Cuprinsu

1. Noţiuni generale despre cultura psihologică a juristului.

2. Modelarea social-psihologica a personalităţii juristului.

3. Noţiunea şi structura psihicului personalităţii juristului.

4. Temperamentul juristului .

5. Caracterul şi capacităţile juristului.

Pagina 1
1. Noţiuni generale despre cultura psihologică a juristului.
Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu studierea psihicului, cu legităţile proceselor
psihice şi particularităţile psihice individuale. Altfel spus, psihologia este ştiinţa
despre legităţile de funcţionare a psihicului omului în procesul activităţii vitale133
. Psihologia are două compartimente, unul general, ce studiază legităţile generale
ale activităţii psihice a omului şi altul aplicativ, ce studiază legităţile activităţii
psihice a omului în condiţii concrete de activitate. Ramurile aplicative ale
psihologiei sunt diverse: pedagogică, inginerească, medicală, a administrării,
socială, a muncii şi sportului. Una dintre direcţiile de cercetare a psihologiei
sociale este psihologia juridică. Psihologia juridică studiază legităţile de
manifestare şi aplicare în practică a psihicului persoanelor incluse în sfera relaţiilor
sociale, reglementate de drept. în centrul investigaţiilor psihologie juridice se află
nu doar psihicul persoanelor incluse în activitatea juridică, ci şi psihicul
infractorilor şi contravenienţilor. Bineînţeles, caracterul şi starea psihică a
martorului, părţii vătămate, infractorului decurg din legităţile psihologiei şi
fiziologiei generale. însă specificul psihologiei juridice constă în studierea
importanţei juridice a acestor legităţi în procesul stabilirii adevărului, în căutarea
metodelor de reducere a numărului încălcărilor de drept, prin corectarea acestora
din punct de vedere psihologic, precum şi a calităţilor personalităţii infractorilor.
Ofiţerul de urmărire penală, înfăptuind urmărirea penală, sau judecătorul,
examinînd în şedinţă cazul, elucidează problemele relaţiilor dintre oameni,
calităţile psihice, uneori inexplicabile ale oamenilor, motivele care i-au determinat
la săvîrşirea infracţiunii. Examinînd dosare despre furturi, jafuri, omoruri, leziuni
corporale, de fapt se examinează psihologia motivelor: profit, răzbunare, perfidie,
cruzime, gelozie şi altele. In acest caz judecătorul, procurorul, ofiţerul de urmărire
penală contactează nu doar cu infractori, ci şi cu diferite persoane care figurează în
calitate de martori, victime, experţi, specialişti. Personalitatea fiecăruia sa format
în anumite condiţii ale vieţii sociale, fiecare posedă diferite forme de gîndire, au
caractere şi atitudini diferite faţă de propria persoană şi lumea ce-i înconjoară. Din
aceste motive juriştii (procuror, judecător, ofiţer de urmărire penală, colaborator al
instituţiei penitenciare) trebuie să fie înarmaţi cu cunoştinţe psihologice ce le-ar
permite să se orienteze corect în diferite relaţii şi conflicte. Psihologia juridică are
ca sarcină principlă desăvîrşirea activităţii practice a organelor de drept, pentru ca
acestea din urmă să soluţioneze în mod obiectiv şi calificat diferite probleme ce
formează sensul, esenţa activităţii lor.

Pagina 2
 Specificul profesiei juridice constă în faptul că treptat în domeniu s-au acumulat
anumite cunoştinţe despre manifestarea psihicului omului în anumite situaţii,
cunoştinţe absolut necesare pentru o activitate prodigioasă, dar şi pentru întregirea
culturii generale. Important este ca permanentul contact cu anumiţi indivizi şi
fenomene negative din societate, în virtutea exercitării funcţiilor de serviciu, să nu
influenţeze integritatea juriştilor. Juriştii trebuie să-şi repartizeze raţional puterile şi
activităţile sale, pentru a păstra capacitatea de a munci toată ziua. Pe lîngă calităţile
psihice născute, juristul trebuie să-şi formeze calităţii profesionale: flexibilitatea
gîndirii şi caracterului, spiritul de observaţie pătrunzător, gîndire coordonată,
stăpînire de sine, principialitate şi sentimentul de echitate, disciplinare şi
individualism. Toate aceste calităţi sunt indispensabile pentru înlesnirea activităţii,
eficientizarea muncii, elaborarea unor tactici de lucru, crearea portretului
psihologic al altor participanţi la procesul juridic. Analizînd cele expuse mai sus,
ajungem la concluzia că psihologia juridică are în vizor personalitatea juristului,
acesta devenind obiectul prioritar de studiu. Astfel putem spune că psihologia
juridică stabileşte cultura psihologică a juristului profesionist, devenind parte a
cunoştinţelor deontologice, avînd tangenţă cu deontologia juridică. Cultura
psihologică a juristului cuprinde calităţile psihologice ale personalităţii juristului
formate ca rezultat al cerinţelor înaintate de profesia sa134. Cultura psihologică a
juristului include calităţi specifice unor specialităţi juridice, structura personalităţii,
deprinderi şi procedee de comunicare, de rezolvare a unor conflicte, competenţă
profesională, factori psihologici ce determină potenţialul personal al juristului.
Judecătorul şi procurorul, ofiţerul de urmărire penală şi avocatul, notarul şi
consultantul juridic, poliţistul şi colaboratorii instituţiilor penitenciare trebuie să
cunoască cum să depăşească barierele psihologice în comunicarea cu clientul, să
ţină situaţia sub control, să studieze psihologia infractorilor, clienţilor şi altor
participanţi la proces, să înfăptuiască un test psihologic, să aplice atribuţiile de
conducere corect din punctul de vedere al legităţilor psihologice. La descoperirea
şi examinarea infracţiunilor cunoştinţele psihologice despre diversele procese
psihice (gîndire, memorie, emoţie, voinţă) şi calităţile personalităţii (temperament,
caracter) au un rol esenţial. Cultura psihologică a juristului are următorul conţinut:
— conştiinţa psihologică ce se exprimă prin intelect, gîndire, memorie, raţiune ş.a.
Fiecare jurist posedă un anumit nivel de intelect, tip de memorare, gîndire şi
raţiune. Toate acestea sunt formate la nivel de conştiinţă şi se manifestă în cazuri
concrete; — relaţii psihologice - raporturile care implică aplicarea legităţilor
psihicului şi care se pot manifesta în conflict psihologic, interdependenţă
psihologică, neconcordanţă şi influenţă psihologică.

Pagina 3
2. Modelarea social-psihologica a personalităţii juristului.
Pentru început definim că personalitatea este înfăţişarea social- psihologică a
omului, care se manifestă într-o combinare stabilă a calităţilor social-importante şi
a trăsăturilor psihice individuale153. Altfel spus, personalitatea este individul care
deţine o totalitate de calităţi şi trăsături psihice, ce se formează în cadrul unor
activităţi sociale importante. Reieşind din aceasta, separăm cîteva noţiuni care
necesită explicaţie. în primul rînd, avem noţiunea „om", „individ", „personalitate”.
Adesea acestea se folosesc într-un singur sens, deşi ele se deosebesc prin esenţă.
Cea mai largă este noţiunea de „om" (fiinţă vie, socialorganizată ce aparţine
genului uman), care, la rîndul ei, cuprinde noţiunea de „individ" (om înzestrat cu
trăsături specifice, unicale), aceasta cuprinzînd noţiunea de „personalitate".
Transformarea individului în personalitate are loc doar în condiţii sociale concrete.
Normele societăţii determină modelul de conduită al individului, criteriile de
apreciere al acestei conduite. Se menţionează că personalitatea este calitatea
socială a individului inclus în sfera relaţiilor sociale, manifestă un activism şi
deţine o anumită poziţie de viaţă154. Iniţial individul este înzestrat cu anumite
calităţi înnăscute care, în procesul comunicării, dobîndesc o anumită valoare
socială, individul capătă un statut personal şi individual, totodată individul
dobîndeşte şi anumite drepturi şi îndatoriri. Individualitatea reprezintă
interacţiunea dintre calităţile înnăscute şi cele acumulate ce caracterizează o
personalitate originală deosebită. Individualitatea personalităţii cumulează
irepetabil aşa trăsături psihice ca temperamentul, caracterul, interesele, motivele şi
năzuinţele. Nu orice individ este personalitate (de exemplu, nounăscutul).
Personalitatea a fost definită în cele mai diverse moduri, atît în psihologie cît şi în
filozofie. Cele mai răspîndite definiţii sunt: - personalitate este individul înzestrat
cu conştiinţă înaltă155; - personalitate este omul ce participă conştient la
activităţile sociale, ca subiect al relaţiilor sociale156; - personalitatea cuprinde un
sistem stabil de trăsături social importante, ce caracterizează individul ca membru
al societăţii157; - personalitate este un membru capabil al societăţii care
conştientizează rolul său în această societate158 . Astfel, spre deosebire de individ
(de la naştere înzestrat cu un cod genetic determinat şi un complet de instincte şi
capacităţi), personalitatea se formează şi se dezvoltă în sistemul relaţiilor sociale,
dobîndeşte autoconştiinţă, voinţa de libertate, independenţă, gîndire logică,
responsabilitate pentru acţiunile înfăptuite. Personalitatea se află în permanentă

Pagina 4
stare de autoperfecţionare şi auto-realizere, comportă un simţ dezvoltat al dreptăţii,
onoarei şi demnităţii.

Este hotărîtă şi insistentă în atingerea scopurilor importante, este capabilă să-şi

corecteze conduita, iar în caz de nereuşită este în stare să-şi asume răspunderea sau
să suporte riscul. în general, psihologia deosebeşte mai multe tipuri de
personalităţi:159

a) socializate, care s-au acomodat la condiţiile sociale şi au un interes social util;

b) nesocializate, care deviază de la cerinţele sociale, iar interesul lor social este
periculos;

c) deviante psihic - persoane cu psihicul slab dezvoltat, la care interesul social

lipseşte (psihopaţi, nevrotici)

. Un jurist trebuie să cunoască specificul acestora pentru a alege conduita optimă,

în special în situaţiile de criză. Nu mai puţin importantă este cunoaşterea
elementelor structurale psihologice ale personalităţii. Acestea se împart în două
categorii: — biologice, care se referă la calităţile individuale ale persoanei sau la
sistemul psihonervos al organismului uman (temperament, necesităţi, emoţii,
sentimente, gîndire, voinţă, memorie, caracter); — sociale, care determină nivelul
experienţei sociale acumulat în procesul activităţii sociale a persoanei (cunoştinţe,
abilităţi, deprinderi, capacităţi) prin învăţare. Modelul social psihologic al
personalităţii juristului este determinat de rolul social şi acele funcţii pe care
trebuie să le îndeplinească, reieşind din corelarea activismului obştesc şi
specializarea profesională (procuror, judecător, notar, avocat). Pentru o activitate
eficientă juristul trebuie să fie dotat cu un şir de trăsături psihologice: amabilitatea,
atenţia, bunăvoinţa, competenţa, responsabilitatea şi creativitatea. Pentru depistarea
acestor calităţi, în prezent se aplică metoda testărilor psihologice care constată
caracteristicile funcţionale ale persoanei ce doreşte să se dedice activităţii juridice.
Acestea accentuează experienţa, orientările şi stilul individual de acţiune al
persoanei. Un alt aspect al testării este determinarea manifestărilor productive ale
personalităţii: ingeniozitatea persoanei cînd este pusă în situaţia să aleagă între
motive, poziţii şi roluri, în procesul căutării procedeelor de atragere a individului
de partea sa. în acest caz este importantă şi capacitatea de a aplica diverse
mecanisme de apărare a propriei poziţii.Profesia juristului este specifică prin faptul
că reprezentanţii ei apără legea, de aceea aceştia sunt chemaţi să promoveze

Pagina 5
conduita şi activitatea oamenilor dinainte reglementate; să atingă rezultate strict
stabilite (de exemplu, să descopere infracţiunea); în activitatea sa să ţină cont de
modificări; să fie o personalitate creatoare şi cu spirit de iniţiativă. în psihologia
juridică se evidenţiază cîteva trăsături specifice personalităţii juristului, care
formează portretul psihologic al lui.

3. Noţiunea şi structura psihicului personalităţii juristului

Personalitatea, pe parcursul activităţii, se formează şi se manifestă doar cînd omul
simte, asimilează, memorizează, gîndeşte, doreşte şi îşi imaginează. Toate acestea
sunt procese care se desfăşoară în psihicul persoanei. Psihicul este calitatea
creierului de reflectare a realităţii, proprie omului şi animalelor superioare, produs
al activităţii sistemului nervos.151 Psihologia defineşte psihicul drept formă pe
care o îmbracă succesiunea proceselor nervoase din creier.136 137 Personalitatea
juristului (judecătorului, avocatului, procurorului, notarului) se deosebeşte prin
complexitate şi varietate. Aceasta se formează în urma multor factori, însă cel
determinant este persoana, ce a ales o specialitate anume ca unul dintre scopurile
sale importante ale vieţii. Psihicul personalităţii juristului, ca şi al fiecărei
persoane, este format din procesele psihice, calităţile psihice şi stările psihice.
Calităţile psihice sunt elementele de bază ce determină conţinutul lumii interne a
persoanei şi modul individual de viaţă, activitate şi conduită. La acestea se referă
caracterul, temperamentul şi capacităţile. Stările psihice reprezintă concentrarea
funcţională a psihicului pentru un anumit moment de viaţă sau activitate. Acestea
simt interesul insistent, îndoiala, apatia, creativitatea etc. Procesele psihice sunt
mijloacele de reflectare a realităţii. Ele asigură legătura persoanei cu lumea
exterioară, formează conştiinţa persoanei, dezvoltă capacităţile şi intelectul.
Procesele pot fi: de cunoaştere - vorbirea, gîndirea, memoria, imaginaţia, atenţia;
emoţionale - sentimentele, emoţiile, dispoziţia; volitive (gradul de participare a
persoanei în procesul activităţii - iniţiativa, hotărîrea, insistenţa ş. a.). Căile de
cunoaştere sunt: - senzaţia - proces psihic de reflectare în conştiinţa omului a unor
însuşiri separate ale obiectelor şi fenomenelor în integritatea lor, în momentul când
ele acţionează asupra organelor de simţ; - percepţia - proces psihic de sinteză prin
care obiectele şi fenomenele care acţionează nemijlocit asupra organelor de simţ
sunt reflectate în conştiinţă ca un tot întreg; - memoria - proces psihic care constă
în întipărirea, păstrarea, recunoaşterea şi reproducerea cunoştinţelor,
împrejurărilor, mişcărilor, trăirilor psihice, senzaţiilor care constituie o experienţă
individuală. Memoria poate fi de scurtă durată şi de lungă durată, episodică şi
semantică, intenţionată şi arbitrară. Juristul practic, în activitatea sa, trebuie să

Pagina 6
folosească toate formele de gîndire. Pentru un ofiţer de urmărire penală are
importanţă memoria semantică (a sensului), voluntară şi asemenea trăsături ale ei
ca volumul şi precizia. Pentru avocat cunoaşterea particularităţilor memoriei
uşurează aplicarea influenţelor tactice asupra omului pentru a-i aminti cele uitate.
Ofiţerul de urmărire penală trebuie în special să cunoască manifestările memoriei
pentru a dobîndi informaţia de la martori, bănuit, victimă. Fiecare dintre aceştia
posedă diferite tipuri de memorie, în funcţie de valorile ce-i interesează. Astfel,
unul memorizează doar aspectul pozitiv al situaţiei, altul doar negativul; -
imaginaţia este procesul psihic al cărui rezultat îl constituie obţinerea unor
reprezentări, idei noi pe baza percepţiilor, reprezentărilor sau ideilor acumulate
anterior. Importanţa imaginaţiei constă în faptul că ea permite închipuirea
procesului muncii de la început şi pînă la sfîrşit. Astfel, ea ne permite să luăm
hotărîri, chiar dacă lipseşte volumul de cunoştinţe necesare pentru îndeplinirea
sarcinii. Pentru ca juristul să reuşească în examinarea cazurilor (respectînd
principiul dreptăţii), trebuie să-şi imagineze propria persoană în locul celei cu care
comunică; - gândirea - facultate superioară a creierului omenesc, care reflectă în
mod nemijlocit şi generalizat, abstract, realitatea prin noţiuni, judecăţi, teorii; -
atenţia constă în orientarea şi concentrarea activităţii psihice cognitive asupra unui
obiect sau fenomen, care la moment şi în situaţia dată, sunt importante pentru
subiect. Capacitatea de a concentra atenţia, de a o transfera de la un obiect la altul
este o calitate personală, profesională importantă pentru jurist. Trăsăturile atenţiei
ce se manifestă în activitatea profesională a juristului sunt: concentrarea,
selectivitatea, volumul, stabilitatea, distribuţia. Acestea fiind cultivate în procesul
activităţii, devin însuşiri ale caracterului juristului. Procesele emoţionale sunt
formele de trăire de către om a atitudinii faţă de obiecte. Sentimentele sunt procese
afective specifice umane, mai durabile şi mai complexe decît emoţiile, care
exprimă atitudinea omului faţă de realitate (iubire, ură, admiraţie, dispreţ).
Sentimentele sunt precedate de formarea unor dorinţe, atitudini şi emoţii, iar odată
constituite, devin puternice motive de activitate. Sentimentele pot fi inferioare
(strict personale); superioare (aspiraţii colective, sociale); morale (dragoste de om,
de muncă, sentimentul dreptăţii, patriotismul); estetice (legate de trăirea
frumosului); intelectuale (aspiraţia spre cunoaştere). Emoţiile sunt reacţii afective
complexe, în general apărute brusc şi însoţite de tulburări fiziologice, care
oglindesc atitudinea individului faţă de realitate. Emoţiile pot favoriza sau
împiedica înfăptuirea activităţii (de exemplu: frică, furie), atingerea unor rezultate
în activitate (bucurie, tristeţe). In conformitate cu aceasta se deosebesc emoţii
negative şi pozitive.163 Pentru activitatea juridică nu sunt dorite nici unul dintre
aceste tipuri, deoarece emotivitatea sporită poate genera unele imagini departe de

Pagina 7
hotărîrile luate de jurişti fiind doar cele dorite, dar inadecvate. Emoţia prezintă
anumiţi indicatori, ca: - dispoziţia este o stare emotivă situativă care intensifică sau
slăbeşte activitatea psihică pe o durată determinată de timp. Dispoziţia mai mult ca
oricare altă emoţie influenţează activitatea şi rezultatele ei. Buna dispoziţie
stimulează activitatea lucrătorului şi se răsfrînge binefăcător asupra celorlalţi.

4. Temperamentul juristului
Temperamentul face parte din sistemul trăsăturilor psihice. Noţiunea de
temperament, provine din latinescul temperamentum, ceea ce înseamnă ansamblul
trăsăturilor neurofiziologice ale unei persoane, care determină diferenţieri psihice
individuale privind capacitatea energetică şi dinamica comportamentului
(capacitate de lucru ridicată sau scăzută, vioiciune sau încetineală, stăpînire de sine
sau impulsivitate). Hippocrate (sec. V î. Hr.) a făcut o clasificare a
temperamentelor (coleric, sangvinic flegmatic, melancolic,) corespunzătoare
tipurilor: bilios, limfatic, nervos, sangvin şi mixt164 . Temperamentul este
trăsătura individual-psihologică a personalităţii care se manifestă prin: —
activismul psihologic general (viteza şi energia decurgerii proceselor psihice); —
motorică (viteza şi expresivitatea mişcărilor, mimicii, gesturilor); — emotivitate
(gradul de excitare emoţională şi trăsăturile schimbului de dispoziţie). în psihologie
se disting patru tipuri de temperament.165 Juristul sangvinic este „viu" - puternic,
echilibrat, abil. Este plin de viaţă, uşor trece de la un tip de activitate la altul. Uşor
îşi controlează emoţiile, uşor se adaptează la noi condiţii. Activ intră în contact cu
oamenii, este optimist. Un jurist sangvinic este foarte productiv în activitate, este
abil şi descurcăreţ, rezistent, calm şi curajos, energic. Este în stare să îndeplinească
acţiuni responsabile şi împuterniciri, la fel poate să îndeplinească în acelaşi timp
mai multe acţiuni. Nu creează situaţii de conflict, deoarece are stăpânire de sine.
Cu uşurinţă poate realiza acţiuni juridice. Este plin de încredere în forţele proprii.
Adesea propune idei rezonabile pe care ţine să le realizeze cu orice preţ. în
situaţiile complicate (descoperirea unei infracţiuni) se poate mobiliza, acţionînd
consecvent, concentrat, cu simţul umorului. De obicei, sangvinicul jurist rezolvă
probleme de tactică, însă aceasta nu exclude şi calităţile sale de strateg. Cu toate
calităţile pozitive, sangvinicul se poate manifesta şi în mod negativ. Optimismul şi
veselia riscă să se transforme în predispunere faţă de distracţii. Tendinţa spre
liderism ameninţă să treacă în necesitatea de a suprima persoanele mai slabe din

Pagina 8
punct de vedere psihologic. Dar calitatea ce îl salvează de aceste tentaţii este
echilibrul, care îl ajută să lupte cu propriile neajunsuri.

Manifestările negative ale unui sangvinic pot fi:

— poate lăsa lucrul neterminat;

— uneori poate lua decizii pripite;

— îi lipseşte răbdarea, atenţia este instabilă, poate lucra „superficial", ocoleşte

greutăţile;

— dacă lucrul nu-1 pasionează, devine pasiv, molatic, trist şi somnoros;

— adesea promite, dar nu întotdeauna se ţine de cuvînt;

— este binevoitor, însă pentru a ajuta colegii întotdeauna cere amînare.

Toate aceste calităţi se vor manifesta în condiţii neprielnice, cînd lipseşte

sistematicul şi consecvenţa în atingerea unui scop. De aceea fată de unii sangvinici
trebuie să se aplice: stricteţe, exigenţă, control asupra calităţii lucrului îndeplinit. I
se recomandă activităţi ce necesită activism intens şi condiţii schimbătoare care
angajează cele mai diverse capacităţi. Lucrul organizatoric este cel mai potrivit
pentru un sangvinic. Juristul coleric este „nestăpînit" - puternic, dezechilibrat, abil.
Se evidenţiază prin capacitate înaltă de lucru, activism şi energie excesivă.
Persoanele cu acest tip de temperament pot lucra din toate puterile, pot să treacă
repede de la o activitate la alta, prind informaţia „din zbor", repede memorizează,
chiar dacă nu au conştientizat aceasta. Au spirit de iniţiativă, sunt nerăbdători, iar
dacă activitatea îi pasionează, nu-i poţi opri. Situaţiile complicate nu-i
dezorientează, pot depăşi orice greutate. Colericul se încinge repede şi are o
emotivitate puternică, care îl domină plenar. Este predispus spre liderism, avînd
capacitatea de a influenţa lumea din jur, de a o transforma. Supărarea este
trecătoare, neplăcerile le uită repede. Poate depăşi greutăţile activităţii operative de
investigaţie şi poate îndeplini misiuni juridico-organizaţionale de înaltă
complexitate. Cu toate acestea, colericul deţine un şir de calităţi care îi încurcă în
activitatea juridică, în stabilirea unor relaţii de lucru bune cu colegii şi clienţii: —
este un tip instabil; — foarte repede îşi schimbă dispoziţia; — este rapid, impulsiv,
violent, uneori poate fi agresiv; — adesea se grăbeşte, adoptînd hotărîri
nechibzuite; — în tendinţe de a obţine rezultatul activităţii cât mai repede, începe
să se agite; — este prea încrezut în sine, iar ideile interesante nu le conştientizează
pînă la capăt; — aşteptarea şi eşecul îl scot din sărite (acţionînd intensiv, adesea

Pagina 9
cade în apatie). Cu toate acestea, colericul poate învăţa să devină echilibrat, din
care motiv i se recomandă activităţi diverse. La fel nu suportă glumele plate,
atitudinea neglijentă şi incorectă faţă de sine. Juristul flegmatic este calm, puternic,
echilibrat, puţin mobil. în activitate se deosebeşte prin practicism, dispoziţie
stabilă, conştientizare manifestată pe deplin. în comunicarea de serviciu este
liniştit, în măsură comunicabil, reţinut, cumpănit. Este un lucrător insistent şi
încăpăţînat, la îndeplinirea diferitelor activităţi îşi repartizează forţele pe o durată
îndelungată de timp. Este un strateg şi în permanenţă verifică acţiunile cu
perspectiva lor. Flegmaticul este întreprinzător, cu toate că o idee nouă o lansează
doar după ce o zămisleşte îndelung; poate aştepta. Emoţiile şi dispoziţia, de obicei,
se caracterizează prin stabilitate.

5. Caracterul şi capacităţile juristului

Activitatea profesională a juristului reclamă cerinţe determinate şi destul de rigide
faţă de caracterul persoanei, plasînd pe primul loc trăsăturile volitive. Se poate
întâmpla ca acesta să manifeste interes şi capacităţi faţă de activitate, dar lucrează
neproductiv din cauza lipsei de caracter. Insă aceste definiri nu sunt corecte:
fiecare persoană are caracter - un complex de trăsături, ce o deosebeşte de alte
persoane. In traducere din greacă charackter înseamnă trăsătură distinctivă, indiciu,
şi se defineşte drept ansamblu de însuşiri psihice şi morale, de motivaţii, atitudini,
comportamente care caracterizează personalitatea unui individ. Caracterul
reprezintă corelarea individuală a trăsăturilor psihologice stabile, care
condiţionează comportamentul tipic al persoanei date în anumite circumstanţe şi
situaţii determinate de viaţă.138 Caracterul este calitatea generală a personalităţii,
de manifestarea lui depinde procesul de desfăşurare a activităţii şi conduitei ei în
diferite situaţii de viaţă. Caracterul mai este denumit „veşmîntul" persoanei.139
Dacă persoana are caracter puternic pronunţat, se-poate prognoza mai uşor
comportamentul într-o anumită situaţie. O fire blîndă poate fi influenţată uşor de
alte persoane, de circumstanţe, de păreri, iar acţiunile ei adesea depind de
întâmplări. Trăsăturile de caracter sunt importante pentru activitatea profesională,
deoarece fiecare jurist trebuie să fie educat, organizat şi consecvent. Caracterul
persoanei reflectă cele mai tipice şi esenţiale trăsături ale persoanei, care se
manifestă prin: —fapte şi acţiuni (conştiente şi intenţionate); —aspectul exterior
(mimica, poziţia, mersul, gesturile); — indiciile vorbirii (tare sau liniştit, temp
repezit sau încetinit, sociabil sau retras, emotiv sau rece). Din acest punct de vedere
se deosebesc caractere integre şi contradictorii.140 Integre sunt caracterele lipsite
de contradicţii interne. O astfel de persoană se deosebeşte prin unitatea gîndirii,

Pagina 10
sentimentelor şi conduitei. Caracterele contradictorii se deosebesc prin scopuri şi
motive vitale care se contrazic, cu divergenţe între convingeri şi comportament,
provocînd conflicte interne. Un jurist trebuie să-şi formeze un caracter integru,
acest fapt ajutîndu-1 în activitatea complexă şi deosebită pe care o desfăşoară.
Trăsăturile de caracter sunt strîns legate între ele şi se manifestă în diferite genuri
de activitate. Trăsăturile de caracter se disting în funcţie de orientarea persoanei şi
de atitudinea ei faţă de muncă, de oameni şi faţă de sine însăşi. Orientarea
persoanei include sistemul de impulsuri care presupune direcţionarea activităţii
psihice în recepţionarea unui stimul nou, determină activismul, alegerea relaţiilor.
Elementele orientării persoanei sunt scopul, necesitatea, motivul, interesul,
directiva, convingerea, priceperea, obişnuinţa, deprinderea. Scopul reprezintă
imaginea conştientizată a rezultatului presupus al activităţii. Dacă scopul este real,
succesul este garantat. Nu are rost să-ţi propui un scop, a cărui realizare depăşeşte
forţele proprii. Pentru realizarea fiecărui scop trebuie în mod raţional să foloseşti
puterile. în activitatea juristului persistă un scop sigur - realizarea legalităţii, ordinii
de drept şi a drepturilor persoanei prin soluţionarea justă a cazurilor juridice.
Necesitatea exprimă trebuinţa absolută a persoanei a cărei satisfacere este
importantă pentru existenţă, dezvoltare şi perfecţionare. Omul este activ datorită
necesităţilor care, la rîndul lor, pot fi diverse: materiale (hrană, îmbrăcăminte, casă)
şi spirituale (cărţi, opere de artă etc.). Necesităţile determină raţiunea, voinţa,
sentimentele. Sistemul necesităţilor poate fi încălcat prin prevalarea unora asupra
celorlalte. Acest lucru poate duce la deformarea persoanei, fapt inadmisibil în
caracterul unui jurist. Pentru practica juridică nomenclatorul intereselor de bază
ajută la evidenţierea parametrilor psihologici de bază în activitatea grupurilor,
organizaţiilor criminale, a legităţilor de formare a orientărilor sociale ale
infractorului. Cunoscînd interesele iniţiale, juristul poate crea tabloul psihologic al
scopurilor şi tendinţelor unor indivizi luaţi în parte sau în grupuri. Nesatisfacerea
necesităţii, mai devreme sau mai tîrziu, va împinge individul, grupul să caute
mijloace de satisfacere a lui. Astfel, dacă mijloacele legale de satisfacere a
interesului sunt blocate, acestea se vor satisface prin infracţiuni. Interesul este
atitudinea selectivă faţă de obiecte sau fenomene. Un obiect prezintă interes doar
după ce ai înţeles importanţa lui, iar un fenomen, după ce ai suportat emoţional o
anumită situaţie. Interesele pot fi materiale şi spirituale, limitate şi profunde,
stabile şi accidentale, vii şi lipsite de interes, directe şi indirecte. Un jurist practic
poate da caracteristica unei persoane determinînd cercul ei de interese. Juristul
practic trebuie să cunoască atît necesităţile indivizilor cît şi interesele lor, pentru a
le ţine sub control comportamentul şi pentru a preveni încălcările de drept.
Analizînd aceste componente psihologice, putem să ne apropiem de instrumentul

Pagina 11
principal de descoperire a infracţiunii. Motivul reprezintă imboldul persoanei faţă
de o anumită acţiune sau conduită.141 Acesta este legat de realizarea necesităţilor
dominante, fiind conştient sau inconştient. îndemnurile conştiente sunt realizate
după ce au fost minuţios analizate. Cele inconştiente se realizează mecanic, în baza
experienţei trecute. Motivul dictează acţiunile, acordînd posibilitatea de a alege.
Omul face ceea ce-i dictează la moment motivul. Acest imperativ este calitatea
indispensabilă a reacţiilor comportamentale. în special multă bătaie de cap
juriştilor - judecător, procuror, ofiţeri de urmărire penală - le oferă motivele
ascunse, camuflate. La descoperirea acestora trebuie descifrate un şir de elemente
ale psihicului persoanei. Directiva este pregătirea de a acţiona într-o situaţie
corespunzătoare, într-un mod determinat, în baza experienţei acumulate. Uneori
produce inerţie şi dificultăţi în procesul adaptării la noua situaţie. De exemplu,
directiva ofiţerului de urmărire penală asupra vinovăţiei învinuitului duce la
acumularea probelor de învinuire, plasînd pe planul secund probele de achitare.
Convingerea presupune starea psihică volitivă, care se manifestă prin aşteptarea
rezultatului planificat al activităţii. Probabilitatea că acest rezultat va surveni este
foarte înaltă. Convingerea se bazează pe aprecierea obiectivă a circumstanţelor, pe
deţinerea materialelor de atingere a scopului - cunoştinţe, deprinderi, abilităţi,
capacităţi şi posibilităţi fizice. Convingerea este importantă în activitatea unui
judecător, procuror, ofiţer de urmărire penală. Priceperea este capacitatea de a face
ceva, datorită cunoştinţelor şi experienţei. Fiecare jurist trebuie să dobîndească
priceperea de a-şi exercita funcţiile profesionist, calificat, fapt ce presupune nu
doar volumul de cunoştinţe şi experienţă, ci şi orientarea psihologică. Perceperea
se formează doar în procesul autoperfecţionării permanente. Deprinderea este o
însuşire formată în urma exersării, experienţei şi adusă la un anumit nivel de
perfecţiune. Această capacitate permite îndeplinirea rapidă a activităţii, fără efort
suplimentar, eficient şi econom. Deprinderile se consolidează în creierul juristului
obţinînd un caracter reflex (deprinderea juristului de a analiza în gînd mersul
examinării cazului); în sentimente (deprinderea judecătorului de a nu reacţiona la
spontaneitatea emoţiilor, dispoziţiei, închipuirilor participanţilor la proces); în
voinţă (deprinderea judecătorului de a influenţa procesul volitiv al participanţilor la
proces interzicînd sau permiţînd acţiunile lor).142 Obişnuinţa cuprinde conduita
persoanei, ce se manifestă prin înclinaţia faţă de acţiuni, care au devenit
permanente şi se formează de regulă spontan. La început obişnuinţa este iniţiată de
anumite deprinderi, însă în continuare ele se săvîrşesc mecanic, în funcţie de
necesitate. Obişnuinţa este un stereotip psihologic vechi, care lasă amprente asupra
persoanei. Obişnuinţa poate fi pozitivă şi negativă. De exemplu, nu putem numi
pozitivă obişnuinţa unor judecători de a amîna examinarea unui caz civil, în

Pagina 12
temeiul neprezentării părţilor (în practica internaţională există o regulă conform
căreia neprezentarea părţilor demonstrează poziţia lor: pentru reclamant -
renunţarea la cerere, pentru pîrît - recunoaşterea ei, pentru participanţi - insultarea
instanţei de judecată, avînd consecinţe juridice). In funcţie de orientarea generală,
caracterul persoanei poate fi caracterizat prin: - atitudinea faţă de muncă, care se
poate manifesta prin iniţiativă, dragoste faţă de lucru, responsabilitate, creativitate
şi sîrguinţă sau, invers, inerţie, lene, iresponsabilitate, superficialitate,
conservatism. Astfel un jurist, reieşind din aceste trăsături, poate fi calificat harnic
sau apatic; - atitudinea faţă de oameni manifestată prin comunicabilitate,
bunăvoinţă, sinceritate, amabilitate, sensibilitate sau, din contra, nesociabilitate,
grosolănie, răutate, egoism, indiferenţă. în funcţie de acestea putem caracteriza un
jurist ca fiind uman sau inuman; - atitudinea faţă de sine - în sens pozitiv aceasta se
manifestă prin simţul propriei demnităţi, autocritică, modestie, mîndrie,
autodisciplină, în sens negativ - aroganţă, autoadmiraţie, autoînjosire, egoism şi
îngîmfare. în această situaţie autoaprecierea adecvată devine una dintre condiţiile
perfecţionării personalităţii. Extremităţile în autoapreciere (şi supraaprecierea şi
subaprecierea propriilor calităţi) sunt la fel de condamnabile. Caracterul persoanei
se manifestă în sentimentele şi emoţiile pe care le trăieşte, în reacţiile impulsive,
orientări şi neînduplecări, iar capacitatea de a-şi stăpîni propriile emoţii vizavi de
persoanele din jur demonstrează o cultură psihologică înaltă.

Pagina 13