Universitatea Libera Internatională din Moldova

Facultatea de Drept

Referat

Abordarea conceptului de personalitate în psihologia judiciară

Realizat de : Gribineț Dumitrița , Anul II – GR : 2114

Psihologia juridică şi criminologia, la fel precum psihologia general şi cea socială, operează cu
conceptul de personalitate - un construct pluridisciplinar.
Psihologia personalitatii, la fel ca orice alta stiinta, inainte de a prezenta si avansa in constructii
complicate si tehniciste, trebuie sa-si descrie propriul sau obiect, adica sa precizeze care si cum
este acesta, sa-i atribuie caracteristici si calitati. De-a lungul timpului, s-a recurs la folosirea unor
unitati tematice descriptive a personalitatii. Ea a descris personalitatea in diferite categorii de
termeni: trasaturi, factori, habitudini, motive, Eu, roluri, atitudini, constructe. Fiecare dintre acesti
termeni a generat o anumita teorie a personalitatii. De exemplu, descrierea personalitatii in
termeni de trasaturi a condus la elaborarea teoriilor tipologice, descrierea ei in termeni de factori,
la aparitia teoriilor psihometrice etc.
Personalitatea insumeaza particularitatile psihice individuale, ceea ce-l distinge si-l detaseaza pe un
om fata de altul. Pe de alta parte, conceptul de personaj semnifica modalitatea de manifestare
exteriorizata, omul care interpreteaza un anumit rol in limbajul cotidian, este caracteristic
personajelor sociale care joaca roluri asteptate sau impuse de societate: in teatru, politie, armata,
invatamant si subliniaza transgresarea dintr-o postura in alta postura. Un alt concept demn de
mentionat este cel de individualitate. In cursul vietii individului, are loc un proces de diversificare a
structurilor functionale, insusirile biologice se specializeza sau se integreaza capatand astfel note
distinctive, originale, deci individualitatea e individul cu organizarea sa irepetabila, ireductibila,
organizarea complexa a omului.
Personalitatea reda intreaga forta umana pentru a incerca rezolvarea problemelor existentei.
Privind fata personalitatii, psihologii au identificat elemente structurale care in interactiunea lor
genereaza capacitatea operationala a personalitatii. Jean Stoetzel (1963) considera ca
personalitatea poate fi abordata din doua puncte de vedere: unul substantialist si altul situational,
care indica modul de manifestare a personalitatii, felul cum se implica in relatiile si situatiile
sociale.
Psihologia juridică implică în aparatul conceptual noţiunea dată, examinând-o într-un context
special, cel al dramei judiciare. Cercetarea personalităţii personajelor din cadrul dat - a
infractorului, martorului, victimei, precum şi a agenţilor judiciari, deşi ţine cont de modelele
conceptuale, elaborate de psihologie în scopul definirii personalităţii şi stabilirii profilului ei, totuşi,
recurge la unele scheme deosebite, acceptate în domeniul ştiinţelor speciale.

Perspective de abordare a personalitatii

M.Zlate realizeaza o prima schita a celor patru perspective de abordare a personalitatii, si anume:
atomista, structurala, sistemica, psihosociala.
1. Perspectiva atomista este bazata, pe de o parte, pe descompunerea personalitatii in
elementele sale componente in vederea studierii legitatilor lor de functionare iar, pe de alta
parte, pe descoperirea elementului primar, ultim sau constituantului fundamental al
acesteia. Conceptia behaviorista asupra personalitatii umane a recurs la studierea unora
dintre functiile particulare existente: gesturi, vorbire, obiceiuri, ajungandi-se in felul ascesta
la pulverizarea unitatii si integralitatii personalitatii intr-o multitudine de elemente sau parti
constituante.
2. Perspectiva structurala porneste de la elementele componente, de la modul lor de
organizare, aranjare, ierarhizare in cadrul sistemului sau structurii globale. Gestalitistii
concepeau personalitatea ca fiind o structura globala, unitara, se dispune de subsisteme
integrate, astfel incat ceea ce se petrce intr-o alta parte a ei. Personalitatea este
interpretata in termeni de trasaturi sau de factori. Astfel personalitatea devine un
"ansamblu de trasaturi" sau o "configuratie de trasaturi". In acest sens este celebra definitia
data personalitatii de Guilford conform careia personalitatea unui individ este o
configuratie specifica de trasaturi( J.P.Guilford, 1959). Unicitatea si originalitatea
personalitatii provin nu din natura, felul sau numarul trasaturilor, ci din modul concret de
organizare, structurare si interrelationare a acestora.
3. Perspectiva sistemica, introdusa in psihologie ca urmare a aparitiei si dezvoltarii ciberneticii,
porneste de la interpretarea personalitatii ca un sistem, ca un ansamblu de elemente aflate
intr-o interactiune ordonata si deci nonintamplatoare. Dupa Mihai Golu (1972),
personalitatea apare ca fiind unitatea integrativa superioara care serveste drept cadru de
referinta pentru studiul si interpretarea diferitelor dimensiuni ale sistemului psihic, ca fiind
un sistem supraordonat ce nu se poate reduce si nici confunda cu diferitele procese si
functii psihice, ce nu poate fi alipita structurilor biologice sau psihocomportamentale
primare, si in ultimul rand ca un sistem dinamic hipercomplex ce presupune organizare
ierarhica plurinivelara, independenta relativa fata de componentele sale. M.Zlate (2002)
sesizeaza ca orice sistem dispune de intrari-stari-iesiri, insemnand ca acestea vor fi intalnite
si la nivelul personalitatii.
4. Perspectiva psihosociala este orientata spre surprinderea personalitatii concrete, asa cum
se manifesta ea in situatiile si conjuncturile sociale particulare, in sistemul interrelatiilor si al
psihologiei colective, in functie de atributele psihosociale ale omului, adica de statutele si
rolurile sale, de nivelurile sale de aspiratie si asteptare, de structura atitudinilor si opiniilor
sale. Omul, ca fiinta sociala prin excelenta, nu poate exista decat in cadrul relatiilor sociale,
iar ansamblul acestor relatii sociale asa cum a fost preluat, interiorizat si sedimentat fiecare
individ in parte, constituie insasi "esenta personalitatii".

E nevoie de o tratare dinamică, care ţine cont de geneza şi afirmarea personalităţii, mai
productivă, de care sunt capabile alte ştiinţe - psihologia, sociologia, criminologia. Analiza
personalităţii în cadrul acestor ştiinţe oferă cunoştinţe care permit elucidarea tuturor
aspectelor comportamentului deviant. Dacă facem o departajare a scopurilor, pe care le
rezolvă fiecare ştiinţă, cercetând personalitatea infractorului, putem evidenţia următoarele:
  Din punct de vedere juridic cercetarea personalităţii infracţionale se realizează în
scopul:
- identificării subiectului infracţiunii;
- determinării strategiilor optimale, selectării metodelor şi tacticilor în vederea realizării unei
cercetări reuşite a actului infracţional, stabilirii cauzelor obiective şi subiective ale infracţiunii, în
centrul atenţiei aflându-se personalitatea celor implicaţi în cercetare: a infractorului, victimei,
martorului;
- calificării juridice a actului infracţional, ţinându-se cont de toate cauzele interne psihologice şi
externe obiective care l-au provocat, de motivaţia subiectului infracţiunii, rolul lui în cazul când
este cercetată o crimă comisă în grup;
- sporirii ponderii implicării psihologice a urmăririi penale şi a sancţiunii în reorientarea conştiinţei
şi comportamentului persoanei învinuitului;
- determinării formelor optimale de resocializare şi recuperare socială a infractorului, stabilirii unui
program individual, ţinându-se cont de calităţile personale.

 Din punct de vedere psihologic cercetarea personalităţii infracţionale are ca scop:

- desemnarea profilului psihologic al personalităţii infractorului, în care scop se recurge şi la o
investigaţie a personalităţii victimei, martorului;
- stabilirea determinantelor sociale ale comportamentului personalităţii implicate în drama
judiciară: al experienţei sociale şi al comunicării, locul persoanei în ierarhia status-urilor şi rolul
determinat de aceasta, caracterul procesului de socializare şi înglobare a normelor sociale,
atitudinea faţă de valorile sociale, factorii sociali care au contribuit la degradare etc.;
- identificarea factorilor psihici şi a rolului lor în comportament: a caracterului proceselor psihice şi
a deformărilor, uneori patologice, însuşirilor psihice ale persoanei cercetate;
- determinarea factorilor psihologici: a motivaţiei, scopurilor, atitudinilor, trebuinţelor, orientărilor.

Cercetarea personalităţii infractorului este o activitate complexă şi complicată. În profilul psihologic

al oricărui individ uman, implicat în infracţiune, se împletesc atât calităţi pozitive, cât şi de cele,
care-i caracterizează apartenenţa la un anumit grup social - al infractorilor. Calităţile psihice ale
oricărui om nu pot să-l sortească fatal la realizarea rolului social de infractor. Dar există anumite
particularităţi psihice, precum şi factori sociali, care îi determină profilul psihologic şi orientarea
comportamentală. Anume acestea sunt analizate atunci, când vorbim de personalitatea
infractorului.
Studiul personalităţii infractorului oferă informaţie tuturor agenţilor judiciari, care realizează
cercetarea penală sau sunt implicaţi în activitatea de resocializare a condamnaţilor. Fireşte că în
cadrul urmăririi penale se ţine cont nu de toate particularităţile învinuitului, ci doar de acele care
au o importanţă principială pentru proces: conţinutul învinuirii şi contextul real al cercetării. Nu pot
fi stabilite anumite cadre formale, care ar delimita competenţele diferitor agenţi judiciari în
cercetarea personalităţii infracţionale. Cu cât mai multe date despre aceasta posedă agenţii
judiciari, cu atât mai eficient decurge cercetarea penală. Şi totuşi, fiecare specialist implicat în
această activitate o examinează ca pe o unitate distinctă, determinându-şi, totodată, un anumit
scop:
- ofiţerul de urmărire penală - care ţine pe parcursul urmăririi penale nu doar să identifice
circumstanţele ce urmează a fi demonstrate prin probe, ci să stabilească mijloacele procesuale
optimale, să stabilească cauzele obiective şi subiective care au determinat comportamentul
infracţional, recurge la o analiză amplă a personalităţii infractorului, cu deosebire a trebuinţelor,
atitudinilor, orientărilor, intereselor, motivaţiei;
- procurorul - realizând în numele statului urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţă,
exercită şi alte atribuţii prevăzute de CPP[4], este confruntat cu necesitatea unei caracterizări
obiective a comportamentului infracţional, cercetând personalitatea infractorului nu numai prin
prisma delictului, ci şi a raporturilor cu celelalte părţi ale procesului;
- avocatul - obligat să desemneze împrejurările care ar putea să atenueze răspunderea sau chiar să
ducă la achitarea învinuitului, este preocupat de cercetarea şi demonstrarea unor calităţi pozitive
ale infractorului, precum şi de elucidarea unor circumstanţe nefavorabile de ordin psihic, psihologic
sau social, care au provocat delictul, folosindu-le în procesul apărării;
- judecătorul - analizează şi apreciază complet şi obiectiv toate împrejurările cauzei, elucidând
factorii de diversă natură, cu deosebire cei subiectivi, care au determinat comportamentul
infracţional, asigurând influenţa educativă.
Personalitatea infractorului este cercetată şi de specialiştii din alte domenii, implicând:
- examinarea clinică - reconstituirea antecedentelor personale şi patologice ale subiectului;
- examinarea paraclinică - probarea şi obiectivarea diagnosticului clinic, stabilirea genezei
tulburărilor psihice;
- investigările biogenetice - rolul factorilor ereditari în structura personalităţii infracţionale;
- interpretarea neurofiziopatologică - cauzalitatea manifestărilor agresive antisociale de condiţiile
biopsihologice care le declanşează;
- cercetarea psihologică şi psihosociologică - structura personalităţii infracţionale motivată de
ambianţa socială, conflictele în care a fost implicată şi modul în care acestea au fost soluţionate,
orientarea asupra posibilităţii de recuperare socială;
- cercetarea sociologică - analiza personalităţii infractorului prin prisma proceselor macro- şi
microsociale;
- rezolvarea medico-legală - furnizarea datelor medicale obiective, în baza cărora este reconstituită
starea de imputabilitate.
Abordarea acestor studii permite:
- aprecierea corectă a stărilor psihice a personalităţii infractorului, precizarea diagnosticului şi
excluderea erorilor judiciare, atât provocate de atitudinea subiectivă a agenţilor, cât şi de
comportamentul de simulare al infractorului;
- identificarea cauzelor psihologice care au putut influenţa comportamentul, atât în timpul
constituirii personalităţii, cât şi în momentul comiterii infracţiunii, cele din urmă fiind, de regulă,
caracterizate printr-o forţă sporită;
- cercetarea tulburărilor cu caracter psihopatologic care au determinat infracţiunea, a gravităţii şi
forţei lor;
- determinarea factorilor sociali care au provocat comportamentul infracţional, contribuind la
instituirea unor trebuinţe, aprecieri care vin în dezacord cu valorile şi normele sociale şi
normativitatea juridică;
- aprecierea gradului de periculozitate socială, pe care o prezintă individul cercetat, atât prin
determinarea comportamentului acestuia de abatere de la normativitatea psihică sau socială, cât şi
prin orientarea lui spre delincvenţă.
Toate acestea permit evitarea erorii judiciare, aplicarea corectă a sancţiunii, adecvată caracterului
infracţiunii săvârşite, stabilirea programului de resocializare şi recuperare socială, prevenirea
recidivelor, elaborarea unor acţiuni mai vaste cu caracter social de prevenire a criminalităţii, de
educare a conştiinţei de drept.
În psihologia judiciară există mai multe definiţii ale personalităţii infractorului.

Un grup de autori bucureşteni consideră că ea este o «sinteză a tuturor elementelor care concură
cu conformaţia mintală a unui subiect căruia îi dă o fizionomie proprie, specifică
Enikeev o defineşte ca «o totalitate de calităţi individual-tipologice de importanţă socială cu
caracter negativ, care determină comportamentul criminal al individului.
Vasil'ev pune accent pe raportul de interdependenţă dintre componenta biologică şi cea socială în
structura personalităţii infracţionale.
Care este rolul acestor două componente şi în ce măsură pot ele să determine un comportament
deviant? Vorbind de cea biologică, punem în evidenţă un şir de calităţi cu care personalitatea vine
în această lume (ereditare sau înnăscute) şi care îi determină profilul morfoconstituţional şi
psihofiziologic. Aspectul fizic, calitatea proceselor neurovegetative, fiziologice, iar de aici şi a celor
psihice - cognitive, emotive şi volitive, pot determina condiţia socială a individului. De bună seamă,
indivizii dotaţi cu o înfăţişare plăcută şi calităţi psihice ce nu le perturbează existenţa, posedă
conştiinţa unui Eu social reuşit, sunt încadraţi armonios în ambianţă. Deficienţele psihofiziologice
(senzoriale, cognitiv-logice, etc.), locomotorii, anumite perturbări neurovegetative, constituţia
fizică deficitară provoacă sentimentul inferiorităţii şi generează tendinţe de compensare - forme de
comportament relativ stabil, căpătând configuraţia unor trăsături de personalitate, prin care
individul uman, în baza unei inferiorităţi reale sau doar imaginare, ţine să se afirme în mod
conştient sau inconştient într-un anumit domeniu, pentru a repara deficienţa de care suferă.
Societatea poate şi trebuie să exercite acţiuni de profilaxie a comportamentului deviant în cazul
indivizilor caracterizaţi printr-o condiţie biologică nefavorabilă. Iată prin ce se explică interesul
cercetătorilor faţă de această componentă a personalităţii, care poate cauza un comportament
deviant, cu un grad sporit de periculozitate socială.

Încercând o generalizare, G. Avanesov numeşte următoarele cauze biologice ce pot influenţa

distructiv comportamentul personalităţii:
- patologia trebuinţelor primare, care frecvent poate cauza perversiuni sexuale şi infracţiuni
sexuale;
- îmbolnăviri neuro-psihice, ce duc la neechilibrul SNC, provocând reacţii neadecvate şi diminuând
posibilitatea de dirijare a acţiunilor;
- patologii transmise prin ereditate sau înnăscute, mai ales provocate de alcoolismul părinţilor;
- stări temporare, provocate de conflictele cu sinele şi ambianţa, tensionarea psihofiziologică,
acţiunea nefavorabilă a mediului etc.
În opinia lui H. Eysenck factorul biologic, având o anumită importanţă în determinarea caracterului
conduitelor, se manifestă sub influenţa celui social, contribuind la formarea unui mecanism
biosocial comportamental.
Această alianţă a factorilor se manifestă evident în analizele ştiinţifice ale agresivităţii. Fenomenul
agresivităţii cunoaşte mai multe tratări:
- neurofiziologice, cu deosebire în lucrările renumitului psihiatru H. Selye, care corelează
agresivitatea cu situaţiile de stres, considerând-o un rezultat şi o încercare de adaptare;
- etologice, care mizează în explicarea agresivităţii pe compararea comportamentelor animale şi
umane, dirijate de aceeaşi moştenire genetică;
- psihologice, de tip behaviorist şi neobehaviorist, explicând agresivitatea prin influenţa stimulilor
dezagreabili, provocatori de incomodităţi; ale învăţării sociale, prin care această formă de
manifestare comportamentală este atribuită influenţelor familiei, mass-mediei, care livrează
subiecte frustrante; din perspectiva psihologiei dinamice, care se centrează pe rolul frustrărilor;
- psihosociale, care ţin să explice agresivitatea prin impactul fenomenelor şi factorilor ce ţin de
existenţa grupurilor, a ierarhiei sociale, a autorităţii, tendinţelor de dominaţie;
- psihanalitice - ca o pulsiune sexuală a inconştientului, iar în tratarea neopsihanalitică - a morţii şi
distrugerii.
Aşadar, elucidarea cauzelor biopsihice ale comportamentului antisocial, care prin forţa lor
provoacă dificultăţi de adaptare a individului la ambianţa socială, nu are o importanţă pur
teoretică, fiind şi unul din scopurile psihologiei judiciare practice şi a justiţiei în genere, rezolvând
problema profilaxiei criminalităţii, care necesită o atitudine diferenţiată. Stabilirea acestor factori
înlesneşte elaborarea unor programe psihocorecţionale.
Cea de a doua componentă a personalităţii - psihologică - se referă la motivaţia, orientarea.
trebuinţele şi interesele indivizilor. Configuraţia lor se formează pe parcursul existenţei individului,
fiind determinată atât de capacitatea psihicului de dirijare a comportamentului, cât şi de
influenţele din ambianţa socială. Capacitatea insuficientă de conştientizare şi dirijare a propriilor
acţiuni, deficienţele proceselor cognitiv-logice şi emotiv-volitive duc la acceptarea unor motive,
interese, orientări antisociale, la incapacitatea de a lua o decizie justă în situaţiile cu impact
criminogen. Fiecare al cincilea recidivist comite infracţiuni după eliberarea din penitenciar fără a
cugeta asupra consecinţelor. Însă nici această componentă nu poate fi examinată separat de cea
biopsihologică şi socială.
În sfârşit, componenta socială care, după părerea noastră, exercită o influenţă mare asupra
structurii personalităţii în genere, întrunind atât influenţele din ambianţă, cât şi sistemul de
statuturi-roluri atribuite individului, totalitatea de reprezentări sociale, care determină profilul
comunităţii şi al fiecărui membru al ei, modelele culturale cu caracter grupal, acceptarea sau
respingerea cărora afirmă o anumită poziţie a individului în grupul de apartenenţă etc. Dar, din
nou, nici condiţia socială nu poate întru totul să orienteze personalitatea spre acceptarea unui
model de comportament în acord sau dezacord cu normativitatea socială şi juridică. Cotidianul ne
oferă un şir de exemple, când descendenţii din familiile cu comportament antisocial se orientează
spre valorile general umane şi dimpotrivă, copiii din familiile aparent favorabile acceptă
comportamente infracţionale.
Din considerentele relatate mai sus putem defini personalitatea infractorului ca o sinteză a
componentelor personale (biologice, psihice şi sociale), rezultate din constituţia psihofiziologică,
componentele instinctiv-afective, alimentată de construcţia senzorial-perceptivă, modul de a
reacţiona şi interferenţele cu mediul în care s-a format, integrate într-un sistem neadecvat celui
social, de valori, norme cu caracter deviant de la cele ale societăţii, care determină un
comportament antisocial. Toate componentele personalităţii infractorului se pot dezvolta separat
normal, în totalitatea lor alcătuind o conformaţie orientată antisocial. Scopul principal al cercetării
psihologice a infractorului constă în determinarea corectă a factorilor care au determinat
infracţiunea şi ponderea acestora în comportamentul criminal.
Concluzii
Analizand multiplele teorii ale personalitatii, Montmolin, arata ca ideile care apar cel mai frecvent
in cadrul diverselor teorii asupra personalitatii sunt:
ideea de totalitate, personalitatea fiind privita de majoritatea autorilor ca un ansamblu de
trasaturi, ca un agregat, ca un sistem de procese si functii psihice;
ideea de individualitate, care se refera la caracterul unic, original al personalitatii, pe baza caruia
putem diferentia un individ de altul;
ideea de concret, in sensul ca o cunoastere a personalitatii ne permite o predictie cu privire la ceea
ce va face in mod concret un individ intr-o anumita situatie;
ideea de unitate, personalitatea presupunand organizare, caracter sistemic;
ideea de stabilitate, trasaturile de personalitate reprezantand constante ale comportamentului etc.

Bibliografie
Administrare.info\domenii de drept\
Note de curs Psihologia Personalitatii
Conceptul de Personalitate | PDF – Scribd
www.creeaza.com/referate/psihologie-psihiatrie/PERSONALITATEA
Suportul de curs Psihologia Juridica
 Glosar
Psihologia juridica - o disciplina distincta theoretic-aplicativa care studiaza persoana umana
implicate in drama judiciara si cadrul psihologic si siociopsihologic care determina comportamentul
ei .
Psihologia judiciara – cerceteaza aspectele psihologice ale procesului penal si civil- ale urmarii
penale(inclusive ale comportamentului invinuitului, victimei, martorului), expertizei psihologic-
judiciare, precum si ale dezbaterilor judiciare, tinand cont si de momentele de etica psihologica
judiciara.
Comportamentul deviant – se manifesta in ignorarea sau sfidarea valorilor sociale
Personalitate – ingloba esenta omului ca subiect si obiect al procesului social-istoric, un system de
attribute biopsihosociale, structure comportamentale, temperamentale, caracteriale, valori
persoanle raportate la cele sociale , de care dispune o persoana.
Personalitatea infractorului – o sinteza a tuturor elementelor care concur cu conformatia mintala a
unui subiect caruia ii da o fizionomie proprie , specifica .
Infractori iresponsabili – care nu erau in stare sa constentizeze actiunile lor sau sa le conduca din
cauza unei boli psihice cornice , unei tulburari psihice temporare, debilitati mintale sau a unei stari
patologice .
Grup criminal – un ansamblu de indivizi , inclusi intr-o activitate ce vine in dezacord cu
normaliatatea social si juridical , uniti intr-o structura ierarhica care prevevede divizarea rolurilor si
a functiilor si asigura respectarea valorilor si normelor intragrupale cu carcater antisocial.
Familiile dezorganizate – caracterizate prin conduit deviante sau destramate , incomplete. Este
familia care-si pierde integritatea sau in care parintii traiesc impreuna realizand o intercomunicare
minimala.
Victima – in sensul de orice persoana umana care sufera direct sau indirect consecintele fizice ,
morale sau material ale unei actiuni sau inactiuni criminale. Victima, astfel,este persoana lezata
fara vreo asumare constienta a calitatii sale si a riscului.
Martor – poate fi citata orice persoana care poseda cunostinte despre imprejurarile cu pondere
pentru ancheta si judecata, moment regelementat prin legislatie.
Organele de urmarire penala - sunt procurorul si organele de cercetare penala, din care fac parte
organele de cercetare ale politiei si organele de cercetare penala speciala.
Cercetarea - defineste actiunile desfasurate de organele de urmarire penala sau de jurisdictie
pentru stabilirea existentei sau inexistentei unei infractiuni, imprejurarile si conditiile in care fapta
penala s-a savarsit si identificarea infractorului.
Cercetarea infractiunii- prevede compararea modelului infractiunii si al comportamentului
infractorului cu altele , stabilindu-se cazurile similar:lucru care poate inlesni formularea ipostazelor.
Eroarea de drept - este atunci cand reprezentarea falsa a realitatii cade asupra existentei sau
continutului unei norme de drept, dar care nu afecteaza valabilitatea consimtamantului si a actului
juridic incheiat
Instigarea - este actiunea intentionata a unei persoane de a determina o alta persoana sa
savarseasca o infractiune, fiind o forma a participatiei penale.
Norma- este regula de conduita cu caracter general si impersonal stabilita de organele de stat
competente prin lege sau alte acte normative a caror respectare este asigurata prin forta de
constrangere a statului.
Psihanaliza- este metoda de analiza psihologica care prin diverse probe isi propune sa descopere
cauzele unor boli psihice si sa le vindece. Dupa Freud in structura psihicului uman se constata mai
multe nivele: constient, inconstient si preconstientul, adica subconstientul.
 Ordonanța pentru efectuarea expertizei psihologice judiciare

~Numele persoanei care ordonează efectuarea expertizei psihologice judiciare și

specificarea dosarului respectiv.

~Descrierea scurtă a fabulei cu argumentarea necesitații de informații si explicații de

ordin psihologic.

~Dispoziția de ordonare care include :

1. Indicarea persoanei în privința căreia este ordonata expertiza .

2. Enumerarea întrebărilor adresate psihologului.

3. Indicația de a pune la dispoziția psihologului materialele dosarului penal și de

a facilita organizarea întalnirii cu subiectul supus expertizei.

Semnatura Data

Cerințele față de întrebările adresate medicului expert :

^E necesar ca întrebările să nu depașeasca limitele competenței profesionale a
expertului ;
^Întrebările nu trebuie să conțina aspect de drept (referitoare la componența crimei,
vinovăția subiectului, aceste probleme fiind de resortul instanței de judecată);
^Formularile trebuie să fie explicite , concrete , laconice și să se succeadă în
consecutivitate logică .