le corespund două tipuri de interacţiune cu elevii: interacţiuni
integratoare- profesorul acceptă, clarifică, sprijină ideile elevilor; interacţiuni
dominatoare- profesorul este centrat pe pripriile idei.

52
2. model ce este construit comportamentului verbal al profesorului în
raport cu elevii. Prin comportamentul verbal profesorul trasmita informaţii, valori
afective, aprecieri, explicaţii, interpretări.
3. model ce porneşte de la premiza că procesul educaţional din clasă este
un sistem de comunicaţii ăn plan vertical (profesor-elev) şi orizontal (elev-elev); în
funcţie de gradul de interpătrundere al planurilor există trei situaţii:
• profesorul nu ţine cont de relaţiile fireşti cu elevii conduce riguros
desfăşurarea discursului din clasă.
• Profesorul orientează activitatea din clasă, organizează condiţii favorabile
cooperării dintre elevi.
• Cele două tipuri de comunicare din clasă funcţionează independent în
funcţie de locul şi firma de desfăşurare a procesului didactic.
4. modelul ce pune eccent pe interrelaţiile ce se stabilesc între
caracteristicile particulare ale elevului şi profesorului, acordînd un loc important,
chiar excesiv personalităţii profesorului.
5. model ce cuprinde trei planuri ale activităţii de învăţare a elevilor;
comunicarea în clasă; cpmportamentul didactic al profesorului; conţinutul cognitiv
al profesorului.
6. model ce conturează comportamentul profesorului bazat pe activităţile
sale noverbale. Comportamentul nonverbal al cadrului didactic aste astfel axprimat
prin mişcări de instruire şi mişcări personale în procesul instructiv.
În relaţia cu elevii unii profesori ignoră în totalitate psihologia copilului şi a
relaţiilor interumane, recurgînd la diverse expresii ţi gesturi neconttrolate, cu efecte
negative. Consecinţele compartamentelor neadecvate ale profesorilor exercitate
asupra elevilor au fost mstudiate de diferiţi autori. Deşi adresate uneori involuntar
unele formulări ironice, jignitoare au un efect frustrant asupra elevilor,
dezvoltîndule atitudini de opoziţie şi inhibiţie. Un astfel de comportament jignitor
şi despreţuitor creează la copii un complex de inferioritate şi sindromul de
descurajare. Toate 4aceste neajunsuri provin din lipsa unei temeinice pregătiri
psihopedagogice, a necunoaşterii în profunzime a psihologiei copilului şi a

53
consecinţelor negative ce apar ca urmare a unei atitudini inadecvate din partea
profesorului.
La vîrsta şcolarităţii copii au o personalitate în curs de formare şi de aceea
orice experienţă plăcută, dar mai ales neplăcută îşi are amprenta. Cînd sunt ironizaţi
copii se simt răniţi în orgoliu propriu iar dacă experienţa se repetă stima şi
încrederea faţă de sine scad cu timpul. Alţi copii reacţionează violent faţă de
încercarea de a fi umiliţi devin agresivi şi-şi dezvoltă atitudini ostile faţă de şcoală
şi de societate. Apare primejdia insuccesului şcolar datorită cercului vicios: umilire
descurajare refuz.
Astfel copilul se închide în sine devine timid şi nesigur, nu răspunde prompt.
Eticheta nu întîrzie să apară „incapabil”. Datorită tratamentului care i se aplică în
cazul unei asemenea descrieri, copilul tinde să se comporta ca atare şi chiar să
creadă în eticheta primită. Iar scăderea randamentului elevului îl va face pe profesor
să creadă şi mai mult în valabilitatea etichitării, avînd chiar o satisfacţiec plăcută
pentru că a reuşit să descoperă un caz. Dar profesorul nu bănuieşte pe nici o clipă că
defapt el este autorul fenomenului creat. În urma insuccesului pe care-l resimte,
elevul este deprimat, se îndepărtează de grup, se izoleazăşi, drept rezultat este
perceput ca inadaptat şi ciudat. Desigur, colegii de clasă fără să simtă care sunt
cauzele reale ale situaţiei – vor avea la rîndul lor o atitudine de marginalizare faţă
de elevul respectiv. Cuvintele jignitoare adresate de profesor vin în contradicţie cu
nevoia de afecţiune, securitate, stimă şi resprct pe care o resimte fiecare copil.
Sentimentul de frustrare crează cea mai nefavorabilă atmosferă psihologică, în timp
ce aprecierea pozitivă, lauda şi afecţiunea au un efect opus. La preadolescenţi
datorită labilităţii cunoştinţei de sine, cuvintele jignitoare sînt percepute ca o
desconsideralizare a personalităţii, tinerii se simt răniţi, iar prifesorul este considerat
nepoliticos. Atmosfera creată în clasă devine inadecvată pentru o activitate
creatoare, pentru colaborare şi comunicare. Cu cît profesorul foloseşte un număr
mai mare de expresii jignitoare, cu atît mai mare este numărul elevilor ce întîmpină
greutăţi de concentrare a atenţiei în timpul predării şi ezită să răspundă sau, poate
chiar mai grav le este frică să fie strigaţi în timpul lecţiei deoarece riscă să fie jigniţi

54
sau umiliţi. Efectul comportamentului profesorului nu depinde atît de intenţia pe
care a avut-o el, cît de ecoul pe care îl are în conştiinţa elevului. Vocabularul
profesorului este un aspect căruia trebuie să i se acorde rolul cuvenit, deoarece
expresiile nepotrivite pot avea un profund efect frustrant în timp ce o atitudune
pozitivă va determina un comportament adecvat, o atmosferă plăcută de colaborare,
o atitudine binevoitoare şi de respect.
Relaţia profesor elev are uneori o nuanţă dictatorială: profesorul care ştie
totul şi este şi este învestit cu autoritate şi putere socială- ordonă discipolului care
este în curs de perfecţionare. Prin faptul că elevul nu are dreptul să-şi exprime
opiniile şi dorinţele această relaţie este percepută ca fiind una coercitivă. În
perioada comunismului aceasta era unica sistemă care funcţiona: puterea dicta iar
subodonaţii îndeplineau ordinile. Profesorii suportau acelaşi regim pe care la rîndul
lor le aplicau elevilor. Din nefericire chiar dacă regimul comunist a dispărut mai
funcţionează încă un astfel de sistem educaţional bazat pe relaţii autoritare.
Desigur autoritatea reprezintă o premiză a unui sistem educativ eficient dar
numai în condiţiile aplicării ei după reguli reciproc acceptate. Singura autoritate
manifestată de profesor ar trebui să fie acea ce derivă direct din statutusul său social
din diferenţa de vîrstă şi nu din diferenţa de concepţii sau putere. Autorotatea nu
este echivalentul exploatării celor slabi de către cei puternici, nu înseamnă lipsa
comunicării şi afecţiunii, nu înseamnă durutate şi tărie. Din perspectiva profesorului
şi a elevului sa-u conturat deja reprezentări pentru ceea ce numim autoritate:
pentru profesori autoritatea este forţa misiunii sale, demnitatea şi importanţa
comandamentului său educaţional: pentru elev autoritatea reprezintă semnul şi
apanajul celor adulţi. Autoritatea extremă este percepută ca agresiune, şi prin
urmare poate înlătura spontanietatea, creativitatea, comuniunea şi comunicarea.
Epitetul „autoritar” este opus „democraticului” care presupune o modalitate
adecvată de mînuire a autorităţii34. Profesorii nesiguri slab pregătiţi profesional şi
psihopedagogic, complexaţi şi labili psihic sunt eceea care se agaţă de putere pentru
aşi manifesta autoritatea ca pe singura lor armă. Cu această armă ei încearcă să-i
34
Constantin Păunescu, Coordonate metodologice ale recuperării minorului inadaptat, Edit. Didactică şi
pedagogocă, Bucureşti, 1984, p.10.

55
ţină la distanţă pe elevi pentru aşi ascunde slăbiciunele, insuficienţele. Opus acestui
tip de profesor este profesorul democratic, deschis dialogului şi provocărilor
intelectuale, dornic să afle mai mute despre elevi şi, totodată li se dezvăluie
ecestora: este acel profesor sincer, fără prejudecăţi, fără complexe şi, în primul rînd
un foarte bun profesionist. Acest tip de pedagog care mînuieşte în mod corect
autoritatea va avea curajul să transforme relaţia de pe verticală pe orizontală. Deci
autoritatea poate căpăta atît un sens negativ cît şi unul pozitiv. Profesorul trebuie să-
şi manifeste autoritatea în sens constructiv, să favorizeze crearea unei ambianţa
plăcute de colaborare, să stimuleze să-i pună pe elevi în poziţie de a se afirma prin
dezbateri. Disfuncţiile la nivel de clasă vor apărea atunci cînd profesorul este total
lipsit de tact, şi de aptitudinea de a se impune, cînd va încerca să facă din
inssuccesele lui succesele elevilor şi cănd va reacţiona după steriotipuri şi „reţete”,
fără un comportament adaptativ.
Agresivitatea elevului faţă de profesor
Anterior am discutat cauzele ce generează la copii comportamente agresive.
Aici mă voi referi direct la cauzele specifice unui elev, cauzele ce dau naştere
comportamentelor agresive a elevilor în incinta şcolii şi modul lor dr manifestare
făţă de profesori.
Una din ele este frustrarea. La copii frustraţi sistematic şi care în acelaşi timp
prezintă o toleranţă scăzută la frustrare, abea avînd ocazia să-şi manifeste
agresivitatea, se poate observa fregvent regresia activităţilor cotidiene. Insulta,
supărarea îl pot preocupa atît de mult pe copil, încît acesta va dedica activităţilor
doar o mică parte a atenţiei şi energiei sale. Chiar şi în condiţiile în care se acceptă
că frustrarea are o relaţie proporţional directă cu agresivitatea nu se poate nega
faptul că există şi alţi factori ce provoacă agresivitatea ca de exemplu educaţia
extrem de tolerantă.
Însă cum are loc frustrarea elevului în şcoală şi ce consecinţe are aceasta.
Disciplina şcolară prin normele pe care le impune, poate deveni pentru elevii cu
reactivitate emoţională crescută sursă de factori frustranţi şi axiogeni. Printre asfel
de factori putem remarca adaptarea la normele şcolare, mereu în schimbare datorită

56
reformei actuale, trecerea de la vechea structură a anului şcolar, trimestrială, la noua
structură simestrială. Intrarea elevuluii într-un nou ciclu de învăţămînt, unele
atitudini nejustificate ale profesorului sau ale părinţilor, creşterea standartelor de
performanţă de către şcoală, competiţia pentru primul loc.
Frustrarea din partea profesorului pentru elev vine de cele mai multe ori prin
intermediul notei. Reacţiile elevilor la frustrare prin notă sînt diferite în funcţie de
vîrstă. Dar se poate spune că orice apreciere negativă se asociază cu o emoţie
negativă ce apoi se transformă într-o trăire afectivă de aceeaşi natură. Această trăire
afectivă negativă se va generaliza şi extinde asupra atitudinii elevului faţă de
profesor şi implicit faţă de disciplina pe care o predă acesta chiar dacă materia în
sine îl atrage într-o oarecare măsură pe elev. Necunoaşterea baremelor de notare
genarează un dublu sens atribuit notei: un sens pe care îl dă elevul; un sens dat de
profesor. Gradul de maturitate afectivă din partea profesorului este în mare parte
responsabil de calitatea raporturilor cu cel educat. În această privinţă pe bună parte
sa afirmar că dacă educarorul rămîne imatur din punct de vedere afectiv, el se va
opune imaturităţii naturale a copilului. Elevul va sesiza slăbiciunile pedagogului şi
va profita de ele pentru a se elibera de constrîngerile educative. Pulsiunile
profesorului, manifestate ameninţător şi agresiv, consecinţe a nematurizării afective
a pedagogului, vor stîrni angoasă, reacţii de frustrare, sres din partea elevului.
Aceste reacţii de anxietate vor fi îndreptate bineînţeles asupra celui ce le provoacă –
profesorului. Echilibrul afectiv al educatorului va determina un cpmportament
afectiv matur al elevului. Agresînd, manifestînd comportament autoritar, profesorul
va stîrni reacţii agresive opozante ale elevilor, deci profesorul însăşi va fi o sursă
frustrantă. Sînt situaţii în care cel care conduce procesul instructiv – educativ ţine cu
orice preţ să aibă iniţiativa. În acest caz elevii rămîn simpli executanţi. Alta din
cuzele dominante ce provoacă agresivitatea o formulează adepţii teoriei învăţării
sociale ei menţin că comportamentul social nu este înnăscut ci învăţat de la modele
adecvate. Aici accentul cade pe experianţele de învăţare a individului care pot fi
directe sau indirecte. Prin socializare copilul învaţă comportamentul agresiv
întrucît este recompensat direct sau observă că ceilalţi sunt recompensaţi pentru

57
conduite agresive. Deoarece nu se imită decît comportamentele recompensate.
Copii au tendinţa de ai imita pe părinţi, pe fraţi, pe colegii mai mari, pe profesori
e.t.c.În tabelul de mai jos sunt prezenţi aşa numiţii factori de risc pentru
comportamentul agresiv.
Predispoziţii naturale • probleme de ordin neuro-fiziologic
• probleme de ordin colectiv
• disfuncţii psihice
• aspiraţii socio-culturale
• să fii la rîndul tău victimă
Predicatori timpurii ai • copilul-victimă a unor abuzuri
comporamentului violent • comportament de tip violent faţă de animale
• piromanie
• comportament excentric
• agresivitate de tip verbal
Factori de circumstanţă • eliberarea de închisoare
• reducerea supravegherii copilului sau a
adolescentului
• întreruperea unui tratament medicamentos
• prezenţa unor potenţiale victime
• permisivitatea folosirii unor arme-în special a
armelor de foc
Factori familiali •lipsa unor deprinderi de educaţie adecvate din partea
părinţilor
•coerciţie, bruscarea individului
•disciplina dură (autoritară)
•o supraveghere severă
•reacţii afective reci şi neimplicarea din partea părinţilor
faţă de copii
•evenimente extreme stresante
Factori ai vieţii sociale • influienţe familiale şi culturale
• traficul de droguri
• influenţa grupului, a culturii, a tradiţiei
• prezentarea de către societate a unor modele prin
intermediul mass-media

58
• structura şcolară inadecvată (orar supraîncărcat,
programă neadecvată la cerinţele elevilor e.t.c.)
Condiţii favorizante • aglomeraţia
• zgomotul ridicat, poluarea sonoră
• plictiseala
• recompensarea pentru agresivitate
• educatori necalificaţi
Însă din toate aceste cauze merită să fie enumerate căteva din ele ce posibil
au un impact mai puternic asupra psihicului copilului.
Relaţiile afective reci şi neimplicarea din partea părinţilor pentru copii.
Rolul afectivităţii parentaleîn modelarea caracterului copilului este imens. Un fond
afectiv nefavorabil duce la evoluţia personalităţii în direcţia neintegrării sociale, a
nereakizării în viaţă şi chiar a unor maladii psihice. Tensiunile acumulate în familie
pot duce la defulăsi ale elevului în cadrul clasei, iar ţinta acestor defulări poate
deveni profesosul sau colegii de clasă.
Mijloacele de comunicare în masă. Metodele agresive promovate de aceste
mijloace sînt rapid preluate de elevi. Televiziunea, radioul, ziarele din dorinţa de a
prezenta ştiri senzaţionale promovează modele agresive care au repercusiuni
negative asupra manifestărilor comportamentale în special ale adolescenţilor.
Aceste consecinţe negative se manifestează inclusiv în cadrul relaţiei elev-profesor.
Structura şcolară inadecvată. Supraaglomerarea orarului zilnic, numărul
mare de materii şcolare, accentul pus de unii profesori pe latura informală a
educaţiei, relaţiile controversate ale elevilor. Lipsa de profesionalizm a profesorilor
concretizată în selectarea neadecvată a manualilor alternative, naşte indiferenţa
plictiseala elevului.
Deficienţele de comunicare între profesor ţi elev pot constitui şi ele cauze ale
agresivităţii. Un profesor incompetent care nu este bine informat, care nu dispune
de capacitatea de a comunica şi exprima informaţiile în mod coerent, inteligibil şi
cu empatie poate provoca o serie de comportamente dintre cele mai variate. Un
profesor obositor care se plimbă permanent prin clasă în timp ce predă poate agresa
psihic elevul la care uneori inconştient se declarează reacţii agresive.

59
Neeatractivitatea modului de prezentare a materialului precum şi modul în
care preuintă profesorul pot stîrni reacţii de dezinteres şi dezgust din partea
elevului. În consecinţă elevii reacţioneauă agresiv. Anxietatea născută din
ameninţarea unor interese vitale de natură emoţională a copilului. Cei care sînt
responsabili de activitatea didactică nu trebuie să uite că aceasta trebuie să vină în
întîmpinarea dorinţei de trăire şi afirmare a personalităţii elevului. Agresivitatea
derivă tocmai din neputinţa de a trăi viaţa: sar părea că amploarea tendinţelor
distructive, observate la indivizi este proporţională cu măsira în care agresivitatea
vieţii este înăbuşită. Unele simboluri folosite în predare pot aminti întratît de
personalitatea profesorului, încît provoacă reacţii de apărare.

60
2.2. Impactul mediului social asupra formării personalităţii infractorului

2.3. Formarea personalităţii ca premisă a comportamentului infracţional

61
Cercetarea complexa a fenomenului infractional, sub toate aspectele sale,
deschide largi perspective explicatiei stiintifice a mecanismelor si factorilor cu rol
favorizant, permitand o fundamentare realista a masurilor generale si speciale
orientate catre prevenirea si combaterea manifestarilor antisociale.
Personalitatea infractorului este fondul pe care se intersecteaza, in cadrul
duelului judiciar, functiile acuzarii si apararii pentru ca, in ultima instanta, pedeapsa
este impusa infractorului, iar efectele sale sunt conditionate de aceasta personalitate.
Elementele pozitive ale personalitatii vor putea conduce spre o pedeapsa mai
usoara, pe cand cele negative vor trebui infrante printr-o pedeapsa mai aspra. Exista
si situatii in care pedepsele sunt insuficiente, acestea generand, de obicei,
fenomenul recidivei sau al obisnuintei infractionale, carora societatea nu le-a gasit
remedii propice.
Conceptul de personalitate este esential pentru o justitie ce se fundamenteaza
pe adevar, stiinta si dreptate, in care primeaza ideea de recuperare sociala a
infractorului. De aceea justitia isi racordeaza activitatea la serviciile psihologiei
judiciare.
Factorii externi nu actioneaza direct, nemijlocit si univoc asupra individului,
ci prin filtrul particularitatilor sale individuale, particularitati ale caror radacini se
afla in mica masura in elementele innascute ale personalitatii si in cea mai mare
masura in antecedentele sale, in istoria personala. Toate acestea ii determina un
anumit tip de comportament disfunctional, un anumit mod de a actiona si reactiona
in spatiul psihologic, in modul de a rezolva situatiile conflictuale care apar mereu in
acest spatiu.
Infractorul se prezinta ca o personalitate deformata ceea ce ii permite
comiterea unor actiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial.
Infractorul apare ca un individ cu o insuficienta maturizare sociala, cu
deficiente de integrare sociala, care intra in conflict cu cerintele sistemului valorico-
normativ si cultural al societatii in care traieste. Pe aceasta baza se incearca sa fie
puse in evidenta atat personalitatea infractorului, cat si mecanismele interne

62
(mobiluri, motivatii, scopuri) care declanseaza trecerea la actul infractional ca atare
(Banciu, 1992).
Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularitatilor
psihologice, s-a reusit sa se stabileasca anumite caracteristici comune care se
regasesc la majoritatea celor care incalca in mod frecvent legea.
Inadaptarea sociala. Este evident ca orice infractor este un inadaptat din
punct de vedere social. Inadaptatii, cei greu educabili, de unde se recruteaza
intotdeauna deviantii, sunt elemente a caror educatie s-a realizat in conditii
neprielnice si in mod nesatisfacator. Anamnezele facute infractorilor arata ca, in
majoritatea cazurilor, acestia provin din familii dezorganizate (parinti decedati,
divortati, infractori, alcoolici etc.) unde nu exista conditii, pricepere sau preocupare
necesara educarii copiilor. Acolo unde nivelul socio-cultural al parintilor nu este
suficient de ridicat, unde nu se da atentia cuvenita normelor regimului zilnic, se pun
implicit bazele unei inadaptari sociale. Atitudinile antisociale care rezulta din
influenta necorespunzatoare a mediului duc la inradacinarea unor deprinderi
negative care, in diferite ocazii nefavorabile pot fi actualizate, conducand la
devianta si apoi la infractiune. Actiunea infractionala reprezinta etiologic un
simptom de inadaptare, iar comportamental este o reactie atipica.
Duplicitatea comportamentului. Constient de caracterul socialmente
distructiv al actului infractional, infractorul lucreaza in taina, observa, planuieste si
executa totul ferit de ochii oamenilor, in general si ai autoritatilor in special.
Reprezentand o dominanta puternica a personalitatii, duplicitatea infractorului este a
doua lui natura, care nu se mascheaza numai in perioada in care comite fapta
infractionala, ci tot timpul. El joaca rolul omului corect, cinstit, al omului cu
preocupari de o alta natura decat cele ale “specialitatii” infractionale. Acest “joc”
artificial ii denatureaza actele si faptele cotidiene, facandu-l usor depistabil pentru
un bun observator. Necesitatea tainuirii, a “vietii duble”, ii formeaza infractorului
deprinderi care il izoleaza tot mai mult de societate, de aspectul normal al vietii.
Imaturitatea intelectuala. Aceasta consta in incapacitatea infractorului de a
prevedea pe termen lung consecintele actiunii sale antisociale. Exista ipoteza ca

63
infractorul este strict limitat la prezent, acordand o mica importanta viitorului.
Arbuthnot (1987) concluzioneaza faptul ca acesta este centrat pe prezent si nu
discrimineaza cert a de nona. Imaturitatea intelectuala nu se suprapune cu rata
scazuta a coeficientului de inteligenta (Q.I.), ci inseamna o capacitate redusa de a
stabili un raport rational intre pierderi si castiguri in proiectarea si efectuarea unui
act infractional, trecerea la comiterea infractiunii efectuandu-se in conditiile unei
prudente minime fata de pragurile de toleranta a conduitelor in fapt (Bogdan &
colab., 1983).
Imaturitatea afectiva. Consta in decalajul persistent intre procesele
cognitive si afective, in favoarea celor din urma. Datorita dezechilibrului psiho-
afectiv, imaturitatea afectiva duce la o rigiditate psihica, la reactii disproportionate,
predominand principiul placerii in raport cu cel al realitatii. Imaturul afectiv recurge
la comportamente infantile (accese de plans, crize etc.) pentru obtinerea unor
placeri imediate, infractore si uneori nesemnificative. Nu are o atitudine
consecventa fata de problemele reale si importante, este lipsit de o pozitie critica si
autocritica autentica, este nerealist, instabil emotional. Imaturitatea afectiva asociata
cu imaturitatea intelectuala predispune infractorul la manifestari si comportamente
antisociale cu urmari deosebit de grave.
Instabilitatea emotiv-actionala. Datorita experientei negative, a educatiei
deficitare primite in familie, a deprinderilor si practicilor antisociale insusite,
infractorul este un individ instabil din punct de vedere emotiv-actional, un element
care in reactiile sale tradeaza discontinuitate, salturi nemotivate de la o extrema la
alta, inconstanta in reactii fata de stimuli. Aceasta instabilitate este o trasatura
esentiala a personalitatii dizarmonic structurata a infractorului adult sau infractor, o
latura unde tr aumatizarea personalitatii se evidentiaza mai bine decat pe planul
componentei cognitive. Instabilitatea emotiva face parte din starile de dereglare a
afectivitatii infractorilor care se caracterizeaza prin: lipsa unei autonomii afective,
insuficienta dezvolatre a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emotiilor si
sentimentelor superioare, indeosebi a celor morale etc. Toate acestea duc la lipsa

64
unei capacitati de autoevaluare si de evaluare adecvata, la lipsa de obiectivitate fata
de sine si fata de altii.
Sensibilitatea deosebita. Anumiti excitanti din mediul ambiant exercita
asupra lor o stimulare spre actiune cu mult mai mare ca asupra omului obisnuit,
ceea ce confera un caracter atipic reactiilor acestora. Pe infractor il caracterizeaza
lipsa unui sistem de inhibitii elaborat pe linie sociala, aceasta ducand la canalizarea
trebuintelor si intereselor in directie antisociala. Atingerea intereselor personale,
indiferent de consecinte, duce la mobilizarea excesiva a resurselor fizice si psihice.
Frustrarea. Reprezinta starea celui care este privat de o satisfactie legitima,
care este inselat in sperantele sale. Este un fenomen complex de dezechilibru afectiv
ce apare la nivelul personalitatii in mod tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a
obstructionarii satisfacerii unei trebuinte, a deprivarii subiectului de ceva ce ii
apartinea anterior. Frustrarea este, de fapt, experienta afectiva a esecului, trairea mai
mult sau mai putin dramatica a nereusitei. Una si aceeasi situatie poate fi resimtita
ca favorabila de catre o persoana si poate fi traita ca frustranta de catre alta.
Starea de frustrare se manifesta printr-o emotionalitate marita, si in functie de
temperamentul individului, de structura sa afectiv, de formula echilibrului afectiv
(stabilitate -; instabilitate emotionala) se poate ajunge la un comportament deviant,
individul nemaitinand seama de normele si valorile instituite de societate (Preda,
1998).
Procesul de frustrare implica trei elemente: a) cauza sau situatia frustranta in
care apar obstacole si relatii privative printr-o anumita corelare a conditiilor interne
cu cele externe; b) starea psihica (trairi conflictuale, suferinte cauzate de privatiune
etc.); c) reactiile comportamentale, efectele frustrarii (Popescu-Neveanu, 1978).
Frustrarea se dezvolta din conflict, generandu-l la randul sau, mai ales atunci cand
starea de frustrare este rezultatul unui act de atribuire nejustificata, subiectiva a unei
intentii rauvoitoare. Conflictul reprezinta doar o conditie generala care poate duce la
instalarea starii de frustrare. Pentru a se produce frustrarea trebuie sa aiba loc “priza
de constiinta motivationala“ prin care i se atribuie persoanei frustrate o intentie
rauvoitoare (Rudica, 1985). La infractori aceasta apare ca o proiectie a motivarii

65
unor fapte antisociale pe care le-au savarsit. Imposibilitatea de a pune in acord
trebunitele interne cu exigentele mediului social duce la aparitia unor conflicte
emotionale si stari de frustrare.
Reactiile la frustrare sunt variabile, ele depind de natura agentului frustrant si
de personalitatea celui supus acestui agent. In cazul infractorului, frustrarea apare
atunci cand acesta este privat de unele drepturi, recompense, satisfactii etc. care
considera ca i se cuvin sau cand in calea obtinerii acestor drepturi se interpun unele
obstacole. Frustrarea infractorului este resimtita in plan afectiv-cognitiv ca o stare
de criza (o stare critica, de tensiune) care dezorganizeaza, pentru momentul dat,
activitatea instantei corticale de comanda a actiunilor, generand simultan
surescitarea subcorticala.
Frustrarea presupune ingustarea campului de actiune. In cadrul unui grup,
subiectul se confrunta cu intentiile celorlalti. Reactia la aceasta situatie poate fi
activa, deci agresiva, pentru ca subiectul sa-si impuna intentiile sau pasiva, cand
acesta isi reprima actele, pentru a limita agresivitatea celorlalti.
Infractorii reactioneaza diferentiat la situatiile frustrante, de la abtinere
(toleranta la frustrare) si amanare a satisfactiei pana la un comportament agresiv.
Cei puternic frustrati au tendinta sa-si piarda pe moment autocontrolul actionand
haotic, inconstant, atipic, agresiv si violent cu urmari antisociale grave. Trairea
tensiunii afective generate de conflict si de frustrare depinde nu atat de natura si
forta de actiune a factorilor frustranti cat mai ales de gradul maturizarii afective si
morale a infractorului si de semnificatia acordata factorilor conflictuali si frustranti
prin procesul de evaluare si interpretare.
Complexul de inferioritate. Desemneaza o totalitate de trairi si de trasaturi
personale cu un continut afectiv foarte intens, favorizate de situatii, evenimente,
relatii umane etc. care au un caracter frustrant. Complexul de inferioritate reprezinta
o structura dinamica inconstienta, inzestrata cu mecanisme de autoreglare,
reprezentand reactia impotriva existentei, la nivelul intregii structuri a personalitatii,
a unei surse permanente de dezechilibru (Popescu-Neveanu, 1978). Din punct de
vedere comportamental, complexul este un altgoritm, o strategie a subiectului cand

66
acesta nu reuseste sa reduca o tensiune psihica, ci o fixeaza.
Pentru infractor, complexul de inferioritate reprezinta o stare pe care acesta o
resimte ca un sentiment de insuficienta, de incapacitate personala. Uneori
complexul de inferioritate se cristalizeaza in jurul unor caracteristici personale
considerate neplacute, a unor deficiente, infirmitati reale sau imaginare fiind
potentate si de catre dispretul, dezaprobarea tacita sau exprimata a celorlalti.
Complexul de inferioritate incita adesea la comportamente compensatorii, iar in
cazul infractorilor la comportamente de tip inferior orientate antisocial.
J.Pinatel (1971) arata ca la majoritatea marilor i exista un nucleu al personalitatii ale
carui elemente componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea si
indiferenta afectiva. Alaturi de aceste trasaturi ale nucleului personalitatii criminale
sunt mentionate si asa-numitele variabile, care se raporteaza la aptitudinile fizice,
aptitudinile intelectuale si tehnice, la trebuintele nutritive si sexuale ale individului.
In timp ce nucleul central de trasaturi este raspunzator de trecerea la actul criminal,
guvernandu-l, variabilele determina directia generala, gradul reusitei si motivatia
conduitei criminale.
Egocentrismul reprezinta tendinta individului de a raporta totul la el insusi,
el si numai el se afla in centrul tuturor lucrurilor si situatiilor. Atunci cand nu-si
realizeaza scopurile propuse devine invidios si susceptibil, dominator si chiar
despotic. Egocentricul nu este capabil sa vada dincolo de propriile dorinte, scopuri,
interese. Este un individ incapabil sa recunoasca superioritatea si succesele
celorlalti, se crede permanent persecutat, considera ca are intotdeauna si in toate
situatiile dreptate. Isi minimalizeaza defectele si insuccesele, isi maximizeaza
calitatile si succesele, iar atunci cand greseste in loc sa-si reconsidere pozitia, ataca
virulent.
Labilitatea este trasatura personalitatii care semnifica fluctuatia emotivitatii,
capriciozitatea si ca atare o accentuata deschidere spre influente. Infractorul nu-si
poate inhiba sau domina dorintele, astfel ca actiunile sale sunt imprevizibile.
Instabilitatea emotionala presupune o insuficienta maturizare afectiva, individul
fiind robul influentelor si sugestiilor, neputand sa-si inhibe pornirile si dorintele in

67
fata pericolului public si a sanctiunii penale. Nu realizeaza consecintele pe care le
aduce actul criminal.
Agresivitatea reprezinta un comportament violent si destructiv orientat spre
persoane, obiecte sau spre sine. Agresivitatea se refera la toate actiunile voluntare
orientate asupra unei persoane sau asupra unui obiect, actiuni care au drept scop
producerea, intr-o forma directa sau simbolica, a unei pagube, jigniri sau dureri
(Ranschburg, 1979). Agresivitatea rezida in acele forme de comportament ofensiv,
consumate pe plan actional sau verbal, care in mod obisnuit constituie o reactie
disproportionata la o opozitie reala sau imaginara (Bogdan, 1983). Desi exista si o
agresivitate nonviolenta, de cele mai multe ori agresivitatea presupune atac
deliberat, ofensiva directa, cu adresa tintita, punere in pericol etc. Agresivul nu
asteapta ca situatia conflictuala sa apara, ci cauta sa o provoace, uneori chiar printr-
o actiune de avertisment. El ataca intens si numai la un pericol iminent fuge.
Agresivitatea este un fenomen de convertire comportamentala spre o actiune
automata, neelaborata, persoana decazand din nivelul autodeterminarii morale
(Pamfil & Ogodescu, 1976).
La infractor agresivitatea apare fie in situatii frustrante, fie atunci cand acesta
comite infractiuni prin violenta. Agresivitatea si violenta nu pot fi separate de alte
trasaturi ale personalitatii infractorului. Astfel agresivitatea este strans legata nu
numai de intoleranta la frustrare, ci si de forta exacerbata a trebuintelor polarizate in
placerea de a domina ( Mucchielli, 1981). Agresivitatea si violenta infractorilor este
declansata usor si datorita lipsei sentimentului de culpabilitate si tendintei de a
considera actele lor drept legitime.
Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: autoagresivitatea si
heteroagresivitatea. Autoagresivitatea consta in indreptarea comportamentului
agresiv spre propria persoana, exprimandu-se prin automutilari, tentative de
sinucidere sau chiar sinucidere. Heteroagresivitatea presupune canalizarea violentei
spre altii, manifestandu-se prin forme multiple, cum ar fi: omuciderea, talharia,
violul, tentativa de omor, vatamarea corporala etc.

68
J.Pinatel mai distinge doua forme distincte ale agresivitatii: ocazionala si
profesionala. Agresivitatea ocazionala se caracterizeaza prin spontaneitate si
violenta, fiind mai des intalnita in crimele pasionale. Agresivitatea profesionala se
caracterizeaza printr-un comportament violent, durabil, care se releva ca o constanta
a personalitatii infractorului, acesta manifestandu-se agresiv in mod deliberat,
constient.
Indiferenta afectiva este strans legata de egocentrism. Ea se caracterizeaza
prin lipsa emotiilor, a sentimentelor si a empatiei, respectiv, incapacitatea
infractorului de a intelege nevoile si durerile celorlalti, prin satisfactia resimtita fata
de problemele altora. Indiferenta afectiva reda in fond starile de inhibare si
dezorganizare emotionala. Aceasta latura a personalitatii infractorului se formeaza
de la varste timpurii, fiind una dintre principalele carente ale procesului socializarii,
un rol important detinandu-l in acest plan functionarea defectuoasa a structurii
familiale, precum si stilul educational adoptat in cadrul acestei microstructuri. De
obicei, infractorul nu este constient de propria-i stare de inhibare emotionala, ceea
ce explica atat calmul cat si sangele rece cu care sunt comise o serie de infractiuni
de o violenta extrema. Legatura stransa dintre indiferenta afectiva si egocentrism
consta in faptul ca infractorului ii este strain sentimentul vinovatiei, al culpabilitatii.
Dupa cum spune Pinatel, aceasta este ordinea intrarii in actiune a trasaturilor din
nucleul personalitatii criminale atunci cand se trece la actul infractional agresiv.
Aceste componente ale personalitatii criminale se pot intalni si la celelalte persoane,
insa la acestea nu sunt elemente dominante ale personalitatii, nu au consistenta si
frecventa intalnita la i. Diferenta dintre nei si i rezida in pragul ial. Astfel, ul format,
recidivistul, in opozitie cu neul sau cu ul ocazional, nu asteapta ivirea unei situatii
propice, a unei incitatii exterioare, ci provoaca el insusi ocaziile in care apoi
opereaza. Cu cat trasaturile personalitatii criminale sunt mai intense, cu atat
faciliteaza trecerea la actul infractional.
Infractorul are o personalitate psiho-morala deficienta. Ca urmare a orientarii
axiologice, a sistemului de valori pe care il poseda, infractorul este incapabil din
punct de vedere psihic sa desfasoare o munca sociala sustinuta. Aceasta incapacitate

69
este dublata de atitudinea negativa fata de munca, fata de cei ce desfasoara o
activitate organizata, productiva. Nu se poate spune insa ca aceasta atitudine, ca
aceasta incapacitate fizica este generata de deficiente ale vointei. Procesele volitive
functioneaza la ei in mod normal, continutul lor se indreapta spre actiuni
conflictuale in raport cu societatea, spre actiuni antisociale. Atitudinea negativa fata
de munca, lipsa unor preocupari sustinute care sa dea un scop mai consistent vietii,
provoaca la ei o stare de continua neliniste, de nemultumire de sine, o continua stare
de irascibilitate. Aceasta neliniste alimenteaza tendinta, elaborata in cursul vietii lor,
spre vagabondaj si aventuri, ceea ce le convine foarte mult deoarece le favorizeaza
activitatea infractionala. Faptul ca in decursul activitatilor, infractorii isi constituie
un stil specific de lucru, poate sugera uneori saracie de idei sau lipsa imaginatiei
creatoare, dar in acelasi timp mai probabil o specializare superioara, fapt ce
contrazice teoria despre inteligenta nativa, specifica a infractorilor. Analizand
modul lor de lucru, ajungem sa recunostem ca este vorba, in cea mai mare parte a
cazurilor, de idei simple, cu mici variatii pe acelasi motiv fundamental. Cu toate
acestea, maiestria lor poate oglindi uneori ingeniozitate, inventivitate, fantezie,
precum si o dexteritate deosebita ce se dobandeste pe baza unui antrenament
indelungat.
Traind in conflict cu societatea si actionand mereu impotriva ei, prin
succesele obtinute in activitatea infractionala devin increzuti, orgoliosi,
supraapreciindu-se si ajungand la manifestari de vanitate, adeseori puerile.
Infractorul se simte mereu in continua aparare legitima fata de societatea care refuza
sa ii ofere de buna voie ceea ce capriciul lui de moment pretinde. Elementul lui vital
si in acelasi timp si o trasatura fundamentala a caracterului sau este minciuna.
Lipsa unui microclimat afectiv, eschivarea de constrangeri social-morale,
lipsa unor valori etice catre care sa tinda, il fac pe infractor indiferent fata de viitor,
ii imprumuta o atitudine de totala nepasare fata de propria-i soarta. Din acest motiv
aparentul curaj de care da dovada, reprezinta de fapt insensibilitate, indiferenta in
urma tensiunii continue, in urma obisnuintei de a fi mereu in pericol. Egoismul
elimina complet orice urma de compasiune, si ca urmare poate duce la acte de mare

70
cruzime. Se remarca sentimentalismul ieftin al infractorului, care are o forta
mobilizatoare majora, constituind resortul care il impinge spre actiune.
Profilul psihocomportamental al infractorului a fost prezentat la modul general,
cuprinzand acele elemente care se pot desprinde din analiza trasaturilor
fundamentale ale unui numar mare de infractori. Imaginea prezentata este mai
degraba una statistica, ea permite un numar nesfarsit de exceptii, un joc mare de
deplasari cauzate fie de elemente temperamental-caracteriale, fie de exercitarea unei
specialitati infractionale deosebite. Ponderea cu care apar aceste caracteristici difera
foarte mult de la un infractor la altul, in functie si de genul de infractiune pe care il
realizeaza.

71
CONCLUZII

Este îndeobşte admis că ul infractor – acest trist necunoscut al criminologiei


contemporane, cum ar spune Marc Le Blanc, (criminolog) şi Marcel Frechette,
(psiholog) – prezintă unele particularităţi ale personalităţii sale, particularităţi ce se
reflectă în comportament, în reacţia pe care o are şi manifestă faţă de situaţiile de
viaţă în care, trăieşte şi se dezvoltă şi în final, în faptele infracţionale săvârşite.
Introducerea infractorului în procesul de reeducare, presupune prin însăşi
natura lucrurilor pătrunderea în intimitatea personalităţii sale, acolo unde poate fi
găsită o cale (se poate deschide o portiţă) - de comunicare mai eficientă în atragerea
acestuia la propria-i transformare, la cultivarea interesului infractorului pentru
câştigarea demnităţii personale – în perspectiva unei readaptări reale la munca şi
viaţa socială.
Într-un cuvânt, crearea anticipată din partea factorilor instructivi educativi din
sistemul de reeducare a conştiinţei necesităţii unei noi (alte) existenţe socială, pe
care infractorul să o dorească, să şi-o construiască cu forţe proprii şi să şi-o apere.
Iată, deocamdată câteva din particularităţile rezultate în urma unor constatări
empirice, făcute pe bata observaţiei directe în derularea procesului de reeducare ca
şi din analiza unor teste psihologice aplicate pe i infractori.
Comportamentul este un amestec de credulitate, vanitate, mitomanie, etc.
Bravează cu inteligenţă nativă, unii dintre ei (cu abilitatea care se reflectă şi
în faptele săvârşite cu care dealtfel, având în cele mai multe cazuri şi experienţa
familiei, pot trăi fără muncă, mănâncă fără muncă, se îmbracă fără muncă, etc.)
Au o sensibilitate destul de puternică la reacţii din partea societăţii, cu o
susceptibilitate uneori bolnăvicioasă (neîncredere în societate dar mai ales în forţele
proprii) care poate duce la statutul de pe care şi-l însuşesc uneori cu uşurinţă.În
general sunt lipsiţi de instruire prin învăţământ şi de educaţie prin instruire.
De regulă, infractorul are un handicap şcolar (neşcolarizare, şcolarizare
întreruptă), social (neintegrat, lipsa educaţiei, incapacitatea educativă a familiei,
ieşirea de sub incidenţa educativă a şcolii, anturaj al) şi psihic (întâmpinarea unor

72
greutăţi în învăţarea unor cunoştinţe elementare, memorie foarte slabă, incapabili de
efort, de voinţă, atenţie, etc. În cea mai mare măsură handicapul, legat de procesele
intelectuale, înlesneşte şi grăbeşte intrarea în delincvenţă căci, aceasta, de regulă,
începe cu fuga de la şcoală.
Apare şi un handicap de performanţă şi familial care-l determină pe infractor
sau tutor în mod protestatar spre delincvenţă
La datele de mai sus s-ar mai putea adăuga şi alte elemente care în proporţii şi
intensităţi diferite şi variabile sunt reflectate de comportamentul delicvent cum sunt:
aspecte de anxietate morbide; hipersusceptibilitate; sensibilitate la stimuli neplăcuţi;
stări confuzionale; resurse sărace de sănătate, intelectuale şi culturale; îndoieli care
nu au nici un fundament ; întârzieri în dezvoltarea limbajului (tulburări de limbaj);
vocabular redus ; dificultăţi multiple de comunicare verbală ; vocabular obscen,
vulgar; imaturitate afectivă (infantilism afectiv); anxietate, ambivalenţă afectivă;
tulburări de atenţie; stări de agitaţie; crize afective; memorie vizuală şi
audiovizuală; memorie imediată; impulsivitate; agresivitate; lipsa de toleranţă la
frustrări; încetineala în gândire; baraje ale gândirii sau lapsururi; întâmpinarea
greutăţii în scris şi în citit; lipsa de stăpânire, autocontrol; nivel de aspiraţie scăzut;
neîncredere în sine; îşi trăiesc rolul de elevi fără plăcere.
În final, reeducarea şi reintegrarea socială trebuie să evolueze până acolo până
unde putem vorbi de măsuri care reflectă viaţa autentică, reală, nu, sau nu numai, un
univers construit şi înzestrat cu aparatură modernă greu de utilizat în condiţiile
materialului uman dat, să înlocuiască cu viaţa autentică măsurile stipulate în
numeroase programe, multe din ele bifate la termenele stabilite pentru îndeplinirea
lor. Se vorbeşte încă mai mult decât timpul şi realitatea ar permite acoperindu-se
uneori cu vorbe ceea ce practic s-ar fi impus.

73
Literatura

1. Amza T., Criminologia teoretică, Bucureşti, 2000.


2. Bujor V., Bejan O., Ilie S., Casian S., Elemente de criminologie, Chişinău,
1997
3. Bujor V., Bejan O., Criminalitatea recidiviştilor, Chişinău, 1998.
4. Bujor V., Bejan O., Criminalitatea profesională, Chişinău, 1999.
5. Bujor V., Miron I., Violenţa sexuală, Chişinău, 2001.
6. Bujor V., Manole-Ţăranu D., Victimologie, Chişinău,2002.
7. Bujor O., Ţaranu D., Deviantologie, Chişinău, 2002.
8. Bujor O., Pop O., Cauzalitatea în criminologie, Ed. Mirton, Timişoara, 2002.

9. Bejan O. Bujor V. Interes şi crimă. Ch. 2004.

10.Bîrgău M., Prevenirea infracţiunilor săvârşite de minori, Chişinău, 1998.


11.Cioclei V., Criminologie, Bucureşti, 1999.
12.Cioclei V., Mobilul în conduita criminală, Bucureşti, 1999.
13. Delincvenţa juvenilă: prevenţie şi recuperare. Conferinţa ştiinţifică, Chişinău

2002.
14. Dincu A., Bazele criminologiei, Bucureşti, 1993.

15. Luminosu D., Popa V. , Criminologie, Timişoara, 1995.

16. Pop O., Alcolismul ca fenomen social, Ed., Mirton, Timişoara, 2002.

17. Pop O., Teorii şi modele explicative în domeniul delicvenţei juvenile, Ed.
Mirton, Timişoara, 2002.
18.Bujor V., Ilie S., Ţurcan V. Analiza statistică succintă a criminalităţii în
Republica Moldova în anii 1993–1997, în “Probleme actuale privind
infracţionalitatea”. – Chişinău, 2000, p. 145–150.
19. Bujor V., Laşcu M. Criminologie penitenciară: noţiunea, obiectul şi scopul

în „Starea actuală şi perspectivele ştiinţei criminologice în Republica


Moldova”. – Chişinău, 2002, 6 iulie, p.95 – 99.
20. V. Bujor. Psihoze la criminalii în serie. (studiu monografic) în Lumină şi

Speranţă. Revistă de cultură, opinie şi informare. Anul 8 nr. 1-6 ianuarie-iunie


2003.
74
21. Violenţa în societatea de tranziţie. Materialele conferinţei ştiinţifice
internaţionale. Ch. 2003.
22. Cod penal al Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău; 2005.

Ediţii periodice:
1. Analele Ştiinţifice ULIM, 1995-2006
2. Analele ştiinţifice ale Academiei de Poliţie.
3. Probleme actuale ale infracţionalităţii, Chişinău, 2000.
4. Analele ştiinţifice ale USM, an. 1997-2006.
5. Legea şi Viaţa, Chişinău, 1992-2006.
6. Revista Naţională de Drept, Chişinău, 1999-2006.
7. Revista de criminologie drept penal şi criminalistică. (2003-2006)

23.Notă: Ediţii autohtone (de consultat Ghidul bibliografic de criminologie,


24.Chişinău, 2000.)

Teze de doctorat şi autoreferate


25. GHEORGHIŢĂ, M. Metodica cercetării infracţiunilor săvîrşite de structurile

criminale organizate. Autoreferat al tezei de doctor habilitat în drept.


Chişinău, 2001, 56 p.
26. GLADCHI, Gh. Cercetarea victimologică şi combaterea infracţiunilor grave

de violenţă contra persoanei în Republica Moldova (aspecte criminologice şi


juridico-penale). Teză pentru obţinerea gradului ştiinţific de doctor în drept.
Chişinău, 1999. 229 p.
27. GLADCHI, Gh. Cercetarea victimologică şi combaterea infracţiunilor grave

de violenţă contra persoanei în Republica Moldova (aspecte criminologice şi


juridico-penale). Autoreferat asupra tezei pentru obţinerea gradului ştiinţific
de doctor în drept. Chişinău, 1999. 28 p.
28. ROTARU, V. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei ca formă specială a

procedurii penale. Autoreferat al tezei de doctorat în drept. Chişinău, 2004.


20 p.

75