Notiunea si obiectul pshologiei judiciare

Psihologia este ştiinţa centrată pe om, pe personalitatea sa,urmărind modul cum acesta se manifestă şi acţionează
în mediul său fizic, dar mai ales social.

Psihologia judiciară:

 poate fi definită ca o disciplină distinctă cu caracter pragmatic, formativ – aplicativă

 Are ca obiect studiul fiinţei umane implicată în drama judiciară
 are finalitatea de a obţine cunoştinţele şi de a evidenţia legităţile psihologice apte să fundamenteze
interpretarea corectă a comportamentelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă
 Ramură a psihologiei, auxiliară dreptului, care urmăreşte să descopere mijloacele psihologice cele mai
adecvate ce pot contribui la stabilirea adevărului şi la o mai echitabilă administrare a justiţiei,prevenirea şi
înlăturarea erorilor judiciare, o mai bună fundamentare a reeducării infractorilor.
 studiază caracteristicile psiho-sociale ale participanţilor la procesul penal (învinuit, victima etc.) şi
legităţile psihice care se evidenţiază în această activitate.

Definiţii date psihologiei judiciare:

„Psihologia judiciară este o ramură a psihologiei care cercetează implicaţiile psihologice ale activităţii
judiciare”(Prună, 1992, p. 3).

„Psihologia judiciară se defineşte ca acea disciplină distinctă formativ-aplicativă şi de cultură profesională a

magistratului în statul de drept, având ca obiect studierea nuanţată a persoanei umane implicată în drama judiciară,
în vederea obţinerii cunoştinţelor şi a evidenţei legităţilor psihologice apte să fundamenteze obiectivarea şi
interpretarea corectă a comportamentelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă” (Mitrofan, Zdrenghea şi
Butoi, 1992, p. 5).

„Ceea ce reuneşte diverşi practicieni ai psihologiei judiciare este interesul comun pentru studiul violenţei de orice
natură (fizică, psihică, sexuală, simbolică) şi impactul acesteia asupra diferitor grupuri (criminali, victime, poliţişti,
gardieni) în scopul identificării,reducerii şi, eventual, al eliminării durerii intrapsihice, a conflictelor interpersonale
şi dezordinii/tulburărilor sociale” (Arrigo, 2000).

Obiectul psihologiei judiciare îl reprezintă studiul şi analiza complexă a comportamentelor umane implicate în
prevenirea, geneza, producerea şi soluţionarea conflictului individului cu norma juridică (în special cu normele
penale).

Conflictul individului cu norma juridică se produce atunci când o persoană „încalcă legea”: face ceva ce este
interzis de conţinutul normelor juridice sau nu face ceea ce reglementările juridice îi cer expres să facă.

Aceste norme reglementează cele mai importante aspecte ale vieţii umane şi, cu anumite excepţii, presupun o
răspundere juridică personală (individuală) pentru nerespectarea lor.

Ţinând cont de aceste caracteristici, psihologia judiciară se ocupă cu precădere de aspectele psihologice legate de
încălcarea normelor penale.

Psihologia judiciară studiază:

- caracteristicile psihosociale ale participanţilor la acţiunea judiciară (infractor, victimă, martor, anchetator,
magistrat, avocat etc.)

- modul în care aceste caracteristici apar şi se manifestă în condiţiile concrete şi speciale ale interacţiunii lor
în cele trei faze: faza preinfracţională, infracţională propriu-zisă şi postinfracţională.
 Obiective teoretice şi obiective practic-aplicative

Cele mai importante obiective teoretice ale psihologiei judiciare sunt următoarele:

– îmbunătăţirea aparatului teoretico-conceptual şi asigurarea funcţionalităţii acestuia;

– elaborarea unor modele teoretico-explicative privind etiologia unor fenomene psihologice de care se ocupă;
– validarea unor metode conceptuale teoretico-explicative ale psihologiei generale şi ale psihologiei sociale în urma
testării acestora în mediul specific activităţii judiciare;
– validarea în practica judiciară a unor modele ştiinţifice elaborate de psihologia generală şi psihologia socială.

Dintre obiectivele practice ale psihologiei judiciare menţionăm:

– elaborarea metodologiei specifice de cercetare;

– desfăşurarea unor cercetări pentru a evidenţia legi şi reguli specifice activităţii judiciare;
– oferirea de informaţii pertinente organelor judiciare menite să confirme necesitatea aplicării psihologiei în
domeniul judiciar;
– contribuţia efectivă la stabilirea adevărului şi aplicarea legii;
– participarea la elaborarea programelor de recuperare şi verificarea eficienţei acestora;
– implicarea prin mijloace specifice la organizarea unor programe de prevenţie;
– oferirea asistenţei psihologice de specialitate, sub forma expertizelor, organelor judiciare.

Cele mai importante probleme care stau în atenţia psihologiei judiciare sunt:

– factorii determinanţi ai comportamentului infracţional;

– mecanismele psihologice şi psihosociale implicate în activitatea infracţională;
– particularităţile psihologice ale personalităţii criminale;
– mecanismele psihologice implicate în fenomenul recidivării activităţii infracţionale;
– psihologia victimei;
– psihologia mărturiei judiciare;
– structura şi mecanismele psihologice ale comportamentului simulat;
– utilitatea tehnicilor psihofiziologice în stabilirea mărturiei adevărate;
– dimensiunile psihologice şi psihosociale ale educării şi reintegrării sociale a infractorilor

Raporturi interdisciplinare

Conexiunile psihologiei judiciare cu psihologia generală

- împrumută şi aplică metode de abordare a domeniului, cunoştinţe asupra unor legi psihologice şi instrumente de
investigaţie cu arie de largă aplicabilitate, constituind, dintr-un anumit punct de vedere, un domeniu experimental
al psihologiei şi al dreptului

- Specificul psihologiei generale rezidă în faptul că ea analizează „anatomic” viaţa intrapsihică a individului,
distingând trei categorii de procese psihologice: procese cognitive, procese afective şi procese motivaţionale.

- Psihologia judiciară utilizează implicit noţiunile de psihologie generală atunci când, de exemplu, analizează
erorile în depunerea mărturiei de către martorii oculari şi de bună-credinţă (se discută despre limitele atenţiei,
distorsiunea memoriei etc.).

Conexiunile psihologiei judiciare cu psihologia socială

- Psihologia judiciară este strâns legată de psihologia socială care, studiind planul particular-social din construcţia
omului, se caracterizează printr-o abordare mai concretă a omului, urmărind efecte individuale şi de grup ale unor
determinări concret-istorice
Conexiunile psihologiei judiciare cu alte ramuri ale psihologiei

– psihodiagnosticul şi psihologia diferenţiată care oferă date asupra tipologiilor şi a diferenţelor interindividuale;
– psihologia experimentală care oferă date referitoare la instrumentarul investigatoriu, precum şi prin expresia ei
psihofiziologică, la evaluarea funcţionalităţii analizatorilor atât de mult discutaţi în faza senzorio-perceptivă a
mărturiei, cât şi pentru biodetecţia comportamentului simulat.

Conexiunile psihologiei judiciare cu diferite ramuri ale ştiinţelor juridice

- Fundamentarea prezenţei psihologiei judiciare pe terenul dreptului este demonstrată de faptul că înainte de a fi
existat raporturi de drept, în societate s-au dezvoltat raporturi naturale, interumane, cu conţinut şi motivaţie
psihologică, interesele părţilor fiind determinate de motivaţii şi scopuri, energizate de mobilizarea voinţei fizice şi
psihice

- Legătura psihologiei judiciare cu ştiinţa dreptului este reclamată de necesitatea de a oferi dreptului un
instrumentar al interpretării corecte a conduitelor umane cu finalitate criminogenă. Din acest punct de vedere,
dreptul îi limitează psihologiei judiciare aria de extensie, strict la conduita umană analizată din perspectiva
normelor juridice (autor, martor, persoană bănuită, conduită simulată etc.) şi a soluţionării sub just temei a
pricinilor judiciare.

Legăturile cu procedura penală pot fi regăsite într-o serie întreagă de activităţi, dintre care menţionăm:
confruntarea, percheziţia, prezentarea spre recunoaştere, ascultarea etc., pot fi eficiente în măsura în care organele
de cercetare vor avea cunoştinţele psihologice necesare cunoaşterii corecte a conduitelor umane, în raport cu a
căror interpretare şi obiectivare, actul procedural să aibă maximum de eficienţă sub aspectul aflării adevărului.

COMPORTAMENTUL - prezentare generală

Comportamentul - reprezintă reacţia globală (glandulară, motorie, verbală, afectivă etc.) a unei persoane într-o
împrejurare dată. Prin această reacţie totală organismul uman răspunde la o situaţie trăită în funcţie de stimulările
mediului şi de tensiunile sale interne.

Sistemul specific de referinţă pentru comportamentul uman îl reprezintă situaţia sau contextul social (în care se
include şi prezenţa celorlalţi) la care orice persoană răspunde prin acte, mişcări şi gesturi vizibile, observabile, în
strânsă corelaţie atât cu particularităţile situaţiei, cât şi cu particularităţile şi trăsăturile personalităţii sale.

O particularitate specifică a comportamentului uman o constituie caracterul învăţat, dobândit al acestuia.

În procesul interacţiunii oamenii îşi furnizează reciproc modele comportamentale corespunzătoare tot atâtor
categorii de activităţi:

• activităţi necesare existenţei noastre, cum ar fi: învăţarea mersului, a vorbirii, a alegerii şi preparării
hranei etc.;

• activităţi necesare integrării în comunitatea în care trăim : învăţăm să salutăm, să ne comportăm

civilizat, să ne îmbrăcăm conform tradiţiei sau modei, să ajutăm, să respectăm etc.;

• activităţi inutile şi chiar dăunătoare atât pentru persoană cât şi pentru comunitate : consumul de
alcool, fumatul, minciuna, farsele grosolane, practicile infracţionale de tot felul, de la micile răutăţi ca
bârfa, calomnia, însuşirea unor bunuri care aparţin altora, până la comportamentele grave ce intră sub
incidenţa legii etc.

Procesul de învăţare este un fenomen care se extinde la întreaga viaţă umană, prin învăţare înţelegând orice
achiziţii, care prin exerciţiu şi repetare acţionează asupra comportamentului nostru modificându-l.
 Un rol important în învăţarea unor comportamente îl au recompensa şi sancţionarea, care contribuie fie la
facilitarea noilor achiziţii, fie la eliminarea celor necorespunzătoare (este vorba de condiţionarea operantă
skineriană - metodă descoperită de curentul behaviorist de învăţare a comportamentului).

Psihologia judiciară este interesată, în primul rând de ceea ce reprezintă devianţa în materie de
comportament. Statistic, devianţa reprezintă o abatere de la medie. Media o constituie comportamentul
conformist, în raport cu normele şi reglementările sociale, iar comportamentul deviant ca abatere, semnifică
deviaţiile cu sens negativ, antivaloric, de tipul a tot ceea ce este denumit în termeni generici comportament
antisocial, criminalitate sau infracţionalitate.

Noţiunea de comportament infracţional este utilizată sub mai multe forme: comportament deviant,
delincvent sau aberant.

În realitate, comportamentul deviant include abaterile de la normele sociale în general, cel delincvent
(infracţional) se referă la abaterile şi încălcările normelor juridice penale, în timp ce comportamentul aberant
include aspectele medico-legale, psihiatrice sau psihopatologice.

DEVIANŢA SOCIALĂ ŞI DELINCVENŢA

După anul 1990, problematica devianţei sociale a început să fie abordată sistematic, existând preocupări
pentru elaborarea şi fundamentarea unui cadru teoretic şi metodologic.

În plan teoretic-conceptual s-au reelaborat şi redefinit noţiuni şi concepte de bază ale criminologiei,
fundamentându-se un cadru general etiologic al infracţionalităţii

In plan metodologic s-au elaborat şi validat metode de investigaţie a diferitelor tipuri de manifestări şi
comportamente antisociale, identificând şi evaluând factorii şi mecanismele care le generează sau favorizează,
atât ca fenomen de grup, cât şi ca manifestare specifică a comportamentului individual.

Devianţa desemnează nonconformitatea, încălcarea normelor şi regulilor sociale.

Are o sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea sau delincvenţa (denumită şi “devianţă
penală”), deoarece include nu numai încălcările legii penale, ci toate deviaţiile de la comportamentul
socialmente acceptat şi dezirabil.

Comportamentul deviant este un comportament “atipic”, care se îndepărtează sensibil de la poziţia standard
(medie) şi transgresează normele şi valorile acceptate şi recunoscute în cadrul unui sistem social.

Delincvenţa este un fenomen deosebit de complex, incluzând o serie de aspecte şi dimensiuni de natură
statistică, juridică, sociologică, psihologică, economică, prospectivă şi culturală (Banciu, 1995 ):

a) dimensiunea statistică - evidenţiază starea şi dinamica delincvenţei în timp şi spaţiu, prin evaluarea şi
măsurarea în procente, medii, serii de distribuţie şi indici ai diferitelor delicte şi crime, şi corelarea acestora cu
o serie de variabile şi indicatori cu caracter social, ecologic, cultural, geografic etc.;

b) dimensiunea juridică - evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte şi fapte antisociale,
periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea şi felul sancţiunilor adoptate,
modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente;

c) dimensiunea sociologică - centrată pe identificarea şi prevenirea socială a delictelor şi crimelor, în raport cu

multiple aspecte de inadaptare, dezorganizare şi devianţă existente în societate şi cu formele de reacţie socială
faţă de diferitele delicte;

e) dimensiunea economică sau “costul crimei” - evidenţiază consecinţele directe şi indirecte ale diferitelor
delicte din punct de vedere material şi moral (costurile financiare acordate victimelor, martorilor, reparaţiei
bunurilor etc.);
f) dimensiunea prospectivă - evidenţiază atât tendinţa generală de evoluţie a delincvenţei, cât şi tendinţa
anumitor indivizi şi grupuri sociale spre delincvenţă;

g) dimensiunea culturală – se referă la relativitatea criteriilor normative şi culturale cu care este investită
delincvenţa în diverse societăţi şi culturi. Există diferenţe sensibile din punct de vedere cultural, în definirea
anumitor acte ca periculoase şi în evaluarea intensităţii şi gravităţii acestora.

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE JUDICIARA SI PSIHANALIZA

Noţiune şi importanţă

- se adresează tuturor categoriilor de specialişti care pot participa la înfăptuirea actului justiţional şi ale căror
hotărâri produc un impact asupra actului justiţional și anume destinele oamenilor aflaţi sub incidenţa legii.

- este definită drept „disciplină distinctă, cu un pronunţat caracter pragmatic, informativ- formativă şi de
cultură profesională a magistratului în statul de drept

- are ca obiect studierea nuanţată şi aprofundată a fiinţei umane (persoana) implicată în drama judiciară, în
scopul obţinerii cunoştinţelor şi evidenţierii legităţilor psihologice, apte să fundamenteze interpretarea
corectă a conduitelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă

Existenţa psihologiei în sistemul judiciar fundamentează următoarele deziderate deontologice şi etice:

- Umanizează norma juridică, dându-i viaţă şi umplând-o de conţinut
- Orientează justiţia către înţelegerea fiinţei umane din punct de vedere al subiectivului ei:
- intenţie, -simulare, -culpă, -rol,
- mărturisire, - disimulare, - recunoaştere,
-provocare, -prevedere, -iresponsabilitate, -
-responsabilitate, - regret, -consimţământ
-stări emoţionale),
cu scopul relevării în întregime a adevărului, a unei corecte dozări a pedepsei şi a unei soluţionări sub just
temei a cauzei.

Orientează justiţia către realizarea procesului judiciar cu respectarea normelor de etică și deontologie, printre
care amintim:
-demnităţi,
-libertăţi de conştiinţă şi expresie,
-integritatea psihomorală şi fizică, a liberului consimţământ, a dreptului la protecţie şi apărare ale fiinţei umane
implicate în drama judiciară;

Psihanaliza criminalistica - ştiinţa viitorului

Aplicarea psihologiei care are la baza psihanaliza în interogatoriul judiciar, va prezintă o oportunitate de a
aprofunda o nouă metodă de cercetare care va fi posibilă în viitorul apropiat pe măsură ce specialiștii în
psihologie judiciară vor aprofunda mecanisme și tehnici psihanalitice.

S-a observat ca rezistenţa la mărturisire a celor interogați creşte direct proporțional cu gradul de stres resimțit
de cei chestionați cât și prin aplicarea unui stil neadecvat personalității lor.

Psihanaliza desemnează concomitent trei lucruri.

1. O metodă de investigarea a minţii. Şi în special a minţii inconştiente;

2. O terapie a nevrozelor inspirată din metoda de mai sus;
 3. O nouă disciplină de sine stătătoare care se bazează pe cunoştinţele dobîndite în urma aplicării metodei de
investigare şi  experimentelor clinice.

Un mare aport în naşterea psihanalizei l-a constituit auto-analiza la care s-a supus însuşi Freud. Freud a fost un
medic neuropatolog evreu şi a încercat să constituie o mişcare psihanalitică cu ajutorul specialiştilor ne-evrei pentru
a da orientării sale mai multă credibilitate. În acest context el a colaborat cu personalităţi marcante ca de pildă Carl
Jung, Alfred Adler, Sandor Ferenczi, Wilhelm Reich ş. a.

Psihanaliza medicală şi psihanaliza criminală (asemănări şi deosebiri)

Diferenţe între bolnav şi delicvent (eterna reîntoarcere)

In psihanaliza medicală - bolnavul are tot interesul să coopereze cu psihologul pentru identificarea motivelor
ascunse care îl tulbură

In psihanaliza criminala - delicventul va încerca prin rea credinţă şi viclenie să își adune toate resursele psihice în
scopul de a disimula şi de a se sustrage de la stabilirea vinovăţiilor şi răspunsurilor

Experţii psihologi specializaţi în interogatorii au remarcat faptul că o curiozitate ce nu ţine seama de primejdie îl
indemna pe infractor să reexamineze împrejurările în care a comis fapta.

Reîntoarcerea pe urma paşilor făcuţi este o necesitate fundamentală a infractorului. Psihologii remarcă reveriile
măturilor către imaginile copilăriei şi ale bătrânilor către vigoarea maturității, imposibile însă de reactualizat

De aceea demersul interogaţiilor de tip psihanalitic este uşurat.

Astfel se poate explica aviditatea cu care asasinii/criminalii citesc știrile de senzaţie referitoare la abominabilele
lor fapte - asasinii directorului Ioan Luchian Mihalea, la data arestării mărturiseau că citiseră cu o curiozitate
diabolică tot ce se scrisese în presă, urmărind zi de zi știrile cu privire la fapta pe care o comiseseră.

- asasinii cei mai insensibili afectiv care operează în câmpul faptei, făcând dovada unui calm sinistru sunt
totodată şi cei mai avizi de retrăirea experienței faptei prin reîntoarcere la locul crimei.

- În acelaşi timp tot ei sunt cei care fac o serie de greşeli frapante, uitându-şi în câmpul faptei unelte sau
obiecte personale pe care apoi le uită după satisfacția împliniri faptei.

- dorinţa de reîntoarcere într-un loc se manifestă prin uitarea unor lucruri/obiecte, care te obligă sa te
reîntorci să le iei.

- Regularitatea cu care infractorul îşi lasă câte ceva ce îi aparţine dovedeşte nevoia de a reveni și de a
retrăi, lucru care este întărit şi de experienţele judiciare, căci nu o dată autorul faptelor a fost reţinut din
chiar „grupul curioşilor” polarizaţi în jurul câmpului faptei.

În cadrul interogatoriului psihanalitic psihologul cunoaște că la început autocenzura îl va opri pe bănuit de la o

confesiune, dar curând aceasta va fi slăbită de nevoia retractării a ceea ce a fost, retrăire care are rolul de a mai
detensionării eventualelor refulări cât și a satisface nevoia retrăirii faptelor pentru a resimți sadicitatea sau a
contempla inteligența cu care a fost săvârșită.

Nu putem vorbi de o confesiune propriu-zis, cel puțin nu una la nivel de conştientă ci mai de grabă una
inconştientă manifestata prin acțiunile inculpatului.

Mecanisme operaţionale şi terminologie în psihanaliză.Structura reprezentativă operaţională cu care lucrează

psihanaliza:

1. Supra Eul

- reprezintă un strat de vigilenţă (ochiul interior al individului)

- mărturisirea - eliberarea.... (cenzura - mecanisme trifuncţionale - ar fi bine şi just să mărturiseşti, trebuie să-mi
mărturiseşti, vei suferi dacă vei mărturisi)
- este un filtru cu conţinut moral, etic şi juridic;
- este un strat artificial, creat prin interiorizarea normelor de instrucţie;
- este relativ stabil;
- formează coordonatele de bază ale caracterului;
- reprimă şi refulează tendinţele neconforme standardelor sale.

2. Eul
- stratul conştient:
- este conştiinţa acţionată, vie la un moment dat („trăitul");
- este autoevaluatorul perceptiv al fiecăruia dintre noi în raport cu propria imagine şi persoană, în contextul dat;
- trăieşte şi exprimă starea prezentă;
- acceptă tendinţe şi pulsiuni, cărora le dă valenţele prezentului, conştientizându-le în contextul stimulării externe;
- în termeni psihanalitici, acesta (felul de a trăi, exprima, simţi) este determinat de subconştient. (Conştientul este
rezultanta inconştientului).
Preconştientul - acceptă şi ţine în stare de rezervă tendinţele şi pulsiunile (acceptate de cenzură), pregătindu-le
pentru a accede şi a fi conştientizate de către Ego la momentul optim;
-dacă, conştientul este văzut ca o gazdă care primeşte oaspeţi în sufragerie, preconştientul reprezintă camera de
aşteptare, de unde sunt prezentaţi din când în când oaspeţii (tendinţele, pulsiunile) - la momentul psihanalitic
oportun.

3. Subconştientul despre care Alder spunea că: "conţine puterea individului"

- reprezintă experienţele interiorizate, achiziţiile stocate, concluziile personale, complexele emoţionale;
- pare a fi personal, individual şi structurat;
- ţine seamă de cerinţele individului şi intră permanent în conflict cu realitatea externă;

4. Inconştientul - purtătorul experienţelor şi trăsăturilor fundamentale ale speciei si ale rasei (impulsuri atavice,
memoria speciei):
- este un dat ancestral, natural, primar, biologic;
- conţine instinctul de conservare a speciei şi a individului - instinctul primar - instinctul sexual, alimentar (hrana),
securizare (adăpost, protecţie), agresivitate-defensă

Tendinţa - reprezintă pornirea pulsională a sinelui; este un stadiu prin care se conservă, dat fiind mecanismul
regresiei, o pornire instinctuală;
Sublimarea - mecanism de reprimare a unei tendinţe; actul care permite, deghizat, exprimarea socializată a
pornirilor pulsionale ale Sinelui (arta, pictura, activitatea onirică etc.)
Refularea - reintroducerea în inconştient a unor porniri pulsionale instinctuale (reprimarea libidoului).
Efectele refulării: boala psihică: (psihoze, nevroze, obsesii), impulsiuni criminale nelinişti anxioase, fobii, lapsusuri
(uitări), erori, gesturi simptomatice, ticuri
Defularea - mecanism de descărcare, de detensionare;
- detensionare eliberatoare, plăcută;

Infractorul şi infracţiunea din perspective psihologice şi psihanalitice

Din punct de vedere psihanalitic infractorul are drept caracteristica principală eşecul în ceea ce priveşte controlul
efectiv al ego-ului și super-egoului datorat greşelilor timpurii din momentul formarii lui din perioada copilăriei fie
prin neglijării parentale sau acte de violență.

Personalitatea umană după Sigmund Freud este structurată în: Eul, Supereul, și Sinele.
Eul (Ego) reprezintă conştiinţa de sine, nucleul personalităţii în alcătuirea căreia intră cunoştinţele şi imaginea
despre sine și sinele așa cum vede sau și-l imaginează subiectul la nivel inconștient, precum şi atitudinile conştiente
sau inconştiente despre cele mai importante interese și valori.
Supereul (super-ego) este conştiinţa morală (mecanismul de cenzură, o sentinelă a moralității) şi constituie
expresia existenţei individului, dezvoltată în conformitate cu normele morale și sociale cât şi nivelul socio-cultural
al comunităţii din care face parte
Sinele (Id.),
- este una dintre cele trei entităţi ale personalităţii; constituie un complex de instincte şi tendinţe ascunse,
care are un caracter personal şi nu este trăită în mod conştient dar se manifesta prin impulsurile și unele
acțiuni automate întreprinse de subiect.
- constituie polul pulsional al personalităţii sexuale şi agresive (expresie a instinctelor vieţii şi a morţii), care
pune organismul în tensiune, îl aduce sub influența sistemului nervos simpatic.
- este considerat ca o componentă biologică a personalităţii, reprezentant al influenţelor ereditare, automate,
rezervorul energiei psihice,

Consideraţii privind comportamentul delicvent

Punctul de vedere clasic al lui Freud privind relaţia dintre crimă şi pedeapsă a fost amplu prezentat si dezvoltat de
către Franz Alexander şi Hugo Stau în lucrarea lor „Criminalul, judecătorul şi publicul" (1950).
Din perspectiva autorului, abordarea lor ar putea fi sintetizată astfel:
1.toţi oamenii sunt criminali înnăscuţi.
Fiinţa umană apare în lume ca un ‘’criminal’’, adică neadaptat din punct de vedere psiho- social.
În primii ani de viață copilul îşi prezervă, ‘’criminalitatea’’ în cel mai înalt grad, fiind preocupat numai de
realizarea plăcerii şi de evitarea cat mai mult a durerii.
În perioada 4—6 ani, dezvoltarea ‘’criminalului’’ începe să se diferenţieze de cea a ce privește persoanei proprie
prin descoperirea ‘’lumii’’. Astfel copilul începe să folosească cea mai elementară formă de învățare care totodată
este și cea mai spectaculoasă din perspectiva adaptării rapide cu invitarea.
În perioada următoare, (denumită şi perioada latentă), ce se încheie la pubertate, viitorul individ reuşeşte parţial
în reprimarea tendinţelor instinctive ‘’criminale’’ şi stoparea exprimării lor actuale. Ea sau el converteşte sau
transformă aceste tendinţe ‘’primare criminale’’ în forme acceptabile din punct de vedere psiho-social
`
Elemente explicative privind procesele psihologice post-infracţionale
Etapa post-infracţională se caracterizează prin apariţia procesului psihic ce va determina teamă, de luptă a
făptuitorului pentru a evitarea răspunderea penală prin mijloace specifice încercărilor de simulare şi disimulare
adică minciuna în general.
In primele etape întâlnim o succesiune de etape, de momente intrapsihice: reprezentarea şi tendinţa de înfăptuire
a actului, vizează şi ezitarea, conturarea intenţiei, alegerea mijloacelor, hotărârea momentului săvârşirii,
executarea, strategia eludarea identificarea probei faptei, elementul caracteristic psihologiei infractorului după
săvârşirea faptei este tendinţa acerbă de a se apăra, de a se sustrage de la identificarea învinuirii sau sancţiunii.

Acţiuni întreprinse de suspect după săvârşirea infracţiunii, printre care:

- plecarea precipitată de la locul faptei;
- distrugerea sau ascunderea unor mijloace de probă;
- dispariţia de la domiciliu (internarea, părăsirea localităţii etc.);
- încercarea de creare a unor alibiuri prin deplasarea imediată într-un alt loc, în care încearcă să se facă remarcaţi.

PROBLEMATICA PSIHOLOGICĂ A ANCHETEI JUDICIARE

Ancheta judiciară - caracterizare general

Anchetatorul – are rolul, aflarea adevărului şi determinarea autorului să-şi recunoască vina şi să facă mărturisiri
cât mai complete referitoare la aceasta
Ancheta judiciară - o cercetare efectuată de către un organ de stat (anchetator) desfăşurată sistematic şi organizată
ştiinţific, în vederea strângerii dovezilor privitoare la o faptă ilegală, apoi a prelucrării şi verificării acestora pentru
a lămuri împrejurările în care fapta s-a produs şi pentru a stabili răspunderile (Mitrofan & colab., 1992).

Din perspectivă psihologică ancheta judiciară (urmărirea penală şi cercetarea judecătorească) reprezintă o relaţie
interpersonală de tip special care reuneşte două persoane cu interese opuse:

- un anchetator (conducătorul anchetei) care caută să dezvăluie un adevăr

- şi un anchetat care, de cele mai multe ori, caută să-l acopere, să-l ascundă sau să-l prezinte într-o manieră
care să limiteze cât mai mult consecinţele care ar urma să decurgă.

În relaţia anchetator-anchetat, indiferent dacă acesta din urmă este învinuit (sau inculpat), martor sau persoană
nevinovată, elementul de interacţiune îl constituie convorbirea.

COORDONATELE PSIHOLOGICE ALE ACTIVITĂŢII DE ANCHETĂ JUDICIARĂ

Cele mai frecvente planuri situaţionale în care se confruntă anchetatorul şi anchetatul sunt:

a)Planul deschis - datele despre infracţiune sunt cunoscute atât de anchetator cât şi de infractor

b)Planul orb - datele despre infracţiune sunt cunoscute numai de anchetator, infractorul neştiind că ele se află la
dispoziţia anchetatorului.

c)Planul ascuns - datele despre infracţiune sunt cunoscute numai de infractor, fapt ce poate duce la eşecul
anchetei, autorul infracţiunii reuşind să rămână mult timp neidentificat, uneori ani la rând, iar alteori cauza intră în
prescripţie;(cazul profesorului care si a ucis prietena).

d)Planul necunoscut - datele despre infracţiune nu le cunoaşte, în prima fază, nici anchetatorul şi nici infractorul,
acestea fiind cunoscute de o terţă persoană (eventual un martor întâmplător), despre care cei doi parteneri nu au
cunoştinţă

 În biroul de anchetă, anchetatorul apreciază comportamentul expresiv, în mod special mimica învinuitului
ca pe o totalitate de trăsături şi caracteristici dinamico-funcţionale care evidenţiază stări, sentimente şi
dispoziţii afective a căror interpretare corectă este o necesitate absolută.
 Anchetatorul trebuie să surprindă atât componentele voluntare ale comportamentului cât şi cele deghizate,
simulate
 Învinuitul poate simula cu multă uşurinţă calmul, stăpânirea de sine, nedumerirea, unele stări de suferinţă
(afecţiuni cardio-respiratorii, leşin), atitudinea de revoltă ori de protest, toate cu scopul de a impresiona, de
a intimida pe anchetator (o categorie aparte sunt romii).
 În cazul persoanelor sincere, dar labile emoţional (sferă din care fac parte minorii, femeile, vârstnicii, unii
convalescenţi etc.) este necesar crearea unui climat de siguranţă şi încredere reciprocă, a unui dialog
deschis, degajat, cooperant

Calitatile psihosociale ale anchetatorului. sub 1

Calităţile psihosociale ale unui bun anchetator se pot grupa în trei categorii (Mitrofan & colab., 1992):

a) Nivelul general de pregătire.

- trebuie să facă dovada unui nivel ridicat de pregătire generală
- să aibă o concepţie clară despre lume şi viaţă, despre societate şi legile care o guvernează
- trebuie să ştie precis care sunt, în ce constau şi ale cui sunt valorile şi interesele pe care le apără
- Domeniul de activitate al anchetatorului fiind omul, aceasta presupune stăpânirea noţiunilor de psihologie a
personalităţii.
 b) Calităţile psiho-intelectuale.
- Gândirea anchetatorului trebuie să se orienteze spre esenţa realităţii judiciare, să se distingă prin claritate,
profunzime, rigoare, mobilitate, coerenţă şi să se bazeze pe un dezvoltat spirit critic.
- trebuie să dea dovadă de o mare putere de discernământ
- trebuie să deosebească uşor realul de ireal, semnificativul de nesemnificativ, să pătrundă şi să aprecieze
faptele la justa lor valoare
- Anchetatorului îi este necesară, la un nivel de funcţionalitate optim, atât memoria de scurtă durată, cât şi
memoria de lungă durată
- anchetatorul trebuie să recurgă şi la imaginaţie si trebuie să posede o mare stabilitate şi o bună concentrare
a atenţiei.
c) Calităţile moral-afective.
- Echilibrul emoţional vizează componenta afectivă a personalităţii anchetatorului.
- calităţi necesare în reuşita activităţii anchetatorului, reprezentate prin tact, răbdare, toleranţă,
disponibilitatea de a asculta, stăpânirea de sine etc.
- Complexitatea anchetei judiciare poate declanşa unele mecanisme ale afectivităţii ce se pot exterioriza prin
manifestări incompatibile cu profesiunea de anchetator, cum ar fi: dezgustul, plictiseala, sila, agresivitatea
etc
- Dacă anchetatorul va apare ca o persoană impresionabilă, nervoasă, iritată, agresivă sau ca o persoană care
trece cu uşurinţă de la o stare psihică la alta, ori preocupat de propriile probleme, şansele de a-şi atinge
scopul sunt foarte reduse.
- Echilibrul emoţional al anchetatorului este condiţionat şi de lipsa oricărei prejudecăţi sau a repulsiei faţă de
persoana anchetată
- Capacitatea empatică îl ajută pe anchetator, la nevoie, să simuleze orice stare sau trăire, să interpreteze
rolul oricărui personaj.

1.Enumerati si descrieti tipurile de anchetatori

Sintezele efectuate în urma studierii comportamentului anchetatorilor, în relaţia anchetator-anchetat, au condus la

diferite clasificări (Mitrofan & colab., 1992):

• anchetatorul temperat; se caracterizează printr-un comportament firesc, îşi ascultă cu atenţie şi interes
interlocutorul, răbdător, calm şi analitic. Intervine oportun şi eficient cu tactul corespunzător situaţiei,
pentru lămurirea aspectelor esenţiale ce interesează ancheta.
• anchetatorul amabil; manifestă o anumită transparenţă şi jovialitate în relaţia cu anchetatul, nu ezită să-şi
trateze interlocutorul cu o ţigară sau o cafea. Atmosfera degajată pe care o creează oferă premisele unui
studiu psihologic aprofundat al anchetatului. Această atitudine trebuie să fie constantă, altfel echilibrul
anchetei poate fi afectat, iar ancheta compromisă.
• anchetatorul autoritar; se caracterizează printr-o atitudine rigidă, gravă, impunându-şi la modul imperativ
voinţa în faţa anchetatului. Nu este preocupat de studiul psihologic al anchetatului şi implicit nu găseşte
modalităţi eficiente de a stimula ancheta. Acesta mizează mai mult pe intimidarea anchetatului decât pe
stimularea psihologică a acestuia şi astfel cooperarea devine ineficientă.
• anchetatorul comunicativ (vorbăreţ, expansiv); este maximal activ şi îşi exprimă cel mai evident
personalitatea sa. Expresivitatea verbală (intonaţie, accent, timbru) şi cea extralingvistică (mimică, gestică)
este orientată către anchetat într-un mod accentuat, astfel încât intervenţiile sale sunt uneori inoportune şi
lipsite de eficienţă, compromiţând ancheta.
• anchetatorul cabotin; doreşte să obţină în cadrul anchetei judiciare succese uşoare prin mijloace ieftine,
făcând apel la unele exagerări, amplificări improprii pentru ancheta judiciară care pot provoca stări cum ar
fi amuzamentul, dispreţul, penibilitatea sau chiar inhibarea anchetatului, situaţii care pot prejudicia
rezultatele anchetei.
• anchetatorul patern; adoptă un comportament îngăduitor în anchetă, manifestând uneori chiar compasiune
faţă de anchetat. Asemenea atitudine poate fi speculată mai ales de infractorii recidivişti care nu vor ezita
să-şi atenueze faptele.
• Din perspectiva implicării spiritului de observaţie în alcătuirea scenariului infracţional, se poate identifica
(Prună, 1994):
• anchetatorul de “tip sintetic”; acordă o importanţă diferenţiată informaţiilor iniţiale, construindu-şi
scenariul pe informaţiile considerate relevante, celelalte fiind integrate imaginii de ansamblu. Proiectul
anchetei implică un comportament probabilist, în sensul că se urmăreşte validarea celei mai probabile
soluţii. Demersul anchetei are o evoluţie mai rapidă, dar trebuie evitate posibilele erori.

ACTUL INFRACŢIONAL DIN PERSPECTIVĂ EXPLORATORIE

V.1.Scena crimei şi câmpul faptei
V.2. Componenta psihologică: motivul şi raţiunea de a ucide
3. DETERMINAREA MOTIVAŢIEI
4. Infracţiunea premeditată
5. Infracţiunea nepremeditată
6. Tipologii ale criminalului:
6. 1. Tulburările mentale
1) Schizofrenul 2) paranoicul
3) Oligofrenul 4) dementul
5) Imbecilul 6) idiotul
7) cretinul

1. Descrieţi schizofrenul.
- Natura schizofreniei este înţeleasă prin diferite moduri de raportare a individului la gradul şi limitele de
percepere a realităţii
- Absenţa stării de detaşare, a lipsei de promptitudine acţională, tendinţa de izolare exagerată, care indică
deficitul de adaptare la realitate (timiditatea, introversiunea), mimica, nu mai corespund sentimentului
trăit.
- Instabilitatea emoţională (teama, frica, ura, pasivitatea), reprezintă atitudinea care se abate de la
experienţa obişnuită, fiind specifică shizofreniei.
- Schizofrenia apare în situaţia dezorganizării şi a instabilităţii familiale, în cazul respingerii brutale
manifestată de către unul dintre părinţi, la moartea părinţilor şi lăsarea fără sprijin afectiv, dacă aceste
cauze se suprapun pe tulburări cerebrale moştenite.
- Schizofrenul (schizofrenicul) nu-şi poate controla comportamentul în mod raţional, actele sale
criminale fiind determinate de „tulburări sau deficienţe mentale”, astfel că nuşi poate coordona starea
psihică, ideile elementare, stimulii din organele perceptive
- nu mai are capacitatea de a aprecia consecinţele prejudiciabile ale faptelor sau prescripţiile şi
interdicţiile cuprinse în lege.
- Criminalul schizofren îşi întrerupe brusc, pentru o perioadă de timp sau definitiv,actul criminal început,
devenind insensibil la chinurile victimei.
- Schizofrenul este considerat o persoană incapabilă mintal, care nu poate să-şi supravegheze
comportamentul şi din această cauză nu este pedepsit penal (nu răspunde penal), urmând ca împotriva
acestuia să se adopte o măsură de siguranţă (atât pentru a fi ocrotit, cât şi pentru a fi împiedicat să
comită fapte grave).
- - Boala psihică a individului înlătură starea de responsabilitate deoarece este „incapabil să aprecieze”
gravitatea faptelor săvârşite.
- - Debutul schizofreniei apare rar anterior adolescenţei şi în mod frecvent în adolescenţă, chiar până la
vârsta de 30 de ani, dar poate apărea şi după vârsta de 45 de ani.
- - Comportamentul schizofrenului se caracterizează prin lipsa de măsură în tot ceea ce face: consum
exagerat de apă (intoxicaţia cu apă), halucinaţii auditive şi vizuale pe teme religioase, prezentarea
precipitată a unor evenimente bizare, comportament dezorganizat, afectivitate plată şi inadecvată.
Personalitatea exterioară a schizofrenului

- Acţioneaza în baza unei „comenzi” oculte care se regăseşte doar în mintea sa, si participă la acte de
violenţă nedefinite, nejustificate, nestăpânite, paralizante, brutale, absurde, victima fiind o persoană
apropiată, iubită (mama).
- Cruzimea acestuia alternează cu blândeţea excesivă, schizofrenul fiind lipsit de criteriile unei aprecieri
echilibrate a realităţii.
- trăieşte izolat de mediu şi îşi construieşte un univers propriu, fără restricţii şi interdicţii, având un caracter
ireal, fără logică, iar limbajul devine fără înţeles.

Personalitatea interioară a schizofrenului

- crează conflicte ce nu au la bază un sens acţional precis, devenind „infractor” fără voinţa sa (o personalitate
psihopată)
- Factorul volitiv constă în absenţa oricărui interes faţă de propria sa persoană sau faţă de alţii, precum şi faţă
de regulile sau prescripţiile sociale.
- Factorul afectiv constă în absenţa emoţiei, a sentimentului de vinovăţie sau a proceselor de conştiinţă după
comiterea actelor antisociale.
- Faptele schizofrenului sunt arbitrare, executate la întâmplare, înfăţinşându-se ca simple acţiuni animalice.

Natura schizofreniei

Factorii care determină debutul precoce sau debutul tardiv al schizofreniei sunt:

 deteriorarea cognitivă;
 maladii cerebrovasculare;
 deficitele senzoriale.

Descrieţi paranoicul.

Paranoia este reprezentată de o tulburare comportamentală gravă care determină abaterea severă a individului de
la regulile sociale, prin manifestarea halucinaţiilor de persecuţie sau grandoare.Debutul paranoiei se regăseşte în
schizofrenie.

Personalitatea exterioară a paranoicului

- idei delirante şi halucinaţii auditive

- apreciază că dezordinea comportamentului său este determinată de răutatea şi perversitatea celorlalţi
- Paranoicul nu înţelege şi nu acceptă modul de a fi al lucrurilor, fapt ce determină ample stări contradictorii
sau conflictuale şi furie întrerupte spontan de tendinţe suicidare.
- Fiind dominat de atitudini ostile, paranoicul se simte îndreptăţit să-i corijeze pe cei cunoscuţi, urmărind să
devină justiţiar, indiferent de consecinţele produse.

Personalitatea interioară a paranoicului

- suspiciune şi neîncredere faţă de cunoscuţi, precum şi prin rea-voinţă faţă de atitudinile celor apropiaţi.
- Aceste idei sunt însoţite de temerea că, indivizii cu care a intrat în legătură, nu urmăresc altceva decât să-i
producă un rău grav, să-l persecute, să-l înşele.
- Deseori limbajul ce-l interesează pe paranoic se referă la modul de interpretare a comportamentului celor
apropiaţi, cărora le transmite faptul că el a înţeles totul, că se va întâmpla ceea ce a gândit, luându-şi măsuri
de precauţie sau de atac.
- În perioada copilăriei, tulburarea de personalitate paranoidă se manifestă prin izolare nejustificată, prin
agresivitate şi iritabilitate permanente, cultivarea unui anumit gen de plăcere, accesul la speculaţii,
acceptarea unei alte identităţi, temerea de întâlnirea cu lumea (agorafobie).
 - Paranoicul procedează la supravegherea completă şi diversificată a partenerului,ajungând până la
sechestrarea acestuia.
- Deşi sunt infideli, paranoicii se manifestă cu o permanentă suspiciune faţă de partener

- Natura paranoiei

Elementele particulare ale personalităţii paranoide se regăsesc în manifestările prestate la începutul perioadei
adulte.Tulburarea intervine ca urmare:

 - a pierderii unor persoane apropiate (copil, soţ),

 - a poziţiei sociale (înlăturarea din serviciu),
 - a suferirii unei traume fizice şi psihice,
 - a consumului de substanţe psihotrope sau
 - a intervenţiei unei boli (tumoare pe creier).

Descrieţi imbecilul şi idiotul.

Imbecilul reprezintă starea de „întârziere mentală” a individului care, deşi poate realiza acte şi unele trebuinţe
imperioase, nu va fi capabil să scrie, să socotească, să citească şi nici să-şi îngrijească, în mod normal, propria
persoană.

Personalitatea exterioară a imbecilului

- este o fire docilă, care îşi asumă atribuţiile simple, cu nivelul de inteligenţă cuprins între 4 şi 6 ani.
- Mecanismul psihic rămâne involuat, reprezentările şi semnificaţiile actelor comise fiind infantile.

Personalitatea interioară a imbecilului

- este dependent şi supus celor care îl îngrijesc.

- Rolul decisiv al mediului familial îi creează senzaţia de siguranţă şi stabilitate
- Imbecilul ştie cine are putere în familie şi este capabil de prefăcătorie pentru a profita, pentru a-şi păstra
nevoia de ocrotire.
- Imbecilitatea este produsă de aberaţia cromozomială, de leziunea creierului sau de interveţia unor boli
grave, contractate de mamă în perioada sarcinii.

Idioţia reprezintă cea mai gravă formă a deficienţei intelectuale, care determină incapacitatea individului de a
vorbi şi de a adopta o conduită din cauza opririi dezvoltării mentale.

Personalitatea exterioară a idiotului

Întârzierea în dezvoltarea intelectuală a idiotului se manifestă sub 2 forme:

1) întârzierea mentală profundă – compatibilă cu acte şi gesturi umane simple, care implică mai mult partea
instinctivă, inconştientă, dar şi conduite simple de învăţare (mersul, gestică, reacţii la stimuli);
2) întârziere mentală severă – compatibilă doar cu actele instinctive (autocontrolul digestiv).
- Înaintarea în vârstă nu produce şi acumularea de experienţă comportamentală, deoarece nu demonstrează
posibilitatea dezvoltării sau a ameliorării capacităţii mentale a individului, dimpotrivă, acestea se degradează

Personalitatea interioară a idiotului

- nu are capacitatea de a-şi controla reacţiile, astfel că este inapt să-şi însuşească unele deprinderi şi să se
adapteze la situaţiile concret
- Este însă capabil să utilizeze limbajul limitat pentru a indica existenţa unor trebuinţe simple.
- nu este apt să dobândească un alt comportament, în afara celui foarte simplu, constând în învăţarea
mersului, a deprinderii de a se hrăni şi de a anunţa defecaţia.
 - Idioţia este efectul existenţei unor cauze ereditare (aberaţia cromozomială, leziuni organice ale creierului ca
urmare a îmbolnăvirii mamei în timpul sarcinii), cât şi a intervenţiei traumatismului cranian perinatal.

AGRESORUL. VICTIMA. PEDEAPSA.

Cauzalitatea victimală.
1) Factorii de risc conjuncturali, relaţionali şi naturali.
2) Condiţii favorizante.
3) Interrelaţia dintre victimă şi aggressor

1) Factorii de risc conjuncturali, relaţionali şi naturali.

Clasificarea factorilor de risc victimali este determinată de mediile sociostructurale de provenienţă ale victimelor,
de tipologiile valori lezate fizice, morale, politice, religioase, de condiţiile socio-economice în care trăiesc
victimele, de regulile de conduită acceptate de victimă.

Raportul dintre victimă şi factorii conjuncturali, relaţionali este exprimat în funcţie de personalitatea victimei care
se va adapta sau nu determinărilor impuse de aceştia explicând gândirea şi conduita victimei, condiţia socio-psihică
a acestuia.

a) FACTORII DE RISC CONJUNCTURALI – economici, politici, culturali, atât la nivel individual, cât şi la
nivelul grupului, au ca modificare şi motivare discordanţele existente între situaţia economico-socială a individului
şi tendinţa modificării imediate a acestuia. Natura factorilor de risc conjuncturali poate rezulta şi din nevoile
obiective care preocupă victima, asigurând pluralitatea, coexistenţa şi similitudinea modurilor comportamentale
victimale.

b) FACTORI DE RISC RELAŢIONALI

 Caracterul subiectiv al relaţiilor individului în cadrul existenţei umane determină într-un mod special
concordanţa dintre actul agresional şi efectul victimal.
 În acest sens, relaţia victimei cu agresorul este percepută în mod diferit de fiecare dintre aceştia, depinzând
de condiţiile sau momentele variabile ale existenţei.

c) FACTORII DE RISC NATURALI

 - Comportamentul victimei este justificat în mod obiectiv de modul de înţelegere a exigenţei sociale, modul
de determinare în raporturile interindividuale, de calitatea individului, de natura psihică, morală,
intelectuală.
 - Factorii de risc naturali îşi au sorgintea în exigenţa socială, precum şi în viaţa psiho-morală a victimelor

INTERPRETAREA DECLARAŢIEI VICTIMEI, INTERVENITĂ IMEDIAT DUPĂ

PRODUCEREA AGRESIUNII.
- o importanţă deosebită o are prima declaraţie dată de victimă în faţa organelor de urmărire penală.
- Victima poate recunoaşte, în funcţie de înzestrarea psihointelectivă, pe autorul infracţiunii sau poate caracteriza
de la început comportamentul acestuia.
- Prin trecerea timpului, unele dintre elementele specifice de identificare se pot diminua, în sensul adăugării la ceea
ce reprezintă o trăsătură reală a unor alte atribuţii privind persoana infractorului, care poate să fie rezultatul
imaginaţiei sau reflecţiei critice a victimei.
CONDIŢII FAVORIZANTE.

- Condiţiile favorizante ale producerii efectului victimal trebuiesc analizate sub mai multe aspecte: psihologic,
fiziologic, psihiatric, demografic.
- Cunoaşterea acestora, a apariţiei victimizării nu se poate reduce doar la analiza cauzelor obiective sau subiective
care impun victimizarea, ci vor trebui stabilite intenţiile interindividuale conştiente ale victimei şi manifestarea
acestora.
- condiţiile favorizante apar ca un produs al unui sistem complex de împrejurări care ajută violenţa şi conflictul în
dezvoltarea sa naturală spre un anumit tip de fenomenul victimal în care se integrează.

INTERRELAŢIA DINTRE VICTIMĂ ŞI AGRESOR.

- Infracţiunea şi agresiunea reprezintă fenomene sociale prin care formele de realizare adoptate creează dezordine
socială.
- Agresiunea– constituie un domeniu al analizei psihologice deoarece descrie relaţia socială afectată, precum şi
condiţiile în care a fost exercitată acţiunea
- individul agresor stabileşte în prealabil, formele principale de încălcare a normelor legale sau în cazul când
infracţiunea este rezultatul culpei, posibilitatea reducerii efectului fenomenului criminogen.
- Agresiunea reprezintă un element al factorului psihologic individual sau al factorului socio-uman general.
- Implicaţiile sociale ale factorului psihologic rezultă din categoria relaţiilor afectate, precum şi din categoria
efectelor produse.

PSIHOLOGIA VICTIMEI
1.noţiuni de victimologie

1. factori victimogeni
2. clasificarea victimelor
3. Autovictimizarea
4. măsuri de protecţie împotriva victimizării

Studiul fenomenului infracţional nu poate fi complet dacă nu avem în vedere că orice act infracţional aduce după
sine şi apariţia de victime. Domeniul ştiinţific care studiază victima este victimologia.

Obiectul de cercetare şi acţiune al victimologiei actuale, ca latură a criminologiei, se referă la starea şi condiţia
unei victime individuale sau generale, stare ce este confirmată prin criterii identificabile ca suferinţă fizică, morală
sau materială.

Într-un sens mai larg orice persoană poate fi un fel de victimă

- ritmul de viaţă care depăşeşte uneori posibilităţile noastre de a face faţă solicitărilor la care suntem supuşi

- poluarea etc.

Prin victimă se înţelege orice persoană care fără să-şi fi asumat conştient riscul, deci fără să vrea, suferă direct sau
indirect consecinţele fizice, morale sau materiale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale (Bogdan & colab., 1983).

FACTORI VICTIMOGENI

Gradul de vulnerabilitate victimală depinde de două categorii de factori:

a) factori personali: vârstă, sex, pregătire socio-culturală, inteligenţă, aspect bio-constituţional, caracteristici psiho-
comportamentale, calităţi morale, atitudini (infatuarea, aroganţa, neglijenţa, indiferenţa, naivitatea) ş.a.
b) factori situaţionali: medii, locuri frecventate, izolarea socială, consumul de băuturi alcoolice, jocurile de noroc,
relaţiile extraconjugale, perversiuni sau inversiuni sexuale etc.

Realitatea confirmă că un număr însemnat de victime provin din rândul copiilor, vârstnicilor şi femeilor.
Copiii prezintă o vulnerabilitate victimală crescută datorită faptului că sunt slabi sub raportul forţelor fizice şi
psihice, au o capacitate redusă de anticipare a acţiunii agresorilor, imaturitate în aprecierea oamenilor şi situaţiilor,
sunt sugestibili, creduli etc.
Formele cele mai grave de victimizare a copiilor sunt: maltratarea fizică, incestul, violul, tâlhăria etc.

În dimineaţa zilei de 1 septembrie 1993, într-o localitate din judeţul Cluj a fost găsită decedată în locuinţa sa
numita C.F. în vârstă de 85 de ani. A fost anunţată fiica victimei. Leziunile de pe gâtul mamei sale au dus-o la
ideea că aceasta fiind în vârstă, a căzut, s-a lovit şi a decedat. Nici rudele venite în grabă pentru pregătirile de
înmormântare nu s-au gândit că ar fi vorba de o crimă. Fiind în vârstă şi bolnavă, toţi se aşteptau din moment în
moment la moartea ei. Dar, un nepot al victimei, văzând numărul mare de leziuni de pe torace şi gât, a intrat la
bănuieli. Moartea mătuşii fiind suspectă a sesizat poliţia şi procurorul criminalist. Până la venirea lor, rudele au
făcut curăţenie în camera în care se afla decedata. Criminaliştii nu au găsit nici o urmă prin care să depisteze
făptuitorul. La autopsia cadavrului, din vaginul victimei s-au recoltat câteva fire de păr.
În urma cercetărilor întreprinse, printre suspecţi a fost inclus şi văcarul comunei, I.I. în vârstă de 23 de ani.
Acesta a fost supus imediat unei testări cu poligraful (“detectorul de minciuni”). Chiar în timpul testării suspectul
I.I. a recunoscut că el este autorul crimei. Din declaraţiile acestuia a rezultat că în seara zilei de 31 august 1993,
după ce a adus cireada de vite în comună, I.I. a consumat (pe la mai multe baruri din localitate) o cantitate
apreciabilă de băuturi alcoolice. După ce şi-a făcut “plinul”, s-a gândit că nu ar fi rău să-şi potolească poftele cu
o femeie. Trecând pe lângă casa bătrânei C.F., pe care o cunoştea de mult, i-a venit ideea să intre la aceasta. Ştia
că locuieşte singură în casă pentru că de multe ori a ajutat-o la unele activităţi gospodăreşti. De fiecare dată
femeia l-a servit cu un pahar de ţuică şi i-a plătit pentru munca efectuată. Era seara târziu şi afară ploua. Bătrâna
se culcase, neaşteptând un asemenea “musafir”. Cunoscând casa, I.I. a deschis uşa de la intrare în cameră şi a
pătruns pe întuneric în încăpere.
Cu toată opunerea victimei, prin forţă, violatorul a întreţinut raporturi sexuale cu aceasta. După realizarea
violului, când să părăsească locuinţa, bătrâna l-a recunoscut şi l-a ameninţat că îl reclamă la poliţie. Infractorul,
pentru a nu fi descoperit, s-a întors la victimă şi a sugrumat-o cu ambele mâini, aceasta decedând. Criminalul a
părăsit în grabă casa. După două zile a fost arestat. La examinările de laborator, pe îmbrăcămintea autorului s-au
găsit urme de sânge ce aparţinea victimei.
În final, instanţa l-a condamnat la 22 de ani închisoare.
Femeile prezintă un grad ridicat de vulnerabilitate victimală datorită unor particularităţi psihologice proprii:
sensibilitate, gingăşie, fineţe, aspect fizic plăcut, forţă fizică redusă, uneori credulitate, aroganţă, indiferenţă,
consum de băuturi alcoolice, anturaj dubios etc., toate acestea fiind abil exploatate de infractori.Cea mai întâlnită
formă de victimizare a femeii este violul ,

Studiu de caz 1:

În perioada 1990-1992 la Poliţia Cluj s-au prezentat mai multe femei tinere, majoritatea studente şi eleve, care
reclamau faptul că au fost victimele unor infracţiuni de tâlhărie şi viol comise în zona pădurii Hoia de către un
bărbat în vârstă de aproximativ 45 de ani. După semnalmentele oferite de victime şi modul de operare al
infractorului, s-a stabilit că în toate cazurile este vorba de acelaşi autor. Victimele erau acostate dimineaţa în zona
centrală a municipiului Cluj-Napoca, de obicei, în momentul când acestea priveau vitrinele unor magazine. Foarte
politicos, infractorul intra în vorbă cu viitoarele victime, spunându-le că le poate procura îmbrăcăminte (în
special încălţăminte) la un preţ avantajos. De asemenea lăsa să se înţeleagă că prin “relaţiile” pe care le are,
poate să le rezolve un loc de muncă. Dacă acceptau, le conducea la o aşa-zisă soră, şefă de unitate, la Cheile
Baciului, unde are depozitată “marfa” şi unde le poate perfecta angajarea.
Din zona centrală a oraşului tinerele (nu mai puţin de 11 - care au reclamat !?!) erau conduse, de cele mai
multe ori mergând pe jos, câţiva kilometri buni, până în zona pădurii Hoia. Când ajungea într-un loc mai izolat,
infractorul, dintr-o persoană amabilă, chiar docilă, se transforma brusc într-o persoană dură, deosebit de
agresivă. Prin ameninţare şi lovire viola victima şi apoi o tâlhărea, deposedând-o de bijuterii, obiecte de valoare
şi chiar de îmbrăcăminte (unei victime i-a luat şi cizmele din picioare). După comiterea faptelor acesta dispărea în
pădure abandonându-şi victima.
După activităţi complexe de investigare şi supraveghere, întocmirea portretului robot şi testarea la poligraf a
unui număr mare de suspecţi, s-a ajuns la identificarea acestui periculos infractor, în persoana lui S.G. în vârstă
de 45 de ani, de profesie strungar, divorţat.

Studiul de caz 2:

In dimineaţa zilei de 26 februarie 1997 la Poliţia Municipiului Cluj-Napoca s-a prezentat numita M.R. în
vârstă de 18 ani, elevă, care a reclamat faptul că în noaptea de 25/26 februarie 1997 a fost victima unui viol.
În seara zilei de 25 februarie 1997 orele 19:30 a fost acostată într-un parc din zona centrală a municipiului
Cluj-Napoca de către un tânăr în vârstă de aproximativ 20 de ani. Acesta a servit-o cu o ţigară şi ea a acceptat.
Au discutat câteva minute, timp în care tânărul a invitat-o la o cafea. Aceasta a refuzat, motivând că nu doreşte,
moment în care s-au despărţit, fiecare mergând în direcţii diferite.
Victima s-a mai plimbat prin oraş, iar la orele 21:30 a urcat într-un autobuz pentru a merge acasă. Spre
surprinderea ei, în autobuz s-a urcat şi tânărul pe care l-a cunoscut în parc. Când au ajuns în staţia de la
Autogara II Cluj, la insistenţele tânărului de a servi împreună o cafea şi “ajutată” fizic de acesta, eleva M.R. a
coborât din autobuz. De aici a fost condusă forţat până într-un imobil de pe strada Gării, unde sub scara de
intrare în subsolul imobilului, după ce agresorul a lovit-o cu capul de perete, M.R. a fost obligată să întreţină
relaţii sexuale cu acesta.
În urma activităţilor întreprinse de către poliţişti a fost identificat autorul violului în persoana lui C.I. în vârstă
de 22 de ani, de profesie zidar, necăsătorit, care în urma testării la poligraf a recunoscut fapta comisă.

O altă modalitate de victimizare a femeii este maltratarea şi chiar uciderea acesteia de către soţ. Cauzele
care duc la acest gen de infracţiuni sunt diverse: conflicte intrafamiliale, gelozie, infidelitate conjugală,
alcoolism sau unele boli psihice de care suferă soţul.De o complexitate aparte sunt unele cazuri în care
soţia maltratată, ajunge în postură de criminal, ucigându-şi soţul.

1. În dimineaţa zilei de 13 mai 1996, Poliţia Cluj a fost sesizată telefonic despre faptul că într-o garsonieră din
municipiul Cluj-Napoca a avut loc o explozie care a provocat şi victime.
Echipa de cercetare s-a deplasat la faţa locului şi a constatat că explozia a avut loc, iar în interior se afla
cadavrul femeii C.K. în vârstă de 25 ani care prezenta multiple plăgi prin înţepare în zona toracică, iar gâtul
acesteia era secţionat aproape în întregime.
Investigaţiile efectuate au stabilit faptul că victima C.K. era căsătorită şi avea un copil în vârstă de 2 ani. Soţul
(28 de ani) acesteia a lipsit o anumită perioadă de timp din ţară, fiind plecat la o specializare. Când a revenit în
ţară, a constatat că soţia vrea să divorţeze, deoarece a cunoscut un alt bărbat cu care intenţiona să se
căsătorească.
Surprins şi nemulţumit de această situaţie, soţul (în seara zilei de 12 mai 1996), după ce a consumat băuturi
alcoolice, a avut o “discuţie” cu soţia, discuţie care s-a transformat într-o altercaţie, culminând cu aplicarea mai
multor lovituri de cuţit. Când şi-a dat seama că soţia a decedat, a deschis gazul şi în garsonieră a avut loc o
explozie, în urma căreia a suferit arsuri foarte grave. După 7 zile acesta a decedat la spital.

2. În luna iulie 1995 a fost transportat de urgenţă la spital, O.T. în vârstă de 39 de ani dintr-o comună din judeţul
Constanta. Acesta prezenta o plagă prin înţepare în zona abdominală. La scurt timp după internare, în urma
complicaţiilor survenite, O.T. decedează.
Din relatările soţiei acestuia a rezultat că victima fiind în stare avansată de ebrietate a căzut într-un cuţit,
autoaccidentându-se.
După o anumită perioadă de timp (în anul 1996) cercetările cu privire la acest caz au fost reluate de către poliţie
şi procurorul criminalist. S-a dispus testarea la poligraf a soţiei victimei, O.M. în vârstă de 40 de ani, casnică. În
timpul testării, O.M. a revenit asupra declaraţiilor date iniţial cu privire la aşa-zisa autoaccidentare a soţului.
Aceasta a relatat că soţul în mod frecvent consuma băuturi alcoolice, iar când ajungea în stare de ebrietate de
fiecare dată o bătea şi uneori o înţepa cu cuţitul (prezentând urme vizibile). Într-un asemenea moment,
nemaisuportând “tratamentul” la care era supusă din partea soţului, O.M. a luat un cuţit şi l-a înjunghiat pe
acesta în abdomen.

AUTOVICTIMIZAREA

În general, agresivitatea se manifestă ca urmare a interacţiunii dintre două categorii de factori: impulsurile
latente sau manifeste din interiorul nostru şi reacţiile stimulative din exterior.
Când forţa agresivă acumulată în interior se orientează spre persoana care a produs-o, aceasta devine
autoagresivitate, autoagresiune.
Autoagresiunea cunoaşte o gamă variată de comportamente care culminează cu sinuciderea. Această reacţie
comportamentală extremă care este suicidul, are la bază dezechilibrul între forţa şi semnificaţia stimulilor interni,
respectiv externi şi modalitatea de răspuns a persoanei.
Cauzele sinuciderii sunt biopsihosociale şi ţin atât de structura personalităţii, cât şi de structura şi dinamica
societăţii.

Sub. 7. Sinuciderea presupune parcurgerea a trei faze diferite

1) Suicidaţia - faza de incubaţie, de apariţie a ideii de a termina cu totul şi de a-şi pune capăt zilelor. Cauzele sunt
de natură psihopatologică (tulburări psihice grave, stări depresive severe, etilism cronic etc.), de natură socială
(eşec profesional, familial, şcolar etc.) sau de natură psihosomatică (boli incurabile, infirmităţi fizice, malformaţii
congenitale etc.).

2)Suicidacţia - faza de trecere de la idee la decizie, ea incluzând şi căutarea formelor, metodelor şi procedeelor de
realizare a actului propriu-zis. În această fază asistăm la o creştere marcată şi progresivă a stării de tensiune
intrapsihică, este momentul “exploziei autodistructive” când individul adoptă decizia înfăptuirii suicidului

3)Traumatizaţia - faza de realizare efectivă, de punere în practică a modalităţilor autodistructive. Important în

această etapă a conduitei suicidare sunt metodele folosite şi efectul lor. Traumatizaţia poate fi urmată de reuşită sau
nu, în acest ultim caz ea rămânând la nivelul de tentativă de suicid.

 Alex Thio (1988) diferenţiază trei categorii de suicid şi anume:

a)Suicidul-ameninţare. Persoanele care ameninţă cu suicidul urmăresc de fapt, atingerea unor scopuri în viaţă,
tendinţa acestora fiind mai mult să trăiască decât să moară. Atunci când nu reuşesc să-şi atingă scopurile propuse
unele dintre aceste persoane pun în aplicare ameninţările lor (şantajul suicidar).

b)Suicidul-tentativă. Persoanele care fac parte din această categorie sunt uşor labile, nehotărâte, neconvingătoare,
ambigue în intenţia lor. Foarte adesea afirmă că “nu-mi pasă dacă mor sau trăiesc”. Cele mai multe tentative de
suicid se petrec în locuri sau conjuncturi în care salvarea este posibilă, probabilă sau chiar inevitabilă.

Exemplu:Numitul V.T. în vârstă de 25 de ani este un caz edificator, pentru că în cinci ani a avut 16 tentative de
sinucideri. A încercat, cam tot ce intră în arsenalul unui sinucigaş “profesionist”. Şi-a tăiat venele de la braţe, a
înghiţit cantităţi mari de pastile, a vrut să se înece, s-a dat cu capul de pereţi, s-a aruncat de la etajul trei şi ultima
dată şi-a tăiat meticulos, cu o bucată de sticlă, tot pieptul, “încercând (spunea el) să ajungă la inimă”. Toate
tentativele de sinucidere le-a făcut “teatral”. Nu îl interesează că se automutilează, el ştie una şi bună: “tot de
mâna mea o să mor”. Mama lui a decedat, iar tatăl a “dispărut” în lume. Nu are fraţi, nici surori, a fost căsătorit
şi a divorţat. Consumă băuturi alcoolice în mod frecvent şi motivul încercărilor sale este că nimeni nu îl ajută.
Medicii îl compătimesc, dar de înţeles nu îl înţelege nimeni.

c)Suicidul-reuşit. Două treimi din cei care se sinucid sunt cunoscuţi a fi având cel puţin o tentativă suicidară în
perioada anterioară. Cei mai mulţi dintre ei au comunicat, direct sau indirect, ideea lor suicidară altor persoane.
Actul suicidar implică existenţa (reală sau imaginară) a unei probleme care aparent nu are soluţie şi din care
suicidantul nu poate ieşi decât prin actul tragic al sinuciderii.

MĂSURI DE PROTECŢIE ÎMPOTRIVA VICTIMIZĂRII

Protecţia împotriva victimizării este o strategie care duce la consolidarea sentimentului de securitate al membrilor
unei societăţi. Ideal ar fi ca într-o societate liberă şi democratică să nu existe nici un pericol de victimizare, fiecare
persoană să se simtă în siguranţă indiferent de poziţia sa socială, economică, vârstă, sex etc. Sentimentul de
securitate, atât la nivelul persoanei cât şi la cel al colectivităţii, este expresia unui cadru social stabil şi echilibrat.

• evitarea persoanelor cunoscute ca având manifestări violente, care poartă asupra lor cuţite ori consumă
excesiv băuturi alcoolice şi provoacă scandaluri, trecând chiar din motive minore la acţiuni violente;

• acordarea unei atenţii sporite selecţiei relaţiilor cu persoanele cunoscute ocazional şi pe cât posibil evitarea
acestora, motivat de faptul că din partea unor asemenea indivizi putem avea oricând surprize neplăcute,
chiar suferinţe fizice şi morale. Se vor evita relaţiile ocazionale cu persoanele care cer găzduire, care oferă
sau solicită spre vânzare băuturi alcoolice, bunuri, valori sau îşi oferă serviciile pentru efectuarea diverselor
activităţi. În această categorie de multe ori sunt implicaţi infractori recidivişti sau fără ocupaţie, care
urmăresc plasarea unor bunuri, valori furate sau înşelarea bunei credinţe a cetăţenilor;

• evitarea frecventării locurilor şi mediilor unde se adună elemente dubioase pentru consum de băuturi
alcoolice, practicarea jocurilor de noroc etc.; evitarea pe cât posibil a zonelor aglomerate (unde se pot
comite furturi din buzunare sau poşete) şi a zonelor slab circulate sau iluminate (unde pot fi victime ale
unor infracţiuni de tâlhărie, viol, vătămare corporală etc.), precum recomandarea ca în asemenea locuri şi la
ore târzii, să nu circule femeile singure, alegând alte trasee de deplasare mai sigure, chiar dacă acestea sunt
mai lungi;

• îndrumarea minorilor rămaşi singuri la domiciliu de a nu deschide uşa şi de a nu primi în locuinţă persoane
necunoscute, indiferent de motivul care-l invocă. Instruirea acestora ca, în zonele în care se joacă sau în
vecinătatea şcolilor să nu accepte relaţii ocazionale cu persoane care se comportă binevoitor, le oferă
dulciuri, prăjituri, jucării, îi invită la plimbare, în parc sau pădure ori se autoinvită la domiciliul copiilor sub
diverse pretexte (să bea un pahar cu apă, să dea un telefon etc.). În multe cazuri, asemenea elemente fac
parte din rândul hoţilor (care iau de la copii bunurile de valoare sau se informează prin aceştia despre starea
materială şi programul părinţilor), adeseori din categoria psihopaţilor sexuali periculoşi, care ademenesc şi
corup copiii (îndeosebi fetiţele);

• este recomandabil ca persoanele în vârstă şi care locuiesc singure, dacă doresc să vândă bunuri de valoare,
să nu apeleze la mica publicitate sau la anunţurile afişate pe imobile, deoarece pot fi vizate de infractori;

• posesorii de autovehicule să nu lase în interiorul acestora aparatură, bunuri sau valori care pot incita
infractorii. Este indicat să se instaleze sisteme antifurt atât la autovehicule cât şi la locuinţe

PROFILUL PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI

1. Caracteristicile personalităţii infractorului

2. Particularităţile psihologice ale diferitelor categorii de Infractori

CARACTERISTICILE PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI

Diagnosticarea cât mai corectă a profilului psihocomportamental al infractorilor, evidenţierea cât mai exactă a
cauzelor care au determinat comportamentul lor antisocial constituie cerinţe esenţiale pentru conturarea
programelor terapeutic-recuperative din cadrul instituţiilor corecţionale.
 Factorii psihologici nu acţionează direct, nemijlocit şi univoc asupra individului, ci prin filtrul particularităţilor
sale individuale, particularităţi ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele înnăscute ale personalităţii şi
în cea mai mare măsură în antecedentele sale, în istoria personală.

Sub. 8. Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularităţilor psihologice, s-a reuşit să se
stabilească anumite caracteristici comune care se regăsesc la majoritatea celor care încalcă în mod frecvent
legea:

1.INSTABILITATEA EMOTIV-ACŢIONALĂ.
- Datorită experienţei negative, a educaţiei deficitare primite în familie, a deprinderilor şi practicilor
antisociale însuşite, infractorul este un individ instabil din punct de vedere emotiv-acţional, un element
care în reacţiile sale trădează discontinuitate
- Această instabilitate este o trăsătură esenţială a personalităţii dizarmonic structurată a infractorului adult
sau minor, o latură unde traumatizarea personalităţii se evidenţiază mai bine decât pe planul componentei
cognitive
- Instabilitatea emotivă face parte din stările de dereglare a afectivităţii infractorilor care se caracterizează
prin: lipsa unei autonomii afective, insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a
emoţiilor şi sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale etc
2. INADAPTAREA SOCIALĂ
- Anamnezele făcute infractorilor arată că, în majoritatea cazurilor, aceştia provin din familii dezorganizate
(părinţi decedaţi, divorţaţi, infractori, alcoolici) unde nu există condiţii, pricepere sau preocupare necesară
educării copiilor.
- Acolo unde nivelul socio-cultural al părinţilor nu este suficient de ridicat, unde nu se dă atenţia cuvenită
normelor regimului zilnic, se pun implicit bazele unei inadaptări sociale
3. SENSIBILITATEA DEOSEBITĂ.
- Anumiţi excitanţi din mediul ambiant exercită asupra lor o stimulare spre acţiune cu mult mai mare ca
asupra omului obişnuit, ceea ce conferă un caracter atipic reacţiilor acestora
- Atingerea intereselor personale, indiferent de consecinţe, duce la mobilizarea excesivă a resurselor fizice şi
psihice.
4. DUPLICITATEA COMPORTAMENTULUI
- Conştient de caracterul socialmente distructiv al actului infracţional, infractorul lucrează în taină, observă,
plănuieşte şi execută totul ferit de ochii oamenilor, în general şi ai autorităţilor în special
- duplicitatea infractorului este a doua lui natură, care nu se maschează numai în perioada în care comite
fapta infracţională, ci tot timpul
- El joacă rolul omului corect, cinstit, al omului cu preocupări de o altă natură decât cele ale “specialităţii”
infracţionale.
5. IMATURITATEA INTELECTUALĂ
- constă în incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen lung consecinţele acţiunii sale antisociale.
Există ipoteza că infractorul este strict limitat la prezent, acordând o mică importanţă viitorului
6. IMATURITATEA AFECTIVĂ
- Constă în decalajul persistent între procesele cognitive şi afective, în favoarea celor din urmă
- Datorită dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate psihică, la reacţii
disproporţionate, predominând principiul plăcerii în raport cu cel al realităţii
- Imaturul afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plâns, crize etc.) pentru obţinerea unor
avantaje imediate, minore şi uneori nesemnificative.
- Nu are o atitudine consecventă faţă de problemele reale şi importante, este lipsit de o poziţie critică şi
autocritică autentică, este nerealist, instabil emoţional
7. FRUSTRAREA
- Este o stare emoţională resimţită de infractor atunci când este privat de unele drepturi, recompense,
satisfacţii etc. care consideră că i se cuvin sau când în calea obţinerii acestor drepturi se interpun obstacole
8. COMPLEXUL DE INFERIORITATE
- Este o stare pe care infractorul o resimte ca un sentiment de insuficienţă, de incapacitate personală.
Complexul de inferioritate apare în urma unor deficienţe, infirmităţi reale sau imaginare fiind accentuat şi de
dispreţul, dezaprobarea tacită sau exprimată a celorlalţi

9. EGOCENTRISMUL
- reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la el însuşi; el şi numai el se află în centrul tuturor
lucrurilor şi situaţiilor.
- Atunci când nu-şi realizează scopurile propuse devine invidios şi susceptibil, dominator şi chiar despotic.
- Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorinţe, scopuri, interese.
- Este un individ incapabil să recunoască superioritatea şi succesele celorlalţi, se crede permanent persecutat,
consideră că are întotdeauna şi în toate situaţiile dreptate.
- Îşi minimalizează defectele şi insuccesele, îşi maximizează calităţile şi succesele, iar atunci când greşeşte
în loc să-şi reconsidere poziţia, atacă cu virulenţă.
10. Labilitatea este trăsătura personalităţii care semnifică fluctuaţia emotivităţii, capriciozitatea şi ca atare o
accentuată deschidere spre influenţe. Individul nu-şi poate inhiba sau domina dorinţele, astfel că acţiunile sale sunt
imprevizibile. Instabilitatea emoţională presupune o insuficientă maturizare afectivă, infractorul fiind robul
influenţelor şi sugestiilor, neputând să-şi inhibe pornirile şi dorinţele în faţa pericolului public şi a sancţiunii
penale.

11. AGRESIVITATEA apare atunci când individul este împiedicat să-şi satisfacă dorinţele şi se manifestă printr-un
comportament violent şi distructiv. Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: autoagresivitatea şi
heteroagresivitatea. Autoagresivitatea constă în îndreptarea comportamentului agresiv spre propria persoană,
exprimându-se prin automutilări, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere. Heteroagresivitatea presupune
canalizarea violenţei spre alţii, manifestându-se prin forme multiple, cum ar fi: omuciderea, tâlhăria, violul,
tentativa de omor, vătămarea corporală etc.

12. INDIFERENŢA AFECTIVĂ -se caracterizează prin incapacitatea infractorului de a înţelege durerile şi nevoile
celorlalţi, prin satisfacţia resimţită faţă de durerile altora

Cuplul penal victimă – aggressor

sub. 6. Având în vedere poziţia şi situaţia victimei după comiterea infracţiunii, putem diferenţia mai multe
variante posibile, precum:
a) victime dispărute - sesizarea este făcută de persoane cunoscute şi, nu de puţine ori, chiar de către infractor, cum
ar fi cazul soţului ucigaş;
b) victime ce nu supravieţuiesc agresiunii - (decedate) care „oferă”, în principal, informaţii asupra infractorului,
plecând de la modul în care a procedat acesta
Ex. în ce loc, cu cruzime sau fără, încercând sau nu să acopere urmele, jefuind sau nu victima etc.
c) victime ce supravieţuiesc agresiunii, dar nu pot identifica infractorul din motive obiective
Ex. fapta s-a comis pe întuneric, infractorul era mascat, victima a fost mai înainte legată la ochi, prin surprindere
etc.
În asemenea cazuri, victima poate oferi informaţii în legătură cu unele caracteristici fizice sau psihice ale
infractorului (eventual vocea, aspecte vestimentare - haină aspră sau lucioasă, nervozitate, precipitare etc.);
d) victime care supravieţuiesc agresiunii şi care cunosc infractorul, însă nu-l denunţă din motive ce ţin de teama
de răzbunare a acestuia .Ex. victima cunoaşte ameninţarea infractorului că, în cazul în care va fi denunţat, se va
răzbuna pe copii
e) victime care supravieţuiesc agresiunii-cunosc infractorul, dar nu-l denunţă din motive care ţin de viaţa lor
particulară
Ex: agresorul este concubinul victimei căsătorite
f) victime care supravieţuiesc agresiunii -cunosc infractorul, dar în loc să-l denunţe, încearcă să ofere alte
explicaţii, inclusiv autoacuzându-se, protejându-l deliberat pe infractor
 Ex. este cazul, desigur mai rar, al victimei care, în acest fel, consideră că oferă „dovezi de dragoste”
infractorului pe care-l iubeşte
g) victime care supravieţuiesc agresiunii -deşi cunosc infractorul adevărat, acuză o altă persoană pe care vrea să se
răzbune;
h) victime care supravieţuiesc agresiunii-care cunosc infractorul, însă, profitând de situaţie, încearcă să pună în
seama acestuia şi fapte pe care nu le-a comis
Ex: reclamă dispariţia unor lucruri de valoare sau bani pe care, în mod real, infractorul - care s-a rezumat numai
la violarea ei - nu şi le-a însuşit
i) victime care profită de o anumită situaţie-reclamă o „infracţiune” comisă asupra sa cu intenţia de a sancţiona
o persoană sau de a profita de pe urma ei
Ex: simularea voluntară şi regizarea corespunzătoare pentru a transforma o relaţie sexuală în viol

Măsurile ce se pot lua în vederea evitării riscurilor victimale

1.Măsuri de protecţie socială
 revin în special organelor judiciare responsabile cu prevenirea infractorilor, sancţionarea infracţiunilor şi
pedepsirea lor.
măsuri sociale de protecţie împotriva victimizării:
- Acţiunile de pază de anticipare şi prevenire a infracţiunilor, ale organelor de poliţie
-promptitudinea şi eficienţa lor în descoperirea infractorilor
-aplicarea corectă a normelor de drept penal în raport cu situaţia specifică diferitelor infracţiuni
2. Măsuri de autoprotecţie sunt cele ce revin în sarcina persoanelor particulare, care, de fapt, sunt şi trebuie să fie
rodul unor influenţe organizate în vederea evitării riscului victimal şi al victimizării.

PSIHOLOGIA MARTORULUI ŞI MĂRTURIEI

 Mărturia este un proces de cunoaştere a realităţii obiective structurat pe patru faze, şi anume:
- recepţia (percepţia) informaţiilor;
- prelucrarea lor logică;
-memorarea;
-reproducerea /recunoaşterea /reactivarea

 Mărturia - proces sau act de cunoaştere a realităţii – depinde de capacitatea fiecărei persoane de a recepta
faptele, de a le prelucra în funcţie de subiectivismul şi selectivitatea sa psihică, de a le memora, de
capacitatea sa de a reţine şi memora doar acele elemente necesare şi importante, deci esenţialul şi, nu în
ultimul rând, aptitudinea sa de a le reda.

Se impun două concluzii în evaluarea mărturiei şi tactica ascultării martorilor:

 Dacă martorul nu reuşeşte să furnizeze informaţii cu privire la pricină în întreaga sa desfăşurare, nu

înseamnă neapărat că este de rea-credinţă;

 Când la producerea unui fapt au asistat mai multe persoane este indicat a fi ascultaţi cât mai mulţi
martori pentru a se putea, în felul acesta, reproduce întreg tabloul infracţiunii

Memorarea evenimentului judiciar

- Stocarea informaţiei în raport cu dinamica uitării -

 Mărturia – actul final – implică trei momente, şi anume: percepţia, memoria şi reproducerea.

 Martorul, care îşi fixează în mod lent informaţiile care îi parvin mai ales de la participarea la unele cazuri
complexe, cu o succesiune rapidă şi într-un interval de timp scurt, va percepe lacunar, iar memorarea şi
conservarea vor fi şi ele deficitare.
  Martorul care percepe şi memorează cu uşurinţă, dacă faptele percepute şi memorate se consumă într-un
intervalul scurt de timp, şi dacă va fi ascultat imediat, va fi capabil să facă o depoziţie exactă; dar, după
un interval mai lung de timp, depoziţia acestui martor va tinde să devină lacunară şi inexactă.

 La început se şterg din memorie detaliile neesenţiale, apoi vor fi vizate aspectele esenţiale, pentru ca, în
final, să intervină procesul uitării, motiv pentru care trebuie avut în vedere factorul timp, mai ales atunci
când se procedează la ascultarea martorului.

 Caracteristic pentru mărturie este memorarea involuntară, în sensul că, cel mai adesea, faptele sunt
reţinute de oameni în mare măsură involuntar şi neintenţionat.

 Redarea – reactualizarea – reproducerea

-reprezintă ultimul moment al formării mărturiei. Este momentul în care, cel care a perceput desfăşurarea faptelor
apare în faţa organelor judiciare în calitate de martor.

-Reproducerea este un fenomen destul de complex care nu se face mecanic, ci în strânsă legătură cu procesul de
gândire.

Ex. Reproducerea lumii care ne înconjoară, a experienţelor dobândite anterior, ca şi proiectarea în viitor nu sunt
posibile fără reprezentări.

 Sentimentul de simpatie, care intră în categoria sentimentelor generoase, se sustrage involuntar cenzurii
martorilor, dar poate deforma mărturia, prin ceea ce simte martorul, fie datorită raporturilor anterioare
dintre el şi părţi sau ivite spontan în momentul intrării în contact în cursul procesului penal. De obicei acest
sentiment se va îndrepta spre victima infracţiunii, şi nu spre cel care a săvârşit-o.

 sentimente negative - de obicei, antipatie, ură faţă de una din părţi, în special împotriva celui care a
săvârşit o faptă de lege penală.

 Drept consecinţă, mărturia unui asemenea martor va oglindi o „îngroşare”, o accentuare a suferinţelor celui
vătămat, se va exagera şi condamna fapta învinuitului/inculpatului.

 Un alt sentiment perturbator este pasiunea. Realitatea este percepută sub imperiul acestei forme –
dragostea – deformat. Respectivul va vrea să vadă doar ceea ce-i convine, ajustând toate datele pentru a
le potrivi imaginii iubite.

 Poate exista şi un sentiment de teamă, frică, ce poate fi provocat de împrejurări interne sau externe.
- Cazul tipic îl reprezintă ameninţarea martorului cu producerea unui rău, fie asupra propriei sale
persoane, fie asupra unei persoane dragi.
- Răzbunarea învinuitului sau inculpatului are drept consecinţă producerea unui sentiment de teamă asupra
psihicului martorului care va face o depoziţie nesinceră.
- Victimele acestor temeri sunt, în general, femeile şi copiii.

Psihologia martorului minor

 anchetatorul va trebui să aprecieze declaraţiile minorului ţinând seama de toţi factorii care influenţează
psihicul lor şi, în special, de vârsta pe care o au.

 Minorii au o capacitate de percepere şi de redare a faptelor mai redusă, deoarece atenţia lor se îndreaptă, de
obicei, spre lucruri care, în general, sunt lipsite de importanţă.

 Înclinaţia spre fantezie, teama de cei sub îngrijirea cărora se află (părinţi, tutori etc.) şi de răzbunare a
infractorului, sugestibilitatea lor etc., toate acestea fac ca declaraţiile acestora să fie privite cu rezervă şi să
se procedeze la interogarea lor numai atunci când este absolut necesar.
 Sub. 10. Schema unui interviu de evaluare psihologică în contextul juridic al examinării cauzelor de
distres emoţional şi vătămare corporală

1. Familia de origine. Se vor pune întrebari referitoare la numele fiecărui frate, părinte, bunic, mătuşă, unchi, anul
nașterii și vârsta actuală, natura relației (de exemplu, matuşă paternă, frate aflat în plasament etc.).

2. Istoricul relaţiilor nonromantice: natura relației lor cu clientul (de exemplu, antrenor, şef, vecin), numele
celeilalte persoane, vârsta celui evaluat și a celeilalte persoane la începutul relației.

3. Istoricul relaţiilor romantice: natura relației lor cu clientul (de exemplu, data, partener, concubin etc.), numele
celeilalte persoane, vârsta celui evaluat și a celeilalte persoane la începutul relației.

4. Copii: nume fiecăruia, natura relației (de exemplu, fiică, fiul vitreg), data nașterii și vârsta actuală (sau vârsta
când a decedat), numele mamei și tatălui biologic.

5. Istoricul rezidential: locație: oraș , judet, cat a locuit acolo, tipul de reședință (de exemplu, casa, apartament,
școală, acasă plasament), numele fiecărei persoane care a trăit (nu doar a vizitat) în reședință.

6. Istoricul educațional: numele şcolii, tipul, orașul, ani de şcolaritate, domenii de studiu, program, certificate
obţinute, ultima calificare obţinută.

7. Apartenenţa spiritual- religioasă: tipul, anii de implicare.

8. Activităţi recreative şi de agrement: numele şi tipul de activitate, descriere, perioada.

9. Hobby-uri: numele şi tipul de activitate, descriere, perioada.

10. Istoricul ocupării în câmpul muncii: ce poziţii a ocupat şi ce responsabilităţi, angajatorii, datele de angajare,
vârsta la care s-a angajat prima dată, câte ore a lucrat pe samptamână, motivul părăsirii locului de muncă.

11. Contribuţii de caritate: donaţii, voluntariat în ONG-uri.

12. Istoricul serviciului militar: perioada, locaţia, vârsta, experienţa acumulată

13. Istoricul juridic: delincvenţa juvenilă, divorţ, probleme legate de familie, chestiuni de drept matrimonial,
implicarea în cauze de drept administrativ (procese cu diferite instituţii administrative, sindicat, etc.), procese
civile, contravenţii penale sau activităţi infracţionale, eliberări condiţionate, plasarea anterioară într-un centru de
detenţie ori instituţii de corecţie.

14. Istoricul consumului de alcool:

- ce obisnuieşte să consume (de exemplu: bere, vin, băuturi tari, cocktail-uri, băuturi tonice)
- unde (de exemplu, acasă, de locul de muncă, baruri, petreceri, evenimente sportive, restaurante)
- când (de exemplu, în timpul zilei, înainte de cină, la cina, week-end, vacanțe)
- cât de des (de exemplu, fiecare zi, săptămână, lună), cât de mult a băut de fiecare dată.

15. Istoricul consumului de droguri şi substanţe interzise:

- ce obisnuieşte să consume (de exemplu, cocaină, marihuana, hașiș, etc)

- unde (de exemplu, acasă, de locul de muncă, restaurante, petreceri)
- când (de exemplu, în timpul zilei, înainte de cină, la cină, week-end, vacanțe)
- cât de des (de exemplu, fiecare zi, săptămână, lună)
- cât de mult a folosit de fiecare dată (de exemplu, numărul de grame, numărul de pastile etc).
16. Istoricul sănătatii fizice:
- tipul de tulburare, boală sau rănire
- data fiecărei accidentări
- numele medicului sau spitalului, medicamente prescrise, gradul de recuperare.
17. Istoricul sănătăţii mentale: tipul de consiliere (de exemplu, individual, de grup, psihanalitic, cognitiv
comportamental etc), numele consilierului sau terapeutului, numărul total de sesiuni, datele de începre şi terminare
a sesiunilor, medicamente prescrise (acolo unde a fost cazul).

18. Experienţa psihologică anterioară: întâlniri cu psihologi, participare la şedinţele de orientare şi consiliere
şcolară, numărul total de ore, datele de început şi sfârşit a sesiunilor.

19. Alte experiențe și amintiri plăcute și neplăcute pe care doreşte să le descrie

Evaluarea competențelor pentru a fi judecat (a capacităţii de discernământ)

Un inculpat într-o cauză penală trebuie să fie apt nu doar fizic ci şi din punct de vedere psihologic, în
acest sens fiind stabilită prin evaluare de specialitate compentenţa lui cognitivă, respectiv dacă "are
suficient de prezentă capacitatea de a se consulta cu avocatul său, prezintă un coeficient rezonabil
de înțelegere rațională, și dacă el are o rațiune prin care explică şi înțelege procedura în cazul faptei
comise de el ".

Monitorizarea realității
- reprezintă un instrument de evaluare verbală a veridicității, referindu-se mai mult la procesele cognitive
care sunt utilizate pentru a se discrimina între evenimente percepute și evenimente imaginate (Johnson și
Rane, 1981, apud. Vrij, 2012, p. 208).

- diferențiază între caracteristicile memoriei pentru evenimente trăite și cele ale memoriei pentru evenimente
imaginate.

Monitorizarea realității are la bază mai multe criterii:

1. Claritatea se referă la claritatea și bogăția în detalii a declarației;

2. Informația perceptuală se referă la prezența informației senzoriale în declarație, cum ar fi: sunete (”Chiar
a strigat la mine”), mirosuri (”Avea un miros de pește putred”), gusturi (”Chipsurile erau foarte sărate”),
senzații fizice (”A durut foarte tare”), detalii vizuale (”Am vazut o asistentă medicală care intra în
salon”).

3. Informația spațială se referă la informații despre locații (”S-a întâmplat în parc”) sau despre relațiile
spațiale dintre persoane și obiecte (”Bărbatul era așezat în stânga soției sale”).

4. Informația temporală se referă la informația obținută despre momentul în care a avut loc evenimentul (”A
fost dimineața devreme”) sau descrie detaliat o secvență de evenimente (”Atunci când viziatorul a auzit
toată acea zarvă, a devenit agitat și a plecat”).

5. 5. Afectivitatea se referă la informația care descrie modul în care s-a simțit participantul pe parcursul
evenimentului (”Eram foarte speriat”) – reprezintă starea mentală subiectivă și include atât afectivitatea cât
și gândirea.

6. 6. Reconstituirea istorisirii evaluează măsura în care este posibilă reconstituirea evenimentului pe baza
informațiilor primite – se bazeză pe structura logică, producția nestructurată și numărul de detalii.

7. 7. Realismul investighează măsura în care istorisirea este plauzibilă, realistă și are sens – se bazează pe
structura logică.

8. 8. Operațiile cognitive se referă la descrierile inferențelor pe care participanții le realizează atât în timpul
evenimentului (”Mi s-a părut că ea nu cunoștea amplasarea cladirii”) cât și după eveniment, prin
descrierea acestuia (”Ea părea inteligentă”).
 Interviul pentru analiza comportamentală (IAC) – ca metodă de evaluare
- este cel mai utilizat instrument de evaluare a veridicității conținuturilor verbale folosit până în prezent,
evaluările acesteia fiind acceptate ca dovezi în tribunalele din multe țări cum ar fi: America de Nord,
Austria, Canada, Suedia, Elveția, Olanda (Kohnken, 2002, 2004, apud. Vrij, 2012, p. 208).
- Această tehnică determină credibilitatea mărturiilor copiilor în procese de molestare sexuală.
- este singurul instrument care nu necesită transcriere sau echipament și se evidențiază de celelalte
instrumente prin faptul că examinează indiciile comportamentale ale înșelăciunii.
- Protocolul IAC este utilizat de către psihologul judiciar într-o fază de pre-interogare, în scopul de a face
lumină în ceea ce privește vinovăția sau nevinovăția suspectului.

Exemplu de întrebări adresate în Interviul pentru Analiza Comportamentală în cazul unui presupus furt de bani
(adaptat din Inbau, Reid, Buckley și Jayne, 2001 apud. Vrij, 2012, p. 198):
- 1.Scop – Care credeți că este scopul acestui interviu
- 2.Istoric/tu – Dvs. Ati luat banii?
- 3.Cunoștințe – Știți cine a luat banii?
- 4.Suspiciune – Pe cine suspectați că ar fi luat banii?
- 5.Garanție – Mai există cineva, in afara dvs, despre care sunteți sigur(ă) ca nu a luat banii?
- 6.Credibilitate – Credeți că cineva chiar a luat în mod intenționat banii?
- 7.Oportunitate – Cine ar fi avut cea mai bună oportunitate de a lua bnii, dacă ar fi vrut asta?
- 8.Atitudine – Cum vă simțiți cu privire la faptul că sunteți intervievat(ă) în legătură cu banii acre lipsesc?
- 9.Intenție – V-ați gândit vreodată că ați afce ceva similar cu luarea unor bani dintr-un portmoneu care s-
ar afla pe jos?
- 10.Motiv – De ce credeți că a luat banii?
- 11.Pedeapsă – Ce credeți că ar trebui să se întâmple cu persoana care a luat banii?
- 12.A doua șansă – Credeți că există circumstanțe atenuante pentru persoana care a luat banii poate primi
o pedeapsă mai blândă sau o grațiere?
- 13.Obiecție – Spuneți-mi ce v-ar opri pe dvs să luați banii?
- 14.Rezultate – Odată ce investigația noastră se va încheia, care credeți că vor fi rezultatele în ceea ce
privește implicarea dvs în furtul banilor?
- 15.Comunicarea către cei iubiți – Cui i-ați mai spus despre venirea dvs azi, la interviul cu mine?
- 16.Momeala – Există un sistem de supraveghere video care funcționează în acea cameră și putem obține
accesul la înregistrări. Dacă ne-am uita la acele înregistrări, există vreun motiv pentru care v-am vedea
pe dvs luând banii? Nu susțin că vă vom vedea pe dvs luând banii, dar vreau să știu care este opinia dvs
cu privire la probabilitatea ca acest lucru să se întâmple.

Unii autori (Inbau și colab, 2001, apud Vrij, 2012, p. 198) consideră că mincinoșii se simt mai puțin confortabil
decât persoanele care spun adevărul, atunci când se află în situația unui interviu investigativ.
Astfel, suspecții vinovați pot prezenta comportamente specifice de tipul ”încrucișării picioarelor și a mișcării în
scaun” în timp ce suspecții nevinovați tind să ”se aplece în față, să realizeze contact vizual și să utilizeze exemple
pentru a întări încrederea în afirmațiile pe care le fac”.
Atunci când răspund la întrebarea de cunoștințe (întrebarea 3), suspecții vinovați tind să răspundă rapid iar la
întrebarea motiv (întrebarea 10), suspecții vinovați tind să realizeze comportamente de reducere a nivelului de
anxietate, cum ar fi schimbul poziției în scaun.
Spre deosebire de persoanele care spun adevărul, la persoanele care mint (suspecții vinovați)- răspunsurile
oferite pentru întrebările IAC sunt orientative și este recomandat ca investigatorii să evalueze răspunsurile
suspecților la întregul interviul, decât răspunsurile separate, date la fiecare din cele 16 întrebări):
- Q1 - Sunt mai naivi cu privire la scopul investigării ”N-am nici cea mai vagă idee referitor la scopul
acestui interviu”)
- Q2 – mai puțin direcți în ceea ce privește negarea faptului că au comis infracțiunea ”Acolo lucrez, ce motiv
aș avea să fac așa ceva?”
- Q3 – mai susceptibil de a nega orice fel de cunoștințe referitoare la cine ar purta vina pentru infracțiune
 - Q4 – mai puțini dispuși de a numi alt suspect
- Q5 – mai puțin dispuși să numească o persoană despre care cred ca este nevinovată (suspecții vinovați
preferă să se învârtă în cercul celorlalți posibili suspecți)
- Q6 – de regulă sigerează faptul că nu s-a produs nicio infracșiune ”poate că banii s-au pierdut?”
- Q7 – este puțin probabil să recunoască faptul că au avut oportunitatea de a comite infracțiunea
- Q8 – își exprimă sentimetele negative despre faptul că sunt intervievați
- Q9 – au predispoziția spre a recunoaște că s-au gândit la a comite o infracțiune similaă cu cea investigată
- Q10 – de obicei nu oferă un motiv rezonabil pentru săvâtșirea infracțiunii (suspecții vinovați nu vor să își
dezvăluie propriile motive)
- Q11 – tind să sugereze o pedeapsă se rioasă pentru persoana care a săvârșit infracțiunea
- Q12 – tind să nu ofere o a doua șansă
- Q13 – se consideră că la această întrebare, suspecții vinovați ar răspund la persoana a treia „este ilegal”,
”nu este bine” comparativ cu suspecții nevinovați care ar răspunde folosind persoana I ”eu nu sunt hoț”
- Q14 – exprimă mai puțină încredere în faptul că vor fi exenerați
- Q15 – nu comunică partenerului de viață faptul că sunt interogați

Asumpția care stă la baza IAC este că cei care spun adevărul și mincinoșii vor răspunde diferit la o listă de
întrebări comportametale-provocatoare, deoarece se consideră că persoanele care mint se vor simți mai puțin
confortabil decât cele care spun adevărul.
Însă, această asumpție a fost contrazisă de studiile de teren sau laborator, care susțin opusul: cei care spun
adevărul manifestă mai multe semne de disconfort și par să fie mai puțin de ajutor în investigație decât mincinoșii.
Investigatorii de poliție care sunt siguri de vinovăția unui suspect, îl pot supune pe acesta unor tehnici de interogare
persuasivă cu scopul de a-i demola acestuia rezistența.
 
Sub. 9. Tipologia victimelor dupa Stephen Schafer. C9

Tipologia victimală a lui Stephen Schafer cuprinde (Bogdan & Sântea, 1988):
1)Victime care anterior faptului infracţional nu au avut nici o legătură cu făptaşul. Victima nu are nici o parte
de vină în actul infracţional; incidental victima s-a aflat la locul infracţiunii. Astfel, este cazul funcţionarului de la
ghişeul unei bănci care nu are nici o legătură cu infractorul, el devine victimă numai pentru că la ora respectivă se
afla acolo.
2)Victime provocatoare sunt acelea care anterior victimizării lor au comis ceva, conştient sau inconştient, faţă de
infractor. Asemenea cazuri pot fi întâlnite atunci când cineva (victima ulterioară) se comportă arogant faţă de
viitorul infractor sau dacă nu îşi ţine o promisiune dată solemn ori dacă intră în relaţii amoroase cu iubita
infractorului etc.
3)Victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorului. Este cazul persoanelor care, prin conduita lor,
influenţează răufăcătorii în a comite infracţiuni, deşi între cei doi protagonişti nu a existat o legătură.
4)Victime slabe sub aspect biologic, ale căror slăbiciuni fizice şi psihice trezesc ideea comiterii unor acte criminale
împotriva lor (copiii, bătrânii, debilii fizic sau mintal).
5)Victime slabe sub aspect social sunt considerate de autor acei indivizi care, prin statusul de etnici minoritari sau
aparţinând unor religii neagreate de către comunitate, fără să aibă nici un fel de vină reală personală, cad frecvent
victime agresiunii manifestate de către reprezentanţii comunităţii.
6)Victime autovictimizante sunt acele persoane care orientează agresiunea către propria persoană, ele însele ajung
să devină proprii lor criminali. Toxicomaniile, suicidul, cartoforia etc. sunt acte deviante sau chiar criminale în care
cel lezat joacă rolul dublu de criminal şi de victimă, responsabilitatea nicidecum nu poate fi împărţită în aceste
cazuri între infractor şi victimă.
7)Victime politice sunt persoanele care au de suferit din cauza convingerilor lor, convingeri care nu trebuie să se
materializeze neapărat în acţiuni.

CONSIDERATII INTRODUCTIV-GENERALE CU PRIVIRE LA

PSIHOLOGIA INTEROGATORIULUI JUDICIAR
 1. Notiunea interogatoriului judiciar - coordonate psihologice ale activitatii
de interogare.
2. Caracteristicile interogatoriului conform practicii judiciare
3. Planurile situationale
4. Etapele ascultarii invinuitului sau inculpatului
5. Strategii psiho- tactice de ascultare a invinuitului sau inculpatului

ASCULTAREA ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI.

INSTITUŢIILE CONFRUNTĂRII, PREZENTĂRII PENTRU
RECUNOAŞTERE ŞI RECONSTITUIRII CA ACTIVITĂŢI ALE
URMĂRIRII PENALE DIN PERSPECTIVĂ PSIHOLOGICA
1 Etape şi strategii de interogare a învinuitului sau inculpatului
2. Procedee tactice folosite în ascultarea învinuitului sau inculpatului
3. Sondarea sentimentului de vinovăţie
4. Confruntarea
5. Reconstituirea

Sub. 11. Enumeraţi şi descrieţi pe scurt etapele ascultării învinuitului sau inculpatului

Aşa cum rezultă din prevederile legale, ascultarea învinuitului (inculpatului) parcurge următoarele
etape:
a). Verificarea identităţii învinuitului sau inculpatului
- reprezintă
primul contact dintre învinuit şi cel care efectuează ascultarea şi este hotărâtoare pentru orientarea
modului cum se va desfăşura activitatea ulterioară a anchetatorului
- Parcurgerea acestei etape este obligatorie pentru a nu fi învinuită/inculpată altă persoană decât cea ce a
săvârșit infracţiunea.
- Verificarea identităţii constă în întrebări cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii,
numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, studii, situaţia militară, loc de muncă, ocupaţie, domiciliu,
antecedente penale, precum şi alte date ce pot contura situaţia personală a învinuitului. Verificarea
identităţii constituie şi un bun prilej de a studia comportamentul învinuitului faţă de situaţia în care se
află, modul cum va reacţiona la întrebările ce i se vor adresa, gesturile, starea de tensiune sau calmul pe
ce se vor afişează.
b). Ascultarea relatării libere
- Această etapă începe prin adresarea unei întrebări temă, cu caracter general, prin care învinuitului i se
solicită să declare tot ce cunoaște în legătură cu învinuirea ce i se aduce.
- În această etapă anchetatorul are posibilitatea să-l analizeze pe învinuit, să-l observe şi să noteze
omisiunile, ezitările acestuia.
- În timpul ascultării libere anchetatorul trebuie să evite întreruperea relatării învinuitului,
aprobarea sau dezaprobarea afirmaţiilor acestuia, să-şi manifeste satisfacţia ori nemulţumirea faţă
de cele declarate.
c).Adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor sau ascultarea dirijată.

După ce învinuitul a relatat liber referitor la învinuirea adusă, i se adresează întrebări cu privire la fapta
ce formează obiectul cauzei şi la învinuire. Întrebările formulate trebuie să îndeplinească anumite condiţii
după cum urmează:
 - -1) Să fie clare şi precise.
- -2) Să fie pe înţelesul celui interogat.
- -3) Să nu sugereze răspunsul.
- -4) Să oblige pe învinuit să relateze şi nu să determine un răspuns scurt de genul „da” sau „nu”.
- -5) Să nu intimideze pe cel ascultat sau să-l pună în încurcătură.

Întrebările folosite în timpul ascultării pot fi clasificate în mai multe categorii, în raport cu scopul urmărit,
cu natura şi aria de cuprindere a aspectelor care urmează a fi lămurite, după cum urmează:
-1) Întrebări „temă" (cu caracter general), ce vizează fapta –învinuirea în ansamblul său.
-2) Întrebări „problemă”, prin care se urmăreşte lămurirea unor aspecte ale activităţii ilicite desfăşurate, a
unor anumite aspecte ale cauzei.
-3) Întrebări „detaliu", strict limitate la anumite amănunte, prin ce se urmăreşte obţinerea de explicaţii ce
pot fi verificate. Aceste întrebări pot fi de precizare, de completare, de control; prin adresarea lor se
urmăresc determinarea cu exactitate a unor împrejurări, lămurirea unor aspecte omise cu ocazia relatării
libere, verificarea siguranţei si constanţei în declaraţii a persoanei ascultate.

COMPORTAMENTUL NORMAL VS. COMPORTAMENTUL

SIMULAT
1 Noțiuni generale despre comportamentul uman
2 Stimularea comportamentului
3 Simularea şi disimularea
4 Indicatori psiho - fiziologici ai comportamentului simulat
5 Psihologia învinuitului sau inculpatului în momentul ascultării

INVESTIGAREA PSIHOLOGICĂ A COMPORTAMENTULUI SIMULAT PRIN TEHNICA

POLIGRAF
1 Comportamentul şi caracteristicile sale
2. Istoricul tehnicii poligraf
3. Detecţia simulării prin tehnica poligraf
3.1. Discuţia pre-test
3.2. Întrebările utilizate în examinarea poligraf
3.3. Examinarea poligraf
3.4. Discuţia post-test
4. Factorii care influenţează rezultatele testării la poligraf

Detectarea simulării cu ajutorul poligrafului

Tehnica poligraf este una dintre cele mai performante tehnici folosite în domeniul detectării comportamentului
simulat.
Poligraful cunoscut empiric sub denumirea de „detector de minciuni„ este un înregistrator mecanic sau
electronic, ce preia pneumatic modificările de tensiune arterială, puls, respiraţie, suplimentat cu un sistem pentru
înregistrarea rezistenţei electrodermice (RED) şi a micromişcărilor musculare
Poligraful nu înregistrează în mod direct minciuna, ci modificările fiziologice determinate de emoţiile care
însoţesc comportamentul simulat.
Stările emoţionale iau naştere încă din momentul în care subiectul este invitat pentru a da relaţii legate de faptă.
Conştiinţa vinovăţiei, mobilizatoare a unei stări emotive care poate fi mascată cu dificultate, îl determină pe subiect
să reacţioneze emoţionat ori de câte ori i se prezintă un obiect sau i se adresează o întrebare în legătură cu
infracţiunea comisă.
O minciună spusă conştient, pe lângă efortul mintal pe care-l necesită, produce şi o anumită stare de tensiune
emoţională. Conform teoriei “reacţiei determinată de infracţiune”, persoana vinovată reacţionează când minte,
deoarece întrebările relevante provoacă emoţii sau trăiri care au existat în momentul comiterii infracţiunii (Barland,
1988).
Tehnica poligraf face parte din mijloacele moderne, unanim recunoscute şi utilizate pe plan mondial de
compartimentele tehnico-ştiinţifice ale celor mai avansate poliţii din lume.
Poligraful (aşa-zisul “detector de minciuni”) înregistrează simultan pe o diagramă modificările a cinci parametri
psihofiziologici: respiraţia toracică, respiraţia abdominală, reacţia electrodermică, tensiunea arterială - puls şi
micromişcările neuromusculare.
Persoanele ce urmează a fi examinate cu tehnica poligraf trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
• să nu fie supuse unor anchete obositoare;
• anterior să aibă asigurată o alimentaţie normală;
• să nu fie ameninţate cu tehnica poligraf;
• să nu fie sub influenţa băuturilor alcoolice;
• să nu fie sub influenţa medicamentelor cu acţiune asupra funcţiilor sistemului nervos central;
• să nu fie duse în câmpul infracţional (nu vor participa la reconstituiri, experimente);
• să nu participe la confruntări;
• să nu fie prezentate pentru recunoaşterea din grup şi să nu li se prezinte persoane spre recunoaştere etc.
Condiţia obligatorie la examinarea cu tehnica poligraf este normalitatea psihofiziologică a subiectului.