CZU 343.

95

TEORIILE CONTEMPORANE ALE PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI

OSTROVARI Petru,
dr. în medicină, conf.univ.,
USEM

REZUMAT
Personalitatea infractorului este un subiect controversat și puțin studiat în științele sociale și umaniste. În drept de
cele mai dese ori se aplică teoriile clasice care descriu personalitatea infractorului din perspectiva complexității faptei
care a săvârșit-o și nu din cea a împrejurărilor (mediului social) în care individul s-a dezvoltat ca personalitate.
Criminalistica studiază personalitatea infractorului din perspectiva structurii și trăsăturilor principale a
comportamentului și acțiunilor săvârșite și explică impactul factorilor biologici din perspectiva dinamicii incluziunii în
mediul social. În teoriile actuale se pune accent pe clasificarea infractorilor după tipul de personalitate, inteligența,
nivelul de studii, competența profesională, dar și pe asigurarea bunăstării deținutului prin tehnici de yoga și meditație.
Cuvinte-cheie: personalitatea infractorului, criminalistică, bunăstare, yoga, meditație.

CONTEMPORARY THEORIES OF THE PERSONALITY OF THE OFFENDER

OSTROVARI Petru,
PhD in medicine, Associate professor,
University of European Studies of Moldova

SUMMARY
The personality of the offender is a controversial subject and little studied in the social sciences and humanities. The
most often applied in law are the classical theories that describe the personality of the offender from the perspective of
the complexity of the act that committed it and not from the circumstances (social environment) in which the individual
developed as a personality. Forensics studies the personality of the offender from the perspective of the structure and
main features of the behavior and actions committed and explains the impact of biological factors from the perspective
of the dynamics of inclusion in the social environment. Current theories focus on classifying criminals by personality
type, intelligence, level of education, professional competence, but also on ensuring the well-being of the detainee
through yoga and meditation techniques.
Key words: the personality of offender, forensics, well-being, yoga, meditation.

Introducere. Personalitatea infractorului constituie mecanism al comportamentului criminal, iar acele

un concept complex și multiaspectual, dar puțin studiat
în literatura de specialitate. Unele aspecte ale evaluării
personalității sunt studiate în psihologia juridică.
Criminologii studiază personalitatea infractorului din
perspectiva relevării rolului ei în etiologia actului
infracțional şi utilizării posibilităților de influențare
asupra acesteia pentru a nu admite repetarea acțiunilor
infracționale.
În Dreptul Penal conceptul de personalitate a
infractorului derivă din complexitatea faptei
infracționale și specificul infracțiunii săvârșite. În
particular, în situațiile în care se menționează vinovăția,
se face indirect referință la starea psihică a infractorului
[1]. Infractorul este definit ca persoana care a săvârșit o
faptă pedepsită de lege ca infracțiune consumată sau
tentativă sau care a participat la săvârșirea unei fapte ca
autor, instigator sau complice.
Cercetări în personalitatea infractorului au fost
realizate de C. Florea, V. Bujor. Gh. Gladchi, O. Bejan,
M. Laşcu, O. Pop etc. În linii generale “personalitatea
infractorului poartă în sine cauzele săvârșirii
infracțiunii, fiind veriga principală a întregului
particularități ale ei care generează un astfel de
comportament trebuie să formeze obiectul nemijlocit al
profilaxiei” [2].
Omul care a comis infracțiunea este trecut în umbră,
constituind doar un subiect să primească și să execute
pedeapsa. O situaţie similară se observă și în medicină
unde se ține cont de parcursul bolii şi nu de
personalitatea bolnavului. Totuși, în dreptul penal
noțiunea de infractor se referă la persoană care în
vizorul noii legislații poate fi persoană fizică sau
persoană juridică.
Personalitatea infractorului este un concept
criminologie complex. Prin urmare, la sistematizarea
modului de gândire referitor la complexitatea
conceptului este important a reieși din datele biologice,
psihologice și sociologice.
În această ordine de idei complexitatea conceptului
poate fi analizata ca fiind determinată de gradul de
interdependență a sferelor noțiunilor: a) psihosociologia
personalității și b) calitatea juridico-penală de infractor.
Astfel, complexitatea conceptului poate fi reprezentată
grafic în felul următor:

14

Fig. 1. Conceptul complex “personalitatea infractorului”
În criminologie personalitatea infractorului este
explicată din perspectiva a trei orientări clasice
(epistemologice):
- biologică (sau bioantropologică), personalitatea
infractorului este sinonimă cu individualitatea fizică şi
patologică, cu suma stigmatelor care configurează
portretul-tip distinct al comportamentului uman;
- psihologică, personalitatea infractorului este
determinată de gradul de influență a factorilor externi
asupra naturii umane și de modul în care sunt
particularizate acțiunile conștiente/ inconștiente /
supraconștient în situațiile determinante;
- sociologică, personalitatea infractorului este
determinată de rezultatul influențelor externe
determinate de factorii socio-culturali.
Totuși, în literatura de specialitate se atestă unele
tendințe noi care se încadrează parțial în abordările
enumerate. Scopul acestui articol constă în identificarea
şi descrierea teoriilor contemporane ale personalităţii
infractorului.
Pentru soluționarea scopului stabilite au fost
identificate următoarele obiective:
- identificarea problematicii definițiilor care descriu
personalitatea infractorului;
- detalierea structurii și trăsăturilor principale ale
personalității infractorului;
- descrierea teoriilor etiologiei comportamentului
infracțional;
- descrierea teoriilor bioantropologice şi psihologo-
psihiatrice a personalităţii infractorului
- exemplificarea importanței studiului inteligenței a
personalității infractorului.
Ipoteza cercetării: dacă se vor cunoaște teoriile
contemporane ale personalității infractorului, atunci va
fi posibilă o mai bună înțelegere a infracțiunii săvârșite.
Lucrarea abordează o tematică extrem de importantă
necesar a fi aprobată în programa școlară. În opinia
noastră este important a conștientiza semnificația
studiului acestei probleme pentru a înțelege mai bine
împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea.
Personalitatea infractorului. Personalitatea este un
sistem bio-psiho-socio-cultural, constituit în condițiile
personalitate
sfera psiho -
socială
sfera psiho -
juridică
formării și existenței sale. Omul, ca subiect al acțiuni,
poate fi studiat din perspectiva a trei ipostaze: a) Homo
Faber (subiect pragmatic al acțiunii); b) Homo Sapiens
(subiect epistemic al cunoașterii); c) Homo Valens
(subiect axiologic, purtător şi creator de valori).
Din această perspectivă putem spune că
personalitatea, ca noțiune, înglobează esența omului ca
subiect (creator de valori) și ca obiect (produs al
procesului social-istoric). Ambele caracteristici se
manifestă în formă de atribute biopsihosociale, de
exemplu, stări și însușiri psihologice exteriorizate în
cunoaștere, structura cărora se caracterizează prin
stabilitate relativă. Prin urmare, stările psihologice pot fi
ușor racordate la ambianța naturală și/sau digitală a
mediului și la criteriile normative ale societății.
Una din definițiile personalității, conform studiului
lui Allport, se referă la „posibilitatea omului de a-şi
organiza şi controla conştient comportamentele, de a-şi
dirija atitudinile şi conduitele, de a-şi formula scopurile,
de a-şi planifica activitățile” [3]. În această accepţiune,
modelul personalităţii umane include:
- apartenența la specia umană;
- psihicul uman dotat cu rațiune şi voință;
- adaptarea şi interdependența socială;
- creativitatea şi achiziția, adică învăţarea și
dezvoltarea pe parcursul întregii vieți.
Criminologii contemporani definesc personalitatea
infractorului aproape similar. Spre exemplu, Gh. Mateuţ
înțelege prin personalitatea infractorului „ansamblul
trăsăturilor individuale Bio-psiho-sociale ale omului,
care, la un moment dat, este marcat de „stigmatul”
juridic al comiterii unei fapte prevăzută de legea penală”
[2]. În opinia lui S. Rădulescu [4], „subiectul delictului
este fie persoana care comite acțiunea ilicită (subiect
activ), fie persoana care suferă consecințele negative ale
acestei acţiuni (subiect pasiv). Subiectul activ al
infracțiunii poate fi o persoană fizică (un individ) şi o
persoană juridică (o organizație, societate comercială,
etc.).
Personalitatea infractorului constituie produsul unui
proces complex de socializare în rezultatul căruia se
produce învăţarea şi valorizarea normelor, dispozițiilor
15
și modelelor de conduită caracteristice societății în care
se formează personalitatea, comunitatea sau grupul
social, însă rezultantă acestui proces poate fi pozitivă
sau negativă. Prin urmare, procesul de formare a
personalităţii este un proces interacționist care nu se
desfășoară sub influenta directă și unilaterală a
factorilor sociali.
Personalitatea reprezintă o consecință a Natura psihologică a individului uman nu poate fi
interacțiunilor multiaspectuale dintre ansamblul
caracteristicilor organizării interne a individului (factorii
endogeni) şi ansamblul factorilor mediului social
(factorii exogeni). Cu alte cuvinte, personalitatea
infractorului se deosebește de personalitatea altor
cetățeni prin orientarea sa antisocială şi pericolul ei
social.
Conceptul de personalitate a infractorului are un
caracter relativ şi este strict determinat în timp. Aceasta
se explică prin faptul că criminalizarea sau
descriminalizarea faptelor este determinată de legislator.
Astfel, personalitatea infractorului se determină din
momentul săvârșirii unei infracțiuni şi până în
momentul ispășirii pedepsei. Totuși, în accepție
generală personalitatea infractorului este sinteza
trăsăturilor Bio-psiho-sociale cu un înalt grad de
stabilitate, definitorii pentru individul care a comis o
infracțiune.
Structura și trăsăturilor principale ale
personalității infractorului. În ultimele decenii,
cercetările criminologice referitoare la personalitatea
infractorului au cunoscut salturi enorme. Conceptul de
structură a personalităţii infractorului se referă la
elementele din care este constituită personalitatea (de
exemplu, trăsăturile, însușirile delicventului și modul de
grupare ierarhică a acestor însușiri). Astfel, structura
personalității infractorului reflectă nu numai diversitatea
trăsăturilor care o constituie, dar și rolul diferit al
acestora în etiologia comportamentului infracțional și
interconexiunilor acestora.
Neologismul conceptului “structură a personalității”
este denumit caracteristica criminologică a
personalităţii infractorului. În opinia noastră
neologismul este mai reușit, deoarece corespunde exact
conținutului sferei noțiunii acesteia și se atribuie
modalității de stabilire a trăsăturilor personalităţii care
au importantă din punct de vedere criminologic. Astfel,
personalitatea infractorului se determină în baza
următorilor parametri:
- trăsături social-demografice (sex, vârstă, etnie,
apartenență la mediu urban/rural etc.);
- trăsături juridico-penale (prezența/lipsa
antecedentelor penale, recidivist etc.);
- trăsături sociale (cetățenia, profesia, grup social,
starea civilă, gen de activitate, studii);
- trăsături etico-morale (atitudini față de valorile
sociale, lacune morale, denaturări în percepția realității);
- trăsături psihologice (necesități deformate,
interese negative, motivație criminogenă);
- trăsături biologice anatomice și fiziologice,
patologii, disfuncții, denaturări, deficiențe.
16
Pe parcursul evoluției criminologiei ca știință
rolul trăsăturilor biologice a fost abordat diferit: de la
supraapreciere la subapreciere și ignorare. În opinia
noastră componenta biologică este premisa materială
pentru personalitate din considerentul că personalitatea
reprezintă consecința procesului prin care natura
biologică este grefată cu vectorii sociali și emoționali.
înțeleasă fără natura biologică pe care ea se clădește şi
în afara structurii sociale în care se integrează. Prin
urmare, individul psihic bolnav sau iresponsabil nu este
capabil să perceapă nici un program social şi, respectiv,
nu poate fi considerat „personalitate a infractorului”.
Aceste persoane săvârșesc acţiuni social-periculoase,
dar nu infracțiuni.
Anomaliile psihice care afectează
responsabilitatea subiectului derivă din psihopatie,
alcoolism, narcomanie, debilitate mintală, traume a
sistemului nervos central etc.
Teoriile etiologiei comportamentului infracțional.
Clasificarea infractorilor este una din cele mai actuale
probleme în criminologie. De exemplu, în criminologia
occidentală persoanele delicvente se clasifică în:
- persoanele cu depinderi (înclinații) criminale,
denumiți infractorii potențiali;
- infractorii profesioniști;
- infractorii ocazionali.
În tipologia lui Kretschmerouă se deosebesc tipuri
de caracter: schizotimie şi ciclotimie. Posesorii tipului
schizotimic sunt reci, rezervați și nesociabili, au o
capacitate înaltă spre „dedublare” şi perseverență.
Contrar acestora, posesorii tipului ciclotimic au
constituția de picnic; dispoziția lor oscilează de la
“veselă” la „depresivă”, iar ritmul psihologic – de la
mobil spre mai puțin mobil.
Teoria lui Kretschmer este denumită și „teoria
constituţiei predispozant delicvenţiale”. Conform
acestei teorii, personalitatea infractorului se încadrează
în una din următoarelor tipuri Bio-tipologice:
- tipul picnic:statură medie, fată rotundă, gât scurt şi
gros, pântece rotund şi persoană comunicabilă;
- tipul atletic: statură medie, musculatură dezvoltată,
puternic fizic, autoritar;
- tipul astenic: statură înaltă, este slab, cu umeri
drepţi, faţa prelungită, burtă trasă, rezervat, puţin
comunicabil;
- tipul displastic: asocial, retras şi dificil în relaţiile
cu alţi oameni.
Totuși, în majoritatea teoriilor personalitatea
infractorului este descrisă din perspectiva cauzalității
fenomenelor sociale și a impactului acestei asupra
comportamentului. Impactul poate fi pozitiv sau
negativ.
Cauzalitatea fenomenelor sociale cu impact negativ
poate fi cercetată la nivel general, global, de societate
(filozofie), colectivitate, grup social (sociologie) şi
individ (psihologie). Problema constă în ierarhia
sferelor noțiunilor care reprezintă conceptele elucidate
și în impactul negativ al factorilor externi (Fig.2).

Fig. 2. Ierarhia noțiunilor “individ-societate”și impactul
actorilor externi (2) asupra personalității infractorului
În abordare sistemică impactul factorilor externi
asupra constituirii personalității infractorului se explică
prin:
- modelul condițional (factorial) de explicare a
cauzalității care descrie totalitatea circumstanțelor mono
– și multifactoriale care au condus la efect;
- modelul tradițional de explicare a criminalității,
conform căruia impactul forțat din exterior generează
infracțiunea şi criminalitatea;
- modelul tradiţional - dialectic de explicare a
cauzalității care recomandă a lua în calcul toate
fenomenele (evenimentele, situațiile) care au dus la
efectul obținut;
- modelul interacționist de explicare a cauzalității
care prioritizează interacțiunea dintre potențialul
infractor și mediu.
Teoriile bioantropologice şi psihologo-psihiatrice
a personalităţii infractorului. Aceste grupuri mari de
teorii sunt preocupate de explicația impactului factorilor
biologici în geneza personalității infractorului.
Cele mai importante teorii bioantropologice sunt: a)
teoria atavismului evoluționist (esența: comportamentul
infracțional reprezintă prin sine un fenomen biologic
natural, determinat de particularitățile fizice şi psihice
ale făptuitorului); b) teoriile eredității (esența:
comportamentul criminal este moștenit); c) teoria
constituției delincvente (esența:constituția delincventă
include elemente de tip ereditar şi elemente dobândite)
și d) teoria endocrinologică a criminalității (esența:
disfuncțiile unor glande ca hipofiza, epifiza, glanda
tiroidă, suprarenală, pancreasul generează multiple
consecințe, inclusiv tulburări ale psihicului).
Un caz aparte revine teoriilor criminologiei clinice,
preocupate de examinarea raportului dintre factorii
biologici şi criminalitate. Cu toate că în prezent nu se
afirmă despre existenta unei relații mono-cauzale directe
între factorii biologici şi criminalitate şi nu se
recunoaște, deci, existenta nici unui tip particular de
comportament criminal care să fie determinat numai de
factorii biologici, totuși cercetătorii susțin că persoanele
care suferă de anumite tulburări la nivelul factorilor bi-
ologici prezintă un risc mai ridicat de a comite fapte
individ
grup
societate
antisociale. Se face, de asemenea, distincție între factorii
care au o legătură mai mare cu comportamentul
infracțional şi cei care au o legătură indirectă.
În categoria factorilor care au o legătură directă cu
personalitatea deviată a infractorului se includ: a)
tumorile, atrofiile sau alte procese inflamatorii ale
sistemului nervos; b) epilepsia și bolile similare; c)
anomaliile de ordin endocrin. Viceversa, dintre factorii
cu legătură indirectă sunt menționați: a) complicațiile
prenatale; b) tulburările comportamentale minore pe
fond micro-sechelar și c) anomaliile cromozomice.
La etapa actuală teoria criminologiei clinice este
destul de răspândită în Germania, Italia, Franţa, Spania,
Portugalia, Belgia şi SUA. În aceste țări criminologia
clinică este considerată o ştiinţă aplicativă, organizată
metodologic după modelul clinicii medicale şi care are
ca scop formularea unui aviz cu privire la personalitatea
individului criminal.
Conceptul de bază al criminologiei clinice este
noțiunea „stare de pericol” cu semnificație de
periculozitate potențială a unui individ a cărui stare
mintală, pune în pericol ordinea publică şi securitatea
persoanelor. În concepţia acestei școli criminalitatea îşi
are izvorul în patologie şi mai puţin în condițiile
mediului social, care însă pot contribui la transformarea
potențialului în act. Din această perspectivă starea
personalităţii infractorului se determină în baza
cercetărilor medicale stabilindu-se gradul de dezvoltare
fizică, starea activităților endocrine, prezența altor
maladii şi corelația disfuncțiilor organismului cu starea
psihică a persoanei.
Teoriile de orientare psihologico-psihiatrică vin să
completeze preocupările adepților teoriilor
bioantropologice. Esența acestor teorii constă în faptul
că etiologia comportamentului infracțional este
determinată de aria specifică a trăsăturilor psihologice,
conform căreia pot fi diferențiați infractorii de non-
infractori. Totuși, datorită faptului că modalitățile de
abordare a conceptului de personalitate diferă, teoriile
psihologice sunt foarte diverse, apropiindu-se în unele
situații de orientarea biologică, iar în altele - de
sociologică.
17
 Una din cele mai investigate teorii din această arie
științifică este teoria complexului de inferioritate,
descrisă de Alfred Adler (1870 - 1937), care are ca
fundament științific rezultatele cercetărilor lui S. Freud.
Impactul acestei teorii constă în declanșatoarea
metodelor psihanalitice, pe larg aplicate în criminologie.
Principala teză a lui A. Adler constă în sentimentul
de inferioritate al individului, care declanșează dorinţă
acestuia de a-şi depăși condiția proprie, în contextul
unor relații de compensare sau supra-compensare.
Aceste relații se pot manifesta fie prin acţiuni pozitive
de depășire a delincventei, fie prin generarea într-un
„complex de inferioritate” ce determină individul să
comită acte antisociale. Prin urmare, individul
compensează complexul de inferioritate prin situarea sa
în centrul atenției opiniei publice. În cazul în care
deficiența nu este depășită, sentimentul de inferioritate
poate crește într-un complex de inferioritate.
Teoretic, posesorul complexului de inferioritate
poate comite infracțiuni, deoarece aceasta este cea mai
ușoară cale, prin care individul ar atrage asupra sa
atenția opiniei publice, compensând psihologic propria
inferioritate. În practică, însă, lucrurile sunt mult mai
complicate. Acest fapt a fost observat de E. Fromm
(1900-1980), care consideră că autorul teoriei
„complexului de inferioritate” este înclinat să
simplifice în mod exagerat problematica psihologiei
infractorului. În opinia sa personalitatea se dezvoltă în
context social și, respectiv, este determinată de factorii
sociali, materiali și educațional. Totuși, în opinia sa
evoluția societăților civilizate este nesănătos cenzurată
de producția de bunuri și consum.
La etapa actuală teoria complexului de inferioritate
este des citată în literatura de specialitate. Spre exemplu,
în [5] se afirmă că soluțiile pentru minimalizarea
complexului de inferioritate sunt a) uniformizarea
acțiunilor și activităților, precum și b) interpretarea
unică a legilor de către toți subiecții actului legislativ.
Nu mai puțin importantă este teoria psiho-morală,
descrisă de Etienne de Greef şi Noel Mailloux. Esența
teoriei constă în faptul că structurile afective ale
individului sunt determinate de două grupuri
fundamentale de instincte: a) de apărare şi b) de
simpatie. În primii ani de viață aceste instincte se pot
altera, determinând un sentiment de injustiție, o stare de
indiferență afectivă astfel încât degradând moral,
individul, în final, comite actul infracțional.
La etapa actuală ideile teoriei psiho-morală sunt
dezvoltate de Kristjansson [6]. Ideea de bază a noii
abordări derivă din faptul că personalitatea este
determinate de capacitatea/inteligența persoanei de a
alege corect cea mai potrivită opțiune din multiplele
oportunități care există în societatea contemporană.
Acest deziderat poate fi realizat prin îmbunătățirea
programelor educaționale în educația morală.
Teoria personalităţii criminale, descrisă de
cunoscutul penalist şi criminolog francez Jean Pinatel,
reprezintă una din cele mai complete teorii formulate în
cadrul orientării psihologice, dar și una din cele mai
studiate [7], [8], [9]. În versiunea clasică personalitatea
criminală este alcătuită dintr-un nucleu central, care
18
include multiple trăsături distinctive: a) egocentrismul,
după care criminalul se dovedește extrem de
individualist şi de egoist; b) labilitatea, după care
criminalul are o construcție psihică şi morală slabă,
firavă, schimbătoare; c) indiferența afectivă, după care
criminalul este rece, lipsit de milă, de simpatie fată de
semenul său; d) agresivitatea, tendinţa spre violență şi
duritate etc. Teoriile actuale, însă, valorifică conexiunea
dintre personalitatea infractorului și schimbarea
factorilor sociali și de mediu.
Inteligența infractorului. O trăsătură distinctivă a
criminalului constituie nivelul scăzut de inteligența.
Conform datelor statistice dintre cei ce comit furturi,
34% sunt debili şi 26% sunt înapoiați mintal; cei ce
comit omoruri 47% sunt debili mintali şi 26% sunt
mărginiți; cei ce comit violuri, 50% sunt debili mintali
şi 50% sunt înapoiați mintali.
Teoriile actuale valorifică multitudinea de elemente
care complimentează aspectul psihologic al
criminalului, precum nivelul de cunoștințe, abandonul
școlar, cunoașterea normelor de conduită socială,
competențele profesionale etc. care conduc la
inexistența frânelor și agresivitate. Totuși, în centrul
acestor preocupări teoretice nu se situează personalitatea
individului care a comis infracțiunea, ci personalitatea
criminală. Din aceste considerente tematica studiului
inteligenței și a impactului acesteia asupra personalității
infractorului rămâne a fi o temă actuală de cercetare în
criminalistică.
Una din teoriile actuale se referă la asigurarea
bunăstării infractorului pe toată perioada aflării în
detenție. Astfel, conform [10] cercetările criminologice
arată spre necesitatea reabilitării de alternativă pentru a
ajuta deținuții să facă față vieții închisorii, să-și
îmbunătățească starea generală de sănătate și să se
reabiliteze. Cele mai recomandate tehnici sunt yoga și
meditația.
Concluzii. Societatea umană este la o etapă
complicată a evoluției, condiționată de probleme și
incertitudini, nesoluționarea cărora conduce la
necesitatea de a căuta teorii și modele adecvate care ar
permite regresarea situației socio-economice. În
condițiile în care criza juridică s-a transformat în criza
sistemului socio-uman, sunt afectate deosebit de
primejdios cultura, educaţia şi managementul
proceselor sociale.
Ignorarea legilor, ordinii de drept şi a normelor
sociale produc multiple fenomene socio-umane
negative. O deosebită „înflorire” cunosc variatele forme
de comportament social deviant. Astfel, în teoriile
clasice ale personalităţii infractorului infracțiunea este
considerată o faptă omenească, iar criminalii - oameni
obișnuiți. Ceea ce îi deosebește pe criminali și non-
criminali este trecerea/implicarea în acțiune deviantă.
Din perspectiva acestor teorii între personalitatea
infractorului şi cea a non-infractorului există doar o
diferență cantitativă şi nu una calitativă.
În teoriile actuale se pune accent pe inteligența și
impactul acesteia asupra personalității infractorului,
precum și pe dinamica integrării în societate, modul de
incluziune socială, nivelul de instruire, competența
profesională etc. Devianţele comportamentale sunt în
centrul atenției cercetătorilor din domeniul ocrotirii
sănătății, psihologiei, psihoterapiei şi sociologiei.
Din punctul de vedere al teoriilor actuale
personalitatea infractorului poartă în sine cauzele
săvârșirii infracțiunii, constituind veriga principală a
întregului mecanism al comportamentului criminal, iar
acele particularități care generează comportamentul
deviatar trebui să formeze subiectul programelor de
profilaxie a comportamentului deviat. Anume din aceste
considerente în multe țări Europene se propun modele
de îmbunătățire a stării psihologice a infractorului,
dintre care se evidențiază yoga și meditația.

Referințe bibliografice:
1. DURNESCU I. Probaţiunea. Iași: Polirom, 2011.
2. GLADCHI Gh. Criminologie generală. Chișinău: Ed. Museum, 2011.
3. GILLEANU I. Coordonare psihosociale ale delicventei juvenile. Timişoara, 1996.
4. RĂDULESCU S. Devianța, criminalitatea şi patologia socială. Bucureşti, 1999.
5. FROST, A. Inferiority Complex: Should State Courts Follow Lower Federal Court Precedent on the Meaning of
Federal Law? In Vanderbilt Law Review, 2019, 68(1), pp.53-101.
6. KRISTJÁNSSON, K. An introduction to the special issue on wisdom and moral education. In Journal of Moral
Education, 2020, 49 (1), pp. 1-8, DOI: 10.1080/03057240.2019.1705041.
7. WALTERS, G., D.Crime and social cognition: a meta-analytic review of the developmental roots of adult
criminal thinking. In Journal of Expimental Criminology (2020). https://doi.org/10.1007/s11292-020-09435-w,
https://www.springer.com/journal/11292 (Vizitat 12.08.2020).
8. OSTAPOVICH, V.; BARKO, V.; OKHRIMENKO, I.; YEVDOKIMOVA, O.; PONOMARENKO, Y. et
al.Psychological Profile of Successful Criminal Police Officer. In International Journal of Applied Exercise Physiology;
Mazandaran 2020, 9 (3), pp. 120-133. DOI:10.26655/UAEP.2020.3.27.
9. LEMIEUX, M. An exploration of the criminal thinking processes in criminal offenders. 2020,
https://scholarworks.waldenu.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=9344&context=dissertations. (Vizitat 22.08.2020).
10. DERLIC, D. A Systematic Review of Literature: Alternative Offender Rehabilitation-Prison Yoga, Mindfulness,
and Meditation. In
Journal of Correctional Health Care, 2020, https://doi.org/10.1177/1078345820953837. (Vizitat 04.09.2020).

19