Sunteți pe pagina 1din 22

UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATEA DE DREPT “SIMION BARNUŢIU”

SPECIALIZAREA: DREPT / ID

(sesiunea ianuarie – februarie 2015)

SOCIOLOGIE JURIDICĂ

1
DELINCVENȚA JUVENILĂ

Considerat, de cele mai multe ori, ca un efect al inadaptării sociale sau al


deficienţelor de comportament, dar şi al carenţelor educative ale unor instanţe de
socializare şi control social, fenomenul de delincvenţă juvenilă ridică o serie de
probleme teoretice, metodologice şi preventive pentru cercetătorii, specialiştii şi
practicienii din domeniul sociologiei, criminologiei, psihologiei, asistenţei sociale etc.
Departe de a constitui un fenomen omogen, definit printr-o etiologie specifică şi prin
motivaţii stricte de natură antisocială, delincvenţa juvenilă nu este un fenomen nou
apărut, el existând şi în perioada regimului totalitar din România, ceea ce impune
identificarea atât a formelor de continuitate, cât si a celor de discontinuitate, prin
evaluarea factorilor de "risc" ce potenţează sau multiplică actele delincvente comise de
minori şi adolescenţi.
Ignorat sau chiar negat de către factorii de control social din perioada
regimului totalitar, fenomenul delincvenţei juvenile s-a amplificat sensibil în perioada
de tranziţie de după 1989, statisticile oficiale consemnând creşterea anuală a numărului
de minori care intră în conflict cu legea penală, precum şi sporirea considerabilă a
delictelor comise de aceştia împotriva proprietăţii, vieţii şi integrităţii persoanelor sau
normelor de convieţuire socială. Dincolo de cauzalitatea delincvenţei juvenile şi de
apariţia unor forme noi de manifestare, accentuate de o serie de factori şi condiţii
specifice perioadei de tranziţie (diminuarea controlului familial şi comunitar,
accentuarea pauperizării populaţiei, creşterea numărului de familii problemă şi copii
abandonaţi, disoluţia funcţionabilităţii unor instituţii cu rol de socializare etc.), evoluţia
ei a fost influenţată şi de ineficienţa si chiar "eşecul' sistemului de măsuri educative şi
pedepse aplicate minorilor delincvenţi atât înainte, cât şi după 1989, precum şi de
întârzierea procesului de reformă a justiţiei pentru minori din România.
Confruntaţi cu aceste aspecte relativ noi, cercetătorii şi practicienii români îşi
pun întrebări, avansează ipoteze şi puncte de vedere etiologice, încercând să
identifice şi să prevină factorii de "risc" care concură la apariţia comportamentelor
delincvente juvenile şi să ofere soluţii adecvate pentru resocializarea şi recuperarea

2
morală a tinerilor delincvenţi. Toţi sunt de acord cu faptul că, în prezent, delincvenţa
juvenilă reprezintă o problemă socială gravă cu care se confruntă România, a cărei
amploare şi intensitate este evidenţiată atât de statisticile oficiale, cât şi de mass-
media. Fiind o consecinţă imediată a modului în care funcţionează familia, şcoala,
comunitatea şi alte instituţii cu rol de control, sancţionare şi, reabilitare socială,
delincvenţa juvenilă solicită o abordare multidisciplinară a influenţei exercitate de
aceste instituţii, din punct de vedere al factorilor de risc. De aceea, problema
elaborării unei explicaţii ştiinţifice sau a unui set de explicaţii convingătoare atât
pentru amploarea şi dimensiunile fenomenului, cât şi pentru prevenirea şi diminuarea
lui, constituie un obiectiv fundamental pentru cercetarea sociologică şi criminologică,
teoretică şi practică, în acest domeniu.1
Nu trebuie să-i conducem pe oameni cu ajutorul unor măsuri extreme.Trebuie să
fim cumpătaţi în folosirea mijloacelor pe care natura ni le pune la dispoziţie pentru a-i
conduce.(Montesquieu).
Sorgintea şi conţinutul noţiunilor de delincvenţă juvenilă, minoritate penală şi a
constituirii unei tratări penale distincte
Realitatea practică, precum şi studiul literaturii de specialitate relevă faptul că
fenomenele sociale, regăsite în conţinutul conceptelor de devianţă, delincvenţă,
infracţionalitate, criminalitate, preocupă tot mai intens nu numai specialiştii în domeniu,
ci şi factorii politici, guvernamentali, opinia publică, în general, atât pe plan intern,
regional, cât şi internaţional.
Asemenea preocupări sunt pe deplin justificate, dacă se are în vedere faptul că
urmările acestor fenomene, mai ales ale celor care intră sub incidenţa delincvenţei,
infracţionalităţii şi criminalităţii afectează, în cel mai înalt grad, valorile fundamentale ale
societăţii, pe un plan mai larg, şi ale persoanelor direct vizate, pe unul mai restrâns,
respectiv drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, existenţa şi buna
funcţionalitate a societăţii democratice şi instituţiilor statului său de drept.
Un segment distinct al acestor preocupări este caracterizat de delincvenţa
juvenilă, determinată de implicarea din ce în ce mai mare a minorilor în comiterea

1
Tăsica Luminiţa, Consilierea şi orientarea elevilor cu devianţă comportamentală, Institutul de Ştiinţe ale
Educaţiei, Bucureşti

3
faptelor antisociale, de vârsta tot mai scăzută a participanţilor proveniţi din această
categorie, de efectele faptelor lor în plan individual şi social.
Ar fi de remarcat că atât în unele discursuri teoretice, cât şi în limbajul
practicienilor se invocă, destul de frecvent, noţiunile de - devianţă, delincvenţă,
delincvenţă juvenilă, infracţionalitate, criminalitate, uneori cu anumite confuzii şi,
oricum, mai puţin accesibile publicului larg, cu atât mai mult cu cât în luările de poziţii
pe această problemă accentul a revenit genului proxim şi mai puţin diferenţelor specifice.
În astfel de condiţii am apreciat că o caracteristică mai profundă a conotaţiilor termenilor
de referinţă ar fi binevenită.2
Aşadar, conceptul de “delincvenţă juvenilă” cuprinde două noţiuni distincte, care
urmează a fi precizate, şi anume, conceptul de devianţă şi conceptual de juvenil. 3 Deşi
ambii termeni au intrat în limbajul curent şi par să aibă semnificaţii bine determinate şi
univoce, ei sunt folosiţi adesea cu înţelesuri diferite, nu numai în vorbirea curentă, ci şi în
limbajul ştiinţific. Adică, lipsa unei definiţii unanim acceptate constituie o sursă de
confuzii, care poatedistorsiona rezultatele investigaţiilor criminogene. Termenul de
“delincvenţă juvenilă” nu se întâlneşte nici în legislaţia penală din ţara noastră, nici în
dreptul pozitiv din alte state. El este o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor
criminologice sau sociologice, în încercările lor de a grupa o serie de infracţiuni în
funcţie de criterii de vârstă, consolidându-se în mod justificat, că faptele penale prezintă o
serie de particularităţi determinate de nivelul de maturitate biologică, cu precădere
mintală a subiectului activ al infracţiunii.
Conceptul de “delincvenţă juvenilă” este sinonim în anumite limbi, cum ar fi
italiana, germana, franceza, cu noţiunea de “criminalitate juvenilă” (criminalita giovanile,
criminalite juvenile, juderd kriminalitat). Cu toate acestea, la origine, şi anume în limba
latină, aceste cuvinte aveau înţelesuri diferite.
Verbul “delinquere” avea accepţia de “a greşi”, “a scăpa din vedere”, “a lipsi”
(subiectul “delictul” semnifica, în primul rând, “greşeală”), în timp ce prin “crimen” se
înţelegea “crima” la care se asociau semnificaţiile de “acuzare”, “imputare”, “pricinuire a

2
Rotaru O., “Delincvenţa juvenilă şi regimul penal al minorilor. Sorgintea noţiunilor”, În “Avocatul
poporului”, Chişinău, 2005, nr. 4-6, pag. 26-28.
3
Aramă E., “Istoria dreptului”, Chişinău, 1997, pag. 23-24.18

4
unui rău”. Interesant e că în literatura de specialitate anglo-saxonă, cu precădere în cea
nord-americană, termenul de “delincvenţă” a păstrat semnificaţia sa originară
(delinquency), care nu se confundă cu sfera şi conţinutul noţiunii de “criminalite”
(criminality).
Prin delincvenţă, în opinia cercetătorului I. Pitulescu, urmează să se înţeleagă o
serie de fapte ilicite, indiferent de faptul dacă au sau nu un caracter penal (fuga de la
domiciliu, absenţa repetată şi îndelungată de la şcoală etc.).
Un interes deosebit prezintă şi abordarea psihologică a acestei noţiuni, prin care
se încearcă să se explice în ce măsură individul dispune de o capacitate intelectuală,
afectivă şi volitivă, capabilă să menţină un echilibru între interesele, nevoile şi aspiraţiile
sale, precum şi a mijloacelor legitime de realizare a acestora. Din această perspectivă,
criminalul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţe de
integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi
cultural al societăţii în care trăieşte. Prin urmare, se încearcă a fi scoase în evidenţă atât
personalitatea delincventului, cât şi mecanismele interne (mobiluri, motivaţii, scopuri)
care declanşează trecerea la actul delincvent.
R. Stănoiu consideră că, în anumite cazuri, poate fi identificată o “stare
periculoasă a subiectului”, care explică înclinaţia acestuia de “a trece la act”.
Sub aspect psihologic, criminalitatea apare ca un produs ineluctabil al
personalităţii individului, ea incluzând acele comportamente care violează normele
juridice, întrucât indivizii respectivi nu dispun de capacitatea de a le respecta şi a de li se
supune.4 Din acest motiv, unii psihologi sunt tentaţi să considere delincvenţa ca o formă
de “ajustare” a unei inferiorităţi fizice sau a unei frustraţii, ceea ce generează
predispunerea individului către agresivitate şi violenţă. De aceea capacităţile funcţionale
ale indivizilor urmează a fi apreciate numai în raport cu standardele normative, iar
imposibilitatea de a respecta aceste reguli trebuie asociată controlului motivaţiilor
individuale şi responsabilităţii individului implicat în actul antisocial.
Transgresând normele şi valorile sistemului social, individul poate fi, deci, atât o
persoană insuficient maturizată sub raport social sau neintegrată social, cât şi o persoană
care refuză sau nu poate să se supună normelor juridice ale colectivităţii.15 Conform
acestei perspective, comportamentul delincvent se datorează fie unor dificultăţi care-l
4
Pitulescu I., “Delincvenţa juvenilă”, Bucureşti, 2002, pag. 17

5
împiedică pe individul respective să acţioneze conform prescripţiilor normei, fie
existenţei unei personalităţi perfecte, normele căreia sunt incompatibile cu standardele de
normalitate şi moralitate ale grupului sau colectivităţii din care face parte. Pornind de la
aceste considerente, distingem: a. delincventul nevrotic, care manifestă un comportament
generat de conflictele de natură psihică;
b. delincventul patologic, al cărui comportament este determinat în mod organic;
c. delincventul normal, care se identifică cu modelul obişnuit de delincvent, preluându-i
caracteristicile.
Evidenţiind aceste trăsături ale personalităţii delincvenţiale, ştiinţa psihologică
este obligată să le pună în dependenţă de caracteristicile mediului social şi cultural în care
trăieşte individul, apelând la rezultatele cercetărilor sociologice.
Reieşind din cele menţionate anterior, considerăm posibil ca termenul de
“delincvenţă juvenilă” să fi fost introdus şi generalizat cu intenţia de a nu asocia
conotaţiile prea grave ale conceptului de “criminalitate” cu faptele comise de minori.
Întrucât în vorbirea curentă din ţara noastră, precum şi din alte state ca România,
Italia, Franţa cuvântul “crimă” este asociat cu un regim sever de executare a pedepselor,
s-a introdus, prin acceptarea tacită, şi conceptul de “delincvenţă”, generalizându-l în mod
treptat în cazul minorilor, fără să se elimine însă conceptul de “criminalitate”. De aceea
aceste cuvinte continuă să fie folosite cu aceeaşi semnificaţie. Spre exemplu, în Franţa şi
în Italia termenul de “criminalitate juvenilă” este întâlnit cu precădere în literatura
juridică, în timp ce sintagma “delincvenţă juvenilă” este folosită mai frecvent în cercetă-
rile criminologice, sociologice şi psihologice.
În legătură cu utilizarea în literatura penală a termenului de “minor”, V. Dongoroz
consideră că acesta prezintă inconvenientul de a fi prea vag şi de a crea confuzia cu
accepţia pe care acest cuvânt o are în dreptul civil. Amintim că minoritatea penală nu este
echivalentă cu minoritatea civilă, limitele lor superioare fiind diferite.
De aceea s-a propus ca în ştiinţa penală să fie folosiţi termenii de “copil”,
“adolescent”, “adult” şi “vârstnic”, care corespund adesea unor tratamente penale diferite,
termeni cu care operează ştiinţa criminologică.
În dreptul internaţional se conturează tot mai mult un consens în a defini drept
copil orice persoană sub vârsta de 18 ani. În acest sens, oricine sub această vârstă are
dreptul la protecţie specială în cadrul unui proces. Regulile Naţiunilor Unite cu privire la

6
protecţia minorilor privaţi de libertate definesc drept minor “orice persoană sub vârsta de
18 ani”.5
Articolul 1 al Convenţiei ONU cu privire la drepturile copiilor defineşte copilul
drept “orice persoană în vârstă de pînă la 18 ani, cu excepţia cazurilor când majoratul este
atins mai devreme în conformitate cu legislaţia naţională”, astfel că vârsta majoratului
este determinată de fiecare stat în parte. La stabilirea limitei de vârstă de la care copiii
răspund penal trebuie luată în considerare maturitatea emoţională, mentală şi intelectuală
a copiilor.
De aceea în unele legislaţii cu caracter de ocrotire (România, Franţa), minorii
aflaţi în asemenea situaţii sunt încadraţi în categoria “copiilor în pericol” de a comite
fapte penale datorită condiţiilor necorespunzătoare de mediu social şi unei ambianţe
imorale care favorizează sau pot induce comportamente deviante.
Totodată conceptul de “delincvenţă” nu este sinonim şi, deci, nu se confundă cu
noţiunea de “devianţă”. Altfel spus, sfera conceptului de “devianţă” este mai largă şi
cuprinde ca formă particulară noţiunea de “delincvenţă”. În acest sens s-a arătat că
devianţa constă în “orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau
nescrise ale societăţii ori ale unui grup social particular”. 6 Este un tip de comportament
care se opune celui convenţional sau conformist şi cuprinde nu numai încălcările legii, ci
orice “deviere” de conduită care nu are un caracter patologic constatat medical şi
reprezintă o abatere de la normele sociale, fiind definită sau percepută astfel de membrii
unui grup social.
În unele lucrări de referinţă din domeniul sociologiei se dă o extensie excesivă
acestui termen, care duce la confundarea lui cu orice abatere de la aşteptările unui grup
sau ale unei colectivităţi complexe, considerându-se în mod nejustificat că aceste
aşteptări sunt echivalente cu normele sociale scrise sau nescrise existente în societate.
Atât în limba română, cât şi în cea franceză, termenul “devianţă” este preluat din limba
engleză, în care “deviance” are înţelesul de abatere de la normele acceptate. Originea
cuvântului o găsim în limba latină, în care verbul “deviare” înseamnă “abatere de la

5
Regula 11 (a) din Regulile ONU cu privire la protecţia minorilor privaţi de libertate
6
Nistorianu Gh., Păun C., “Criminologie”, Bucureşti, 1995, pag. 23-26.22

7
drum” (via - cale,drum); elementul esenţial pentru înţelegerea accepţiei exacte a
termenului de “devianţă” îl reprezintă conceptul de “normă”.
Cu alte cuvinte, normele sociale nu rezultă din relaţiile interne, impersonale şi de
neschimbat, care dirijează fenomenele şi procesele din lumea naturală, ci au un caracter
exterior şi variabil în timp şi spaţiu, fiind o creaţie a omului. Ele au rolul de a orienta
comportamentele individuale sau colective, în funcţie de anumite criterii generale
acceptate ca reguli de conduită. O asemenea orientare este nu numai recomandată, ci şi
impusă prin reacţia socială (sancţiunea) pe care o generează încălcarea unei norme cu un
anumit grad de generalitate. Aceasta se explică prin faptul că normele sociale, prin
sancţiunile lor, sunt instrumente de apărare a valorilor la care se raportează majoritatea
membrilor unui grup social cu o organizare stabilă şi de durată.
Din cele menţionate anterior conchidem că termenul “juvenil” (delincvenţa
juvenilă) se referă numai la grupa de vârstă a minorităţii (minoratului).
Considerăm oportună precizarea, deoarece unii cercetători au inclus în conţinutul
acestui termen şi categoria aşa-numiţilor “tineri adulţi”. Suntem de părerea însă că
extinderea înţelesului adjectivului “juvenil” la grupe de vârstă care au depăşit pragul
minorităţii este excesivă şi nejustificată. În primul rând, nu s-a ajuns la un consens în
ceea ce priveşte limita superioară a aşa-numitei grupe de vârstă a “tinerilor adulţi”.
Unii cercetători se referă la grupa de vârstă 19 - 21 de ani, alţii o extind până la
vârsta de 23 sau chiar de 25 ani. Argumentul invocat pentru includerea faptelor săvârşite
de aceşti tineri în conceptul de “delincvenţă juvenilă” nu mai este de natură strict
psihologică sau psihosocială.7
Deşi, luarea în considerare a unor asemenea motive poate să pară nejustificată în
condiţiile în care maturitatea biologică şi mintală accelerată a copiilor şi adolescenţilor
este un fenomen aproape general în lumea contemporană, totuşi ele sunt menţinute în
susţinerea caracteristicilor aparte ale tinerilor din această grupă de vârstă. 8 În plus, s-a
recurs la argumente sociale şi de politică penală. S-a arătat că, din cauza complexităţii
vieţii sociale din statele care au atins un anumit grad de dezvoltare economică, integrarea

7
Rădulescu S., “Introducere în sociologia delincvenţei juvenile”, Bucureşti, 1990, pag. 53-57.
8
Oancea I., “Probleme de criminologie”, Bucureşti, 1998, pag. 15-21. 23 Pitulescu I,. Op.cit., pag. 5824

8
în structurile sociale de muncă necesită o prelungire a duratei şcolarizării, precum şi o
perioadă mai lungă de adaptare.
Pe de altă parte, aplicarea unui regim sancţionar identic cu cel al adultului ar
întrerupe pentru o durată mai mare continuitatea acestui proces de formare, pregătire şi
integrare a “tânărului adult”, facilitând marginalizarea lui socială postpenală şi sporind
dificultăţile inserţiei sale în viaţa activă. De aceea, pentru “tinerii adulţi” s-a preconizat
un regim sancţionator aparte, care priveşte atât durata anumitor pedepse, cât şi modul de
executare a lor. Mai mult ca atât, aceste considerente psihologice, sociale şi de o politică
penală au fost consacrate în legislaţia penală din unele state dezvoltate.

Răspunderea penală a minorilor conform legislaţiei autohtone

Nimeni nu poate să trăiască în linişte în mijlocul duşmanilor, urii, măniei,


vicleşugurilor. (B.Spinoza)
Reieşind din particularităţile dezvoltării biopsihice a persoanei, în teoria
dreptului penal s-a impus necesitatea de a stabili o limită de vârstă sub care răspunderea
penală a minorului să fie exclusă.
Pentru ca o persoană să poată fi subiect al infracţiunii, ea trebuie să fi atins, în
momentul săvârşirii infracţiunii, o anumită limită de vârstă. Or, numai la o anumită
vârstă, şi nu de la naştere, omul dobândeşte capacităţile psihice care-i oferă posibilitatea
de a conştientiza acţiunile sale şi de a şi le putea stăpâni.
Prin urmare, legea penală prevede două limite de vârstă la care persoana poate fi
trasă la răspunde penală: 14 şi 16 ani.
La constatarea vârstei de către expertiza medico-legală ziua naşterii inculpatului
urmează a fi considerată ultima zi a acelui an, care este stabilită de experţi, iar în cazul
constatării vârstei printr-un număr minimal şi un număr maximal de ani, instanţa de
judecată urmează să reiasă din vârsta minimală a acestei persoane presupusă de
expertiză.9
Aplicarea liberării de răspundere penală minorilor este posibilă numai în cazul
respectării următoarelor condiţii cumulative:
• Infracţiunea trebuie să fie săvârşită pentru prima dată;
9
Hotărârea cu privire la practica judiciară în cauzele penale privind minorii din 22.11.2004.

9
• Infracţiunea trebuie să fie uşoară sau mai puţin gravă;
• Instanţa de judecată trebuie să constate că procesul de corectare a individului este
posibil fără ca făptuitorul să fie supus răspunderii penale.
Infracţiunea se consideră comisă pentru prima dată, când persoana care nu a
împlinit 18 ani a comis într-adevăr pentru prima dată o infracţiune sau în cazul în care
această infracţiune este comisă nu pentru prima dată, dar cu condiţia că pentru
infracţiunea anterior săvârşită au trecut termenele de prescripţie pentru tragerea la
răspundere penală sau au fost stinse antecedentele penale.
În cazul când minorul de 14-18 ani nu are bunuri sau venituri suficiente pentru
repararea prejudiciului cauzat, acesta trebuie reparat integral sau în partea nereparată de
către părinţi (adoptatori) sau curator, dacă nu demonstrează că prejudiciul s-a produs nu
din vina lor.
Obligaţia părinţilor (adoptatorilor) sau curatorului de a repara prejudicial cauzat
de un minor de 14 - 18 ani încetează în cazul în care autorul prejudiciului a atins
majoratul, precum şi în cazul când, înainte de a fi atins majoratul, acesta dobândeşte
bunuri sau venituri suficiente pentru repararea prejudiciului.
În opinia cercetătorilor V. Dongoroz şi I. Vintilă, responsabilitatea reprezintă
starea psiho-fizică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul faptelor sale,
de a-şi da seama de valoarea şi de urmările lor, precum şi capacitatea de a-şi determina şi
dirija în mod normal voinţa în raport cu acţiunile proprii.
Factorul intelectiv este determinat de capacitatea persoanei de a înţelege
caracterul prejudiciabil al faptei. Factorul volitiv constă în capacitatea persoanei de a-şi
manifesta voinţa şi de a-şi dirija acţiunile. Aceşti doi factori există în mod cumulativ, iar
lipsa unuia din ei duce la inexistenţa responsabilităţii şi, prin urmare, la starea de
iresponsabilitate.
Responsabililtatea implică particularităţile personalităţii făptaşului (matură,
imatură, nevrotică, psihotică etc.). Dintre particularităţile personalităţii citate mai sus, mai
importante, sub aspectul expertizei psihiatrico-legale a minorilor, ar fi următoarele:
imatură (infantilă), nevrotică, dizarmonică (psihopatică), psihotică şi deteriorată,
demenţială (retardată mental). Persoanele psihopatice, în general, acţionează cu
discernământ şi, de regulă, sunt responsabile de acţiunile săvârşite. În asemenea cazuri,
expertul-psihiatru se confruntă cu dificultăţile ce ţin de diferenţierea tulburărilor de

10
personalitate propriu-zise, de debutul unor patologii endogene, care iniţial ar putea fi
umbrite de un comportament psihopatiform.

Personalitatea delincventului juvenil: la confluenţa factorilor psihologici şi


psihosociali

Comportamentul omului este determinat de modul de manifestare a personalităţii


fiecărui individ, caracterizat de o atitudine dinamică, acordând acestuia un anumit loc în
cadrul relaţiilor sociale în funcţie de exigenţa cu care răspunde cerinţelor sociale, de
poziţia abordată în raportul social, criteriul social-psihologic impunând consideraţii
referitoare la valoarea şi sensul acţiunilor individuale, la cauzele finale şi formale, acestea
modificându-se mai repede decât criteriul biologic şi mai încet decât condiţiile social-
economice.
Prin intermediul procesului instructiv-educativ, societatea determină un anumit
ideal de personalitate cu funcţii primordiale, care va urmări însuşirea unor cunoştinţe,
anumitor aptitudini, interese motivate, opiniile individului fiind necesare atât pentru
existenţa acestuia, cât şi pentru viaţa socială. Cu toate că societatea, prin regulile create,
impune anularea individualităţii, dinamica personalităţii conferă existenţei profiluri
individuale în diferite stadii ale dezvoltării acesteia, dar şi posibilitatea realizării unei
sinteze comportamentale între realităţile distincte individ-societate cel mai nobil element
din conţinutul proceselor psihice constituindu-l atitudinea individului, ca fiinţă socială,
faţă de fenomenele vieţii sociale.
Interese şi aptitudini ale delincventului minor Există două elemente diferite care
condiţionează comportamentul personalităţii în sfera responsabilităţilor umane: pe de o
parte, tendinţa generală constantă a individului de a dobândi anumite valori, cunoştinţe,
de a înţelege unele fenomene, iar pe de altă parte de a practica anumite activităţi, tendinţe
care definesc interesele individului minor. Ele sunt reprezentate de activităţile reflexe de
orientare a organismului spre activităţile practice, dar şi spre o adaptare cognitivă.
Interesele delincventului minor domină psihologia delincvenţei juvenile, reglând
mecanismele de organizare, de adaptare, de conservare a tendinţelor delincvenţiale, ele
distrugând celelalte interese, fiecare prezentând trăsături generale, specifice fiecărui
delincvent minor, cu toate că în comportamentul acestuia este determinată o instabilitate

11
emoţională şi acţională, aceasta acordând, totuşi, un sens precis intereselor delincvenţiale,
individul se preocupă de menţinerea relaţiei cu mediul natural, de dobândirea
cunoştinţelor necesare stabilirii sau abordării interesului delincvenţial. Posibilitatea de a
răspunde pentru consecinţe, pentru ordonarea şi sistematizarea acţiunilor întrun
comportament distinctiv se asociază direct cu capacitatea minorului de a-şi coordona
activitatea prin adoptarea unui grad mare de stabilitate.10
Experienţa agresivă este determinată de repetarea actelor agresive întrun mod
preferenţial, selectiv şi eficient, iar interesul pentru cunoaşterea faptelor ce urmează a fi
efectuate este condiţionat de modul în care delincventul deţine mijloace tehnice adecvate
şi cunoaşte utilitatea practică a acestora, de înzestrarea sa genetică, de calitatea
informaţiilor provenite din mediul ambiant.
În cadrul general al cercetării comportamentului delincventului minor se va
explica rolul mecanismelor şi dispoziţiilor înnăscute, pentru a identifica originalitatea în
realizarea acţiunii, formele comportamentale preferate de individul minor, structura
comportamentului delincvenţial fiind rezultatul activităţii sociale a individului.
Aptitudinile delincventului minor. Toate reprezentările ce caracterizează anumite
însuşiri, motive dominante ale personalităţii duc la însuşirea anumitor activităţi de
cunoaştere specifică, reprezintă un proces complex de învăţare din experienţă, fiind
rezultatul direct al efectului modelator-reformator al mediului ambiant, sugerează
existenţa acestor aptitudini care au o pregnantă condiţionare în înzestrarea generală,
socială şi culturală, reprezentând premise pentru apariţia talentului, forma cea mai înaltă
de dezvoltare a aptitudinii. Ritmul dezvoltării unor aptitudini delincvenţiale este
influenţat de mediu, care modifică direcţia exercitării actelor criminogene şi etapele de
formare a intereselor delincvenţiale. Totodată aptitudinile delincventului sunt rezultatul
facultăţii de cunoaştere individuală, precum şi al regulilor sociale de constituire şi
dezvoltare a mediului ambiant, fiind dat de concepţia dominantă a actului criminogen.
Integrarea unitară a variatelor tendinţe psihice care conturează comportamentul
agresiv, personalitatea agresorului, sub influenţa mediului ambiant, a experienţei
individuale este exprimată de conceptele de stimulare, condiţionare, probabilitate ale
reacţiei de răspuns. Individualitatea delincvenţială este generată de caracteristicile
10
Rotaru O., “Personalitatea delincvenţială juvenilă ca teorie generală”, Symposia Professorum, ULIM,
Chişinău, 2001, pag.86

12
comportamentale, un anumit sistem de valori se transmite delincventului de către
societate prin familie, instituţia de socializare etc.
Comportamentul individual, ca proces psihic de acceptare şi de însuşire a
experienţei sociale prin organizarea dinamică a proceselor cognitive şi prin influenţa
educaţională permanentă a mediului ambiant, realizează trecerea de la individualitate spre
personalitate, constituind procesul de asimilare a normelor de conduită. Trăsăturile
temperamentale şi trăsăturile caracteriale se structurează, se stabilizează trebuinţele
delincvenţiale prin raportul dintre voinţă, afectivitate şi impulsurile egoiste. Delincventul
se situează pe o anumită poziţie în structura ierarhică a unui grup agresional, aceasta
condiţionându-I exercitarea unui anumit rol şi integrându-l într-un sistem de valori
negative, construind astfel un model comportamental abstract prin însuşirea deprinderilor
mediate de interesele specifice criminogene şi contactul permanent cu ambianţa agresivă.
Individualităţi tipologice temperamentale. Dinamica proceselor şi însuşirilor
psihice individual-volitive, affective şi de cunoaştere şi modelarea acestora în funcţie de
particularităţile sistemului nervos dictează adaptarea delincventului minor la condiţiile
ambientale, echilibrul sistemului nervos fiind determinat de interdependenţa proceselor
nervoase. Reglarea conduitei comportamentale, evidenţiind conexiunea acestor elemente
cu caracter social derivat, raporturile dintre trebuinţele individului şi mediu, reprezintă
activitatea psihică individuală, cunoaşterea (comună tuturor indivizilor, însă diferenţiată
în exprimarea sentimentelor, gândurilor, actelor şi atitudinilor faţă de fenomenele sociale)
şi determină particularităţile psihicului.
Formele temperamentale: coleric, sangvinic, flegmatic şi melancolic ţin de natura
11
comportamentului individual diferenţiat, care depinde de condiţiile sociale. În esenţă
fiind relativ stabil, acest comportament este condiţionat de legile generale ale activităţilor
psihice şi de intensitatea acestora. Delincventul coleric-sangvinic are o atitudine
psihoafectivă exprimată de năzuinţe, trebuinţe datorate voluntarismului, impulsivităţii,
supraexcitării.
O trăsătură a actului voluntar specifică delincventului coleric este trecerea de la
tendinţele interne la acţiunea directă. Realizând profilul psihic al acestuia, acţiunea
impulsivă nu se evidenţiază în mod nemijlocit, întrucât este motivată de prezenţa
contradicţiilor interne. Delincventul coleric apreciază că i-au fost afectate interesele şi
11
Rădulescu S., “Introducere în sociologia delincvenţei juvenile”, Bucureşti, 1990

13
trebuinţele, fiind nevoit să-şi exprime atitudinea faţă de condiţiile şi relaţiile cu mediul
social. Delincventul coleric insistă asupra modului conştient sau voluntar de realizare a
actului între posibilitate sau negativitate, prin negarea realităţii şi configurarea unei
tendinţe specifice care delimitează şi poate restrânge voluntarismul, acesta din urmă
generând o stare de impulsivitate şi agitaţie în momentul acceptării conflictului, trăirile
emotive fiind interne şi clar exprimate, cu abandonări ale scopurilor voluntare iniţiale.
Dispoziţiile de supraexcitare, activitatea discontinuă sunt caracteristice temperamentului
coleric, acest mod de executare a acţiunii sociale punându-şi amprenta asupra
personalităţii delincventului în etapele devenirii psihice, prin raportarea continuă la
experienţa proprie, la rolul reformativ al culturii şi educaţiei.
Printr-o atitudine afectivă interiorizată şi prin tendinţa generală de a evita stările
de tensiune şi încordare psihică, scopul şi mobilul acţiunii fiind urmărite în mod real şi
conştient, se realizează reglarea actelor voliţionale sau conştiente ale melancolicului-
flegmatic. El dovedeşte o rezistenţă deosebită la eforturile fizice şi intelectuale de durată,
orice proces emoţional implicând o anumită exersare a mobilităţii proceselor nervoase,
caracterul relaţiilor stabilite cu alţi indivizi definind sentimentele şi emoţiile cu o anumită
stabilitate faţă de realitatea înconjurătoare. Calm în acţiune şi reflecţie, perseverent în
realizarea scopului iniţial prin adaptare la interacţiunile sociale, subiectul este concentrat
asupra modalităţilor de realizare a acţiunii sau inacţiunii delincvenţiale şi îşi controlează
procesele interne în mod voluntar. Prin conservarea legăturilor cu mediul ambiental şi
reactivarea stărilor acţionale necesare, melancolicul-flegmatic îşi menţine capacitatea
psiho-comportamentală, manifestările derivând din stări ale conştiinţei individuale în cele
ale comportamentului nervos, îşi realizează ideile, aspiraţiile, idealurile printr-o activitate
variată, reconsiderându-şi posibilităţile acţionale.12

Condiţiile prenatale şi calitatea mediului familial ca factori de risc ai delincvenţei


juvenile

Nicio mamă, zicea Gr. Vieru, nu poate şti viaţa cui leagănă: a unui viitor rege sau
a unui viitor criminal. Pornind de la ideea că viitorului copil i se transmite circa 80 la sută
din informaţia genetică a mamei, precum şi de faptul că personalitatea copilului este
12
Pitulescu I., “Delincvenţa juvenilă”, Bucureşti, 2002

14
marcată şi de ceea ce simte, trăieşte viitoarea mamă cu 2-3 ani anterior naşterii acestuia
(şi nu doar pe parcursul sarcinii, cum se credea până nu demult), considerăm că fiecare
femeie, care prin voia sorţii ajunge a fi mamă, este responsabilă de destinul copilului său.
Iată de ce suntem de părere că, deşi cercetarea criminologică nu a făcut o sistematizare
definitivă a factorilor de risc care ar putea să aibă într-o măsură mai mare sau mai mică o
anumită contribuţie la comiterea faptelor ce vizează încălcarea legii, condiţiile prenatale
şi calitatea mediului familial reprezintă factorii catalizatori ai delincvenţei juvenile.13
În urma studiilor efectuate cercetătorii americani au ajuns la concluzia că copiii
mamelor adolescente sunt predispuşi într-o măsură mai mare să devină delincvenţi.
Astfel, Merry Morasch şi Lila Rucher, analizând în cartea “Sociologia crimei şi
delincvenţei” rezultatele obţinute în urma a patru cercetări întreprinse în America şi
Anglia (inclusiv studiul Cambridge), ajung la concluzia că mamele tinere sunt asociate cu
familiile care se află în contradicţie cu legea, cu lipsa unui suport al bunăstării materiale,
precum şi cu absenţa biologică a taţilor. Aceste mame au tendinţa de a folosi metode de
educaţie neadecvate şi insuficiente, iar copiii lor deseori lipsesc perioade îndelungate de
la şcoală şi săvârşesc fapte ce vizează încălcarea legii. Studiind influenţa familiei asupra
comportamentului minorului, cercetătorul român C. Păunescu o structurează în două
componente: maternitatea şi paternitatea. În opinia cercetătorului, maternitatea
disfuncţională afectiv-socială reprezintă cauza inadaptării sociale şi a dezechilibrului
neuropsihic al copilului. În cadrul acesteia urmează să distingem:
- Maternitatea ca o consecinţă a unui debut sexual întâmplător şi timpuriu, capabilă să
producă la copil imaturitate afectivă şi frustrare, creând condiţii de dezvoltare a
personalităţii de o gravitate maximă, constituind “nucleul de bază al dezvoltării morale şi
decizionale”;
- Maternitatea survenită drept consecinţă a unui viol, marcată de opoziţia mamei faţă de
copil încă în timpul sarcinii, de tendinţa ei inconştientă sau manifestată de abandonare,
care se realizează ulterior în neglijare, agresiune şi alte manifestări conflictuale ce duc la
construirea unei personalităţi care devalorizează modelul matern şi se autodevalorizează,
la rândul ei;

13
Rotaru O., ”Condiţiile prenatale şi calitatea mediului familial ca factori de risc ai delincveţei juvenile”,
“Avocatul Poporului”, Nr. 5, Chişinău, 2003, pag. 21-27.105

15
- Maternitatea nedorită, ducând la perceperea copilului ca pe o povară, modelând o
personalitate imatură sub aspect afectiv, cu un prag redus de toleranţă.
Sunt cunoscute efectele consumului de droguri şi băuturi alcoolice asupra
integrităţii fizice şi psihice, acestea reprezentând un risc sporit atunci când sunt folosite
pe parcursul sarcinii. Drept confirmare I. Kalvin şi colegii săi susţin că consumul de
droguri, alcool şi ţigări în timpul sarcinii va avea o influenţă nefastă asupra dezvoltării
anterioare a copilului. Astfel, mama care fumează în perioada celor 9 luni de sarcină este
supusă riscului de a da naştere la copii cu deficienţe, performanţele şcolare ale acestora
fiind mult diminuate.14
Totodată, consumul excesiv de alcool va conduce la naşterea unor copii care vor fi
marcaţi de hiperactivitate, intelegenţă scăzută şi vorbire defectuoasă. Asupra efectelor
consumului de droguri ne-am pronunţat în repetate rânduri, dar considerăm oportun de a
atenţiona asupra consecinţelor de ordin fizic, psihic şi social. Astfel, consumul de droguri
constituie o problemă socială cu diverse implicări de ordin economic, juridic, medical,
influenţând negativ nu doar individul, ci şi întreaga comunitate. Din categoria
consecinţelor de ordin fizic şi psihic pot fi enumerate:
- Pierderea capacităţii de muncă;
- Degradarea atât a organelor interne, cât şi a întregului organism. Ca rezultat al folosirii
îndelungate a stupefiantelor se deformează catastrofal calităţile personalităţii, are de
suferit şi fizicul: epiderma se subţiază, se zbârceşte, îmbătrâneşte şi se usucă. Părul se
răreşte şi cade. Mâinile şi picioarele tremură. Inima funcţionează aritmic. În unele cazuri,
persoana care utilizează droguri îşi pierde totalmente sensibilitatea. Terminaţiile nervoase
fiind paralizate, poate surveni chiar şi paralizarea centrelor cardiovasculare şi respiratorii.
Ca rezultat, decesule inevitabil;
- Apariţia bolilor asociate (cancer, hepatită, SIDA etc.);
- Degradarea intelectuală. Administrarea unei substanţe narcotice provoacă acţiuni
chimice asupra creierului, care se poate manifesta printr-o depresie, însoţită de
halucinaţii, tulburări de judecată, disfuncţii motrice ale percepţiilor.

14
Stănoiu R., “Criminologia”, Bucureşti, 1997, pag. 156-170.

16
Alarmante sunt şi consecinţele de ordin social, deoarece acestea antrenează
numeroase efecte negative atât asupra potenţialului productiv şi reprodictiv al membrilor
societăţii, cât şi asupra resurselor de sănătate şi bunăstarea acestora, generând:
• Conflicte în familie;
• Proasta calitate a educării copiilor;
• Avorturi;
• Conflicte la locul de muncă;
• Inutilitate socială;
• Pierderea statutului social;
• Suicidul.
Efectele complicaţiilor prenatale urmează a fi analizate şi în contextual altor
factori, şi anume calitatea mediului familial.15
Este cunoscut faptul că una dintre cele mai importante funcţii ale familiei constă
în educarea şi formarea tinerilor în vederea integrării lor optime în viaţa şi activitatea
familială. Anume în cadrul grupului familial, părinţii exercită, direct sau indirect,
influenţe educaţional-formative asupra propriilor lor copii. Cuplul conjugal, prin întreg
sistemul său de acte comportamentale, constituie un veritabil model social care are o
influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a
modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Nu
întâmplător Balzac menţiona: “Familia constituie celula societăţii”. Climatul educaţional
familial reprezintă o formaţiune psihosocială destul de complexă, însumând ansamblul de
stări psihice, moduri de relaţionare interpersonală, atitudini ce caracterizează grupul
familial o perioadă îndelungată de timp. Acest climat poate fi atât pozitiv, cât şi negativ,
putând fi analizat în baza următorilor indicatori:
• Modul de raportare interpersonală a părinţilor (nivelul de apropiere şi înţelegere,
acordul sau dezacordul în legătură cu diferite probleme);
• Sistemul atitudinilor parentale în raport cu diferite norme şi valori sociale;
• Modul în care este perceput şi considerat copilul;
• Modul de manifestare a autorităţii părinteşti (unitar sau diferenţiat);

15
Dincu A., “Bazele criminologiei”, Bucureşti 1993, pag. 192-205.106

17
• Gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor;
• Dinamica apariţiei unor stări tensionate şi conflictuale;
• Modul de aplicare a recompenselor şi sancţiunilor;
• Gradul de sinceritate a copilului în raport cu părinţii.

Familii dezorganizate

Familia dezorganizată este acea familie care îşi pierde integritatea ca urmare a
separării părinţilor datorită unor motive precum ar fi: desfacerea căsătoriei prin divorţ,
decesul unuia dintre părinţi etc
Existenţa, în cadrul familiei, a unor situaţii care determină fundamental eşecurile
comportamentului de rol material: retardarea mentală severă a copilului, psihoza
copilului sau a soţului, condiţiile fizice cronic incurabile. Studiile vizând delincvenţa
juvenilă au arătat că, în mare măsură, atmosfera în familiile dezorganizate, lipsa
autorităţii părinteşti, a controlului, precum şi a afecţiunilor acestora, ca urmare a
divorţului, i-au determinat pe copii la adoptarea unor acte sociale şi antisociale.
Rolul familiilor în care ambii părinţi sunt predispuşi la violenţă este confirmat şi
de datele oferite de cercetările întreprinse în cadrul Institutului Naţional Britanic asupra a
500 de copii născuţi timp de o săptămână în 1986 (fiind excluşi cei nelegitimi). S-a
constatat că copiii din familiile dezmembrate, cauzate de divorţ sau separate, au un risc
potenţial mult mai înalt să înceapă săvârşirea infracţiunilor la 21 ani, în comparaţie cu cei
din familiile unite. De asemenea, s-a ajuns la concluzia că sunt predispuşi în măsură mult
mai mare delincvenţei copiii ai căror familii s-au destrămat când aceştia aveau până la 4
ani decât cei ai căror familii s-au dezmembrat la 11-15 ani.
Recăsătoria a fost asociată cu un risc crescut de delincvenţă, fapt ce ne-ar putea
sugera un posibil efect negativ al părintelui vitreg.
“Studiul Cambridge”, de asemenea, subliniază faptul că părinţii separaţi
permanent sau temporar, înainte de vârsta de 10 ani a copilului, pot constitui una din
cauzele importante care conduc către delincvenţă, însă cu condiţia ca separarea să nu fie
cauzată de spitalizare sau moarte. Acelaşi studiu a scos în evidenţă şi faptul că familiile
dezmembrate la vârsta mai mică de 5 ani a minorului, chiar şi în situaţiile amintite
anterior (moartea sau spitalizarea prelungită), prezintă de obicei un potenţial criminogen,

18
susţinând că în asemenea situaţii 56% dintre copiii separaţi de un membru al familiei au
fost condamnaţi.16
Părinţii hiperpermisivi şi hiperprotectori operează cu imagini de tipul copilului
idol, înger pur şi inocent, trăind într-o lume ireală şi adorat pentru perfecţiunea lui.

Narcomania

Narcomania constituie o atracţie patologică, de neînfrânt, pentru substanţele ce au


efectul de a ameţi sau a buimăci omul. Din numărul unor asemenea substanţe fac parte
stupefiantele de provenienţă vegetală sau chimică, ce condiţionează pasiunea pentru
consumul lor permanent în doze tot mai mari.
Prezintă pericol orice doză de narcotic, inclusiv consumul de o singură dată. Deja
de la o a doua probă, pe nesimţite, însă inevitabil, se formează deprinderea. Atunci când e
lipsit de stupefiante, omul trece printr-o stare chinuitoare de sevraj: îl torturează angoasa
şi disperarea, durerile din oase şi muşchi, devine iritat şi nerăbdător, suferă de insomnii
grave şi de coşmaruri. Reluarea consumului de narcotice pune capăt acestei stări
chinuitoare, însă nu pentru mult timp. Organismul cere o nouă doză.17
Narcomanul nu este capabil să-şi înfrâneze dorinţa arzătoare de a se “înviora” din
nou şi de a mai încerca senzaţia de euforie. Şi de fiecare dată aceasta îi reuşeşte doar dacă
dozele sunt tot mai mari, iar consumul tot mai des.
Este uşor imaginabil şi contingentul de infractori ce comit jafuri, tâlhării, furturi şi
alte crime de profit. Prin urmare, extrem de importantă devine activitatea profesională de
combatere a infracţiunilor privind traficul de droguri în ţară.

Prevenirea delicvenţei

16
Amza T., “Criminologie teoretică: teorii reprezentative şi politică criminologică”, Bucureşti, 2000, pag.
215.110
17
Stoica M., Ioniţă T., “Drogul în drept. Doctrină şi legislaţie internă şi internaţională”,
Bucureşti, 1997, pag. 115.116

19
Prevenirea delincvenţei reprezintă ansamblul de politici, măsuri şi tehnici care, în
afara cadrului justiţiei penale, vizează reducerea comportamentelor care antrenează
prejudicii considerate ca fiind ilicite.
Prevenirea se poate realiza la 3 niveluri:
1. Prevenirea primară - vizează publicul larg sau o populaţie care nu a fost identificată pe
baza unui criteriu legat de risc. Deoarece sunt programe proactive, pozitive şi oferite
independent de existenţa unui risc, potenţialul programelor universale de a stigmatiza
individul este minimizat şi mesajele vor fi mai uşor acceptate şi adoptate. Un program de
prevenire primară se poate adresa unui grup foarte larg, de exemplu populaţia şcolară la
nivelul unei ţări sau unui grup de copii de o anumită vârstă sau identificaţi după criterii
care nu au legătură cu factorii de risc.
Când vorbim de prevenire primară a delincvenţei juvenile ne referim la
modificarea condiţiilor delictogene din mediul fizic şi social global.
2. Prevenirea secundară (selectivă)– vizează indivizi sau subgrupuri formate pe baza unor
factori de risc, al căror potenţial de a dezvolta anumite probleme este peste medie,
prezintă un risc ridicat de delincvenţă (ex. se pot organiza programe pentru copii din
cartiere sărace).
3. Prevenirea terţiară (intervenţia) – vizează prevenirea recidivei şi cuprinde toate
acţiunile de reintegrare pentru copii şi adolescenţi care deja sunt identificaţi ca fiind
delincvenţi. 18
Cercetarea a evidenţiat faptul că, în prezent, fenomenul delincvenţei juvenile este
departe de a fi atins "cote" alarmante, dar că el reprezintă o importantă problemă socială
care trebuie să facă obiectul preocupărilor cercetătorilor şi factorilor cu atribuţii de
socializare şi control social. Aceştia trebuie să fie conştienţi de faptul că adolescenţa
reprezintă o etapă importantă în viaţa tânărului, caracterizată prin puternice oscilaţii şi
"crize" interne, care-l fac pe minor deosebit de sensibil, dar mai ales vulnerabil la
acţiunea unor factori de socializare negativă. În această etapă dificilă, denumită şi "criza
juvenilă" sau "vârsta dificilă", creşte independenţa tânărului mai ales în plan valoric, deşi,
în pofida atitudinilor frecvente de bravare, dependenţa materială şi cea afectivă faţă de
propria familie rămâne activă încă un timp îndelungat. Această tendinţă este exprimată de
18
Tăsica Luminiţa, Consilierea şi orientarea elevilor cu devianţă comportamentală, Institutul de Ştiinţe ale
Educaţiei, Bucureşti

20
un negativism faţă de toate reperele din copilărie (reguli, obiceiuri, principii), dar şi de o
gamă foarte largă de stridenţe şi excentricităţi: revolta contra interdicţiilor educative,
respingerea modelelor culturale şi a normelor morale propuse de adult, afirmarea unor
modele contestatare de conduită, în general, o oscilaţie a personalităţii între normal şi
patologic. Tocmai de aceea, adolescentul trebuie supravegheat îndeaproape, astfel încât să
se elimine factorii de risc ai procesului educativ şi să se asigure socializarea individului,
formarea conştiinţei morale a adolescentului devenind astfel cel mai dificil capitol al
educaţiei.

BIBLIOGRAFIE

1. Rotaru O., “Delincvenţa juvenilă şi regimul penal al minorilor. Sorgintea


noţiunilor”, În “Avocatul poporului”, Chişinău, 2005, nr. 4-6
2. Aramă E., “Istoria dreptului”, Chişinău, 1997
3. Pitulescu I., “Delincvenţa juvenilă”, Bucureşti, 2002

21
4. Nistorianu Gh., Păun C., “Criminologie”, Bucureşti, 1995
5. Rădulescu S., “Introducere în sociologia delincvenţei juvenile”, Bucureşti, 1990
6. Oancea I., “Probleme de criminologie”, Bucureşti, 1998
7. Rotaru O., “Personalitatea delincvenţială juvenilă ca teorie generală”, Symposia
Professorum, ULIM, Chişinău, 2001
8. Rotaru O., ”Condiţiile prenatale şi calitatea mediului familial ca factori de risc ai
delincveţei juvenile”, “Avocatul Poporului”, Nr. 5, Chişinău, 2003
9. Stănoiu R., “Criminologia”, Bucureşti, 1997
10. Dincu A., “Bazele criminologiei”, Bucureşti 1993
11. Amza T., “Criminologie teoretică: teorii reprezentative şi politică criminologică”,
Bucureşti, 2000
12. Stoica M., Ioniţă T., “Drogul în drept. Doctrină şi legislaţie internă şi
internaţională”, Bucureşti, 1997
13. Tăsica Luminiţa, Consilierea şi orientarea elevilor cu devianţă
comportamentală, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Bucureşti

22