Student: PĂTRĂȘCOIU RICHINA MIHAELA

UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE STIINȚĂ ȘI TEHNOLOGIE

POLITEHNICĂ BUCUREȘTI
Facultatea de Științe ale Educației, Stiințe Sociale și Psihologie
Anul I, Conversie

PERSONALITATEA,
SISTEM BIO-PSIHO-SOCIAL ȘI ISTORIC

Explicată și cunoscută a avea mai multe semnificații, conceptul de personalitate are

diferite conținuturi, în funcție de fiecare perspectivă științifică.
Personalitatea se referă la modul caracteristic de a fi, de a gândi şi de a acţiona al unei
persoane, ea fiind constelaţia caracteristicilor tipice ale persoanei, precum și trăsături care sunt
observabile în medii sociale variate. Aceasta reprezintă un ansamblu sistemic, deosebit de
complex al programelor, structurilor profunde, trăsăturilor, precum şi organizarea lor privind
omul concret în ceea ce are el unic, original, relativ stabil şi îl deosebeşte de ceilalţi.
„Personalitate” este cuvântul de origine latină care semnifică „persona” și care înseamnă
„masca” purtată de actorii de teatru în Grecia antică, personalitatea fiind formată din acele
trăsături pe care oamenii le afişează în viaţa socială.
Totodată, personalitatea este obiectul mai multor ştiinţe, fiecare dintre acestea
considerând-o dintr-un unghi specific diferitor ramuri: antropologia biologică şi culturală,
sociologia, ştiinţele educaţiei, medicina psihosomatică, istoria.
Personalitatea este acel proces care cuprinde aspectele importante şi relativ stabile ale
comportamentului. Totodată, personalitatea este definită de către majoritatea psihologilor ca
avându-şi originea în individ.
Din perspectiva biologică, prima încercare de înțelegere și de explicare este
personalitatea umană. Scopul acestei perspective constă în identificarea diferențelor de reacție
ale indivizilor umani, prin care se realiză diferențierea tiparelor de comportament sau de răspuns
ca reacție la contactul cu un stimul aflat în mediul extern.

1
 Trăsăturile de personalitate interacționează cu diverse contexte situaționale, ceea ce
produce manifestarea stărilor, așa numitele condiții interne trecătoare. Alături de condițiile
interne care sunt trecătoare, se regăsesc trăsăturile de personalitate care pot fi utilizate sub formă
de variabile în vederea explicării diferențelor dintre comportamentele indivizilor umani.
Individul este un exemplar al unei specii, care nu poate fi divizat fără a-şi pierde
specificitatea. În ceea ce priveşte oamenii, integralitatea individului este asociată cu unicitatea
sa, având în vedere că nu există doi oameni identici din toate punctele de vedere. Aici intervine
individualitatea, aceasta reprezentând procesul care se referă la expresia individului prin
diferenţierea şi particularizarea sa structural-funcţională, modul prin care acesta se manifestă în
plan biologic, dar şi psihologic.
În psihologie, personalitatea reprezintă diferite direcții. Prin personalitate este
reprezentată o persoană cu un set de trăsături psihologice, obiceiuri și caracteristici proprii
numai lui, precum și un obiect al unei celule sociale care îi controlează viața, știe să-și
construiască activitățile și poartă întreaga responsabilitate pentru cuvintele și faptele sale.
Există o gamă vastă de teorii ale personalității care se confruntă cu problema structurării
personalității și a trăsăturilor psihologice subiacente, existând mai multe clasificări ale structurii
personalității și fiecare le completează și le luminează pe cele existente.
Tipologia personalității în psihologie se construiește pe identificarea anumitor trăsături
caracteristice individului. De asemenea, multe clasificări și subdiviziuni în tipuri, sunt
reprezentate de către acţiunea socială care înseamnă, prin esenţă, acţiune umană. Orice acţiune
socială implică un actor sau agent social, adică un individ sau o colectivitate de indivizi.
Sistemul social este nu numai un cadru general în care se dezvoltă acţiunea personalităţii, ci
este chiar sursa energetică de alimentare a acţiunii, sistemul de referinţă în raport cu care se
determină conţinutul, itinerariul şi scopul acţiunii, şi chiar temeiul care presează permanent
conştientizarea de sine şi de lume a personalităţii.
În plan social, personalitatea este reprezentativă conceptului de individ, iar în plan
biologic este persoana, aceasta având conştiinţa dezvoltată prin intermediul procesului de
personalizare, de socializare şi de culturalizare. Oricine poate fi personalitate în măsura în care
luptă să devină personalitate, adică în măsura în care îşi realizează „vocaţia” sa de om, dat fiind
că este evident că ţine de esenţa omului să gândească, să acţioneze şi să creeze.

2
 Societatea ne apare, astfel, ca un sistem foarte dinamic, cu un număr indefinit de mare
de personalităţi în curs de formare şi afirmare.
Prin urmare, personalitatea este explicată prin multitudinea determinanţilor săi sociali,
interpretaţi ca statusuri şi roluri diverse, care furnizează modele de comportament. Persoana în
sine este o entitate psihosocială, determinată socio-cultural prin intermediul statutului social, al
etniei, religiei etc., constituindu-se şi manifestându-se prin interacţiunea omului cu mediul
socio-cultural. Astfel, persoana se referă la acele însuşiri care conferă identitatea socială a
individului (nume, familie, profesie, etc.) şi care se asociază cu anumite drepturi şi obligaţii
asumate în cadrul unui sistem de relaţii sociale.
În concluzie, ca și sistem bio-psiho-social și istoric, personalitatea se constituie, în
condiţiile existenţei şi activităţii, începând cu primele etape ale dezvoltării individului în
societate.
Personalitatea reprezintă modul specific de organizare a trăsăturilor şi însuşirilor fizice,
psihice şi psihosociale ale persoanei, asigurând adaptarea individului la mediu și se referă la
organizarea dinamică a tuturor conţinuturilor psihice, închegate prin intermediul conştiinţei de
sine în raport cu ceilalţi.

BIBLIOGRAFIE

1. C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993;

2. Dicţionar de sociologie, Editat de Gordon Marshall, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2003;
3. G. Allport, Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1991;
4. M. Achim, Sociologie, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008.