Specializare: Psihologie

Disciplină: Dinamica grupurilor

Profesor: Lector Dr. Universitar Moșoi Adrian Alexandru

Facilitarea și lenea socială

Performanța în muncă variază de la un grup la altul, deoarece fiecare grup este unic. Fiecare grup are
propriul său grad de coeziune și structură. Acesta este format din diferite tipuri de indivizi și are
propriile reguli care sunt acceptate în mod diferit de fiecare membru. Coeziunea este caracteristica
grupului care oferă mai multe informații despre modul în care membrii se identifică cu grupul și cât
de cooperanți sunt aceștia în atingerea obiectivelor grupului. (Vrânceanu, 2013)
Dezvoltarea coeziunii grupului este un proces de modelare socială, necesitând timp şi efort. Nivelul
eficienţei şi performanţei grupului poate fi determinat de influenţa pozitivă sau negativă a unor factori
(omogenitatea/eterogenitatea grupului, acordul/dezacordul asupra scopurilor şi obiectivelor grupului,
atracţia individuală la grup, calitatea şi frecvenţa interacţiunilor dintre membrii grupului, distribuţia
clară a sarcinilor şi rolurilor în cadrul grupului, prezenţa/absenţa unor ameninţări exterioare grupului,
tipul leadershipului etc.). (Epuran, 2011)
În experimentul său social, Triplett (1898) propune ca sarcină pentru participanți întinderea cât mai
rapidă a unei undițe de pescuit. Concluzia cercetătorului a fost că participanții care lucrau singuri erau
mai lenți decât cei care efectuau sarcina în grup, ceea ce demonstrează faptul că prezența celorlalți
poate stimula competitivitatea unui individ.
Pe aceeași temă a facilitării sociale, Zajonc R. (1965) pleacă de la un principiu din psihologia
experimentală: excitarea fiziologică, activarea întăreşte răspunsul dominat; direct proporţional cu
puterea obişnuinţei de a emite impulsul şi cu nivelul impulsului, creşte tendinţa de a da acel răspuns.
Acesta se aplică în sarcinile simple, bine învăţate; răspunsul dominant corespunde celui corect.
Individul se depăşeşte pe sine în sarcinile pe care le cunoaşte bine, simple, atunci când se află în
compania celorlalţi; prezenţa celorlalţi determină creşterea activării. În cazul sarcinilor complexe, de
rezolvare de probleme sau de creativitate, facilitarea socială se transformă într-un blocaj. Autorul
susţine că simpla prezenţă a celorlalţi stă la baza facilitării sociale, a ameliorării performanţei în
sarcinile simple şi la deteriorarea performanţei în sarcinile complexe. Simpla prezenţă a celorlalţi a
crescut apariţia răspunsului dominant, corect sau incorect. Aşadar, Zajonc consideră că fenomenul de
facilitare socială se activează numai prin simpla prezenţă a celorlalţi. Practic, denumirea de facilitare
socială se potriveşte mai degrabă la sarcinile simple.
De asemenea, teoria fricii de evaluare, elaborată de Cottrell Nicholas în 1972, susţine că celălalt
provoacă activare numai dacă este privit ca un potenţial evaluator. Doar simpla prezenţă a celorlalţi
nu produce activarea. Cottrell va fi de acord cu Zajonc doar în ceea ce priveşte rolul activării în
situaţiile de facilitare socială care stimulează răspunsurile dominate.

Facilitarea socială
Facilitarea socială examinează efectele pe care simpla prezență a celorlalți o are asupra
comportamentului unei persoane.
Cercetările din sfera facilitării sociale pot fi clasificate în termenii a două paradigme experimentale:
1.             Paradigma publicului pasiv presupune observarea comportamentelor atunci când el se produce
în prezența unor spectatori pasivi.
2.             Paradigma co-acțiunii are în vedere efectele celorlalți care efectuează ,simultan și
independent ,aceeași sarcină ca și subiectul.
Paradigma presupune izolarea competiției. Unul din criteriile unei teorii adecvate a facilitării sociale îl
reprezintă potențialul ei de a explica efectele de stimulare si inhibare a performanței atât pentru
subiecții umani, cat si pentru cei din lumea animală.
Allport, autorul primului manual de psihologie socială ce-şi întemeia sintezele pe studii
experimentale, a dat un nume acestui fenomen - facilitarea socială, semnalându-i prezența şi în lumea
animală. În principiu, facilitarea socială se referă la ameliorarea performanței subiectului atunci când
ceilalți sunt de față în raport cu situația în care subiectul se află singur. Același psiholog a distins între
Specializare: Psihologie
Disciplină: Dinamica grupurilor
Profesor: Lector Dr. Universitar Moșoi Adrian Alexandru
efectele publicului (ceilalți asistă pasivi la evoluția subiectului) şi efectele co-acțiunii (ceilalți prezenți
fac același lucru ca şi subiectul).
Paradigma facilitării sociale datează din 1897, când Triplett realizează experimente asupra
competiției. În 1898, psihologul social Norman Triplett s-a întrebat despre performanța bicicliștilor.
El observă că aceștia par să funcționeze mai bine atunci când sunt în compania altor bicicliști decât
atunci când sunt singuri. În articolul său, Triplett explică experimentul său despre relația dintre
competiție și performanță sporită, în urma observării rezultatelor în cărțile record ale Ligii Americane
de Ciclism. Potrivit acestuia, prezența altora ar avea astfel o influență pozitivă asupra performanței
individuale. Pentru a-și testa ipoteza, Triplett a efectuat un experiment cu un eșantion de 40 de copii
cu vârste cuprinse între 8 și 17 ani. Sarcina lor este de a înfășura 16 metri de linie pe o bobină de
undiță cât mai repede posibil, mai întâi singuri (prima condiție), apoi în compania unui alt copil (a
doua stare). Rolele sunt conectate la un dispozitiv care înregistrează ritmul cu care participanții
rulează și astfel determină viteza acțiunii. Rezultatele observate permit lui Triplett să confirme ipoteza
conform căreia prezența co-actorilor/ spectatorilor în timpul unei sarcini motorii favorizează
performanța individuală a subiecților. Experiența arată că jumătate dintre copii răsucesc rolele mai
repede atunci când sunt în compania altui copil.

Inhibare sau facilitare socială: teoria unității

Cu toate acestea, cercetările au reușit să evidențieze faptul că, uneori, performanța subiecților scade în
loc să crească, în prezența altora. De exemplu, în timpul unei prezentări orale în fața unui public, o
persoană poate avea o performanță mai bună pentru un subiect dat, în timp ce prezentarea sa în public
a unui alt subiect poate fi nefavorabilă pentru el. În plus, trebuie remarcat faptul că în primele
observații ale lui Triplett, doar jumătate dintre participanți și-au îmbunătățit performanța. Într-adevăr,
din cei 40 de copii, un sfert dintre ei obținuseră rezultate mai puțin bune atunci când erau în grup.
Cum să explic această diferență? Cum poate prezența celuilalt să acționeze uneori pozitiv (efect de
facilitare), alteori negativ (efect de inhibare ) asupra performanței noastre individuale? Răspunsul la
această întrebare a fost propus de Robert Zajonc, în 1965. Potrivit acestui autor, prezența altora
stimulează corpul individului și poate facilita apariția unui răspuns dominant în acesta din urmă.
Această noțiune de răspuns dominant poate fi definită ca răspunsul care este cel mai probabil să apară
într-o situație dată. Prin urmare, devine obișnuit pentru subiect. În funcție de sarcina familiară sau
complexă, răspunsul dominant va fi asociat cu un răspuns corect sau greșit. Dacă răspunsul dominant
este corect, putem observa un fenomen de facilitare socială. Pe de altă parte, dacă răspunsul dominant
este incorect, va fi un fenomen de inhibare socială și prezența altora va fi nefavorabilă performanței
individului.
Luați exemplul unui cântăreț cu experiență. Pentru el, sarcina (cântatul) este familiară, a practicat-o de
multe ori. Răspunsul dominant va fi asociat, așadar, cu un răspuns bun, iar performanța acestuia va fi
cu atât mai bună în prezența unui public (facilitare socială). Pe de altă parte, cântăreața de început,
care nu este obișnuită să cânte atât de mult pe scenă, cât și în intimitate, va avea tendința de a avea un
răspuns dominant prost. Este mai probabil să nu reușească performanța decât să reușească și va
experimenta efectul inhibiției sociale atunci când va fi observat.

LENEA SOCIALĂ
Lenea socială reprezintă procesul care descrie tendința indivizilor de a-și reduce efortul individual
atunci când lucrează în grup, comparativ cu situația în care lucrează individual. A mai fost definită ca
un proces de diminuare a eforturilor celor care desfășoară împreună o activitate și ale căror eforturi
personale nu pot fi măsurate și apreciate. 
Profesorul francez Max Ringelmann, la începutul secolului al XX-lea, a realizat experimente pentru a
determina eficacitatea în cadrul grupului și a  constatat că grupurile sunt mai puțin eficiente decât
indivizii care le compun. Acesta a cerut unor muncitori din domeniul agriculturi să tragă de o funie. A
măsurat cu dinamometrul forța fiecăruia și a observat că indivizii trag mai tare de funie când li se cere
să facă asta singuri. Psihologii sociali au numit aceste experimente „Efectul lui Ringelmann” și mai
târziu, lene socială ( social loafing ). 
Specializare: Psihologie
Disciplină: Dinamica grupurilor
Profesor: Lector Dr. Universitar Moșoi Adrian Alexandru
Mai târziu, s-au găsit explicații pentru forța mică dezvoltată într-un grup : indivizii nu se pot coordona
atunci când lucrează într-un grup și o a doua explicație este pierderea motivației. Pentru a explica
diminuarea motivației, Ingham, profesor la Universitatea Yale, a venit cu un răspuns asupra
experimentelor lui Ringelmann și a verificat ipotezele. Ingham a creat două condiții experimentale:
într-una dintre condiții, subiecții trăgeau de frânghie, la fel ca în experimentul lui Ringelmann, iar în
altă condiție, s-a creat un pseudo-grup format dintr-un individ naiv care era plasat primul, pentru ca
prezența altora să nu-i influențeze negativ performanța și subiecții complici care era plasați după
acesta prefăcându-se că trag de frânghie. Rezultatele au arătat că  diminuarea performanței unui grup
nu se datorează lipsei de coordonare, pentru că în prima condiție experimentală, subiectul nu era
încurcat de mișcările celorlalți membrii, ci de scăderea motivației. Ingham a concluzionat că
diminuarea eforturilor membrilor unui grup care lucrează la aceeași sarcină se datorează modificării
motivației.
Latané în 1979 a produs mai multe experimente prin care a examinat influența volumului grupului
asupra procesului de lene socială și a efortului personal. Experimentul lui a constat în formarea unui
grup din care fac parte subiecți complici ( care se prefac că strigă) și un subiect naiv, unde aceștia
trebuie să strige cât pot ei de tare. Ei au căşti la urechi pentru a nu se auzi reciproc, iar intensitatea
strigătului este înregistrată. Numărul indivizilor din grup este variat, format din două persoane, patru
persoane și șase persoane.  S–a constatat că strigătele fiecărui subiect se reduceau în medie, în
comparație cu situația individuală, cu 29% în grupurile de două persoane, cu 49% în grupurile de
patru persoane și cu 60% în grupurile de șase. La fel ca în celelalte experimente, s-a pus în evidență o
reducere semnificativă a eforturilor subiecților când evoluau în grup.  
Ca explicație a procesului de lene socială a fost propusă lipsa identificabilității, un factor explicativ
propus chiar de Latané și face referire la credința unor membri că nu li se vor cunoaște și recunoaște
munca din grup. Ea face referire la diferența dintre situația individuală și situația de grup. Atunci când
lucrează singuri, indivizii fac toate eforturile, pentru că munca lor poate fi recunoscută, când există
mai mulți participați, munca predându-se în anonimat. 
Un factor care favorizează lenea socială este lipsa evaluării. Când indivizii lucrează în grup și nu sunt
măsurate contribuțiile lor individuale și doar performanța comună, ei își diminuează efortul. În situația
de comparație socială, subiecții își adaptează eforturile până la nivelul la care cred că îl vor reduce
ceilalți pentru a evita efectul de fraier. În situația de anonimat, când  nu au informații despre efortul
altor membrii ai echipei, indivizii își vor reduce efortul, iar atunci când sunt informați că ceilalți vor
munci mai mult, se implică mai puternic. 
Astfel, s-au căutat diverse soluţii pentru a reduce tendinţa indivizilor la lene socială. Identificarea
performanţelor individuale şi cunoaşterea standardului de performanţă pot reduce lenea socială.
Aflarea performanţelor altor persoane, compararea propriei contribuţii cu a altora, tendinţa de
autovalidare prin obţinerea unor rezultate mai bune decât ale altora, apartenenţa la un grup performant
cu care individul se identifică sunt mijloace de a diminua lenea socială. 
Specializare: Psihologie
Disciplină: Dinamica grupurilor
Profesor: Lector Dr. Universitar Moșoi Adrian Alexandru

BIBLIOGRAFIE:

Vrânceanu, C. A. (2013). Influența coeziunii și structurii grupului asupra performanței și

calității activității în muncă. Sociologie Românească, 11(4), 90-107.

Epuran, M., Holdevici, I., & Tonița, F. (2001). Psihologia sportului de performanță. Teorie și
practică. Ed. FEST, București, 195.

Rusu, O. (2009). Coeziunea în grupurile sportive. Palestrica of the Third Millennium

Civilization & Sport, 10(2).

Bond, C. F. (1982). Social facilitation: A self-presentational view. Journal of Personality and

Social Psychology, 42(6), 1042.

Rada, C. & Peltea, B. (2014). Psihologie socială -Dinamica grupurilor. București: Editura
Universitară. 

Davidescu, E. (2018). „Valorificarea competenței de relaționare în formarea pedagogilor

sociali”. Chișinău, Teză de doctor în ştiinţe pedagogice

Rada, C., Peltea, B.B. (2014). „Psihologie socialã- Dinamica grupurilor”. București, Editura
Universitară.

Ețco,C., Cernițanu,M., Daniliuc, N. (2012). „Psihologie și Sociologie generală”. Chișinău,

CEP Medicina.

WEBOGRAFIE:

https://psycnet.apa.org/doi/10.1037/0033-2909.94.2.265

·   https://ro.frwiki.wiki/wiki/Facilitation_sociale