LICENȚĂ

AFECTIVITATEA NEGATIVĂ, AUTOCONTROLUL ȘI CONȘTIINCIOZITATEA

DEȚINUȚILOR ROMÂNI

Personalitatea umană, în toată complexitatea ei, este rezultatul atât a eredității, a influențelor
constante din mediu, cât și a procesului de socializare prin care trece orice individ. Acest
sistem complex, care asigură adaptarea individului la mediu și dezvoltarea optimă, cuprinde
interacțiunea necondiționată dintre factori endogeni (caracteristicile interne ale individului,
funcționarea organismului) și factori exogeni (totalitatea factorilor din mediul în care trăiește
și se dezvoltă individul) (Duda & Mărgineanu, 2013).
Allport (1921) definește personalitatea ca „posibilitatea omului de a organiza și controla
conștient comportamentele, de a-și dirija atitudinile și conduitele, de a-și formula scopurile,
de a-și planifica activitățile”, sistemul personalității incluzând apartenența la specie, psihicul
uman (cu rațiune și voință), adaptarea socială, creativitatea și învățarea continuă (Ostrovari,
2020).
Latură a personalității umane, aptitudinile sunt sisteme atât moștenite, cât și dobândite de-a
lungul vieții, asigurând performanța individuală în învățare și activitate. Temperamentul, pe
de altă parte, reprezintă nivelul de activare a energiei bio-psihice, determinat de funcționarea
sistemului endocrin, hormonal și nervos. Caracterul desemnează totalitatea trăsăturilor relativ
constante, dobândite de individ în interacțiune cu mediul în care se dezvoltă. (Duda &
Mărgineanu, 2013).
De asemenea, personalitatea este caracterizată de unicitate, dinamism și irepetabilitate,
fiecare individ dezvoltând acest sistem prin procesul de socializare în mod creativ și specific
(Duda & Mărgineanu, 2013).
Personalitatea infractorului poate fi privită ca rezultat negativ al socializării, internalizării și
valorizării regulilor și conduitelor specifice societății, comunității în care individul crește și
se dezvoltă. Astfel, ca în cazul indivizilor fără istoric penal, personalitatea infractorului este
determinată de interacțiunea factorilor interni și externi, sociali, manifestându-se multilateral.
Ceea ce diferențiază personalitatea infractorului de cea a populației generale este tendința
spre comportamente antisociale și angajarea în acțiuni împotriva legii (Ostrovari, 2020).
În aceeași perspectivă, alți autori consideră personalitatea deținutului „ansamblul trăsăturilor
bio-psiho-sociale ale individului, care, la un moment dat, este marcat de normele juridice al
săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală” (Ostrovari, 2020).
Fiind cunoscut faptul că personalitatea umană se dezvoltă cu precădere sub influența
factorilor psihosociali, Duda & Mărgineanu (2013) au identificat principalele componente din
mediu care pot influența dezvoltarea personalității infractorilor: familia, școala și profesia
individului.
Familia, privită ca principalul mediu de socializare, are sarcina de a asigura, pe de o parte,
învățarea și integrarea copilului în societate, iar pe de altă parte, dezvoltarea armonioasă și
stabilă a personalității viitorului adult. Cu cât preocuparea părinților va fi îndreptată spre
dezvoltarea inteligenței cognitive și emoționale a copilului, spre cunoașterea universului și a
nevoilor acestuia, spre crearea unui mediu armonios și a unei imagini reale a societății în care
va crește, cu atât copilul, adolescentul și viitorul adult va învăța să-și stabilească și să-și
atingă obiectivele, să-și controleze tendințele spre comportamente antisociale și să-și rezolve
propriile probleme în mod asertiv, sănătos (Duda & Mărgineanu, 2013).
Școala, completând activitatea din cadrul familiei, are rolul de a dezvolta aptitudini, de a
transmite informații utile, de a dezvolta și promova atitudinile prosociale, ținând cont de
particularitățile fiecărui elev, astfel încât aceștia să fie pregătiți pentru a deveni membri
responsabili ai societății (Duda & Mărgineanu, 2013).
O analiză realizată de Duda (2013) a relevat faptul că există o relație semnificativă între
criminalitate și nivelul educațional al infractorilor, aceștia prezentând lagune educaționale,
niveluri reduse ale cunoștințelor sau probleme, precum repetarea anilor de studiu și
abandonul școlar.
În ceea ce privește domeniul profesional, un loc de muncă legal și o sursă cinstită de
supraviețuire ar putea fi o modalitate pentru individ de a evita anturajele și comportamentele
infracționale. Cu alte cuvinte, mulți din cei cu istoric infracțional prezintă un statut
profesional instabil, o lipsă a calificărilor și a venitului constant dintr-o activitate (Duda &
Mărgineanu, 2013).
În ceea ce îi privește pe indivizii încarcerați, personalitatea acestora rămâne un subiect
controversat și prea puțin studiat, cu atât mai mult în România. Perspectiva juridică
încadrează personalitatea infractorului din punct de vedere al complexității faptei săvârșite și
nu al factorilor situaționali, al mediului social în care a trăit acuzatul (Ostrovari, 2020).
Ostrovari (2020) dezvoltă perspectiva diferențierii indivizilor infractori de cei non-infractori
din punct de vedere cantitativ, iar nu calitativ. Autorul afirmă normalitatea tendințelor spre
infracționalitate, considerând comportamentele deviante normale, iar criminalii indivizi
obișnuiți. Astfel, diferența principală între delicvenți și non-delicvenți este implicarea
propriu-zisă în acțiunea infracțională.
Criminalistica analizează personalitatea infractorului din punct de vedere al trăsăturilor
principale a comportamentului în relație cu acțiunile săvârșite, explicând impactul factorilor
biologici în dezvoltarea socială a deținuților (Ostrovari, 2020).
Rotaru (2020) identifică și dezvoltă principalele trăsături ale infractorului, printre care:
egocentrismul (tendința individului de a se posta pe sine în centrul
societății/comunității/grupului, în situațiile în care nu reușește aceasta instalându-se invidia,
frustrarea și furia), instabilitatea emoțională, agresivitate (fizică, verbală), indiferența afectivă
(absența unor emoții și sentimente în relație cu alți oameni), indiferența morală (satisfacția
trăită în comiterea actelor infracționale, ignorarea principiilor morale ale societății), gelozia
(în relațiile amoroase/de prietenie), ura (acțiuni agresive, manifestări ale furiei, ranchiună),
componente ale variabilelor Afectivitate negativă, Conștiinciozitate și Autocontrol.
Personalitatea infractorului reprezintă un concept complex, atât în domeniul criminologiei,
cât și în psihologie, sociologie, științe umaniste. Acest concept poate fi privit din perspectiva
relației de dependență dintre psihosociologia personalității și rolul juridic-penal de infractor
(Ostrovari, 2020).
Criminologia explică personalitatea deținutului prin prisma a trei orientări epistemologice.
Prima perspectivă, cea biologică (bioantropologică), definește personalitatea infractorului ca
individualitate fizică și patologică, accentuând aspectele genetice care conduc la
comportamente infracționale. A doua perspectivă aduce în prim-plan latura psihologică,
susținând că personalitatea deținutului este suma influențelor factorilor externi, a modului în
care acestea sunt percepute și a acțiunilor inițiate de individ. Perspectiva sociologică, pe de
altă parte, susține ideea conform căreia personalitatea infractorului este determinată de
influențe externe individului și este rezultatul interacțiunii factorilor socio-culturali
(Ostrovari, 2020).
În Dreptul Penal, noțiunea de „personalitate a infractorului” depinde de complexitatea faptei
săvârșite și specificul actului infracțional. Infractorul este privit ca fiind „persoana care a
săvârșit o faptă pedepsită de lege ca infracțiune consumată sau tentativă sau care a participat
la săvârșirea unei fapte ca autor, instigator sau complice (Cotorobai, 2019).
Individul acuzat este privit din perspectiva normativă a executării unei pedepse, ignorându-se
particularitățile personalității acestuia. În mod similar, în domeniul medical se tratează bolile
din punct de vedere al simptomatologiei, fără accent pe personalitatea bolnavului (Ostrovari,
2020).
Teoriile recente privind trăsăturile infractorului accentuează clasificarea infractorilor după
tipul de personalitate, nivelul de inteligență, nivelul de studii, competența profesională a
acestora (Ostrovari, 2020).
Teoria lui Kretschmer, dezvoltată de Eysenck (1950), încadrează personalitatea infractorului
în funcție de două tipuri de caracter: schizotimie (indivizi reci, timizi, perseverenți) și
ciclotimie (dispoziții oscilante, instabilitate emoțională). În plus, Kretschmer prezintă patru
categorii bio-tipologice în funcție de care pot fi descriși deținuții (tipul picnic, atletic, astenic,
displastic) (Eysenck, 1950).
Teoriile bioantropologice descoperă diverse perspective asupra personalității eșantionului
ales. Astfel, teoria atavismului evoluționist explică acțiunile infracționale ca fiind biologice,
naturale, consecințe ale procesului de adaptare a individului la mediul social (Bergman,
2005).
Teoriile eredității privesc actele infracționale și comportamentele antisociale ca aspecte
moștenite genetic (Arnăutu, 2013). Teoria constituției delicvente concentrează ideea de relație
între influențele ereditare și cele sociale, ale mediului, iar teoria endocrinologică abordează
problemele unor glande (hipofiza, glanda tiroidă, pancreasul) ca fiind cauza tulburărilor
psihice ale infractorilor (Ostrovari, 2020).
Una din cele mai studiate teorii ale acestui domeniu este cea a complexului de inferioritate,
dezvoltată de Alfred Adler și fundamentată pe scrierile lui Sigmund Freud. Această teorie
propune o perspectivă în care infractorul trăiește sentimentul de inferioritate în relație cu cei
din jur, fapt pentru care el va încerca să-și depășească limitele, implicându-se în
comportamente delicvente. Astfel, individul încearcă să compenseze acest complex de
inferioritate postându-se pe sine în centrul atenției societății (Ostrovari, 2020).
În schimb, cele mai multe și recente teorii privind acest subiect abordează personalitatea
infractorului prin prisma naturii efectelor comportamentelor antisociale, efecte pozitive sau
negative (Ostrovari, 2020).
În ceea ce privește variabilele alese pentru această cercetare, acestea gravitează în jurul
afectivității negative, a nivelului de autocontrol și de conștiinciozitate în ceea ce îi privește pe
deținuții români.
Una din teoriile care explică afectivitatea negativă a infractorului este cea psiho-morală, care
explică mecanismele fundamentale care stau la baza vieții afective: de apărare și de simpatie.
În timp ce instinctul de simpatie duce la comportamente prosociale, integrare în societate și
adaptare optimă la mediu, instinctul de apărare poate conduce la răzvrătire, interiorizare
extremă a vieții interne, comportamente antisociale și acte infracționale (Ostrovari, 2020).
Afectivitatea negativă este definită ca fiind o tendință dispozițională generalizată pentru un
individ care trăiește emoții negative pe o perioadă îndelungată de timp și în situații diverse
(Fox et al., 2001), emoțiile fiind concentrate în jurul furiei, ostilității, anxietății, stresului,
depresiei (Watson & Clark, 1984).
Un studiu realizat de Aquino et al. (1999) a descoperit o relație semnificativă între
afectivitatea negativă și comportamentele contraproductive, afectivitatea negativă corelând
pozitiv cu devianța interpersonală (Ostrovari, 2020).

Un alt studiu a fost realizat de Abiola et al. (2017) care și-au propus să compare profilurile de
sănătate psihosocială ale deținuților din penitenciarele de maximă siguranță cu profilurile
deținuților din penitenciare de securitate medie, ambele eșantioane fiind din nordul Nigeriei
centrale. Rezultatele au oglindit o asociere pozitivă semnificativă statistic între tipul de
penitenciar, reziliență și sprijin social. Deținuții din penitenciarul de securitate medie au
obținut scoruri semnificativ mai mari în ceea ce privește reziliența și sprijinul social,
comparativ cu participanții din penitenciarul de maximă siguranță (Abiola et al. 2017).
Autocontrolul, definit de Yang et al. (2014), reprezintă efortul mental al individului de a-și
regla comportamentul în funcție de contextul și cerințele din mediu.
Autocontrolul și agresivitatea
În 1990, Gottfredson și Hirschi au susținut că nivelul scăzut al autocontrolului, asociat
tendinței de a urmări gratificarea imediată, explică activitatea infracțională și antisocială
(Yang et al., 2014). Spre exemplu, cercetătorii au demonstrat în studiul demarat că nivelurile
scăzute ale autocontrolului corelează cu angajarea în lupte între bande și spargeri de locuințe
(Burton et al., 1999), consumul de substanțe interzise (Cheung & Cheung, 2007), și consumul
excesiv de alcool în rândul adulților (Gibson, Schreck & Miller, 2004).
De-a lungul timpului, cercetările au ajuns la concluzia că un nivel ridicat al autocontrolului
prezice performanțe școlare crescute și lipsa tendinței spre tulburări psihice (Tangney,
Baumeister, & Boone, 2004). În mod contrar, un nivel scăzut al autocontrolului este asociat
comportamentelor impulsive și agresive (Baumeister, 2002, Stucke & Baumeister, 2006).
Lipsa autocontrolului este considerat a fi unul dintre cei mai importanți factori ce contribuie
la apariția comportamentelor infracționale (Baumeister, 2013).
Un studiu longitudinal realizat de DeLisi et al. (2008), a analizat variabilele corelate cu
autocontrolul scăzut al unui eșantion de 208 bărbați din vestul mijlociu al Statelor Unite,
eliberați condiționat. Printre variabilele asociate autocontrolului scăzut, cercetarea a
identificat conflictele cu personalul închisorilor, abuzul de substanțe în penitenciar,
agresivitatea față de personal, portul ilegal de arme și nerespectarea justiției penale (DeLisi et
al., 2008). Studiul a avut ca fundament teoretic modelul propus de Gottfredson și Hirschi
(1990), care susține că nivelul de autocontrol la vârsta adultă este rezultatul socializării
parentale din primii 10 ani de viață. Astfel, comportamentele acceptate și promovate de
părinți, recompensele și pedepsele aplicate, principiile abordate în educație vor produce
comportamente adecvate sau deviante în activitatea copilului, acestea având rol relativ stabil
de-a lungul vieții (DeLisi et al., 2008).
În aceeași idee, Gottfredson și Hirschi (2019) au stabilit că persoanele cu autocontrol scăzut
tind să se orienteze după principiul „aici și acum”, căutând recompense imediate, preferă
sarcinile ușoare, pe care le pot finaliza rapid, nu reușesc să vadă gratificarea întârziată sau
efectele pe termen lung ale unei acțiuni, sunt adesea egocentrici, irascibili și lipsiți de
empatie. Toate aceste comportamente specifice se dovedesc a fi corelate cu autocontrolul
scăzut și actele deviante.
Longshore et al. (1996) au cercetat teoria propusă de Gottfredson și Hirschi (1990) asupra
unui eșantion de 580 de infractori, constatând că autocontrolul a avut rol predictiv pentru
infracțiuni și fraude și că persoanele cu un nivel scăzut al variabilei propuse au declarat mai
multe infracțiuni comise.
Cercetări recente (Hrischi, 2004), Gottfredson și Hirschi (2019) au redefinit autocontrolul ca
o capacitate de a previzualiza toate efectele potențiale ale unei acțiuni. Astfel, cei care au un
nivel scăzut al autocontrolului nu iau în calcul întreaga paletă de efecte posibile ale propriilor
acțiuni (Hrischi, 2004).
De asemenea, a fost demonstrat că indivizii cu un autocontrol scăzut sunt predispuși spre
probleme de ordin penal, înainte și după perioada de încarcerare (DeLisi & Berg, 2006). Spre
exemplu, indivizii cu un nivel scăzut al autocontrolului au șanse crescute să nu reziste
tentațiilor infracționale când li se acordă eliberare condiționată, aderând în mod repetat la
comportamente penale (DeLisi & Berg, 2006). Un alt studiu longitudinal (Benda, Toombs &
Peacock, 2003), au studiat timp de 5 ani un eșantion format din 601 bărbați adulți și au
descoperit că autocontrolul a fost cel mai puternic predictor al recidivei în cazul infractorilor.
Susținând aceleași ipoteze, Evans, Brown, & Killian (2002) au studiat comportamentele unui
eșantion de delicvenți juvenili care fuseseră instituționalizați la un moment dat. Analizând
variabilele demografice, antecedentele penale ale participanților și ale familiilor acestora,
cercetătorii au conchis că tinerii care aveau niveluri ridicate ale autocontrolului au obținut
scoruri semnificativ mai bune la testul „Post detention success scale” (Evans, Brown, &
Killian, 2002). În plus, Piquero et al. (2005) au stabilit o strânsă legătură la nivel empiric între
scoruri scăzute în măsurarea autocontrolului, infracționalitatea gravă și omuciderile,
analizând un eșantion de aproape 4000 de deținuți în regim de eliberare condiționată din
California Youth Authority.
Conștiinciozitatea, definită de Roberts et al. (2009), este capacitatea unui individ de a
respecta regulile sociale impuse, de a avea control asupra propriilor impulsuri, de a fi orientat
către un scop și de a putea amâna gratificarea. Studiul acestui concept a primit o atenție
deosebită în urma introducerii lui în taxonomia Modelului Big Five (Goldberg, 1993, cit. în
Roberts et al., 2014), alături de Extraversie, Agreabilitate, Stabilitate emoțională și
Deschidere (Roberts et al., 2009).
Analizată ca trăsătură de personalitate, conștiinciozitatea este o tendință a individului de a
gândi, simți, acționa și reacționa în diferite contexte, într-un mod constant și durabil (Roberts
et al., 2009). Este un bun predictor pentru comportamente prosociale, pentru sănătatea fizică
(Hampson et al., 2007, cit. în Roberts et al., 2014), îmbătrânirea pozitivă, performanțele
ridicate în liceu, facultate și mediul profesional, dincolo de factorii cognitivi implicați în
procesul de învățare (Noftle & Robins, 2007, Dudley et al., 2006). Conștiinciozitatea prezice,
totodată, stabilitatea în căsnicie (Roberts &Bogg, 2004) și tendința de a nu apela la divorț
(Roberts et al., 2007), apariția depresiei și a nivelurilor ridicate de nevrotism (Kendler &
Myers, 2010). Cu alte cuvinte, conștiinciozitatea este piatră de temelie pentru o viață lungă,
sănătoasă și fericită, în perspectiva personală, familială și profesională a oricărui individ
(Roberts et al., 2014).
Deși studiile arată că este o trăsătură transmisă ereditar (procentul de transmitere a
conștiinciozității este între 40% și 50%), conștiinciozitatea este dobândită și influențată prin
dinamica factorilor de mediu (Krueger & Johnson, 2008). În aceeași idee, studii realizate de
Jackson et al. (2009) și Roberts, Walton & Viechtbauer (2006) susțin perspectiva în care
conștiinciozitatea și trăsăturile asociate cu aceasta (autocontrolul, competența, ordinea, simțul
datoriei, dorința de realizare, autodisciplina) au niveluri schimbătoare de-a lungul vieții,
dezvoltându-se până la vârsta adultă (Roberts et al., 2014).
Dintre cele cinci trăsături regăsite în modelul Big Five, cale care corelează cel mai puternic și
constant cu comportamentele antisociale și infracționale sunt Agreabilitatea și
Conștiinciozitatea, cea din urmă fiind una din variabilele acestei cercetări (Eriksson, Masche-
No & Daderman, 2017).
Două studii recent realizate au constatat că nivelurile scăzute de agreabilitate și
conștiinciozitate au fost predictori pentru primirea sancțiunilor penale (Mõttus et al., 2012;
O'Riordan & O'Connell, 2014). În aceeși perspectivă, două meta-analize au adus în prim-plan
corelația negativă dintre conștiinciozitate și actele infracționale (Jones, Miller, & Lynam,
2011; Miller & Lynam, 2001).
Conștiinciozitatea poate fi, de asemenea, corelată cu psihopatia, definită ca încălcarea
normelor fără remușcări și asociată, într-o anumită măsură, cu un nivel scăzut al
conștiinciozității (Eriksson, Masche-No & Daderman, 2017). Deși cercetările privind
subiectul psihopatiei sunt variate, toate rezultatele converg spre ideea conform căreia
psihopatia prezice actele infracționale și corelează cu niveluri scăzute ale agreabilității și
conștiinciozității (Eriksson, Masche-No & Daderman, 2017). Spre exemplu, rata de apariție a
tulburărilor de personalitate în mediul penitenciar în 2013 era de aproximativ 70%, în
comparație cu populația generală unde rata era de 0,2-3,3% (American Psychiatric
Association, 2013).

Dintre variabilele care corelează puternic cu variabila conștiinciozitate, foarte studiată a fost
impulsivitatea, relația dintre cele două fiind evidentă mai ales în copilărie și adolescență
(Roberts et al., 2014).
O altă conexiune puternică a conștiinciozității este cu autocontrolul, definit în literatura de
specialitate ca fiind „capacitatea de modificare a propriilor emoții, pentru a fi concordante cu
idealurile, valorile, principiile sociale și morale, și pentru a asigura stabilirea unor obiective
pe termen lung” (Baumeister et al., 2007). Spre deosebire de conștiinciozitate, în multe
studii, autocontrolul este cercetat independent de modelul Big Five, ca variabilă de sine
stătătoare (Roberts et al., 2014).
În cercetarea curentă, conștiinciozitatea a fost abordată ca trăsătură de personalitate și
măsurată cu ajutorul chestionarului The 30 NEO-PI-R Facet Scale, fiind selectați numai
itemii corespunzători subscalelor „Precauție” și „Auto-disciplină” (Goldberg et al., 2006).
În 2001, cercetătorii Clower și Bothwell au susținut că actele infracționale sunt efecte ale
unui nivel scăzut al conștiinciozității, dar că trăsăturile de personalitate ale infractorilor nu
sunt neapărat cauze ale infracțiunilor, ci pot fi explicate și de adaptarea la condițiile din
mediul de penitenciar (Eriksson, Masche-No & Daderman, 2017).
Analizând studiile amintite anterior, toate concluziile acestora arată că nivelurile scăzute ale
conștiinciozității corelează semnificativ cu actele și comportamentele infracționale (Eriksson,
Masche-No & Daderman, 2017). Cu toate acestea, două studii recente infirmă ipoteza
conform căreia deținuții ar obține scoruri mai scăzute ale conștiinciozității decât indivizii fără
istoric penal. Eriksson, Masche-No & Daderman (2017) au analizat diferențele dintre deținuți
și non-deținuți în ceea ce privește trăsăturile modelului Big Five, cu accent pus pe variabila
Conștiinciozitate. Într-un prim studiu, Thiry (2012) a cerut ambelor eșantioane (deținuți și
non-deținuți) să completeze chestionarul Personality Item Pool (Goldberg, 1999).
Contraintuitiv, deținuții au obținut scoruri mai mari la conștiinciozitate decât cei care nu
aveau istoric infracțional.
Un alt studiu a avut ca obiectiv compararea deținuților cu un eșantion de studenți, în ceea ce
privește nivelul conștiinciozității, cu accent pe fațetele acesteia. Din nou, deținuții de sex
masculin și feminin au obținut scoruri mai mari la fațetele Ordine și Autodisciplină,
comparativ cu eșantionul de studenți (Trninic, Barancic & Nazor, 2008).
Cu toate acestea, sunt necesare cercetări suplimentare privind problematica respectivă, una
din limitele identificate fiind legată de eșantionul nereprezentativ de studenți din al doilea
studiu.
Goldberg, L. R. (1999). A broad-bandwidth, public domain, personality inventory measuring
the lower-level facets of several five-factor models. Personality psychology in Europe, 7(1),
7-28.
Eriksson, T. G., Masche-No, J. G., & Dåderman, A. M. (2017). Personality traits of prisoners
as compared to general populations: Signs of adjustment to the situation?. Personality and
Individual Differences, 107, 237-245.
Goldberg, L. R., Johnson, J. A., Eber, H. W., Hogan, R., Ashton, M. C., Cloninger, C. R., &
Gough, H. G. (2006). The international personality item pool and the future of public-domain
personality measures. Journal of Research in personality, 40(1), 84-96.
Goldberg, L. R. (1993). The structure of phenotypic personality traits. American
psychologist, 48(1), 26.
Kendler, K. S., & Myers, J. (2010). The genetic and environmental relationship between
major depression and the five-factor model of personality. Psychological medicine, 40(5),
801-806.
Roberts, B. W., Kuncel, N. R., Shiner, R., Caspi, A., & Goldberg, L. R. (2007). The power of
personality: The comparative validity of personality traits, socioeconomic status, and
cognitive ability for predicting important life outcomes. Perspectives on Psychological
science, 2(4), 313-345.
Bogg, T., & Roberts, B. W. (2004). Conscientiousness and health-related behaviors: a meta-
analysis of the leading behavioral contributors to mortality. Psychological bulletin, 130(6),
887.
Dudley, N. M., Orvis, K. A., Lebiecki, J. E., & Cortina, J. M. (2006). A meta-analytic
investigation of conscientiousness in the prediction of job performance: examining the
intercorrelations and the incremental validity of narrow traits. Journal of applied
psychology, 91(1), 40.
Noftle, E. E., & Robins, R. W. (2007). Personality predictors of academic outcomes: big five
correlates of GPA and SAT scores. Journal of personality and social psychology, 93(1), 116.
Roberts, B. W., Jackson, J. J., Fayard, J. V., Edmonds, G., & Meints, J. (2009).
Conscientiousness. In M. R. Leary & R. H. Hoyle (Eds.), Handbook of individual differences
in social behavior (pp. 369–381). The Guilford Press.
Roberts, B. W., Lejuez, C., Krueger, R. F., Richards, J. M., & Hill, P. L. (2014). What is
conscientiousness and how can it be assessed? Developmental Psychology, 50(5), 1315–
1330. https://doi.org/10.1037/a0031109
Duda, E., & Mărgineanu, L. (2013). Aspecte teoretico-practice privind personalitatea și
psihologia infractorului. Studii Juridice Universitare, 23(3-4), 223-231.
Duda, E. (2013). Theoretical-Practical Aspects regarding the Personality and Psychology of
the Offender. Studii Juridice Universitare, 223.
Allport, G. W. (1921). Personality and character. Psychological Bulletin, 18(9), 441.
Cretu, T. (2016). Psihologia vârstelor. Elefant Online.
Rotaru, I. (2020). Personalitatea criminalului violent. Legea şi Viaţa, (1), 80-82.
Cotorobai, A. (2019). Aspecte teoretice și practice referitoare la infracțiunea de viol prevăzute
în legea română. Legea şi Viaţa, 331(7), 51-58.
Arnăutu, T. (2013). Teorii de natură biologică privind cauzalitatea criminală. REVISTA ARS
AEQUI, (1), 13-31.
Bergman, G. (2005, January). Darwinian Criminality Theory: A Tragic Chapter in History.
In Biology Forum/Rivista di Biologia (Vol. 98, No. 1).
Eysenck, H. J. (1950). CYCLOTHYMIA AND SCHIZOTHYMIA AS A DIMENSION OF
PERSONALITY I. HISTORICAL REVIEW. Journal of Personality, 19(2), 123-152.
Ostrovari, P. (2020). Teoriile contemporane ale personalității infractorului. Vector European,
(2), 14-19.
Abiola, T., Armiyau, A. Y., Adepoju, L., & Udofia, O. (2017). Prison types and inmates'
psychosocial profiles: A comparison between medium and maximum security prison. Journal
of Forensic Science and Medicine, 3(3), 128-131.
Burton, V.S., Evans, T.D., Cullen, F.T., Olivares, K.M., & Dunaway, R.G. (1999). Age, self-
control, and adults’ offending behaviors. Journal of Criminal Justice, 27, 45–54.
Cheung, N.W., & Cheung, Y. (2007). Self-control, social capital and rising prevalence of drug
use among adolescents: The case of Hong Kong. Chinese Journal Drug Dependence, 16,
212–219
Gibson, C., Schreck, C.J., & Miller, J.M. (2004). Binge drinking and negative alcoholrelated
behaviors: A test of self-control theory. Journal of Criminal Justice, 32, 411–420.
Yang, Y., Chen, F., Xu, K., & Qian, M. (2014). Self-control strength in prison inmates with
antisocial personality disorder. The Journal of Forensic Psychiatry & Psychology, 25(5), 613-
622.
Evans, W. P., Brown, R., & Killian, E. (2002). Decision making and perceived postdetention
success among incarcerated youth. Crime & Delinquency, 48(4), 553-567.
Benda, B. B., Toombs, N. J., & Peacock, M. (2003). Discriminators of types of recidivism
among boot camp graduates in a five-year follow-up study. Journal of criminal justice, 31(6),
539-551.
Gottfredson, M., & Hirschi, T. (2019). Modern control theory and the limits of criminal
justice. Oxford University Press.
Longshore, D. et al. (1996). Self‐control in a criminal sample: An examination of construct
validity. Criminology, 34(2), 209-228.
Hirschi, T. (2004). Self-control and crime. Handbook of self-regulation, 537-552.
DeLisi, M. et al. (2008). Toward a general theory of criminal justice: Low self-control and
offender noncompliance. Criminal justice review, 33(2), 141-158.
Baumeister, R.F. (2013). Self-control, fluctuating willpower, and forensic practice. Journal of
Forensic Practice, 15, 85–96.
Baumeister, R.F. (2002). Yielding to temptation: Self-control failure, impulsive purchasing,
and consumer behavior. Journal of Consumer Research, 28, 670–676.
Stucke, T.S., & Baumeister, R.F. (2006). Ego depletion and aggressive behavior: Is the
inhibition of aggression a limited resource? European Journal of Social Psychology, 36, 1–13.
Tangney, J.P., Baumeister, R.F., & Boone, A.L. (2004). High self-control predicts food
adjustment, less pathology, better grades, and interpersonal success. Journal of Personality,
72, 271–324.
Jones, S. E., Miller, J. D., & Lynam, D. R. (2011). Personality, antisocial behavior, and
aggression: A meta-analytic review. Journal of Criminal Justice, 39, 329–337. http://dx.doi.
org/10.1016/j.jcrimjus.2011.03. 004.
Miller, J. D., & Lynam, D. R. (2001). Structural models of personality and their relation to
antisocial behavior: A meta-analytic review. Criminology, 39, 765–798.
Mõttus, R., Guljajev, J., Allik, J., Laidra, K., & Pullmann, H. (2012). Longitudinal
associations of cognitive ability, personality traits and school grades with antisocial behavior.
European Journal of Personality, 26, 56–62. http://dx.doi.org/10.1002/per.820
O’Riordan, C., & O’Connell, M. (2014). Predicting adult involvement in crime: Personality
measures are significant, socio-economic measures are not. Personality and Individual
Differences, 68, 98–101. http://dx.doi.org/10.1016/j.paid.2014.04.010.
Thiry, B. (2012). An assessment of personality disorders with the Five-Factor Model among
Belgian inmates. International Journal of Law and Psychiatry, 35, 327–333.
http://dx.doi.org/10.1016/j.ijlp.2012.04.010.
Trninić, V., Barančić, M., & Nazor, M. (2008). The Five-Factor model of personality and
aggressiveness in prisoners and athletes. Kinesiology, 40, 170–181.