ANALIZA PSIHOLOGICA A ACTULUI INFRACTIONAL

Problemă actuală a secolului XX, criminalitatea a polarizat atenția

unui numărdin ce în ce mai mare de juriști, psihologi, sociologi,
criminologi etc. Cu atât mai mult cu cât fenomenul a depășit de mult
granițele frontaliere, generalizându-se pe plan mondial și multiplicându-
și formele de manifestre.
În lupta cu fenomenul criminalității se impune cu necesitate
cunoasterea obiectivă a cauzelor care îl generează, întrucât numai
acțiunea concertată asupra acestora poate determina scăderea eficientă a
efectelor nocive social, atât pe termen scurt dar mai ales pe termen
mediu și lung.
Din punct de vedere al etiologiei actului infracțional orientarea
clasică punea accentul pe cauzalitatea naturală, considerând crima și
delictul ca fiind entități juridice abstracte.
Aparitia si dinamica fenomenului infractional nu este consecinta
unui factor monocauzal, ci a interactiunii mai multor factori care ii da o
anumita configurare determinata de urmatoarele categorii de
stari:posibilitate si realitate; necesitate si intamplare; probabilitate;
cauzalitate; finalitate si scop; lege (Stanca, 1992).
Conceptele mentionate necesita a fi analizate pentru a fi posibila
surprinderea mecanismului trecerii de la o stare la alta a fenomenului
infractional. Inainte de a exista ca realitate, orice infractiune exista ca
posibilitate. Aceasta desemneaza totalitatea starilor virtuale prin care
fenomenul infractional poate trece, dar pentru care nu exista inca
suficiente conditii de realizare.
Pentru a nu deveni realitate in acest stadiu, se impune a fi realizate
actiuni preventive, care trebuie sa aiba menirea de a impiedica sau
elimina aparitia si influenta conditiilor ce faciliteaza trecerea din sfera
posibilului in cea a realului, a unei infractiuni concrete. Unele infractiuni
apar din necesitate (exemplu furtul comis de o persoana careia nu i s-a
oferit sansa unui loc de munca si in conceptia sa nu are posibilitate de
castig cinstit) sau din intamplare. In cazul infractiunilor intamplatoare
apare probabilitatea comiterii unei fapte penale, daca exista conditii care
favorizeaza trecerea de la o stare virtuala la una reala.
Fenomenul care precede si provoaca producerea unui alt fenomen
se numeste cauza. Din perspectiva psihologiei judiciare are drept
continut interactiunea factorilor biopsihosociali ce determina
infractiunea. Fara cauza un anumit comportament nu se poate manifesta.
Urmare a cauzei apare efectul. Interactiunea dintre cauza si efect are un
caracter complex. Acelasi efect poate apare ca urmare a interactiunii mai
multor cauze. Asa se poate explica dificultatea dezvaluirii relatiilor
cauzale in determinarea fenomenului infractional.
Orice infractiune este o consecinta a unui cumul de factori cu rol
determinat si determinator, care au atat valoare de cauza, cat si de efect.
De exemplu, un omor poate avea ca mobil profunda dusmanie si ura
dintre autor si victima. Bineinteles ca, prin cunoasterea prealabila a
acestui mobil, in unele situatii date, se poate actiona preventiv, dar
antecedenta imediata din lantul cauzal are la baza tocmai motivele
pentru care s-a ajuns la dusmania respectiva. Intelegerea
determinismului cauzal al fenomenului infractional este facilitata de
sesizarea actiunii concomitente a unei pluritati de cauze.
In etiologia infractionala apar atat cauze interne ce tin de natura
umana, sociala a persoanei, cat si cauze externe ce vizeaza diversi factori
culturali, economici, juridici. Ponderea in cazul infractiunilor concrete, o
detin cauzele interne (bazate pe factori individuali), care au greutate
specifica mai mare in raport cu cele externe. Asa se explica de ce o
persoana, in anumite conditii, trece la actul infractional, pe cand alta, in
imprejurari similare, nu face acelasi lucru. Concluzia ce se desprinde
este ca, in domeniul infractional, cauza externa nu-si poate subordona si
nu poate anula cauza interna (Bus, 1997).
Expresia sintetica a complexitatii fenomenului infractional este data de
anumite legitati, care surprind, pe de o parte, unitatea actiunii tipurilor
de interactiuni abordate (posibilitate si realitate, necesitate si intamplare,
cauzalitate si conditionare) si sistemul ce inglobeaza ansamblul legilor
care il guverneaza, pe de alta parte.
Actul infractional, ca orice alt tip de act comportamental,
reprezinta rezultatul interactiunii dintre factorii ce structureaza
personalitatea individului si factorii externi ambientali. In ceea ce
priveste factorii interni, endogeni, orice persoana poate prezenta in
structura un nucleu mai mult sau mai putin favorabil comportamentului
infractional, conturand sau nu o personalitate criminala. Ambianta si
conditiile exterioare pot fi favorabile sau nefavorabile in declansarea
unui act infractional.
Actul infractional antreneaza in grade diferite, practic toate
structurile si functiile psihice, incepand cu cele cognitive si terminand cu
cele afectiv-motivational-volitive. Actul infractional este generat de
tulburari de ordin emotional si volitiv, sustinute de lipsa sentimentului
responsabilitatii si al culpabilitatii de a renunta la satisfacerea imediata a
unor trebuinte in pofida perspectivei unei pedepse (Dumitrescu, 1991).
In incercarile de explicare a actului infractional trebuie: sa fie luat
in considerare gradul de generalizare si abstractizare a conceptelor cu
care se opereaza in domeniul juridic, acestea se ordoneaza pe
continuumul de la general la particular, astfel: „comportament”,
„deviant”, „infractiune”, „crima”, „omor calificat”, „omor comis de X”.
Acest ultim caz particular presupune existenta unui infractor
concret (o anumita persoana cu anumite particularitati), o victima
concreta si un anumit context, anumite conditii in care a fost savarsita. X
poate fi normal sau anormal psihologic, barbat sau femeie, tanar sau
batran, inteligent sau debil mintal, sarac sau bogat, provenind din familie
dezorganizata sau nu, fiind la prima infractiune sau recidivist, cu statut
socio-cultural mai mult sau mai putin ridicat. Cazul lui X, desi se poate
asemana cu altele, in functie de o serie de variabile, prezinta multe
caracteristici strict individuale. In consecinta, necesita explicatii in urma
unei analize cazuistice.
 Diagnosticarea este o activitate laborioasa, responsabila, la care
participa mai multi specialisti.
Trebuie procedat cu mare atentie la „refacerea” intregului traseu de
viata parcurs de individul respectiv pana la comiterea infractiunii si
stabilita ponderea fiecarei categorii de factori (biologici, psihologici,
economici, sociali etc.) cauzatori care pot fi predominant interni (bolnav
mintal, retard mintal sau o anumita anomalie functionala bio-fiziologica)
sau predominant externi (lipsa conditiilor materiale, un grad inalt de
provocare si presiune exercitata din exterior de catre membrii familiei, a
unor grupuri de apartenenta etc.). Desigur, cauza poate fi mixta,
determinata atat de factori individuali, cat si sociali.
Motivatia, care sta la baza comiterii infractiunii, poate fi
constientizata (total, partial) sau nu de catre subiectul respectiv. In
situatia in care este constientizata de catre infractor, apare problema
modului in care se raporteaza la aceasta si, in general, la
comportamentul infractional (justificari, rationamente, conceptia sa in
legatura cu sine, cu viata, cu societatea, atitudinile sale in raport cu
diferite valori sociale, morale, etice, juridice etc.). Daca motivele
comportamentului sunt in acord si in limitele de acceptanta si toleranta
sociala, avem garantia recuperarii sociale a unui infractor. De asemenea,
daca infractorii care comit acte antisociale, sunt motivati preponderent
extrinsec, ei pot fi recuperati social mult, mai usor si cu mai mari
garantii in ceea ce priveste abtinerea ulterioara de la comiterea unor noi
infractiuni. Desigur, ei necesita atat ajutor psihologic, care sa le
intareasca atitudinea de rejectare rationala si afectiva a diferitelor acte
antisociale, cat si ajutor social exterior, in sensul ca trebuie ajutati sa-si
gaseasca un loc de munca, conditii de locuit etc. In cazul infractorilor
motivati predominant intrinsec, situatia este mult mai complexa, fiind
necesara o ampla investigatie, pentru a se evidentia, pe de alta parte, care
este ponderea diferitilor factori motivationali si, pe de alta parte, care
sunt tipurile de programe corectionale necesare (diferite forme de
psihoterapie).
Evidentierea cat mai exacta a cauzelor care determina
comportamentul antisocial si diagnosticarea cat mai corecta a profilului
psihocomportamental al infractorilor sunt cerinte esentiale pentru
conturarea programelor terapeutic-recuperatorii in cadrul institutiilor
corectionale. Eficienta acestor programe va fi validata de gradul
recuperarii, reinsertiei si reintegrarii sociale a celor care au incalcat legea
si au primit pedeapsa juridica corespunzatoare.

O analiza strict psihologica a actului infractional, consta in analiza

modului in care personalitatea infractorului (inteligenta, afectivitatea,
motivatia si vointa) se manifesta in pregatirea, savarsirea si atitudinea
postinfractionala.
Savarsirea unei infractiuni antreneaza profund intreaga
personalitate a autorului acesteia.
Hotararea de a comite infractiunea este precedata de o serie de
procese de analiza si sinteza, de lupta motivelor. Infractorul, la luarea
hotararii de a comite infractiunea este dominat de perceperea si
prelucrarea informatiilor declansatoare de motivatii pentru satisfacerea
unor trebuinte.
In faza preinfractionala se constituie premisele subiective ale
savarsirii faptei, determinate atat de predispozitiile psihice ale
faptuitorului, cat si de imprejurari favorizante cu valente declansatoare.
Aceasta faza se caracterizeaza printr-un intens consum launtric,
ajungand chiar la un grad inalt de surescitare. Actul deciziei este
influentat in mare masura si de capacitatea de proiectie si de anticipare a
consecintelor. In faza infractionala propriu-zisa initial, infractorul isi
elaboreaza mental planul de actiune despre: locul faptei; succesiunea
procedurii; timpul de savarsire; mijloacele de actiune. Latura
imaginativa de expectativa a comiterii infractiunii este urmata, dupa
luarea hotararii, de actiuni concrete manifestate prin: culegerea de
informatii; apelarea la mijloace ajutatoare; contactarea de complici;
supravegherea obiectului.
Rezultanta acestui comportament poate fi, dupa caz, fie
concretizarea in plan material a hotararii de a comite fapta, prin
realizarea conditiilor optime reusitei ei, fie desistarea, amanarea,
asteptand conditii si imprejurari favorizante. Deci, in cele mai multe
cazuri de infractiune, infractorul isi premediteaza actiunea, pregatindu-se
minutios, uneori timp indelungat pentru infaptuirea ei, cautand si
calculand situatiile si momentele cele mai avantajoase, astfel incat,
planul de actiune sa aiba cele mai mari sanse de succes. Unii infractori
isi atrag victimele in locuri si spatii care faciliteaza comiterea
infractiunii sau in momentul cand pot actiona mai eficient sau in
siguranta (noaptea). Spre exemplu, infractorii pentru a actiona eficient,
isi atrag viitoarele victime in parcuri sau locuri izolate, le invita sa
consume bauturi alcoolice, dupa care comit infractiunile pe care le-au
proiectat: hotie, talharie, viol etc. In acelasi context, putem mentiona si
tactica folosita de hotii de buzunare, anume aceea de a actiona (pe
strada, in mijloacele de transport in comun) unde exista inghesuiala sau
in situatii tensionate, cand ei pot actiona mai usor si „rezultativ”.
Infaptuirea actului infractional se asociaza cu trairea unor stari
emotionale intense. Acestea sunt amplificate de teama de neprevazut,
criza de timp. Lipsa de control asupra comportamentului in timpul
operarii poate genera o serie de erori (pierderea sau uitarea unor obiecte
personale, omiterea stergerii unor categorii de urme sau diverse
accidente) care ulterior ar putea contribui la identificarea autorului.
Dupa savarsirea faptei, specific psihologiei infractorului, este
tendinta de a se apara, de a se sustrage identificarii, invinuirii si
sanctiunii. Faza postinfractionala are o configuratie foarte variata,
continutul sau este determinat in buna masura de modul in care s-a
desfasurat faza anterioara.
Infractorii, in aceasta etapa, adopta strategii diferite de contracarare
a activitatilor de identificare si tragere la raspundere penala. In acest
sens, o serie de infractori isi creeaza alibiuri care sa convinga autoritatile
ca era imposibil ca ei sa fi savarsit fapta. De obicei ei se indeparteaza, in
timp util, de locul infractiunii. Apar in locuri unde incearca sa se faca
remarcati pentru a-si crea probe de nevinovatie, bazandu-se pe faptul ca,
dupa o perioada va fi dificil sa se stabileasca, cu exactitate, succesiunea
in timp a celor doua evenimente. Sunt situatii cand infractorii apar prin
apropierea locului unde se desfasoara cercetarile, incercand sa obtina
informatii referitoare la desfasurarea acestora, pentru ca ulterior sa
actioneze prin denunturi, sesizari anonime, inlaturari de probe, disparitii
de la domiciliu, internari in spital sau comiterea unor actiuni marunte
pentru a fi arestat. Toate aceste proceduri le intreprinde cu scopul de a
deruta ancheta in curs si implicit, identificarea sa.
Infractorii recurg la minciuna, perfidie, adaptarea unor atitudini
care sa inspire compatimire pentru nedreptatea ce li se face sau pentru
situatia in care au ajuns; pot manifesta aroganta fata de anchetator sau
pot recurge la intimidarea acestuia.